SĂRAC SUNT, DOAMNE . . .

Sărac sunt, Doamne, sărac . . .

Sărac în celulă, sărac întru toate.

Sărac sunt, Doamne, sărac,

şi bucuriile Tale-s bogate.

Să mă apropii de ele nu pot, nu mă lasă.

Lihnit sunt şi foamea mă taie :

vreau sâmburii ce-Ţi cad de la masă,

vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale,

nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.

Pentru-osânditul calic

ai numai ziduri în pieile goale . . .

Departe, departe, -ntr-o ţară-azurată

cu soarele ca o fântână,

Doamne, era un zugrav altădată,

bătrân în bojdeuca-i bătrână.

Sărac era, Doamne, si-n ruga-i neghioabă

cu jind Îti cerea şi cu frică,

un sturz sau o mierlă să-i dai în cocioabă,

să-i cânte-n tristeţea-i calică.

Ofta după zboruri, tânjea să le-asculte,

să le dezmierde viersul suav . . .

De-atâta vechi dor şi oftaturi prea multe,

Pasăre-l porecleau pe zugrav !

Şi nu putea calicul să-şi cumpere

un pitigoi, cel puţin, un sticlete . . .

Dar, Doamne, văpsele i-ai dat să-şi astâmpere

dorul, cu ele, pe un perete.

Şi-a prins să-şi văpsească bordeiul în grabă.

zburau şi foşneau cintezoi cântăreţi,

grauri de aur ieseau din pereţi,

aripi şi cer se vărsau în cocioabă . . .

De ce nu-s şi eu ca zugravul sărac ?

De ce nu-mi dai, Doamne, si mie, văpsele,

în celula săracă să-mi fac

chipuri şi umbre şi rândunele ?

O jimbla-aş picta, ca o fată mezină,

aş pune zări de jur împrejur,

şi lâng-o cinzeacă de tescovină

aş da o bidinea de azur.

Poate aş şti, ca zugravul povestei,

aur şi cer din pereti să deschid.

Poate, din ani, aş scoate chipul nevestei

Şi l-aş pune să plângă pe zid.

Şi-aş scrie, pe var, şi osândele mele,

să geamă, să ardă, veac după veac.

Din sânge şi fiere mi-aş face văpsele . . .

Sărac sunt, Doamne, sărac.