Sunteți pe pagina 1din 3

Petruț Anamaria-Lăcrămioara

Pedagogie, anul ll

Școala - tradiții și provocări contemporane

Educația în masă a fost mașina ingenioasă, construită de industrie pentru a produce acei
adulți de care avea nevoie societatea în schimbare. Problema a fost extrem de complexă. Cum
să-i adaptăm pe copii într-o lume nouă? O lume aflată într-o continuă buclă - fum, zgomot,
mașini, condiții de viață aglomerate, disciplină colectivă. O lume în care timpul trebuia să fie
reglementat și condiționat nu de ciclul soarelui și al lunii, ci de fluierul din fabrică și de ora
de pe ceas.

Soluția era un sistem educațional care să modeleze elevii după anumite cerințe. Acest
sistem, în structura sa, a simulat această nouă lume cu toate că nu a avut succes imediat.
Chiar și astăzi sistemul educațional păstrează elemente din trecut, din societatea pre-
industrială. Cu toate acestea, întreaga idee de amplasare a masei de elevi (materiile prime)
care urmează să fie prelucrate de către profesori (lucrători) într-o școală centrală (fabrica) a
fost o lovitură industrială - „În timp ce sistemul școlar de tipul liniei de ansamblare a crescut
în mod evident productivitatea educației, a creat de asemenea și unele dintre cele mai dificile
probleme cu care elevii, profesorii și părinții se confruntă până în ziua de azi. Acesta a separat
copiii în două categorii din punct de vedere operațional: copii deștepți și copii proști.”(Peter
Senge – Școli care învață). Din cauza acestei categorisiri ne putem da seama ca sistemul de
învățământ nu valorifica și nu ofera elevilor un parcurs idividual. Lipsa de implicare, stima de
sine scăzută, oportunitățile de angajare limitate și cel mai des întalinit: abandonul școlar și-au
făcut prezența și și-au pus amprenta în viața celor care nu reușeau să țină pasul cu standardele
rigide ale școlii. Până și organizarea cunoașterii în discipline permanente, a fost bazată pe
ipoteze industriale, încât viața interioară a școlii a devenit o oglindă anticipativă, o introducere
perfectă a societății industriale.

Debutul secolului al XIX-lea se carcaterizeaza prin industrializarea timpurie, asociată


îndeaproape cu urbanizarea extinsă. Aceasta este epoca experimentării extraordinare în ceea
ce constă formele de organizare ale școlii: de la școlile de odinioară cu o singură cameră,
până la școlile uriașe din orașe, la academii și la școlile și colegiile obișnuite, precum și la
cele mai vechi licee din diferite locuri. Este epoca școlilor de caritate din orașe și cele mai
vechi (și incomplete) subvenții de stat pentru educație, perioadă în care multe state au avut
subvenții la ceea ce am numi școli private sau parohiale. Era o epocă de manuale produse în
masă. A fost o epocă în care învățarea în masă a fost foarte apreciată în școală. Cu toate
acestea, industrializarea este adesea prezentată ca fiind atât modelul, cât și rațiunea pentru
sistemul educațional public trecut și prezent. Și, prin extensie, face parte dintr-o narațiune care
susține, acum, că școlile nu mai sunt pregătite să răspundă nevoilor unei lumi postindustriale.
De aceea caracteristicile cele mai critice ale educației de azi - regimentarea, lipsa
individualizării, sistemele rigide de așezare, grupare, clasificare și marcare, rolul autoritar al
profesorului - sunt tocmai cele care au făcut educația în masă atât de eficientă ca instrument
de adaptare pentru locul și timpul respectiv.

Câmpul educațional s-a aflat și încă se află într-o continuă dezvoltare și modificare, aceasta
deoarece este un sistem complex și variat; care poate fi schimbat și chiar se schimbă. După
cum spunea Ken Robinson, în lucrarea sa: Școli creative: „Educația este un sistem viu care se
manifestă în multiple feluri zilnic în acțiunile oamenilor și ale instituțiilor.” Școala trebuie să
se adapteze schimbărilor și nevoilor sociale, dar în același timp, ea trebuie să exercite diferite
schimbări la nivelul societății, astfel creându-se o legătură între școală si nevoile existente
obiective ale societății. Astfel, după cum evidențiază Emil Păun, în lucrarea sa Provocări și
dileme privind școala și profesia didactică: „Școala trebuie însă să răspundă și așteptărilor
indiviuale, să nu pună între paranteze nevoile de dezvoltare deplină a fiecărui individ, în acord
nu doar cu cerințele societății, ci și cu potențialul fiecăruia.”

Tranziţia de la educația tradițională , din perspectiva căreia elevul a fost învățat să fie pasiv-
să stea cuminte, să absoarbă informația și în final sa recite lecția, la o educație postmodernă
ale cărei valori, principii, idei se află în jurul elevului proactiv, al cărui succes constă în
capacitatea de a găsi rezolvări inovatoare și creative, devine o importantă condiţie a asigurării
calităţii în educaţie. Centrarea pe cel care învaţă, pe nevoile, pe interesele şi aspiraţiile sale,
pe subiectivitatea sa, impune o reconsiderare a competenţelor necesare pentru exercitarea
profesiei didactice, respectiv a standardelor specifice acesteia. Valorizând elevii, aplicând
principiile pedagogiei diferenţierii şi ale constructivismului pedagogic, cadrul didactic îşi
proiecteze strategia didactică astfel încât de intervenţia sa formativă să beneficieze fiecare
elev, iar învăţarea să devină un proces constructiv.

Toate aceste transformări prin care a trecut sistemul de învățământ până în momentul de
față, au reușit să faciliteze dezvoltarea unei flexibilități uluitoare ale elevului de a se adapta la
pretențiile școlare și sociale la care este expus zi de zi. Prin urmare abandonul școlar s-a redus
calitativ datorită noilor tehnologii, care-i oferă elevului posibilitatea și flexibilitatea de a alege
când, unde, ce, dar cel mai important în cât timp să învețe; deci maxim de eficacitate. În
modul acesta reușita școlară este din ce în ce mai frecventă și este valorizată prin diferitele
modalități de evaluare utilizate în școală și nu este condiționată de reușita socială.

Pot conchide spunând că: ambele tipuri de educație au o importanță proprie. Educația
modernă a preluat funcția și calitățile educației tradiționale, facându-le mai bune și accesibile
noilor generații și fără de care educația modernă nu ar fi existat. Cu toate că a avut o serie de
neajunsuri, educația tradițională a fost principala etapă, o etapă lungă și anevoioasă, care a
ajutat la alfabetizarea și educarea oamenilor de rând, fără de care existența unui sistem de
învățământ centrat pe elev este îndoielnică.