SITUAŢIA ROMANILOR DIN TRANSILVANIASI BANAT

ÎN PERIOADA 1849-1878

După înfrângerea revoluţiei maghiare, prin dubla intervenţie ruso-austriacă, în Transilvania a

fost restabilit regimul absolutist habsburgic. Represiunea trupelor de ocupaţie s-a îndreptat în
primul rând împotriva revoluţionarilor maghiari, în septembrie 1849, la Arad, fiind executaţi 13
generali maghiari. Represiunea i-a afectat însă şi pe români, înainte de toate, din ordinul
autorităţilor de ocupaţie oştirea română fiind dizolvată. Intre cei judecaţi de autorităţile de ocupaţie
s-au aflat şi unii revoluţionari bănăţeni, consideraţi vinovaţi pentru colaborarea cu revoluţionarii
maghiari (între ei, Eftimie Murgu, condamnat iniţial la moarte, căruia însă, ulterior, i s-a comutat
pedeapsa la 4 ani de închisoare).

Pe linie militară, a fost anulat statutul privilegiat al regimentelor grănicereşti, constituite din
români, acestea fiind incluse în categoria regimentelor obişnuite. începând cu toamna anului 1849,
odată cu ocupaţia militară, au fost restabilite formele specifice ale absolutismului austriac,
centralizarea administrativă excesivă, cenzura, aparatul poliţienesc, birocraţia ş.a. Odată cu
acestea, limba germană a fost declarată limbă oficială, fiind restabilită politica de gennanizare,
după cum, în plan religios, religia catolică redevine predominantă. Regimul absolutist, restabilit
acum, a avut ca promotor principal pe ministrul de externe austriac, Alexander von Bach (de aici
şi numele sub care este indicat regimul: „regimul lui Bach").

In plan administrativ, Transilvania este organizată ca provincie subordonată direct împăratului,

în numele acestuia, ea fiind condusă de un guvernator militar, cu sediul la Sibiu, în ordine, până în
1860, vor ocupa această funcţie: generalul Ludwig Wolgemuth (l 849-1851), prinţul Karl von
Schwartzenberg (1851-1858), generalul Friederich Lichtenstein (1858-1860). Odată cu
subordonarea directă faţă de împărat, provincia capătă o altă structură administrativă, în scopul
unei integrări cât mai depline în Imperiu: în locul comitatelor sunt înfiinţate 6 districte militare,
conduse de câte un comandant militar, ajutat de un consilier civil (sediul districtelor: Sibiu, Alba
lulia, Cluj, Oradea, Reteag şi Făgăraş). Cu prilejul acestei reorganizări nu s-a ţinut seama de
dorinţele exprimate de români în privinţa unirii lor administrative în sânul Imperiului.

Banatul, în ciuda revendicării unei organizări separate, a fost inclus în noua provincie a
Voievodinei sârbeşti şi Banatului Timişoarei. Cât priveşte comitatele din vestul Transilvaniei,
Partium (Arad, Bihor, Sătmar, Maramureş), ele au fost lăsate în continuare în componenţa
Ungariei. O oarecare satisfacţie se dădea românilor bucovineni, formal, constituindu-se acum
ducatul autonom al Bucovinei, subordonat direct Curţii de la Viena (în realitate, cum a demonstrat
istoricul Mihai lacobescu, această organizare a Bucovinei ca provincie desprinsă de Galiţia fiind
aplicată abia în anii 1861-1862). In general, promisiunile Habsburgilor privind acordarea de
drepturi politice şi sociale nu au fost respectate, liderii revoluţiei române din Transilvania fiind
profund dezamăgiţi (A.Iancu, după ce în semn de protest a refuzat decoraţiile imperiale, s-a retras
în munţi, trăindu-şi în izolare restul vieţii). Este drept că, în plan social, desfiinţarea iobăgiei,
proclamată în iunie 1848 de Dieta nobiliară, este reconfirmată prin patentele din 18 februarie/2
martie 1853, privind Banatul, Crişana şi Maramureş, şi din 9/21 iunie 1854, privind principatul
Transilvaniei; iobagii sunt eliberaţi prin răscumpărare de către stat, ei rămânând proprietari pe
loturile avute în folosinţă. Beneficiarii acestor patente, în imensa lor majoritate, desigur, o
constituiau ţăranii români, odată cu aceste acte starea lor materială fiind simţitor îmbunătăţită.

Regimul absolutist durează în Transilvania până în anul 1860, când se trece la un regim liberal
de guvernare.

Motivaţia unor importante schimbări în sistemul politico-administrativ al Imperiului - inclusiv

al Transilvaniei - era legată de încercarea Curţii de la Viena de a salva Monarhia habsburgică, mai
ales după înfrângerile suferite în anul 1859 în Italia, prin atragerea şi cointeresarea popoarelor
asuprite. Schimbările preconizate au stârnit mari speranţe în rândurile românilor din provinciile
aflate sub stăpânire habsburgică, ca şi în rândurile altor popoare asuprite, diploma imperială din
octombrie 1860 sugerând într-un mod extrem de abil ideea federalizării Imperiului. Sub titlul
Pentru reglementarea raporturilor interne de drept public în Monarhie, diploma proclamă
introducerea sistemului constituţional de guvernare, odată cu recunoaşterea drepturilor popoarelor
din Imperiu de a-şi exprima doleanţele prin organe reprezentative. Totodată, diploma proclamă
importante principii de drept public: egalitatea în faţa legii, egalitatea la plata impozitelor şi a
serviciului militar pentru toţi cetăţenii Imperiului ş.a. în februarie 1861, o nouă patentă prevedea
organizarea unui parlament central cu două Camere; în Transilvania era restabilit un guvern civil
în frunte cu contele Mikô Imre, în timp ce, ca preşedinte al Dietei era numit Ludovik de Crenville,
cu doi vicepreşedinţi, dintre care unul român, Vasile Pop. Erau reînfiinţate de la această dată
vechile comitate şi scaune.

Este semnificativ faptul că, relativ la aceeaşi dată lua fiinţă la Sibiu, Asociaţia transilvană
pentru literatura română şi cultura poporului român (Astra), organizaţie culturală care urma să aibă
însă şi resorturi politice foarte importante în mişcarea naţională a românilor din Transilvania.

Protestele românilor, ca şi ale saşilor, faţă de proiectele nobiliare maghiare de restabilire a

situaţiei de la 1848, noile delegaţii şi memorii trimise la Viena, au determinat acceptarea de către
împărat a convocării Dietei şi alegerea ei pe baza unui cens rezonabil.

Dieta s-a întrunit la Sibiu la 3/15 iulie 1863, pentru prima dată într-un asemenea organ de
conducere a Transilvaniei românii având o reprezentare semnificativă, dacă nu proporţională cu
numărul lor, Dieta având următoarea structură: 48 deputaţi români, 44 maghiari şi 33 saşi, la
fiecare dintre cele trei categorii, adăugându-li-se deputaţii „regalişti", desemnaţi de Curtea de la
Viena (l O - români, 12 - maghiari, 11 - saşi).

Din păcate, lucrările Dietei s-au desfăşurat în lipsa deputaţilor maghiari care, deşi prezenţi la
Sibiu, au refuzat să participe la dezbateri, în ciuda insistenţelor deputaţilor români şi saşi.

Cererile adresate Vienei pe baza hotărârilor Dietei de la Sibiu nu aveau să fie luate în consideraţie
de împărat. S-au făcut românilor numai unele concesii: pe lângă Mitropolia greco-catolică de la
Blaj, recunoscută de împărat încă din 1853, se recunoaşte acum - în 1865 - Mitropolia ortodoxă de
la Sibiu, precum şi titlul de mitropolit pentru Andrei Şaguna (totodată, pe lângă vechea episcopie
de la Arad, era recunoscută o nouă episcopie ortodoxă, cea de la Caransebeş).

Frământările provocate de lucrările Dietei de la Sibiu şi hotărârile adoptate sugerau Curţii de la

Viena riscurile opţiunii pentru liberalism; în situaţia externă deosebit de dificilă a Austriei,
împăratul ajungea la concluzia că salvarea Imperiului era posibilă numai pe calea compromisului
cu nobilimea şi burghezia maghiară. Or, condiţia înţelegerii pusă de acestea era încorporarea
Transilvaniei la Ungaria, iar împăratul nu ezită s-o accepte.
 Prin urmare, la cererea clasei conducătoare maghiare, împăratul a admis convocarea unei noi
Diete, la Cluj, aleasă pe baza legii electorale de caracter feudal de la sfârşitul secolului al XVlII-
lea (legea care asigura intrarea în Dietă a tuturor nobililor, indiferent de starea materială). Noua
Dietă avea o majoritate maghiară (195 deputaţi maghiari şi saşi şi numai 30 români); ea votează
unirea Transilvaniei cu Ungaria, în acest fel împlinindu-se visul de la 1848 al nobilimii maghiare,
în timp ce această decizie era reconfirmată un an mai târziu, în decembrie 1866, într-o nouă sesiune
a Dietei de la Cluj, întrunită din dispoziţiile împăratului, întâmpinările făcute în cursul anului 1866
la Viena, de către unii fruntaşi ai românilor (I.Raţiu şi G.Bariţiu), solicitând împăratului anularea
acestei hotărâri, rămâneau fără rezultat.

Dualismul austro-ungar însemna împărţirea Imperiului în două părţi egale - Austria şi Ungaria
-, subordonate aceluiaşi suveran, împăratul Austriei, acum şi rege al Ungariei, preţul acestui
compromis fiind anexarea Transilvaniei la Ungaria. O dată cu instalarea sa, istoria românilor din
Transilvania intra într-o nouă etapă.

Noile autorităţi de stat vor încerca să lichideze toate drepturile românilor, înainte de toate
impunând limba maghiară ca limbă oficială a noului stat. O lege din anul 1868, aşa-numita, Legea
pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor (legea XLIV) sintetiza această politică a autorităţilor
maghiare, subscriind principiul după care toţi cetăţenii Ungariei formează „naţiunea ungară unică
şi indivizibilă", în esenţă legea contestând dreptul la existenţă pentru alte individualităţi etnice din
Ungaria. O dată cu impunerea folosirii limbii maghiare, în detrimentul limbii române, în mod
accelerat, administraţia Transilvaniei este maghiarizată. Pe de altă parte, printr-o nouă lege
electorală, din 1874, accesul românilor la viaţa publică era aproape anulat; legea stabilea două
categorii de alegători: cei din Ungaria şi cei din Transilvania, pentru aceştia din urmă condiţia de
cens, vizând mediul rural, era de 8-9 ori mai mare decât în Ungaria, românii în majoritatea lor,
neputând îndeplini această condiţie, fiind aproape excluşi de la drepturi politice, în timp ce unele
categorii, nobilii şi secuii liberi, erau exceptaţi de la cens. în plus, în oraşe, unde numărul
maghiarilor era mai mare, censul era de 5-6 ori mai mic decât în circumscripţiile rurale, în care
românii constituiau marea majoritate a locuitorilor.

In raport cu această nouă stare de lucruri din Transilvania, mişcarea naţională a românilor intra
într-o nouă etapă, lupta împotriva regimului dualist urmând a căpăta forme din ce în ce mai
organizate. La scurtă vreme, împotriva regimului dualist, deja instalat, este organizată o acţiune de
protest de mai mare amploare; la 3/15 mai 1868, cu prilejul aniversării revoluţiei de la 1848, se
desfăşoară la Blaj o adunare de câteva mii de oameni care protestează împotriva regimului dualist,
aprobând în acest sens un cunoscut document, Pronunciamentul, redactat de G. Bariţiu, prin care
se cerea anularea „unirii" cu Ungaria şi revenirea Transilvaniei la starea de autonomie.

In această atmosferă agitată, liderii mişcării naţionale din Transilvania ajung la ideea necesităţii
organizării lor în partide naţionale. Astfel la 26 ianuarie/7februarie 1869 în cadrul unei conferinţe
de la Timişoara ia fiinţă Partidul Naţional al Românilor din Banat şi Ungaria, având în frunte pe
Alex. Mocioni; apoi, în cadrul unei conferinţe ţinută la Miercurea Sibiului, ia naştere Partidul
Naţional al Românilor din Transilvania, în frunte cu Elie Măcelaru.

Deşi obiectivele programatice ale acestor partide erau identice, în fruntea revendicărilor
aflându-se revenirea Transilvaniei la autonomie şi recunoaşterea individualităţii sale istorice,
tacticele de luptă preconizate erau diferite: primul dintre ele preconiza tactica activismului (deci,
participarea la viaţa politică, fie şi în limitele impuse de o legislaţie discriminatorie), în timp ce al
doilea partid preconiza tactica pasivismului (adică refuzul participării la alegeri şi la activitatea
parlamentară), considerată mai eficace în Transilvania, cât timp legea electorală aici, oricum,
împiedica participarea la alegeri a marii majorităţi a românilor .

Războiul de Independenţă din 1877-1878 va prilejui o amplă manifestare de solidaritate a

românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, aceasta constituind, cum s-a scris, „o viguroasă
replică data regimului dualist".7 La rândul lor, câştigarea independenţei politice şi consolidarea
statului român independent, odată cu proclamarea Regatului, în 1881, urmau să se constituie în
factori de bază ai încurajării şi susţinerii mişcării naţionale a românilor din Transilvania, ca şi din
alte provincii româneşti aflate sub stăpâniri străine; şi nu întâmplător, anul din urmă, 1881. va fi
acela al unificării celor două partide amintite mai sus.