Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii practice,

elaborate în baza dezvăluirii şi studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării urmăririi
penale şi judiciare, menit să optimizeze procesul de investigaţie a infracţiunilor, realizat în condiţii de
împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi şi organe cu interese
deosebite de cele ce preocupă organele de urmărire penală. Tactica criminalistică este alcătuită la fel ca
şi compartimentul sus­menţionat, din două părţi:

3.1. Tezele generale ale tacticii criminalistice ce includ atât problematica obiectului, structurii, sarcinilor
şi principiilor tacticii, cât şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum: ­
planificarea cercetării infracţiunilor. ­ tactica interacţiunii organelor de urmărire penală cu cele operative
de investigaţie, precum şi cu subdiviziunile de expertiză şi criminalistică. ­ valorificarea sprijinului
maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass­media în activitatea de prevenire, descoperire şi
cercetare a infracţiunilor. ­ teoria criminalistică privind versiunile criminalistice. ­ teoria criminalistică
privind situaţiile de urmărire penală. ­ teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în
activitatea de urmărire penală. ­ teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice. ­ teoria
criminalistică privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a.

3.2. Tactica pregătirii, a efectuării şi fixării rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, indicate în Codul de
procedură penală, la care pot fi catalogate: cercetarea la faţa locului (art. 118). audierea persoanelor
(art.104-112. 153). confruntarea (art. 113). verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii (art. 114).
prezentarea spre recunoaştere (art. 116. 117). examinarea corporală (art. 119). examinarea cadavrului
(art. 120). reconstituirea faptei (art. 122). experimentul în procedura de urmărire penală (art. 123).
efectuarea percheziţiei (art. 125­131). ridicarea de obiecte sau documente (art. 126131). examinarea şi
ridicarea corespondenţei sechestrate (art. 134). tactica utilizării cunoştinţelor de specialitate
(constatarea tehnico­ştiinţifică şi medico­legală, reglementată de art. 139­141 şi efectuarea expertizei
prevăzută de art.142­152). În literatura de specialitate autohtonă există şi alte păreri cu privire la
sistemul acţiunilor de urmărire penală. În această listă sunt incluse şi punerea bunurilor sub sechestru,
prezentarea materialelor de urmărire penală părţilor antrenate în proces, comunicarea despre
dispunerea expertizei, comunicarea raportului de expertiză sau a declaraţiei că nu poate prezenta
concluzii, alte activităţi procesuale [46, p. 123124], faţă de care există unele rezerve precum că toate
acestea au calitatea acţiunii de urmărire penală. O interpretare atât de largă pune, de fapt, semnul
egalităţii între acţiunile de urmărire penală şi acţiunile procesuale. În opinia noastră, nu toate acţiunile
procesuale prezintă acţiuni de urmărire penală, întrucât nu toate urmăresc scopul de a colecta, examina
şi aprecia probele judiciare în urma efectuării lor – criteriu esenţial de delimitare a acestora [47, p. 23].
Spre exemplu, punerea bunurilor sub sechestru, care are un anumit scop, indicat expres în lege - de a
asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune sau eventuala lor confiscare şi nu administrarea
probelor ca atare. Trezeşte îndoieli că şi celelalte activităţi, indicate mai sus, pot să răspundă exigenţelor
faţă de acţiunea de urmărire penală, chiar şi prin prisma altui criteriu invocat, pe bună dreptate, în
literatura de specialitate – învingerea unei rezistenţe, împotriviri din partea unor persoane cu interese
deosebite de cele ce preocupă organele de urmărire penală [46, p. 17]. Spre exemplu, este puţin
probabil că trebuie să învingem împotrivirea cuiva în cazul „comunicării despre faptul că expertul nu
poate prezenta concluzii” sau al „comunicării materialelor de urmărire părţilor în proces”. În sensul larg
al cuvântului, „tactica” drept mod de acţiune, credem, poate fi folosită cu precădere doar în cazul în care
apare necesitatea de a depăşi rezistenţa cuiva sau la ceva. În afara unor conflicte de interese, reale sau
potenţiale, directe sau indirecte în atingerea unor scopuri de către subiecţi, scade şi necesitatea de
tactică a acţiunii de urmărire penală. Acestea trebuie privite doar ca acţiuni procesuale, care au ca scop
obţinerea de informaţie iniţială pentru realizarea altor acte de urmărire penală. Acestea nu sunt legate
direct de administrarea probelor şi pot prezenta fie măsuri de căutare ale organului de urmărire, fie alte
măsuri (cu caracter profilactic, tehnico­organizatoric etc.), cuprinse organic de cercetarea diverselor
cauze penale, realizate de către ofiţerul de urmărire penală. În astfel de situaţii, în unele publicaţii este
pe drept folosit un nou termen, introdus recent în aparatul categorial al criminalisticii – tehnologia [58]
(spre exemplu, tehnologia colectării mostrelor pentru comparaţie, tehnologia interceptării
comunicărilor etc.). Revenind la problema discutată, trebuie subliniat faptul că, pornind de la principiile
contradictorialităţii, ale echităţii şi egalităţii armelor ce se implementează în practica de urmărire penală
şi în dezbaterile judiciare, se cer a fi menţionate şi unele direcţii ce necesită a fi elaborate şi
perfecţionate mai profund. Se are în vedere tactica utilizării cunoştinţelor criminalistice de specialitate
de către consumatorii principali ai criminalisticii – procurorul, ofiţerul de urmărire penală, avocatul. În
concluzie, din cele relatate observăm că tactica criminalistică se sprijină pe experienţa pozitivă a practicii
de cercetare a infracţiunilor, având menirea să adapteze la necesităţile actului concret de investigaţie
prevederile psihologiei judiciare, ale logicii, eticii profesionale, sferei despre organizarea ştiinţifică a
muncii, teoriei adoptării deciziilor ş.a. O atare tactică asigură aplicarea cu randament maxim a
metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcând astfel legătura strânsă între tehnica şi
tactica criminalistică.