Tema. Sistemul de protecţie socială din R. Moldova.

1. Asistenţa socială – aspecte generale.

2. Organizarea sistemului naţional de asistenţă socială

Asistenţa socială reprezintă o activitate prin care se urmăreşte ajutorarea sistemelor şi subsistemelor
sociale în disfuncţie pentru a răspunde adecvat cerinţelor sociale şi a elimina dificultăţile ce apar în
raporturile acestora cu mediul înconjurător, beneficiarii unor astfel de servicii sociale, urmând să
ajungă să-şi folosească la maximum capacităţile, disponibilităţile pentru a obţine bunăstarea personală.
Finalitatea actului asistenţial este aceea de creştere a funcţionalităţii sociale a indivizilor, odată cu
aceasta a “bunăstării” individuale, a calităţii vieţii acestuia.
În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a oamenilor (prin susţinere şi
protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi învingă greutăţile, să-şi dezvolte capacităţile de a soluţiona de
sine stătător problemele. În sens restrâns, ea poate fi privită ca o activitate orientată spre rezolvarea
problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale unor grupuri de persoane, în primul rând ale celor
care nu mai dispun de resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai sunt în stare să-şi asigure prin
propriile eforturi un trai decent (copii orfani, familii dezorganizate, pensionari, şomeri, persoane cu
disabilităţi, persoane deviante, refugiaţi etc.).
National Association of Social Work (1973) a elaborat următoarea definiţie a asistenţei sociale:
„Asistenţa socială este activitatea profesională de sprijinire a indivizilor, grupurilor sau comunităţilor
în potenţarea şi restaurarea capacităţilor proprii de funcţionare socială şi creare a condiţiilor sociale
favorabile acestui scop”.
Crouch (1979) definea asistenţa socială din perspectiva domeniilor de intervenţie şi a
specializărilor existente, considerând că „asistentul social este acel profesionist cate îi asistă pe cei ce
se confruntă cu subzistenţa pentru a deveni independenţi la un nivel cât mai înalt posibil”.
În accepţiunea Elenei Zamfir asistenţa socială reprezintă un ansamblu de instituţii, programe,
măsuri, activităţi profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor,
comunităţilor de natură economică, socio-culturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a
realiza prin mijloace şi eforturi proprii un mod normal, decent de viaţă.
Federaţia Internaţională a Asistenţilor sociali (2000) a decis la întâlnirea de la Montreal,
Canada, înlocuirea vechii definiţii elaborate în anul 1982 cu următoarea: „Profesia de asistent social
promovează rezolvarea problemelor din cadrul relaţiilor umane, schimbarea socială, echilibrarea
oamenilor, precum şi a societăţii.
Asistenţa socială nu poate fi înţeleasă însă doar ca o simplă activitate practică de ajutorare.
Putem spune cu siguranţă că ea este de asemenea şi o ştiinţă, o totalitate de cunoştinţe despre anumite
legităţi ale fenomenelor sociale. În calitate de ştiinţă asistenţa socială se află în proces de devenire,
constituind un domeniu al activităţii umane preocupat de elaborarea şi sistematizarea teoretică a
cunoştinţelor despre o realitate socială bine determinată şi despre activitatea instituţiilor de stat,
obşteşti şi particulare, a specialiştilor şi activiştilor, orientată spre rezolvarea problemelor indivizilor,
familiilor şi grupurilor de oameni din societatea respectivă. Una dintre cele mai importante sarcini ale
asistenţei sociale ca ştiinţă este de a analiza formele şi metodele de lucru cu beneficiarii, de a elabora
tehnicile eficiente de rezolvare a problemelor.
Formarea asistenţei sociale ca ştiinţă începe o dată cu încercarea de a explica rolul fenomenului
carităţii în viaţa socială şi de a aplica cunoştinţele şi metodele psihologice, medicinale, sociologice,
filosofice etc. întru argumentarea necesităţii protecţiei sociale, acordării de ajutor celor nevoiaşi.
Conceptul de asistenţă socială ca disciplină ştiinţifică a urmat să evolueze în câteva direcţii principale,
printre care:
a) de determinare a locului asistenţei sociale în sistemul unor astfel de discipline cum sunt
filosofia socială, istoria socială, psihologia socială, culturologia, sociologia, politologia etc.;
1
 b) de căutare a constantei teoretice proprii asistenţei sociale ca obiect de cercetare specific;
c) de evidenţiere a interacţiunii ei cu alte ştiinţe1. Actualmente, aceste direcţii au circumstanţiat,
în linii generale, două modalităţi de abordare a statutului ştiinţific al asistenţei sociale, care predomină
în discuţiile ce se desfăşoară la această temă în literatura de specialitate.
Astfel, unii autori pornesc de la convingerea că baza teoretică a asistenţei sociale o constituie
câteva ştiinţe înrudite (sociologia, psihologia, medicina etc.); alţii încearcă însă să demonstreze
caracterul independent al asistenţei sociale ca disciplină ştiinţifică, deosebind în cadrul ei aspectul
teoretic şi aplicativ. În felul acesta, în cercetarea fundamentelor teoretice ale asistenţei sociale se
conturează parcă două direcţii: unii pun accentul pe înţelegerea experienţei practice, a problemelor ce
ţin de practica deservirii populaţiei, ceilalţi – pe înţelegerea generalului şi particularului în teoriile ce
argumentează diferite genuri de asistenţă socială, esenţa ei ca fenomen social.
Ca ştiinţă, asistenţa socială cercetează omul în contextul întregii totalităţi de relaţii sociale
(economice, politice, moral-spirituale etc.). O astfel de abordare este incompatibilă cu încercarea de a
reduce sarcina ei doar la argumentarea necesităţii ajutorului sau a protecţiei sociale pentru anumite
categorii de oameni, la nişte recomandări ce ţin de aceste probleme. Indiscutabil, ajutorul social,
protecţia socială a populaţiei sunt direcţii deosebit de importante ale asistenţei sociale, dar esenţa ei
socială îşi are rădăcini mult mai adânci (în problema omului în general) şi de aceea poate fi înţeleasă
de pe poziţii conceptuale mult mai largi. Asistenţa socială ca ştiinţă aplică principiile generale ale
cunoaşterii social-filosofice la analiza problemelor concrete ale grupurilor sociale, comunităţilor,
persoanelor, institutelor sociale etc. Spre deosebire de alte ştiinţe sociale, asistenţa socială studiază
problemele prin prisma manifestărilor atât ale proprietăţilor specifice, cât şi ale celor integrative,
insistând la analiza sistemică a obiectului.
Specificul activităţii sale cere ca el să acorde cele mai diverse forme de asistenţă: consultaţii
persoanelor aparte şi familiilor, să fie facilitator în grupe, să găsească resurse sociale, să mobilizeze
persoanele etc., să fie deci competent în diverse domenii ştiinţifice, să posede capacităţi de a lua decizii
adecvate şi de a pronostica consecinţele lor, de a rezolva holistic problemele. Toate acestea sunt o
mărturie a faptului că asistenţa socială ca ştiinţă are o identitate multidisciplinară.
Determinarea locului teoriei asistenţei sociale în sistemul altor ştiinţe depinde de gradul de
cercetare a problemelor ce alcătuiesc obiectul ei de studiu, de conţinutul categoriilor şi de
particularităţile metodelor folosite. Pentru a percepe teoria asistenţei sociale ca sistem integrativ de
cunoştinţe ştiinţifice, ca ştiinţă aplicativă, e necesar a cunoaşte totalitatea componentelor ei aflate în
interconexiune care însă nu se manifestă simultan, ci treptat, pe măsura pătrunderii în esenţa lor.
Abordarea integră şi complexă a teoriei asistenţei sociale poate fi realizată prin aplicarea tuturor
metodelor cunoaşterii ştiinţifice: observaţia şi experienţa, descrierea şi explicarea teoretică,
argumentarea şi demonstraţia logică, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, ipoteza şi teoria ştiinţifică
în general.
Teoria asistenţei sociale este eficientă dacă ea determină direcţiile activităţii practice în
acordarea ajutorului social, prin care se asigură protecţia drepturilor şi garanţiile sociale ale omului şi
dacă activitatea în această sferă se realizează prin diverse forme şi mijloace în dependenţă de situaţia
concretă. Or, conţinutul teoriei asistenţei sociale şi direcţiile principale ale ei ca activitate profesională
sunt determinate în ultimă instanţă de practica socială. Dacă lipseşte o asemenea interconexiune, teoria
aplicată nu poate fi utilă.
Asistenţii sociali oferă servicii către persoane, grupuri sau comunităţi, distingându-se astfel:
- asistenţa socială la nivelul individului, care are în vedere apărarea drepturilor fundamentale
ale indivizilor printre care cel la o naştere normală, la familie şi dragoste părintească, la

1
Vezi: Payne M. Modern Social Work Theory: a Critical Introduction. -London, 1991.
2
 inocenţă şi evitarea capcanelor şi disfuncţiilor sociale, la o dezvoltare normală atât fizică,
cât şi psihică, la educaţie şi cultură etc.;
- asistenţa socială la nivelul grupului urmăreşte respectarea drepturilor la o viaţă normală,
liniştită şi funcţională, la sănătate publică, la viaţă culturală şi atmosferă psihică potrivită
propriilor opţiuni şi aspiraţii, la asistenţă juridică şi desigur, asistenţă socială;
- asistenţa socială la nivelul comunităţii are în vedere asigurarea condiţiilor materiale,
legislative şi profesionale în vederea constituirii şi funcţionării sistemului de asistenţă
socială. Aceste probleme sunt rezolvabile prin satisfacerea următoarelor cerinţe sociale:
recunoaşterea profesiei de asistent social, adoptarea unui sistem legislativ adecvat şi
modern în domeniul protecţiei sociale, organizarea unor reţele adecvate de agenţii cu
specific de asistenţă socială, cooperare între instituţii în ceea ce priveşte perfecţionarea
serviciilor sociale.
În societatea modernă, asistenţa socială a devenit o activitate complexă, multidisciplinară şi înalt
specializată. Profesia de asistent social a evoluat în ultima perioadă foarte rapid: de la asistarea cu
mijloace clasice de ordin material, psihologic şi social, a persoanei aflate în dificultate la asistenţa
grupurilor, a comunităţilor cu probleme sociale aflate temporar în criză. Asistentul social are un rol
esenţial în conştientizarea necesităţilor şi drepturilor ce le au persoanele sau grupurile aflate în nevoie
în scopul găsirii unor soluţii corespunzătoare de integrare normală a acestora în viaţă, de incluziune
socială. Asistentul social oferă celor aflaţi în dificultate posibilităţi de cunoaştere şi acces la servicii
specializate, orientându-i către înţelegerea corectă a cadrului legislativ de protecţie socială. Totodată,
asistentul social este cel care determină politicile sociale din stat.
Astfel, asistenţa socială constituie o componentă de importanţă majoră a protecţiei
sociale. Ea nu poate fi privită, după cum se procedează uneori, doar ca o protecţie economică. Pe lângă
dimensiunea economică mai există şi alte dimensiuni – psihologică, socială, spirituală – care îl
definesc pe om. Or, în cadrul asistenţei sociale se va ţine cont de toate aceste dimensiuni, urmărindu-
se să fie realizată integrarea individului în complexul de relaţii sociale.
Astfel, putem menţiona că asistenţa socială ca disciplină ştiinţifică studiază activitatea umană ce ţine
de elaborarea şi sistematizarea cunoştinţelor despre o realitate socială determinată, despre o activitate
socială specifică a instituţiilor de stat şi particulare, a specialiştilor şi activiştilor voluntari orientată
spre învingerea greutăţilor cu care se ciocnesc indivizii, familiile, comunităţile din societate; de analiza
formelor, metodelor şi tehnologiilor de optimizare a rezolvării problemelor sociale. Concomitent cu
devenirea asistenţei sociale ca ştiinţă se dezvoltă şi arsenalul conceptual-metodologic ce vizează
fenomenele practicii sociale abordate de ea.
Deoarece asistentul social de orice rang totdeauna este latura activă (subiect), putem spune că
partea, asupra căreia el îşi orientează activitatea, constituie obiectul asistenţei sociale. În acest sens în
calitate de obiect vor fi indivizii, familiile, grupurile, comunităţile, ale cărora condiţii de viaţă nu le
asigură o funcţionare socială normală.
Obiectul asistenţei sociale nu poate fi limitat doar la săraci şi persoane cu disabilităţi, precum
mai predomină opinia. De asemenea, nici asistentul social nu poate fi conceput ca un funcţionar cu
geantă mare care îi asigură pe nevoiaşi cu produse alimentare, cărbune etc. Este cert că la începuturi
asistenţa socială şi-a avut ca destinaţie principală lupta cu sărăcia, desfăşurându-se sub forma unor
acţiuni caritabile, filantropice.
Astăzi, însă, asistenţa socială nu poate fi redusă doar la aceste activităţi. În viaţă se întâmplă,
spre regret, multe nenorociri, boli, catastrofe, care pot plasa în categoria celor ce au nevoie de ajutor
şi indivizi, familii, grupe de oameni prospere. Spre exemplu, nici o familie nu este ferită de factorii ce
circumstanţiază dezorganizarea relaţiilor dintre soţi, părinţi şi copii, indiferent de statutul lor social şi
situaţia materială. Or, putem conchide că asistenţa socială îşi poate avea ca obiect toate păturile şi
grupele, toţi indivizii, ţinând cont de faptul că pentru unii ea este o necesitate potenţială, iar pentru

3
alţii –o necesitate deja reală. În acest sens asistenţa socială poate fi asemănată cu o umbrelă, care în
momentul necesar se va deschide şi va proteja pe orice individ de acţiunile factorilor dăunători pentru
viaţa lui.
După cum s-a evidenţiat, obiectul intervenţiei sociale este beneficiarul / clientul. Emanual Tropp
defineşte beneficiarul ca fiind o persoană sau un grup care caută ajutor specializat, profesionist. Scott
Briar şi Henry Miller vorbesc despre beneficiar în termeni de rol social: beneficiarul este cel care
joacă un rol regizat de un complex de norme ce vin din partea agenţiei asistenţiale, a grupului de
referinţă şi a comunităţii.
În Legea Asistenţei sociale beneficiar de asistenţă socială este persoana sau familia defavorizată
căreia, în temeiul cererii, anchetei sociale şi al actelor constatatoare, i se acordă prestaţii şi/sau servicii
sociale.
Serviciile sociale sunt definite ca totalitate а serviciilor oferite de către stat populaţiei în mod
gratuit sau la un tarif redus2. În sens larg serviciile sociale desemnează totalitatea serviciilor pe care o
comunitate le asigură total sau parţial, pentru toţi membrii ei sau pentru segmente particulare care
manifestă o nevoie sporită de astfel de servicii. Serviciile sociale se organizează la nivel comunitar în
funcţie de nevoile identificate, de numărul potenţialilor beneficiari, de complexitatea situaţiilor de
dificultate şi de gradul de risc social.
Elementul de bază în promovarea unei reforme coerente în domeniul protecţiei sociale a
copilului şi familiei este dezvoltarea unui sistem diversificat de servicii sociale integrate la nivel de
comunitate. Aceste servicii au menirea de a mobiliza comunitatea în dezvoltarea mecanismelor locale
de susţinere a copilului şi familiei În raport cu necesităţile locale şi de a preveni plasarea copiilor în
instituţii rezidenţiale, care deseori se află în afara comunităţii de origine a copilului.
Dezvoltarea sistemului de servicii sociale integrate destinat copilului şi familiei în dificultate ţine de
conceptul descentralizării şi dezvoltării comunitare care are ca scop crearea bunăstării generale pentru
toţi membrii comunităţii. Dezvoltarea comunitară este un domeniu nou, circumscris tendinţei
manifeste de creştere în ultimii ani a participării societăţii civile la viaţa socială, de implicare a
comunităţilor în calitate de actori activi în rezolvarea problemelor emergente.
Serviciile de asistenţă socială sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate ce se adresează
unor probleme particulare, cu instrumente şi tehnici de diagnoză şi intervenţie înalt specializată. O
asistenţă socială sistematică presupune îmbinarea eficientă a acestor două forme de servicii
specializate. Combinaţia celor două tipuri are la bază respectarea abordării holiste a persoanei umane.
Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate
ori vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială.
Serviciile specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale
pentru depăşirea unei situaţii de nevoie socială.
Putem determina următoarele tipuri de servicii destinate copiilor şi familiilor în dificultate dezvoltate
în R. Moldova: servicii universale (servicii de planificare familială, servicii de recreere, servicii de
îngrijire zilnică în centre comunitare etc.); servicii orientate pe nevoi speciale ale copiilor şi familiilor
lor (consiliere parentală şi sprijin, consilierea victimelor abuzurilor, centre de sprijin şi consiliere
pentru familii aflate în situaţii dificile etc.); servicii pentru nevoi acute ale copiilor şi familiilor pe
termen scurt sau pentru perioade de criză (asistenţă parentală profesionistă de urgenţă, pe termen scurt
şi mediu; centre de plasament temporar pe termen scurt şi mediu; centre de zi pentru copii cu nevoi
speciale, copiii străzii etc.); servicii substitutive de îngrijire a copilului (tutela / curatela; adopţia; case
de tip familie; centre de plasament pentru copii orfani; asistenţă parentală profesionistă pe termen lung
etc.).

2. Organizarea sistemului naţional de asistenţă socială

2
Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord) Dicţionar de sociologie. – Bucureşti, 1993, pag. 540.
4
 Coordonarea centrală a sistemului de protecţie a copilului în Republica Moldova se află în
competenţa exclusivă a Guvernului, prin Ministere de profil: Ministerul Sănătăţii. Ministerul Muncii,
Protecţiei Sociale si Familiei, Ministerul Educaţiei, asigurarea financiară a activităţilor revenind
Ministerului Finanţelor. Distribuirea responsabilităţilor legate de protecţia socială are loc prin diverse
forme de coordonare existente între ministerele menţionate mai sus, fiind condiţionată de tipul de
probleme şi nevoi cu care se confruntă familiile şi copiii, acestea fiind de ordin: socio-economic, de
sănătate, educaţionale.
Coordonarea pe verticală a sistemului de protecţie socială în Republica Moldova este structurată în
felul următor:
 La nivel central
- Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului;
- Ministerul Sănătăţii
- Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale si Familiei;
- Ministerul Educaţiei
 La nivel teritorial
- Consiliul Raional de Protecţie a Copilului şi Familiei;
- Secţia Asistenţă socială şi Protecţie a Familiei;
- Direcţia Generală Învăţământ şi Tineret;
- Secţia Minori şi Moravuri
 La nivel local
- Primăriile
La nivel teritorial activează Secţiile asistenţă socială şi protecţie a familiei, în cadrul cărora a fost
instituită unitatea de specialist în problemele familiei cu copii în situaţie de risc, cu următoarele atribuţii:
asigură aplicarea legislaţiei în domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii; exercită controlul asupra
aplicării dispoziţiilor legale din domeniu; generalizează şi sintetizează necesităţile existente în
domeniul asistenţei sociale a familiilor cu copii, formulează propuneri privind dezvoltarea serviciilor de
asistenţă socială destinate familiilor cu copii; creează baza de date a sistemului informaţional automatizat
privind asistenţa socială a familiilor cu copii (beneficiari de prestaţii şi servicii, furnizori de servicii, activitatea
organizaţiilor neguvernamentale, metodologii de lucru, politici, legi etc.); colaborează cu organizaţiile
neguvernamentale pentru sprijinirea familiilor defavorizate, având în vedere extinderea şi
diversificarea serviciilor sociale destinate acestora; acordă consultaţii persoanelor fizice şi juridice care
solicită sprijin în soluţionarea unor probleme din domeniul respectiv de activitate; perfectează anchetele
sociale în vederea acordării ajutorului material familiilor dezavantajate; contribuie la organizarea odihnei
de vară a copiilor din familiile în situaţie de risc; acordă sprijin în vederea organizării în şcoli a alimentaţiei
gratuite a copiilor din familiile dezavantajate.
Responsabilităţile importante în domeniul politicii promovate faţă de copii sunt fragmentate între
mai multe ministere şi departamente: Ministerul Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei, Ministerul
Sănătăţii, Ministerul Educaţiei; Ministerul Afacerilor Interne. Din aceste motive persistă blocaje de
cooperare între diversele segmente ale executivului, în procesul de luare a deciziilor în interesul major
al copilului.
În 1999, pentru a depăşi această fragmentare, a fost înfiinţat Consiliul Naţional pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, conceput ca un organ interministerial, a cărui funcţie urma să fie elaborarea unei
strategii coerente a politicii promovate în domeniul copilului şi, totodată, coordonarea activităţii
tuturor organismelor guvernamentale. Conform conceptului strategic, adoptat de Guvernul Republicii
Moldova în decembrie 2001, pe lângă Consiliul respectiv a fost creat şi un Secretariat permanent
responsabil pentru implementarea Strategiei privind protecţia copilului şi familiei3.

3
Raportul Anual al Centrului pentru Drepturile Omului din Moldova. – Chişinău, 2001, pag. 29.
5
 La nivel teritorial au fost create Consiliile locale de protecţie a drepturilor copilului, care au ca
scop elaborarea politicilor locale ce ţin de protecţia copilului, sporirea conlucrării inter-departamentale
întru soluţionarea problemelor copilului şi familiei. În pofida faptului constituirii acestora însă,
constatăm că structurile date, la momentul actual, nu operează eficient în toate regiunile ţării,
necesitând măsuri de consolidare a capacităţilor lor în abordarea problemelor existente în domeniu.
In iulie 1997 a fost infiintata Direcţia municipală pentru protecţia drepturilor copilului – ca organ
specializat ce concentrează problematica copilului şi întruneşte o echipă multi-disciplinară. Crearea
Direcţiei a permis mun. Chişinău să soluţioneze mai eficient problemele ce ţin de protecţia socială a
copilului şi familiei, precum şi să atragă investiţii considerabile în dezvoltarea unui şir de servicii
alternative, bazate pe familie şi comunitate.

Tema. Cadrul legislativ naţional în domeniul protecţiei sociale. Mecanisme de aplicare a

legislaţiei
1. Legislaţia naţională în domeniul Asistenţei Sociale.
2. Prestatii sociale

În domeniul dezvoltării cadrului legislativ în Republica Moldova trebuie remarcat faptul că s-au
realizat mai mulţi paşi semnificativi, meniţi să contribuie la îmbunătăţirea sistemului de protecţie
socială. Legislaţia ţării recunoaşte drepturile civile, politice, sociale, economice şi culturale ale
copiilor, Constituţia Republicii Moldova, acordând cadrul legal pentru drepturile familiei, mamei şi
copilului la protecţie socială.
În ultimul deceniu s-au înregistrat anumite eforturi în vederea consolidării actelor legislative care
protejează femeile şi copiii, dar mai este necesar de întreprins încă multe acţiuni.
Adoptarea de către Parlament a "Strategiei de reformă a sistemului de asistenţă socială"
(nr.456-XIV din 28.05.99) a pus bazele reformei sistemului de asistenţă socială, parte integrantă a
căreia o constituie asistenţa socială a copilului şi familiei.
În procesul de dezvoltare a cadrului legislativ în domeniul protecţiei copilului, a fost elaborată
Concepţia naţională privind protecţia copilului şi a familiei (Hotărârea Guvernului nr. 51 din
23.01.2002), care scoate în evidenţă lacunele actualului sistem de servicii sociale acordate familiei şi
copilului, formulează soluţii concrete de redresare a situaţiei în domeniu.
Pentru realizarea obiectivelor Concepţiei naţionale privind protecţia copilului şi familiei, de o
importanţă majoră este Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15.12.1994, care stabileşte
statutul juridic al copilului ca subiect independent şi prevede asigurarea sănătăţii lui fizice şi spirituale.
Legea acordă atenţie specială protecţiei sociale a copiilor care sunt lipsiţi de familie sau se află în
circumstanţe deosebit de dificile. Cu toate acestea, nu au fost formulate mecanismele de aplicare a
legii şi un plan de acţiune viabil, care să aibă acoperire financiară corespunzătoare.
A fost importantă, pentru aprofundarea conştientizării de către societate a necesităţii stringente
de a optimiza situaţia din domeniul protecţiei sociale, promulgarea, la 14 aprilie 2000, a Legii cu
privire la protecţia socială specială a unor categorii de populaţie, care defineşte sprijinul financiar
suplimentar acordat familiilor aflate în situaţii deosebit de dificile, inclusiv familiilor cu patru sau mai
mulţi copii şi celor cu copii cu disabilităţi până la 16 ani.
Strategia Naţională privind Protecţia Copilului şi Familiei, aprobată prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr. 727 din 16 iunie 2003, prevede determinarea unui sistem de
principii, criterii, mecanisme şi măsuri de optimizare a relaţiilor stat-comunitate-familie-copil, în
vederea asigurării condiţiilor sociale, economice, morale favorabile pentru dezvoltarea multilaterală a
familiei şi a fiecărui copil.
Legea asistenţei sociale nr. 547-XV din 25.12.2003 stabileşte raporturile juridice în cadrul
sistemului de protecţie socială, integrarea socială prin diversificarea şi dezvoltarea reţelei de servicii
6
sociale destinate următoarelor categorii de beneficiari: copii şi tineri ale căror sănătate, dezvoltare şi
integritate fizică, psihică sau morală sunt prejudiciate în mediul în care locuiesc; familiile care nu îşi
îndeplinesc în mod corespunzător obligaţiile privind îngrijirea, întreţinerea şi educarea copiilor;
familiile fără venituri sau cu venituri mici; persoanele fără familie, care necesită îngrijire şi
supraveghere sau sunt incapabile să facă faţă nevoilor socio-medicale; copii cu disabilităţi până la
vârsta de 18 ani; familiile cu mulţi copii; familiile monoparentale cu copii; persoanele vârstnice;
persoanele cu disabilităţi şi alte categorii de persoane şi familii aflate în dificultate.
În urma conlucrării de-a lungul anilor dintre structurile de stat, ONG-uri şi organizaţiile
internaţionale a fost adoptată recent Legea cu privire la asigurarea egalităţii de şanse dintre femei
şi bărbaţi, nr.5 – XVI din 09.02.2006. De asemenea, a fost aprobată Legea cu privire la violenţa în
familie, care prevede protejarea victimelor violenţei în familie. Este la etapa de definitivare
proiectul de lege privind protecţia socială а persoanelor cu disabilităţi şi а familiilor acestora şi este
în proces de elaborare Strategia Naţională privind Reforma Sistemului de Îngrijire Rezidenţială şi
Planului Naţional de Acţiuni.
Cu toate acestea, cadrul normativ-legislativ este imperfect, lipseşte un mecanism eficient de
implementare a cadrului legal existent şi este necesar de-l ajustat la cerinţele formulate de legislaţia
internaţională. Este necesar de a unifica toate documentele în domeniu într-un pachet legislativ privind
protecţia socială.
În ultimul deceniu s-au înregistrat puţine progrese în sensul creării unui sistem de protecţie socială
adecvată care să vină în întâmpinarea nevoilor copilului şi a familiei acestuia. Sistemul de protecţie
socială se concentrează asupra celor care se pensionează, şi mai puţin asupra copilului în dificultate.
Sistemul naţional de protecţie socială include două componente majore:
1. Prestaţiile sociale
2. Serviciile sociale

2. Sectorul prestaţiilor sociale

Prestaţiile sociale din sistemul de protecţie al Republicii Moldova, sunt instrumente de
realizare a unor obiective sociale de natură restributivă care îşi propun, într-o formă sau alta,
creşterea bunăstării sociale. Prestaţiile sociale reprezintă transferuri financiare care pot fi acordate pe
o perioadă determinată şi cuprind: indemnizaţii, alocaţii sociale, ajutoare sociale, compensaţii.
Sistemul de protecţie socială din R. Moldova asigură o gamă largă de alocaţii şi prestaţii,
adresându-se unui număr de aproximativ 1,3 milioane persoane. În prezent există 15 tipuri de prestaţii,
care sunt reglementate în 16 acte normative şi legislative. Majoritatea prestaţiilor sunt alocate foştilor
angajaţi în unităţile de stat, serviciile fiind destinate mai ales persoanelor vârstnice. Multe din serviciile
subvenţionate de stat sunt şi ele alocate fără a se ţine seama de nevoi. Segmente întregi ale populaţiei
(cum ar fi pensionarii, persoanele cu dizabilităţi, elevii şi studenţii, reprezentanţii anumitor profesii,
persoanele afectate de accidentul de la Cernobâl) devin beneficiarii acestor subvenţii fără a se ţine cont
de nivelul de trai şi necesităţile individuale.
Familia şi copilul beneficiază de următoarele tipuri de indemnizaţii sociale:
 indemnizaţie de maternitate - pot beneficia femeile asigurate, soţiile aflate la întreţinerea soţilor
salariaţi şi şomerele care au dreptul la concediu de maternitate, ce include concediu prenatal şi
concediul postnatal. Indemnizaţia de maternitate se acordă începând cu săptămâna a 30-a de
sarcină, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, iar în cazul naşterilor complicate ori al
naşterii a doi sau mai mulţi copii – de 140 de zile;
 indemnizaţie unică la naşterea copilului
 indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 3 ani - asiguratul care se
află în concediul pentru îngrijirea copilului are dreptul la indemnizaţie lunară pentru creşterea
copilului de la data naşterii şi până la vârsta lui de 3 ani. De indemnizaţie pentru creşterea
copilului beneficiază, la cerere, opţional: unul dintre părinţi, bunelul, bunica, o altă rudă care se
7
 ocupă nemijlocit de îngrijirea copilului sau tutorele. Cuantumul lunar al indemnizaţiei pentru
creşterea copilului este de 25 % din baza de calcul şi nu poate fi mai mică de 250 lei;
 indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav - pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de
până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap pentru afecţiuni intercurente – până la împlinirea
vârstei de 16 ani se acordă în baza de certificat de concediu medical, eliberat în condiţiile
legislaţiei în vigoare. Cuantumul indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului bolnav este în mărime
de 60% din baza de calcul.
Un alt tip de prestaţii sociale sunt alocaţiile sociale. În vederea majorării suportului acordat de către
stat persoanelor cu disabilităţi şi a familiilor acestora a fost adoptată Legea nr. 987-XV din 18.04.2002
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 499-XIV din 14.07.1999 privind alocaţiile sociale de stat
pentru unele categorii de cetăţeni. Cuantumul mediu al alocaţiilor sociale constituie pentru:
 Persoane cu disabilităţi din copilărie
- gradul I – 199,46 lei;
- gradul II – 168,58 lei;
- gradul III – 109,23 lei
 Copiii cu disabilităţi până la 16 ani
- gradul I – 196,33 lei;
- gradul II – 166,31 lei;
- gradul III – 165,13 lei
De alocaţii sociale mai pot beneficia:
 Copiii sub 18 ani în caz de pierdere a întreţinătorului;
 Familii care au la întreţinere copii cu disabilităţi cu severitatea I;
 Persoane vârstnice.
Ajutoarele sunt prestaţii în bani şi/sau ajutoare materiale acordate persoanelor sau familiilor ale
căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime şi se materializează în: ajutorul
pentru încălzirea locuinţei privind acordarea de ajutoare pentru încălzirea locuinţei, precum şi a unor
facilităţi populaţiei pentru plata energiei termice, cu modificările şi completările ulterioare; ajutorul
bănesc pentru achiziţionarea unei centrale termice individuale sau a unui arzător automatizat, privind
instituirea Programului de acordare a unor ajutoare băneşti populaţiei cu venituri reduse care
utilizează pentru încălzirea locuinţei gaze naturale.
Fondului Republican şi a fondurilor locale de susţinere socială a populaţiei
Compensaţiile nominative – un alt tip de prestaţii sociale - sunt plăţi băneşti pentru susţinerea
populaţiei cu venituri mici la achitarea serviciilor comunale familiilor cu 4 şi mai mulţi copii (energie
electrică, gaz, cărbuni şi lemne de foc etc.) ca urmare a majorării tarifelor pentru aceste servicii şi în
schimbul înlesnirilor stabilite anterior. Legea Republicii Moldova "Cu privire la protecţia socială
specială a unor categorii de populaţie" (nr. 933-XIV din 14 aprilie 2000) acordă dreptul copiilor cu
disabilităţi în vârstă de până la 16 ani şi persoanelor cu disabilităţi din copilărie, familiilor cu patru şi
mai mulţi copii la compensaţii nominative pentru plata serviciilor comunale.
Sectorul serviciilor sociale
În general, în Republica Moldova sistemul serviciilor sociale implementate este omogen,
deosebirea dintre acestea evidenţiază arhitecturi distincte, este vorba despre modul de finanţare
а acţiunilor, nivelul prestaţiilor în bani şi criterii de acordare, parteneri sociali şi actori ai
sistemului, gradul de implicare а administraţiei publice etc.

Tema: Asistenţa socială ca profesie

1. Profesia de asistent social
2. Rolurile şi atribuţiile asistentului social
3. Sistemul client şi tipologia clienţilor.
8
1. Profesia de asistent social
Profesia de asistent social a apărut la începutul secolului al XX-lea, odată cu diferenţiarea treptată a
tipurilor de prestaţii sociale.
La Congresul Internaţional al asociaţiilor de binefacere din anul 1893, s-a pus problema
pregătiprii presonalului specializat pentru o nouă prefesie, acea de asistent social. SUA a fost prima
ţară care a iiţiat pregătirea asistenţilor sociali, creînd în 1897 prima şcoală de Asistenţă Socială la New
York.
În Europa primele activităţi asistenţiale au loc în Anglia, unde cei de sus, din înalta sociatate
ajutau persoanele sărace, le sprijineau material, psihologic, îi ajutau la cresterea şi instruirea copiilor.
La începutul sec. Al XX-lea, se dezvoltă un nou tip de strategie asistenţial, centrată pe modelul
medical de intervenţie Casework. Astfel, în 1914 la Paris a fost creată Asociaţia infirmierelor-
vizitatoare, care începînd cu 1922 au fost pregătite la 2 specialităţi: infirmiere de spital şi infirmiere-
vizitatoare. Specialiştii erau pregătişi 2 ani, primul anu era comun ambelor specializări, al doilea axat
pe tipul de intervenţie spitalicească sau socio-medicală.
Primul răyboi mondial a adus cu sine ao multime de probleme, mai ales necesiatea ca femeile
să susuţină producţia industrială de război in locul barbatilor plecati pe front. Astfel în Marea Britanie
şi in Franţa problemele conditiilor precare de munca ala femeilor, lipsa cantinelor şi creşelor pentru
copii - au fost soluţionate de activitatea supraintendentelor, care supravegheau starea sănătăţii
muncitoarelor, condiţiile de trai ale acestora, îngrijirea copiilor etc.
Începănd cu sec al XX-lea în America activau asistentele sociale, peste 2 decenii ele sunt
intilnite si in spitalele Europei Occidentale. Asistenele sciale avea ca sarcina completarea
diagnosticului madical al pacientului cu un diagnostic social. De asemenea asistenta socială trebuia sa
prelungească în afara spitalului influienta medicală. Asistentele sociale erau recratate numai din şcolile
de infirmiere. Treptat munca lor se extinde şi in sfera educaţiei sanitere, în şcoli ş familii.
În 1928 la Paris are loc Primul Congres Internaţional al serviciilor Sociale.

2. Rolurile şi atribuţiile asistentului social

Roluri de servicii directe: asistentul social lucrează direct cu clientul sau cu grupurile de clienţi prin
contact direct (faţă-în-faţă). Tipurile de roluri pe care asistentul social le poate îndeplini sunt: rolul de
consilier individual şi consilier de caz:
a) Rolul de evaluator: asistentul social evaluează situaţia clienţilor săi (copilul şi familia sa)
precum şi factorii care vor putea îmbunătăţi sau împiedica reuşita intervenţiilor;
b) Rolul de planificator: asistentul social analizează problemele clienţilor, ajută la identificarea
strategiilor cele mai potrivite şi planifică intervenţiile adaptate nevoilor şi scopurilor clienţilor pentru
a-i ajuta să funcţioneze cât mai independent posibil.
c) Rolul de consilier matrimonial si familial.
d) Rolul de coordonator de grup în cadrul grupurilor de terapie, de întrajutorare, de suport
constituite din clienţii săi;
e) Rolul de educator/profesor implică transmiterea unor informaţii cu privire la educarea şi
îngrijirea copilului, metode de disciplinare, informaţii de tip medical, metode de diminuare a
stressului, schimbarea unor atitudini, formarea unor aptitudini.
f) Rolul de coordonator/coleg în cadrul echipelor interdisciplinare implicate: asistentul social
dezvoltă relaţii de muncă productive în interiorul organizaţiei sale sau în cadrul reţelei de servicii în
scopul atingerii obiectivelor propuse în munca sa cu clienţii.
2. Roluri de conectare la sistem sau practica indirectă în care clientul sau grupul de clienţi
sunt conectate la resurse.
a) Rolul de agent intermediar (broker): în acest caz asistentul social este un intermediar care
acordă asistenţă oamenilor pentru a-i conecta la resurse; asistentul social trebuie să aibş cunostinţe
9
temeinice referitoare la resursele comunitare, astfel încât să poată face recomandări oportune; el
trebuie de asemenea să cunoască politicile sociale, legislaţia în domeniu precum şi criteriile de aplicare
si procedurile de punere în practică a lor.
b) Rolul de coordonator/monitor: controlează calitatea serviciilor oferite pe parcursul derulării
intervenţiilor prevăzute în planul de servicii individualizat, monitorizează progresele clientului,
asigură feed-back şi evaluează rezultatele.
Asistentul social trebuie să îşi motiveze clienţii să respecte recomandarea lor către o resursă
(instituţie, serviciu, etc.) şi să îi ajute dacă le este teamă sau un membru al familiei îi descurajează, sau
dacă nu au reuşit să obţină serviciile solicitate sau au intervenit probleme în relaţia clienţi - prestatori
de servicii;
c) Rolul de mediator: asistentul social trebuie să medieze conflictele care pot apare între un
clienţi si responsabili din cadrul unei instituţii, serviciu social, sau cu membrii familiei lărgite, vecini,
alte persoane de importante pentru copil şi familia sa.
d) Rolul de avocat: asistentul social acţionează în numele clienţilor, îi reprezintă în anumite
situaţii şi îi ajută să acţioneze în interesul lor pentru a obţine ajutor/resursele de care au nevoie de la
diferite instituţii, organizaţii, persoane; apără drepturile clientului său în cazul în care acestea sunt
violate într-un mod anume.
e) Rolul de mobilizator al comunităţii: asistentul social ajută la mobilizarea comunităţilor să
dezvolte resursele de care au nevoie şi ajută la facilitarea cooperării dintre diferite instituţii/organizaţii
în scopul în caest scop.
Asistentul social are următoarele atribuţii:
 asigură realizarea legislaţiei privind protecţia socială;
 promovează un sistem coerent de programe, măsuri, activităţi, servicii profesionalizate de
prevenire şi protejare a persoanelor, familiilor, grupurilor aflate temporar în dificultate;
 prestează servicii sociale şi contribuie la ridicarea bunăstării sociale a beneficiarilor prin
stabilirea parteneriatelor eficiente la nivel local;
 verifică şi asigură evidenţa beneficiarilor pe categorii, în limita atribuţiilor funcţionale;
 evaluează şi analizează, în caz de necesitate, condiţiile locative şi sociale a familiilor social
defavorizate şi contribuie la ameliorarea situaţiei de criză;
 întocmeşte şi realizează planuri individualizate de asistenţă a beneficiarilor aflaţi în situaţie de
risc;
 perfectează actele şi completează dosarul beneficiarului cu acurateţe, perseverenţă şi
corectitudine, ţinând cont de confidenţialitatea informaţiei referitor la viaţa particulară a
beneficiarului;
întocmeşte rapoarte cu privire la situaţia beneficiarilor în conformitate cu cerinţele stabilite şi

le pune la dispoziţia beneficiarilor înaintea şedinţelor de evaluare a cazului;
 contribuie la examinarea şi soluţionarea propunerilor, cererilor, petiţiilor şi reclamaţiilor
cetăţenilor;
 colaborează cu structurile guvernamentale, organele de resort, cît şi cu organizaţiile ne-
guvernamentale întru soluţionarea problemelor beneficiarilor;
 colaborează cu Consiliul de administrare al fondului local de susţinere socială a populaţiei
pentru utilizarea raţională a mijloacelor financiare destinate beneficiarilor în baza examinării stării
sociale a acestora şi situaţiei la domiciliu;

10
  se deplasează în teren pentru a-şi îndeplini atribuţiile funcţionale, după necesitate;
 contribuie la dezvoltarea serviciilor sociale comunitare;
 participă la supervizarea activităţii sale;
 supervizează lucrul studenţilor, viitorilor asistenţi sociali, în perioada desfăşurării practicilor
în teren;
 lucrează într-un mod flexibil în scopul de a satisface necesităţile beneficiarilor serviciului dat.
 identifică alternative de organizare instituţională a activităţilor de asistenţă socială pentru
identificarea surselor de finanţare a programelor de sprijin specializate;
 evaluează situaţia de criză a persoanelor, grupurilor marginalizate, precum şi a posibilităţilor
reale de intervenţie;
 diagnostichează corect problemele socio-umane pe care persoanele vulnerabile sau grupurile
cu risc crescut le au într-o anumită perioadă de timp şi în anumite circumstanţe sociale şi economice;
 identifică eligibilitatea solicitanţilor de prestaţii de asistenţă socială, în raport cu anumite
prestaţii de asistenţă socială, ca şi a modalităţilor adecvate de acces la ele prin intermediul casei
teritoriale de asigurări sociale;
 participă la testarea veniturilor familiilor vulnerabile solicitante de prestaţii sociale.
 aplică strategii, metode şi tehnici de influenţare activă a politicilor sociale de sprijin al copiilor
îngrijiţi în instituţii, abandonaţi, de sprijinire a tinerilor neintegraţi social, a celor dependenţi de alcool
şi drog, abuzaţi fizic sau sexual, a persoanelor cu handicap, a familiilor sărace, a celor aflaţi în situaţii
speciale (calamităţi naturale, dificultăţi sociale, persecuţii, discriminări de orice tip).

3. Sistemul client şi tipologia clienţilor

Termenul client este generic şi înseamnă: individ, familie, grup de indivizi sau o comunitate ce
experimentează o problemă. Procesul de rezolvare a problemelor este aplicabil de sistemul-client.
Activitatea de asistenţa socială este atât de reabilitare, cât şi de prevenţie. Rezolvarea unei probleme
se constituie ca model pentru rezolvarea unei probleme viitoare.
Asistentul social că agent al clientului sau nu intervine până ce clientul (individ, familie, grup sau
comunitate) nu realizează problema şi e pregătit să se angajeze in procesul de rezolvarea ei. Uneori
asistentul social este chemat să acţioneze că agent al societăţii (la delicvenţi sau abuz asupra copiilor).
Asistentul social trebuie să posede deprinderi pentru a aprecia situaţia problematica evaluând atât
individul, cit şi mediul sau social. Pentru punerea in aplicare a planului de intervenţie el poate face
apel la specialişti, pateu transfera sau referi clientul la profesionişti din alte domini. Deşi, folosirea
modelului medical este respinsa de Asistenta Sociala in acesta caz analogia medic generalist care
trimite clientul la medicul specialist este funcţională.

Referitor la sistemul de valori umane (privind modul cum trebuie să acţioneze oamenii în societate)
asistentul social ca profesionist consideră că:
- oamenii trebuie să aibă acces la resursele esenţiale de care au nevoie în confruntarea lor cu
viaţa socială şi să aibă posibilităţi reale (materiale) pentru a-şi realiza potenţialităţile lor;
- fiecare persoană e unică şi reprezintă o valoare în sine, omul este o valoare unică. De aceea
acţiunea de Asistenţă Socială trebuie să crească demnitatea individuală. Interacţiunea
dintre oameni trebuie să respecte demnitatea şi individualitatea umană.

11
 - oamenii au dreptul la libertate, cu observaţia că acest drept este valabil atâta timp cât nu
încalcă/afectează libertatea altora. Acţiunile de Asistenţă Socială trebuie să crească
libertăţile individuale şi capacitatea de decizie individuală;
- realizarea acestor valori este responsabilitatea comună a membrilor societăţii atât ca indivizi
cât şi a societăţii însăşi, ca ansamblu. Astfel, responsabilitatea societăţii se concretizează
în crearea condiţiilor de viaţă ale cetăţenilor cât şi pentru crearea condiţiilor pentru
participarea democratică (a tuturor cetăţenilor) la viaţă socială.

Fiecare persoana este unică şi trebuie să i se respecte demnitatea. Persoanele sunt scopuri şi nu
mijloace pentru atingerea altor scopuri.

Tipologia clienţilor
Asistenţa socială se desfăşoară indiferent de epoca istorică, de ideologia dominantă şi de suportul
instituţional în favoarea unor persoane grupuri sau comunităţi umane aflate în situaţii problematice.
Beneficiarii acestor acţiuni au fost numiţi întotdeauna „clienţi”, apoi „beneficiari” apoi „pacienţi”.
Indiferent de conceptul utilizat pentru desemnarea asistentului „clientul” este o entitate individuală,
care beneficiază de ajutorul specializat al unei profesii asistenţiale.
Clienţii asistenţei sociale prezintă o diversitate desconcentrată: pot fi clienţi minori orfani,
abandonaţi sau aflaţi în alte situaţii ce necesită instituirea tutelei, familii aflate în crize (economică,
psiho-afectivă), persoane cu dezabilităţi , vîrstnici fără susţinere familială şi resurse, şomeri,
dependenţi de alcool şi droguri etc.
Individul client al asistenţei sociale trebuie tratat întotdeauna ca o persoană unică aflată într-o
situaţie unică, chiar dacă problemele pe care le au clienţii par asemănătoare.
Clientul multipersonal poate fi un grup mic (de tipul familiei) sau o mare comunitate (populaţia unei
regiuni, localităţi, grup etnic etc.)
În funcţie de orientarea ajutorului specializat putem identifica următoarele categorii de clienţi:
- client care solicită ajutor pentru sine
- client care solicită ajutor în favoarea altor persoane, grupuri sau comunităţi
- client, care deşi nu a solicitat ajutor a intrat în zona de interes a asistenţei sociale, întrucît el
constituie un factor de blocaj pentru funcţionarea socială normală a altui client (plasarea unui
copil repatriat în familia biologică, tata alcoolic, mama neangajată în cîmpul muncii)

Asistenţa socială realizează medierea între societatea instituită şi indivizii sau grupurile marginale.
În realizarea medierii, poziţia asistentului social este adesea necomfortabilă, el a aflîndu-se între
presiunile instituţionale şi cererile clienţilor.
Experienţa demonstrează că practica asistenţei sociale este mai eficientă atunci, cînd în toate
activităţile asistentului social este implicat clientul. Clienţii care rămîn neclarificaţi despre scopul şi
metodele intervenţiei asistenţei sociale ţinînd fie să se retragă de la primirea ajutorului, fie devin
stîngaci şi dificil.
Asistentul social trebuie să cunoască ceea ce aşteaptă clientul de la implicarea lui. Asistenţa socială
poate fi continuată ca proces numai în cazul dacă asistentul social şi clientul vor găsi răspuns la
următoarele întrebări:
1. Care este problema – problema sau nevoia trebuie identificată în fiecare caz concret, după ce
va fi determinată şi necesitatea soluţionării (definirea problemei)
2. Ce se întîmplă – situaţia trebuie să fie apreciată, explicată şi înţeleasă (apreciere)
3. Ce trebuie de făcut – în lumina evaluării, asistentul social şi clientul decid asupra
obiectivelor şi scopurilor (deciderea obiectivelor)
4. Cum se va face – se vor alege metodele prin care obiectivele vor fi atinse (plan de intervenţie
individual)
12
 5. Care este rezultatul – evaluarea tuturor efectelor obţinute (evaluare).

Ne vom referi în continuare la fiecare etapă:

Definirea problemei sau a necesităţii de asistenţă – această fază este importantă. Nu întotdeauna
este clar care ar putea fi problema sau nevoia de asistenţă într-un anumit caz. Unii clienţi doar
experimentează nevoia, în timp ce alţii suferă cu adevărat. Unii oameni au de soluţionat probleme,
în timp ce alţii sunt ei înşişi o problemă pentru societate. Ultimii şi devin clienţi involuntari ai
asistenţei sociale. Dacă un adolescent fură, el reprezintă o problemă pentru cei din jur. Însă el poate
nu se vede ca avînd probleme. Prin contrast, o mamă tînără poate simţi că are nevoie de ajutor şi
sfaturi privind îngrijirea copiilor săi. Ea are deci o problemă, chiar dacă aceasta nu reprezintă o
problemă pentru alţii.
La această etapă se impun două tipuri de întrebări:
1. Care este problema. Ce înseamnă să fii definit ca o problemă. Cine spune că are o problemă.
Pentru cine este o problemă
2. Cine este clientul. În mod normal, clientul este o persoană care aşteaptă să primească ajutor
de la asistentul social şi să beneficieze de intervenţia asistentului social. Deci, cine este
clientul în cazul delincventului juvenil. El nu vrea să fie văzut de un asistent social. Poate că
adevăraţii clienţi sunt părinţii sau îngrijitorii, sau vecinii sau şcoala, sau poliţia. Asistentul
social are nevoie să clarifice statutul diferitelor persoane cu care comunică în această
problemă. Asistentul social nu-l poate trata pe delincventul juvenil ca pe un client şi nici nu
poate să-l ignoreze pe cei care vor ca tînărul să-şi îmbunătăţească comportamentul.

Aprecierea – este echivalentă cu diagnosticul medicului. Asistentul social are nevoie să adune toate
informaţiile relevante care îl vor ajuta să formeze un punct de vedere asupra situaţiei. El trebuie să
găsească semnificaţia problemei sau a nevoii. E necesar să ia în consideraţie resursele care există în
această situaţie şi trebuie să înţeleagă ce s-a întîmplat, care a fost cauza şi ce menţine problema.
Atitudinile analitice sunt deosebit de importante în acest stadiu al cazului.

Atunci cînd fac aprecieri, asistenţii sociali trebuie să înţeleagă relaţia şi interacţiunea dintre:
psihologia individuală şi mediul social – familia, agenţii publici, grupurile asemănătoare, opiniile,
explicaţiile lor pot fi luate în consideraţie cînd se încearcă să se înţeleagă o anumită nevoie sau
problemă.

De exemplu, de ce nu merge la şcoală o fetiţă de 9 ani. Asistentul social ar putea explora un număr
de explicaţii posibile:
- poate că fetiţa este terorizată de alţi copii la şcoală şi îi este frică să meargă acolo
- poate şi-a făcut cunoştinţă cu copii care abandonează şcoala, care se plimbă pe străzi, fură. Şi
acest lucru este mai interesant decît a merge la şcoală
- fetiţa nu face faţă programei şcolare, colegii rîd de ea, se simte umilită, preferă să evite
această experienţă.

Asistentul ar putea să ia în consideraţie toate aceste explicaţii posibile. Alegerea lui finală va
determina cursul acţiunii posibile. Aceste exemple demonstrează o altă trăsătură a aprecierii în
munca de asistenţă socială.
Asistentul social trebuie să cunoască atît factorii interni (psihologici), cît şi cei externi (sociali)
atunci cînd îşi face propriile aprecieri. Legătura dintre aceştia produce adeseori o imagine
complicată pe care asistentul social trebuie să încerce s-o înţeleagă. Asistenţii sociali operează la
frontiera între individ şi societate, iar aceasta poate fi o linie destul de greu de urmat cu exactitate.
Asistentul social trebuie să ţină seama concomitent de toţi factorii care au influenţat, direct sau
13
indirect, cazul. De ex. în cazul fetiţei care nu merge la şcoală, ar fi mai uşor de luat în consideraţie
unele probleme ale mamei, decît să se schimbe şcoala unde profesorii subevaluiază şi umilesc copiii,
care nu fac faţă programei şcolare.
La această etapă asistentul social trebuie să facă următoarele:
- să enunţe problema sau necesitatea
- sa facă caracteristica clientului, apreciindu-i caracterul
- să evalueze situaţia socială în care se află clientul
- să determine relaţiile dintre client şi mediul ce-l înconjoară.

Deciderea obiectivelor – odată ce asistentul social şi-a făcut propriile aprecieri, el poate lua în
consideraţie scopul implicării sale. De ce este implicat. Doreşte să implice clientul în deciderea
scopurilor cazului respectiv. Care este rolul său legal. Care este rolul său terapeutic. Răspunsul la
ceste întrebări ajută să se clarifice implicarea asistentului social. Deoarece munca de asistent social
trebuie să tragă linia între individ şi societate, scopurile implicării pot deveni confuze. În acest
context asistentul social trebuie să-şi propună următoarele scopuri:
- să contribuie la schimbarea individului şi comportamentului său problematic (de ex.
persoanele care fac abuz de alcool)
- să schimbe societatea sau resursele sociale pentru a îmbunătăţi condiţiile de trai ale clientului
(de ex. să asigure un loc sigur pentru femeia care este victima violenţei domestice)
- să monitorizeze clienţii a căror comportament este privit ca o problemă socială (pacienţii
bolnavi psihic, socialmente periculoşi sau delincvenţi).

Plan de intervenţie şi metodele de ajutor- odată ce au fost stabilite scopurile, în următoarea etapă
asistentul social trebuie să decidă asupra celor mai bune metode prin care ele ar putea fi atinse.
Metodele selectate vor fi determinate, cu certitudine, de modul în care a fost apreciată o problemă
sau o nevoie.
Evaluarea – la această etapă a procesului de asistenţă socială, asistentul trebuie să facă o legătură
între problemă, apreciere, scopuri, metode.

Tema. Servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului

1. Nevoile, riscurile şi problemele familiei şi copilului. Categoriile de familii şi copii aflaţi
în dificultate.
2. Reţeaua de servicii sociale comunitare adresate familiei şi copilului aflaţi în dificultate.
3. Servicii sociale adresate copiilor abandonaţi. Organizarea serviciilor sociale comunitare
destinate prevenirii abandonului
1. Nevoile, riscurile şi problemele familiei şi copilului
Categoriile de familii şi copii aflaţi în dificultate (familii afectate de sărăcie, copii abandonaţi, copii
instituţionalizaţi, abuzul şi violenţa, expluatarea copilului prin muncă, familii dependente de drog şi
alcool, copii cu părinţi plecaţi peste hotare, migraţia şi traficul de fiinţe umane, etc.)
Serviciile sociale sunt definite drept instrumente de realizare a unor obiective sociale, de
natură redistributivă, care au drept obiectiv creşterea bunăstării sociale. Elementul de bază în
promovarea unei reforme coerente în domeniul protecţiei sociale a copilului şi familiei este
dezvoltarea unui sistem diversificat de servicii sociale la nivel de comunitate. Aceste servicii au
menirea de a mobiliza comunitatea în dezvoltarea mecanismelor locale de susţinere a copilului şi
familiei în raport cu necesităţile locale şi de a preveni plasarea copiilor în instituţii rezidenţiale, care
deseori se află în afara comunităţii de origine a copilului.

14
 Dezvoltarea sistemului de servicii sociale destinat copilului şi familiei în dificultate ţine de
conceptul descentralizării şi dezvoltării comunitare care are ca scop crearea bunăstării generale
pentru toţi membrii comunităţii. Dezvoltarea comunitară este un domeniu nou, circumscris tendinţei
manifeste de creştere în ultimii ani a participării societăţii civile la viaţa socială, de implicare a
comunităţilor în calitate de actori activi în rezolvarea problemelor emergente.
Serviciile sociale pot fi servicii de asistenţă socială şi servicii de îngrijire social-medicală.
Serviciile de asistenţă socială sunt servicii cu caracter primar şi servicii specializate ce se adresează
unor probleme particulare, cu instrumente şi tehnici de diagnoză şi intervenţie înalt specializată. O
asistenţă socială sistematică şi comprehensivă presupune îmbinarea eficientă a acestor două forme de
servicii specializate. Combinaţia celor două tipuri are la bază respectarea abordării holiste a persoanei
umane.
Serviciile cu caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate
ori vulnerabilitate care pot duce la marginalizarea sau excluziunea socială. Serviciile specializate au
drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea capacităţilor individuale pentru depăşirea unei
situaţii de nevoie socială.
Putem determina următoarele tipuri de servicii destinate copiilor şi familiilor în dificultate
dezvoltate în R. Moldova:
/ servicii universale (servicii de planificare familială, servicii de recreere, servicii de îngrijire
zilnică în centre comunitare etc.);
/ servicii orientate pe nevoi speciale ale copiilor şi familiilor lor (consiliere parentală şi sprijin,
consilierea victimelor abuzurilor,
/ centre de sprijin şi consiliere pentru familii aflate în situaţii dificile etc.); servicii pentru nevoi
acute ale copiilor şi familiilor pe termen scurt sau pentru perioade de criză (asistenţă parentală
profesionistă de urgenţă, pe termen scurt şi mediu; centre de plasament temporar pe termen scurt şi
mediu; centre de zi pentru copii cu nevoi speciale, copiii străzii etc.);
/ servicii substitutive de îngrijire a copilului (tutela/curatela; adopţia; case de tip familie; centre
de plasament pentru copii orfani; asistenţă parentală profesionistă pe termen lung etc.). Este binevenită
următoarea tipologie a serviciilor sociale adresate familiei şi copilului.

Tipuri de servicii sociale adresate copilului şi familiei

Servicii de tip familial Servicii de tip comunitar
Casele de copii de tip familie Centre de plasament
Asistenţa parentală profesionistă Centre de zi
Tutela şi curatela Centre maternale
Adopţia

2. Servicii sociale de bază (sprijin familial, servicii de zi, de plasament temporar)

Procesul de acordare а serviciilor sociale
Serviciile sociale se acordă la solicitarea persoanei, а familiei acesteia sau а reprezentantului legal în
urma semnalării unei situaţii de nevoie socială de către orice altă persoană, precum şi din oficiu.
Procesul de acordare а serviciilor sociale are următoarele etape principale:
Evaluarea iniţială – este efectuată de asistentul social sau de personalul de specialitate cu competenţe
în domeniul asistenţei sociale din cadrul serviciului social. Are drept scop identificarea nevoilor
individuale sau de grup, precum şi elaborarea planului de intervenţie;
Elaborarea planului de intervenţie – cuprinde măsurile necesare soluţionării situaţiei de risc social,
respectiv acordarea de prestaţii şi servicii sociale, precum şi orice alte măsuri prevăzute de dispoziţiile
legale în vigoare;
15
Evaluarea complexă – este realizată de echipe pluridisciplinare de specialişti, care în activitatea
desfăşurată utilizează instrumente şi tehnici standardizate, specifice domeniului de activitate.
Evaluarea complexă urmăreşte următoarele aspecte:
а) evaluarea capacităţilor fizice, mentale şi senzoriale а nivelului de disfuncţie şi а abilităţii de а realiza
activităţile de bază ale vieţii zilnice;
b) evaluarea psihologică şi psihiatrică;
c) evaluarea familiei privind capacitatea acesteia de а asigura condiţiile necesare creşterii, îngrijirii şi
educării copilului;
d) evaluarea potenţialului de integrare а refugiaţilor şi persoanelor care au dobândit o formă de protecţie
în condiţiile legii;
e) evaluarea potenţialului de integrare а victimelor traficului de persoane;
f) evaluarea posibilităţilor de integrare familială, de plasament al copilului sau de adopţie;
g) evaluarea gradului de funcţionabilitate socială;
h) evaluarea mediului fizic şi social în care trăieşte persoana;
evaluarea percepţiei persoanei asupra siguranţei, securităţii şi vulnerabilităţii proprii;
j) evaluarea motivaţiei persoanei de а beneficia de servicii la domiciliu în instituţii de zi sau rezidenţiale;
k) evaluarea consecinţelor care privesc persoana în cazul acordării sau neacordării serviciilor de îngrijire;
l) evaluarea nevoilor sociale şi а posibilităţii asigurării de suport pentru reţeaua informală de îngrijire;
m) evaluarea percepţiei proprii privind capacitatea funcţională, performanţele şi resursele;
n) evaluarea capacităţii reţelei informale de а acorda servicii sociale;
o) evaluarea serviciilor sociale disponibile, precum şi а modului în care aceste pot răspunde nevoilor
persoanei.
Elaborarea planului individualizat de asistenţă şi îngrijire – cuprinde programarea serviciilor sociale,
personalul responsabil, precum şi procedurile de acordare;
Implementarea măsurilor prevăzute în planul de intervenţie şi în planul individualizat ţine nemijlocit de
responsabilul de caz;
Monitorizarea – se axează pe realizarea următoarelor obiective:
а) aplicarea prevederilor legale referitoare la serviciile sociale;
b) respectarea standardelor de calitate;
c) îndrumarea şi coordonarea metodologică la toate nivelurile;
d) asigurarea respectării drepturilor sociale ale beneficiarului
Reevaluarea – presupune evaluarea periodică а cazului.

3. Servicii sociale adresate copiilor abandonaţi. Organizarea serviciilor sociale comunitare

destinate prevenirii abandonului.
Există multiple interpretări cu privire la mama cu risc de abandon şi mama aflată în situaţie de
risc social, pentru aceste situaţii nu există delimitări distincte, ele fiind definite cu un şir de
caracteristici, care în final duc la producerea abandonului copilului, luându-se în consideraţie şi
dezavantajele economice şi sociale care pot limita capacitatea mamei de aşi creşte copilul. Astfel, prin
abandon vom înţelege situaţia în care un copil este părăsit, lăsat fără îngrijire de către părinţi sau de
persoanele care au obligaţii legale faţă de el. Cei mai mulţi dintre copii nu sunt orfani biologici, ci
orfani sociali, având părinţii în viaţă, mulţi dintre ei menţinând contactul cu copii.
Pentru situaţiile în care se iau decizii cu privire la copiii lipsiţi de grija părintească, standardele
internaţionale recunosc următoarele principii, care pe termen lung asigură respectarea interesului
superior al copilului:

16
  Soluţiile familiale – reintegrarea în familia naturală, extinsă şi comunitate, adopţia, îngrijirea
foster.
 Soluţiile permanente – reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia.
 Soluţiile naţionale – reintegrarea în familia naturală şi comunitate, adopţia naţională.
Pentru a putea face referire la un sistem de servicii orientat spre prevenirea abandonului
de copii ar trebui ca acestea să opereze cu prioritate la cel puţin un nivel, şi anume la cel comunitar.
Lipsa serviciilor de prevenire a abandonului de copii, localizate la nivel comunitar, este reflectată de
numărul mare de copii plasaţi în instituţii republicane, care provin din comunităţi mici şi care nu au
găsit alte soluţii pe plan local.
Valorile care fundamentează existenţa serviciului de consiliere trebuie să fie afirmate pentru
toţi specialiştii care lucrează în instituţiile medicale şi rezidenţiale: dreptul copilului la familie,
importanţa copilăriei timpurii, a relaţiei mamă – copil, alimentaţiei la sân. Intervenţiile profesionale
ale asistenţilor sociali, psihologilor, realizate în locul şi în momentul producerii abandonului, vor
reduce numărul intrărilor copiilor mici în sistemul rezidenţial.
Deoarece mama poate să ia decizia de abandon al copilului încă până la naşterea copilului, este
important ca prevenirea abandonului să înceapă înainte ca mama să ajungă în maternitate şi să continue
mai apoi la nivelul comunităţii. Este nevoie sa fie mobilizate resursele locale pentru crearea serviciilor
de prevenire, care presupune o activitate complexă cu mulţi actori sociali.
Crearea unei reţele profesionale interdisciplinare de prevenire a abandonului copiilor mici este
posibilă prin stabilirea unui mecanism de identificare-referire şi soluţionare a cazurilor în baza
parteneriatelor între instituţiile, autorităţile locale/tutelare, serviciile de protecţie a copilului.
Consolidarea parteneriatelor dintre instituţiile unde se produce abandonul şi autorităţile publice locale,
care, prin crearea unor servicii în comunitate la nivel comunitar ar favoriza prevenirea cazurilor de
abandon.
Pentru a putea face referire la un sistem de servicii orientat spre prevenirea abandonului de
copii ar trebui ca acestea să opereze cu prioritate la cel puţin un nivel, şi anume cel comunitar. Lipsa
serviciilor de prevenire a abandonului de copii, localizate la nivel comunitar, este reflectată de numărul
mare de copii plasaţi în instituţii republicane, care provin din comunităţi mici şi care nu au găsit alte
soluţii pe plan local.

Metode şi tehnici de evaluare şi intervenţie în lucrul cu copiii supuşi abandonului şi familia

acestora.
Există anumite semnale, care ne pot avertiza că există un potenţial risc atunci când o mamă doreşte
abandoneze copilul:
1. Identitatea femeii gravide. Identitatea femeii gravide este extrem de importantă, atunci când
femeia gravidă are gânduri de abandon, cea din urmă încearcă să-şi ascundă identitatea. Deşi
regulamentele de funcţionare a maternităţilor menţionează despre obligativitatea prezentării la
momentul internării a buletinului de identitate şi a fişei de schimb al gravidei, nu toate femeile
gravide prezintă aceste acte.
2. Naşterea în altă maternitate. În cele mai multe dintre cazurile cu risc de abandon femeile
preferă să folosească serviciile maternităţilor republicane şi teritoriale decât cea teritorială.
Acest fapt se datorează dorinţei de a abandona copilul cît mai departe de domiciliu de reşedinţă.
3. Mamele solitare. Acest grup reprezintă un semnal de avertizare pentru profesioniştii din
domeniul protecţiei copilului şi familiei. Mamele solitare reprezintă un grup cu risc mai înalt
de abandon al copilului.
4. Mamele confuze. La acest grup pot fi atribuite mamele aflate în situaţie de incertitudine care
ar dori să menţină copilul în cadrul familiei, dar care se confruntă cu anumite probleme, de
natură să împiedice menţinerea copilului în mediul familial. Plasamentul temporar ar fi o
soluţie în astfel de cazuri.
17
 5. Declaraţia de refuz al copilului. La această categorie se referă mamele care ştiu că îşi vor
abandona copilul. În această situaţie se găsesc 40.5 % din numărul copiilor abandonaţi în
instituţiile medicale şi 29.4% per total.4
6. Antecedente de abandon. În cazul mamelor, care au avut antecedente de abandon,
probabilitatea că ea îşi va abandona copilul creşte. Este nevoie să precizăm că există mame cu
risc de abandon care cumulează mai multe caracteristici expuse anterior. Tot odată există mame
cu risc social crescut caracterizate printr-o serie de dezavantaje de ordin social, cultural,
economic, care nu intenţionează să-şi abandoneze copilul dar care forţate de împrejurări ajung
la această formă extremă.

Există cîteva etape şi modalităţi în care s-ar putea a interveni pentru a preveni abandonul:
1. Perioada de pînă la sarcină, în cadrul căreea pot interveni medicii de familie, asistenţii
medicali, asistenţii sociali şi specialiştii în protecţia familiei şi psihologii prin următoarele măsuri:
 Identificarea femeilor cu risc de abandon din localitate;
 Discutarea cu femeile din grupurile de risc, oferirea informaţiei cu privire la prevenirea unei
sarcini nedorite, referirea lor la servicii de planificare familială şi clinicile prietenoase tinerilor;
 Vizitarea tinerilor din familiile defavorizate pentru a le relata despre serviciile la care se pot
adresa pentru a preveni sarcina nedorită;
 Discutarea despre mijloacele de contracepţie cu familiile sărace care au deja copii şi nu-şi mai
doresc altul;
 Prezentarea informaţiei cu privire la riscurile unei sarcini nedorite în şcoli, colegii, universităţi.
2. Perioada sarcinii şi naşterea, în cadrul căreea pot interveni moaşele, neonatologii, asistenţii
medicali, pediatrii, obstetricienii, ginecologii, specialiştii în protecţia copilului, asistenţii sociali,
medicii de familie şi psihologii prin următoarele măsuri:
 Convingerea prin diverse argumente a femeilor gravide şi a lăuzelor cu risc de abandon să
păstreze copilul;
 În cazul în care contactul cu familia nu prezintă risc pentru femeie, de contactat rudele acesteia,
determinîndu-le să o accepte acasă împreună cu copilul;
 Recomandarea tinerelor mame, în special celor solitare, să discute cu un psiholog pentru a
păstra copilul;
 Contactarea autorităţilor publice locale pentru informarea cu privire la situaţia mamei şi a
copilului, solicitarea ajutorului Primăriei şi a Direcţiei de Asistenţă Socială;
 Oferirea serviciilor de consiliere, îndrumarea mamelor spre adresele unde poate fi ajutată,
informarea despre serviciile alternative existente şi referirea la ele, acolo unde e cazul;
 Informarea despre viitorul copilului şi perspectivele pe care i le oferă o familie, pe de o parte,
şi casa de copii, pe de altă parte;
 Informarea mamei cu privire la posibilitatea de a fi plasată temporar împreună cu copilul, în
cazul în care nu are unde merge sau nu este acceptată de familie;
 În ultimul rînd, dacă separarea nu poate fi evitată, de explicat mamei condiţiile de păstrare a
dreptului asupra copilului şi posibilitatea de a-şi lua copilul acasă după un timp; posibilitatea
de a legaliza abandonul, astfel încît copilul să nu suporte consencinţele unui statut neclar, care
nu i-ar permite să-şi găsească altă familie.
3. Perioada de după naştere, în cadrul căreea pot interveni medicii de familie, asistenţii sociali,
specialiştii în protecţia copilului, psihologii, autorităţile locale şi toţi cei care pot susţine o mamă ca
să nu-şi abandoneze copilul, prin următoarele măsuri:

4
UNICEF. Abandonul copiilor în Republica Moldova. –Chişinău, 2005.
18
 Comunicarea permanentă cu mama, vizitarea ei frecventă acasă pentru a-i vorbi, pentru ca ea
să nu se simtă neglijată;
 Implicarea autorităţii tutelare în asistenţa mamei şi a copilului;
 Facilitarea accesului la toate serviciile existente în localitatea – sănătate, informare, protecţie,
educaţie şi la cele de sprijin familial;
 Identificarea prin intermediul Primăriei, ONG-urilor, a altor organisme, posibilităţi de a ajuta
mama, includerea ei în programe de sprijin familial la nivel comunitar.

TEMA 4. Intervenţia în cazul maltratării copilului

1. Conceptul de abuz. Tipuri de abuz
2. Servicii sociale adresate copiilor expuşi abuzului

Abuzul reprezintă orice formă de maltratare fizică şi/sau psihică, abuz sexual, neglijare, tratare
neglijentă sau exploatare în scopuri comerciale sau orice alt tip de exploatare care poate cauza daune
efective sau potenţiale pentru sănătatea, supravieţuirea, dezvoltarea sau demnitatea copilului în
contextul unei relaţii de responsabilitate, încredere sau autoritate. (Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
2002).
Abuzul copilului – orice formă voluntară de acţiune sau de omitere a unei acţiuni care este în
detrimentul copilului şi are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între
ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi. Termenul de abuz asupra copilului a
fost folosit prima dată pentru a descrie “copilul bătut” de către Kempe în 1962.
Raportul global privind sănătatea şi violenţa defineşte 4 tipuri de abuz a copiluluii:5
Abuzul emoţional /psihologic/
Atitudini şi comportamente cronice ale părinţilor sau ale altor persoane îngrijitoare, care nu oferă
copilului un mediu de dezvoltare corespunzător şi pot dăuna dezvoltării fizice, mentale, spirituale,
morale sau sociale.
Neglijarea
Incapacitatea cronică a părintelui/îngrijitorului de a-i satisface copilului nevoile de bază ca
hrana, îmbrăcămintea, adăpostul, îngrijirea medicală, educaţie, protecţie şi supraveghere.
Putem deosebi trei tipuri de neglijare:
1/emoţională
2/fizică
3/ educaţională
Neglijarea emoţională e definită ca o slabă abilitate a părinţilor de a contribui pozitiv, emoţional în
creşterea copilului.
Neglijarea educaţioală are loc atunci cînd copilul nu este înrolat în instituţiile educaţionale (grădiniţă,
şcoală) fără un motiv rezonabil.
Neglijarea fizică constă în neoferirea alimentaţiei, îmbrăcăminţei, ajutorului medical adecvat.
Cele mai grave forme de neglijare sunt:
 Neasigurarea unei alimentaţii adecvate nevoilor de dezvoltare a copilului
 Neasigurarea unei îmbrăcăminţi adevate
 Dezinteres faţă de starea de sănătate a copilului
 Locuinţă cu spaţiu şi igienă necorespunzătoare
 Insuficientă supraveghere
 Lipsă de preocupare pentru educaţia copilului
 Privarea copilului de afecţiune

5
World report on violence and health. Geneva, WHO, 2002
19
  Abandonul copilului

Abuzul fizic
Rănirea, traumarea copilului în mod deliberat, sau din cauza insuficienţei/lipsei de supravegehre.
Include:
 Bătăi cu mîina sau cu orice obiect (furtun, cablu, vargă) aplicate pe oricare parte a
corpului
 Punerea copilului în genunchi
 Legarea copilului, scuturarea sau lovirea lui de obiecte
 Trasul de păr şi de urechi
 Arderea sau otrăvirea lui
 Expunerea la munci grele, care depăşesc capacităţile fizice ale copillui

Despre prezenţa abuzului fizic se judecă luîndu-se în considerare:

1) Localizarea rănii
2) Vîrsta copilului
3) Explicaţia felului în care rana a apărut
Astfel, situaţia poate fi apreciată ca maltratare fizică, atunci cînd:
 Sunt depistate semne vizibile ale traumei
(atenţie! vătămările cele mai grave nu au în mod necesar semne exterioare)
 Bebeluşii nu încetează din plîns
 Sînt oferite explicaţii incredibile referitor la apariţia traumei
 În cazul copiilor mai mari, refuză să se întoarcă acasă
Cei care de cele mai dese ori abuzeaza copiii sunt persoane ce nu işi pot controla furia şi frustrarea.
Cel mai des, se întîmplă atunci cînd copilul plînge, în cazul refuzului copilului de a mînca, refuzului
de a coopera în cazul învăţării la oliţă şi atunci cînd sunt deranjaţi de copil de la televizor. Cele mai
multe studii indică faptul că 75% dintre cei care scutură copiii sunt bărbaţi.

Abuzul sexual
Abuzul sexual este definit ca activitate sexuală care implică un copil şi un adult sau un copil
semnificativ mai mare. Activitatea sexuală în care este implicat copilul se referă la acele activităţi
care au intenţia stimulării sexuale.
Ele pot fi categorizate în :
A. Abuz sexual cu contact
B. Abuz sexual fără contact
Abuzul sexual cu contact presupune atingerea zonelor intime a corpului copilului. Este de 2 tipuri:
1/ penetrare - cu penisul, diverse obiecte a vaginului, gurii, anusului
2/ non-penetrare – mîngîierea zonelor intime, sărutarea , impunerea copilului de a atinge părţile
intime a abuzatorului (molestare)

Abuzul sexual fără contact include:

 Voyeurism – are loc atunci cînd o persoană priveşte organele genitale sau alte părţi ale
corpului copilului fără consimţămîntul acestuia (inclusiv cînd face duş sau este dezbrăcat)
 Exibiţionism – are loc atunci cînd o persoană îşi expune organele genitale în faţa unui copil
 Implicarea copilului în producerea pornografiei
 Incitare la prostituţie
 Hărţuire sexuală – presupune avansuri sexuale nebinevenite, solicitarea unor favoruri
sexuale şi alte conduite verbale de natură sexuală

20
În cazurile de abuz sexual se va atrage atenţie la :
 Partenerul copilului are o poziţie de autoritate sau poate fi cel care îl are pe copil în grija sa
 Activitatea se înfăptuieşte folosind forţa sau şmecheria, trucul.

2. Servicii sociale adresate copiilor expuşi abuzului

La nivel comunitar există mai mulţi actori implicaţi în prevenirea şi intervenţia în cazurile de
abuz/exploatare a copiilor. Gradul lor de implicare depinde de vârsta copilului, stare lui de sănătate,
situaţia familiei etc., precum şi de ministerul în subordinea căruia se află instituţia respectivă.
Elementul de referire este un component necesar al procesului de asistenţă al copilului abuzat,
deoarece nici o structură nu dispune de resurse şi capacităţi suficiente pentru a soluţiona diversele
necesităţi ale lui. Deaceea prestatorii de servicii trebuie să coopereze în ceea ce priveşte schimbul de
informaţii şi aria de servicii ce o acoperă.

Servicii sociale de PREVENIREA a abuzului/neglijării/exploatării copilului:

Centrele de zi pot ajuta familiile care au nevoie de ajutor în îngrijirea copilului, astfel încât
părinţii pot merge la serviciu. Astfel de centre pot, de asemenea, să furnizeze hrană şi asistenţă
medicală gratis. În plus, centrele pot oferi sprijin educaţional pentru copiii cu nevoi speciale. Centrele
pot de asemenea oferi consiliere copiilor/părinţilor sau familiei.
Servicii de planificare familială. Asistenţii sociali le pot ajuta pe mame să aibă acces gratuit
la serviciile de planificare familială şi să fie educate în privinţa metodelor de contracepţie. Aceasta
este deseori cea mai bună metodă de prevenire a unei sarcini nedorite şi, prin urmare, de separare a
copilului de familia naturală.
Centre maternale. În cazul mamelor aflate în situaţii de criză, ceea ce le predispune riscului
de a-şi plasa copiii în îngrijirea statului, centrul maternal poate fi serviciul ideal. Într-un astfel de
centru, o mamă poate locui o perioadă limitată de timp cu copilul sau, în timp ce asistentul social o
ajută la pregătirea pentru traiul independent. Mama poate învăţa abilităţile de părinte şi
autogospodărire, poate fi ajutată să-şi termine şcoala sau să-şi găsească un loc de muncă şi să-şi
reclădească relaţia cu familia.
Sprijin material. Câteodată, sprijinul material poate ajuta familiile în situaţii de criză, dar
acest lucru ar trebui folosit doar ca o măsură temporară, ca parte a unui pachet de măsuri. Sprijinul
material pe termen lung tinde să creeze dependenţă şi nu ajută întotdeauna familia în rezolvarea
problemelor de durată.
Servicii de consiliere şi grup de sprijin pentru părinţi. De foarte multe ori, familiile sau
părinţii suferă de stres sever ca rezultat al îngrijirii copiilor cu nevoi speciale, sau pentru că sunt familii
monoparentale. De multe ori au sentimentul că nu mai pot face faţă şi că un plasament instituţional ar
fi cea mai bună soluţie pentru copil. În astfel de circumstanţe, un consilier experimentat îi poate ajuta
pe părinţi să facă faţă stresului şi să găsească soluţii care nu necesită plasamentul copiilor în îngrijire.
Grupurile de sprijin pot avea un efect similar şi conduc la reducerea sentimentului de izolare
pe care îl au mulţi părinţi în situaţii de dificultate.
Servicii sociale pentru INTERVENŢIA în cazurile de abuz/neglijarea/ exploatarea copilului:
Servicii de primire în regim de urgenţă. Câteodată, este un lucru potrivit ca un copil să fie
luat temporar din familie, de exemplu dacă copilul se află în risc de a fi lezat, sau dacă părinţii se află
într-o situaţie de criză majoră. Pentru astfel de situaţii, serviciile de primire în regim de urgenţă sunt
necesare, iar acestea sunt oferite de centrele de plasament temporar pentru o perioadă scurtă de timp.
Serviciile de primire în regim de urgenţă vor fi sprijinite de asistenţii sociali, care au responsabilitatea
de a facilita reintegrarea copilului în familie, acolo unde este sigur şi potrivit, sau de a găsi un
plasament familial pe termen lung pentru copil.
Plasamentul copilului. Dacă un copil nu poate fi crescut de părinţii săi naturali, membrii
familiei extinse ar putea să preia această sarcină şi să aibă grijă de copil. Astfel, copilul menţine relaţii
21
puternice cu familia şi trauma separării de familia naturală se reduce. Atunci când va fi imposibilă
această variantă, se va examina împreună cu organul de tutelă şi curatelă alte variante de protecţie a
copilului printr-o, oferindu-se prioritate formelor de plasament de tip familial.
Servicii de terapie/reabilitare psihologică a copiilor. Copiii-victime ale abuzului, neglijării,
exploatării manifestă un şir de consecinţe negative pe plan psihologic. Mulţi au dezvoltat Sindromul
stresului post-traumatic. Prin urmare, autorităţile locale ar trebui să pună la dispoziţie echipe de
psihologi/terapeuţi special instruiţi să poată ajuta copiii care au trecut prin experienţe abuzive.
Servicii de reabilitare medicală. Asistenţii medicali comunitari şi medicii de familie pot fi de
mare ajutor în recuperarea sănătăţii copiilor ce au suferit de abuz. Aceştea de cele mai deseori, în urma
relelor tratamente vor manifrsta sechele pe plan somatic. O abordare specială au nevoie copiii cu
traumatisme severe şi abuz sexual cu contact.
Servicii de resocializare Încă o consecinţă a maltratării copilului este dezadaptarea socială a
copilului, care constă în perturbarea interrelaţionării individului cu mediul, caracterizată prin
imposibilitatea realizării rolului său social dizerabil în condiţii concrete, corespunzător posibilităţilor
sale. Serviciile de reintegrare socială a copilului reprezintă un sistem de acţiuni orientate la socializarea
copilului, prevenirea revictimizării copilului, precum şi minimalizarea riscurilor care pot duce la
periclitarea dezvoltării psihice şi fizice a acestuia. Poate fi atins printr-un sistem programat de educaţie
(în şcoli, în centre comunitare, cercuri, cluburi, etc) prin care trec copiii în situaţie de risc în vederea
transformării acestora în competenţi şi ordonaţi din punct de vedere personal şi social.
Servicii juridice. Cazul de abuz deseori devine obiectul unui proces civil sau penal. În acest
sens e nevoie de asistenţă juridică, care va fi orientată la respecatrea intersului superior al copilului.
De asemenea, copilul va avea nevoie de o pregătire specială pentru oferirea mărturiilor în faţa
reprezentanţilor organelor de drept.

TEMA. Adopţia în Republica Moldova

1. Definirea adoptiei. Importanta depistarii şi plasamentului copiilor rămaşi fără ocrotire
părintească
2. Condiţiile de fond ale adopţiei si impedimantele la adopţie
3. Procedura adopţiei

Condiţiile social-economice din ţară (instabilitatea ecomonică, migraţia populeţiei, creşterea

criminalităţii etc.) a dus la majorarea numărului de minori lipsiţi de grija părintească (circa 15 mii de
copii).
Prin faptul că copii sunt lipsiţi de grija părintească lor li se încalcă unul din cele mai importante
drepturi – dreptul de a locui şi a fi educat într-o familie. Astfel ocrotirea minorilor rămaşi fără îngrijire
părintească constituie pentru R. Moldova o preocupare politică, socială şi economică de prim ordin.
Copii minori pot rămîne fără ocrotire părintească din mai multe motive, cum ar fi:
- decesul părinţilor
- decăderea părinţilor din drepturi părinteşti în baza unei decizii a instanţei de judecată
- în caz de boală sau absenţă îndelungată a părinţilor (spitalizări, detenţia)
- părinţii au fost recunoscuţi în modul stabilit de lege ca incapabili sau avînd capacitate
redusă
- alte cazuri de lipsă a îngrijirii părinteşti
Reglementarea juridică a copiilor abandonaţi şi orfani este expres prevăzută în art. 49 din Constituţia
Republicii Moldova, în art. 20 al. 1 din Convenţia privind Drepturile Copilului, în art. 22, al. 1 din
Legea privind Drepturile copilului, în art. 12 CF, în Strategia naţională privind protecţia Copilului şi
a Familiei.
Autoritatea centrală pentru protecţia Copilului este Comitetul pentru Înfiere.
22
 Preocuparea de problemele minorilor rămaşi fără grija părintească se pune în sarcina autorităţii
tutelere, care sunt organele APL.
Autorităţile tutelere sunt obligate să depisteze şi să monitorizeze toţi copii care sunt lipsiţi, din
diferite motive de grija părintească. Această obligaţie presupune culegerea informaţiilor privind copii
rămaşi fară înhrijire părintească, cît şi controlalele efectuate în instituţiile educative, curative, locurile
unde se află copii.
Primind informaţia despre copilul rămas fără îngrijire părintească, autoritatea tuteleră este
obligată, ca în termeni de 3 zile, să efectueze un control a condiţiilor de trai ale copilului, în scopul
comfirmării faptului că copilul este într-adevăr lipsit de ocrotirea părintească.
Autoritatea tuteleră este obligată, după ce a depistat şi a luat la evidenţă copii lipsiţi de ocrotirea
părintească, să le asigure plasamentul prevăzut de legislaţia în vigoare. La alegerea formei de
plasament, se va ţine cont, în mod obligatoriu, de provenienţa etnică a copilului, apartenenţa la o
anumită cultură, de limbă, religie, starea sănătăţii etc.
Formele plasamentului copiilor rămaşi fără îngrijire părintească sunt prevăzute în art. 115 CF
şi sunt următoarele:
- adopţia
- tutela asupra copiilor în vîrstă de pînă la 14 ani şi curatela asupra copiilor în vîrstă de
la 14-18 ani.
- casele de copii de tip familial
- instituţiile de stat pentru copii orfani şi cei rămaşi fără ocrotire părintească, de orice tip
(educative, de instruire, curative, de asistenţă socială), această formă se aplică doar în
cazurile cînd nu există alte posibilităţi de plasament.
Din toate formele de plasament, cea mai reuşită este adopţia, deoarece prin adopţie copilului i se oferă
o familie în care el creşte şi se bucură de grija părinţilor ca un copil firesc. Totodată, aceasta este o
formă de plasament permanentă, spre deosebire de celelalte forme care sunt temporare.
Indiferean de forme de plasament ales, autoritatea tuteleră ţine controlul asupra condiţiilor de
întreţinere, creştere, şi educare a copiilor rănaşi în evidenţa ei. Familia doptivă, de regulă, este
supravegheată, în primii ani după ce copilul a fost adoptat. Dacă autoritatea tutelară s-a convins că
relaţiile dintre adoptat şi adoptator s-au stabilir şi educaţia decurge într-un mod normal, supravegherea
încetează şi copilul este scos de la evidenţă.

Definirea adoptiei
Adopţia – măsură specială de protecţie a drepturilor copilului, act juridic în baza căruia se
stabilesc raporturi de rudenie între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi înfietor, ori înfietor şi
rudele acestuia pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti.
Adopţia – actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care nu este propriul descendent
natural.
Adopţia – presupune stabilirea obligaţiilor reciproce de întreţinere între cel care adoptă şi cel adoptat,
inclusiv dreptul la moştenire.
Termenul adpoţie provine de la cuvîntul “adopţio” care semnifică adopţia unei persoane
dependente “alieni iuris” de către o persoană independentă “sui iuris”, iar prin adopţie acesta devenea
“alieni iuris” (fiu al familiei). Motivaţii în antichitate - politice, religioase etc.
Adopţia ca fiind reglementată juridic o gasim în codul lui Scarlat Calimache, în Pravila lui Matei Basarab
şi în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea.
Mai tîrziu, în Codul Civil Roman 1865 era utilizat termenul de “adopţiune”, şi erau recunoscute 2 feluri
de adopţie:
 Adopţia cu efecte depline – adopţia plena, în care dispăreau releţiile cu familia biologică;

23
  Adopţia cu efecte restrînse – adopţia minus plena, în care se păstrau releţiile cu familia
biologică.
În actele juridice vechi ale Moldovei instituţia adopţiei a avut mai multe demuniri: luare de
suflet, adopţiune, sau înfiere. Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la
Strasbourg la 24 aprilie 1967, Conventia ONU cu privire la Drepturile Copilului din 20 noiembrie
1989, Convenţia supra protecţiei copiilor şi cooperării în materiea adopţiei interneţionale, încheiată la
29 mai 1993 la Haga şi ratificată de RM la 26 februarie 1998 şi CF folosesc termenul de adopţie.
Conform legislaţiei în vigoare, sensul adopţiei constă în asigurarea intereselor şi drepturilor
copiilor orfani şi lipsiţi de îngrijirea părintească. Scopul de bază al adopţiei constă în crearea
condiţiilor adecvate de dezvoltare fizică şi spirituală a acestor copii. Concomitent se face posibilă
satisfacerea necesităţilor vitale a unor persoane de a educa, de a iubi, a simţi ataşamentul reciproc, a
se realiza ca părinţi.
Legea RM privind drepturile copilului din 15 decembrie 1994 a consfinţit principiul comform
căruia familia constituie locul natural de dezvoltare şi de educare a copilului. Art. 16 al Legii indică
că „fiecare copil are dreptul să locuiască în familie, să-şi cunoască părinţii, să beneficieze de grija lor,
să coabiteze cu aceştia, cu excepţia cazurilor în care despărţirea de un părinte sau de ambii este
necesară în interesul copilului”.

2. Condiţiile de fond ale adopţiei

Pentru încuviinţarea adopţiei este necesar prezenţa anumitor circumstanţe pe care le prevede legislaţia
şi care pot fi clasificate în:
 condiţii de fond sau condiţii pozitive, adică acele circumstanţe care trebuie să existe pentru
încheierea actului juridic de adopţie
 impedimantele sau condiţiile negative – acele împrejurări exiatenţa cărora nu permite
încheierea adopţiei
 condiţiile de formă sau condiţiile de procedură
Condiţiile – art. 116 p. 1 CF stipulează că, pot fi adoptaţi numai copii minori cu excepţia celor care
au dobîndit capacitatea de exerciţiu deplină pînă le atingerea vîrstei de 18 ani (ex. căsătoria).
Scopul oricărei adopţii este interesul superior al copilului, care este şi cea mai importantă
condiţie de fond pentru efectuarea actului juridic de adopţie. Astfel de la adoptator se cere de a
prezenta condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare asigurării dezvoltării armonioase a
copilului. Copilul trebuie să găsească în familia adoptatorului o atmosferă de familie prielnică pentru
dezvoltarea sa fizică şi morală, pentru o educaţie satisfăcătoare.
Interesele copilului în familie pot fi divizate în 2 grupe:
 sănătate fizică şi psihică – include sfara matarială a familiei, asigurarea copilului cu
condiţii de trai, elimantaţie, îmbrăcăminte, jucării, studii, ajutor madical etc.
 dezvoltarea spirituală – stabilirea aferea spirirtale a copilului are loc într-o familie unde
deja s-a creat anumite închipuiri despre moralitate, cultură, religie, de aceea interesele
copilului nu pot fi privite separat de interesele familie în întregime.
Art. 121 p. 1 CF stipuleazăcă în calitate de adoptatori pot fi cetăţeni de ambele sexe, care au
împlinit vîrsta de 25 ani. Aceste persoane pot fi soţi căsătoriţi, cît şi bărbaţi sau femei singure.
Legislaţia în vigoare prevede vîrsta maximă a adoptatorului de 50 de ani.
Toate legislaţiile europene impun condiţii de vîrstă pentru adoptatori, iar în plus, dacă adopţia
este solicitată de un cuplu, se cere şi o durată minimă de căsătorie, de expemplu:
 în Marea Britanie, ţara cea mai liberă din acest punct de vedere, este suficient ca în momentul
promovării cererii la adopţie cel puţin unul din soţii adptatori să aibă împlinită vărsta de 21
ani. Adopţia solicitată de o persoană necăsătorită este interzisă;

24
  în Franţa, adopţia poate fi solicitată de către soţii nedespărţiţi în fapt, căsătoriţi de cel puţin 2
ani, iar unul dintre ei trebuie să aibă vîrsta de 28 ani (art. 343 Codul Civil);
 în Italia, adopţia se încuviinţează numai dacă soţii au împlinit cel puţin 3 ani şi dovedesc că în
acest timp nu au fost separaţi în fapt sau în drept.
 în Germania, Spania, Belgia, vîrsta minimă pentru soţii care doresc să adopte este de minium
25 ani.
O altă condiţie de fond a actului juridic al adopţiei este aptitudinea de a adopta a persoanei
sau a familiei care doreşte să adopte – face obiectul unor verificări atente, înfăptuite în etapa
administrativă a procedurii de încuviinţare. Pot adopta persoanele sau familiile care prezintă garanţii
morale şi materiale necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului.
Art. 123 CF stabileşte o altă condiţie de fond şi anume, că diferenţa de vîrstă dintre adoptator
şi adoptat să fie de cel puţin 15 ani, adică difereanţa de vîrstă trebuie să fie asemănătoare cu cea dintre
părinţi şi copii. În mod excepţional, pentru anumite motive temeinice, instanţa va putea încuviinţa
adopţia şi în cazul cînd diferenţa de vîrstă este mai mică de 15 ani, dar nu mai mică de 10 ani.
Consimţămîntul la adopţie. Pentru a porni actul juridic de adopţie este necesar de
consimţămîntul celui care adoptă. Legislaţia RM nu stipulează o astfel de cerinţă ca o condiţie de fond
separată, ea rezultînd din aceea că persoana care doreşte să adopte trebuie să înainteze cererea despre
adopţia copilului. Consimţămîntul celui care adoptă este un consimţămînt prioritar şi întotdeauna
necesar.
Art. 128 p. 1 CF prevede expres că, dacă copilul este adoptat de o persoană căsătorită, cînd
adopţia nu se face de ambii soţi, pentru adopţie se cere consimţămîntul celuilalt soţ. Această cerinţă
se justifică pe consideraţia că adopţia nu trebuie să creeze relaţii incompatibile cu cele familiale.
Deaorece copilul urmaeză a locui la domiciliul celui care adoptă, trebuie să găsească o atmosferă
favorabilă pentru dezvoltarea fizică şi intelectuală. Or această nu poate avea loc dacă unul din soţi se
opune la adopţie. În cazul în care soţul va refuza să adopte împreună cu celălalt soţ sau nu va da
consimţămîntul la adopţie, atunci cererea despre încuviinţarea adopţiei va fi respinsă.
Conform art. 124 CF, pentru adopţie se cere consimţămîntul părinţilor. Acest consimţămînt
trebuie să fie exprimat printr-o declaraţie autentificată la notar sau exprimat personal de către părinţi
în procesul adopţiei. În cazul în care mama este minoră, se cere şi acordul ocrotitorilor legali ai
minorei. Consimţămîntul părimţilor la adopţie trebuie să fie ferm şi necondiţionat.
CF al RM prevede că copilul poate fi adoptat fără acordul părinţilor în cazul cînd aceştia:
 sunt decăzuţi din drepturile părinteşti
 sunt declaraţi de instanţa de judecată absenţi fără veste
 nu sunt cunoscuţi
 sunt declaraţi incapabili
 nu locuiesc împreună cu copilul şi se eschivează de la educarea şi întreţinerea copilului mai
mult de 6 luni de zile nemotivat.
Adopţia nu poate avea loc în cazul în care unul dintre părinţii fireşti ai copilului dă consimţămîntul la
adopţiei, iar celălatl nu consimte acest fapt.
Adopţia copiilor educaţi şi întreţinuţi în instituţiile de stat, în cazurile cînd ne se cere consimţămîntul
părinţilor, se face cu consimţămîntul administraţiei instituţiei.
În cazul cînd copilul se află sub tutelă, pentru adopţia lui se cere consimţămîntul tutorelui
(curatorului), exprimat în formă scrisă.
Art. 127 p. 1 CF prevede că pentru adopţie se cere consimţămîntul copilului propus spre
adoptare, dacă acesta a împlinit vîrsta de 10 ani. Acest consimţămînt nu este cerut dacî copilul nu a
atins vîrsta de 10 ani.

Impedimentele la adopţie

25
 Art. 121 p. 1 CF stipulaeză că, nu pot fi adoptatori persoanele decăzute din drepturile
părinteşti în baza unei hotărîri judecătoreşti, deoarece o persoană decăzută din drepturile părinteşti
nu poate să-i acorde copilului o viaţă şi o educaţie prielnică. Adopţia poate fi încuviinţată unei astfel
de persoane dacă şi-a schimbat modul de viaţă şi purtarea şi în baza art. 70 CF a fost restabilită în
drepturile părinteşti.
Un alt impediment la adopţie prevăzut de art. 121 p. 1, al. 2 CF este lipsa totală sau parţială
a capacităţii de exerciţiu.
Faptul că persoana a fost adoptator şi prin hotărîrea instanţei de judecată adopţia a fost
anulată din cauza îndeplinirii necorespunzătoare a îndatoririlor ei, la fel serveşte impedimet pentru
adopţie.
Înlăturarea de la funcţia de tutore, din motivul că tutorele nu şi-a îndeplinit corespunzător
obligaţiile, la fel este prevăzut de legislaţie ca impediment la adopţie.
Art. 121 p. 1 al. 6 CF interzice a fi adoptatori persoanele care în virtutea calităţilor morale
sau a sănătăţii, nu sunt în stare să-şi îndeplinească drepturile şi îndatoririle părinteşti, de educare şi
de întreţinere a copilului adoptat. Astfel la adopţie sunt examinate calităţile personale ale viitorilor
adoptatori. Corespunderea calităţilor morale se apreciază de instanţa de judecată.
Drept stare de sănătate ce împiedică exercitarea drepturilor şi întreţinerea copilului adoptat se
consideră starea cînd persoana suferă de boli cronice grave, nu se poate deplasa de sinestătător şi nu
poate efectua un şir de mişcări necesare menţinerii vieţii sale. CF prevede că aadopţia nu poate fi
încuviinţată cînd persoana care doreşte să adopte suferă de una din aceste boli:
 HIV/SIDA
 boli psihice şi de comportament
 narcomanie
 alcoolism cronic
 boli somatice cronice, cu statutul de invalid de gr. I şi II
 boli oncologice, boli maligne
 hepatite virale B, C, D.
Lista conţine şi contraindicaţii temporare (boli venerice, tuberculoză şi alte boli contagioase).
Un alt impedimant la adopţie este faptul prezentării documentelor false de către persoanele
care doresc să obţină adopţia unui copil.
Legea interzice adopţia persoanelor care, în baze unui interes materiel sau din alte motive,
caută să obţină o adopţie fictivă. Adopţia este înfăptuită în intresul copilului minor, adică din interese
personale, morale, spirituale şi nu din interese patrimoniale sau pentru obţinerea unor interese sau
profituri.

3. Procedura adopţiei
Procedura adopţiei începe cu depunerea cererii de adopţie de către persoana sau familia care
doreşte să adopte unul sau mai mulţi copii. La cerere se anexează actele necesare (buletin de identitate,
acte ce confirmă locul de trai, veniturile, starea sănătăţii a celor care doresc să adopte).
În momentul adresării viitorii soţi obţin informaţii cu privire la procedura adopţiei. Autoritetea tutelară
în cadrul unor discuţii, va afla motivaţia acţiunii de adopţie şi va oferi sfaturi persoanelor în cauză.
Copiii propuşi spre adopţie sunt copii ai căror părinţi:
 au decedat,
 au fost decăzuţi din drepturile părinteşti,
 copilul a fost luat e la părinţi în baze unei hotărîri a instanţei judecătoreşti fără decăderea din
drepturi părinteşti,
 părinţii nu locuiesc împreună cu copilul şi mai mult de 6 luni de zile nu participă la educeţie
şi întreţinerea lui,

26
  părinţi sau numie unicul părinte şi-a dat acordul pentru adopţie,
 copilul a fost găsit ţi părinţii sunt necunoscuţi.
evidenţa copiilor care sunt lipsiţi degrija părintească şi, în particular, a celor ce pot fi propuşi spre
adopţie, cît şi a persoanelor care doresc să adopte copii se ţine de către autorităţile tutelare la nivel
local şi de către Comitetul de Înfiere a RM la nivel republican. Informaţia documentată privind copii
care pot fi adoptaţi esta deschisă şi accesul la ea este liber pentru persoanele care solicită adopţia sau
persoanele înputernicite de ele. În cee ace priveşte persoanele care doresc să adopte, această informaţie
este confidenţială şi ocrotită de lege.
După ce candidaul la adopţie a făcut cunoştinţă cu copilul care urmează a fi adoptat, acesta
poate fi încredinţat persoanei sau familiei care urmează să-l adopte în conformitete cu art. 122 al 1.
CF care prevede că, hotărîrea instanţei judecătoreşti privind încuviinţarea adopţiei poate fi pronunţată
numai atunci cînd copilul s-a aflat în îngrijirea viitorilor adoptatori nu mai puţi de 6 luni.
Persoanele cere ţi-au ales copilul care doresc să îl adopte depun o cerere de adopţie la
judecătoria de mla domiciliul sau locul aflării copilului. La cererea de adopiţie se anexează actele ce
confirmă că persoanele îndeplinesc condiţiilor de fond şi nu există impedimente pentru ca actul juridic
de adopţie să fie înfăptuit (acte privind starea de sănătate, locul de muncă şi veniturile, spaţiul locativ
etc.).
Organele de tutelă şi curatelă sunt obligate să examineze condiţiile materiale şi garanţiile
corespunzătoare dezvoltării armonioase a copilului pe care le au adoptatorii. În acest scop, inspectorul
pentru tutelă şi curatelă căruia i-a fost repertizat cazul, analizează la domiciliu celui care a depus
cererea de adopţie următoarele aspecte:
 profilul individual al adoptatorilor,
 situaţia materială şi relaţiile actuale de muncă,
 lipsa de copii sau atitudinea faţă de propii copii,
 capacitatea de a fi părinte,
 descrierea fiecărui copil din cadrul familiei, dacă în familie mai sunt alţi copii,
 stilul de viaţă al familiei,
 motivaţia şi înţelegerea actuală a sarcinilor adoptatorilor,
 aşteptări faţă de mediul de provenienţă al copilului,
 condiţii de trai, locuinţa,
 veniturile şi vecinătatea etc.
Aceste aspecte nu sunt exhaustive, ele doar în linii generale pot determina capacitatea persoanei sau
a familiei de a adopta. Concluzia organului de tutelă şi curatelă urmează să fie prezentată în judecată
cu anexele ce confirnă întrunirea condiţiilor necesare pentru adopţie şi lipsa impedimentelor.
Cererea de adopţie se examinează în şedinţă secretă cu perticiparea obligatorie a adoptatorilor,
a reprezentantului autoritîăţii tutelere şi a copilului, dacă acesta a împilinit vîrste de 10 ani.
Instanţa judecătorească poate admite sau respinge cererea de adopţie. Admiţînd cererea solicitanţilor.
aceasta trebuie să clarifice unele aspecte şi să conţină în mod obligatoriu:
 adopţia copilului (numele de familie, prenumele, data naşterii şi cetăţenia lui) şi de cine este
adoptat copilul (numele de familie, prenumele, data naşterii fiecăruia dintre ei, în cazul
cetăţenilor străini se indică cetăţenia şi domiciliul adoptatorilor).
 se schimbă sau nu numele de familie, prenumele, data naşterii adoptatului şi dacă da, atunci
ce modificări în acest sens trebuia efectuate de către organele de înregistrare a actelor de stare
civilă. În cazul unui copil care a atins vîrsta de 10 ani se cere acordul acestuia pentru efectuarea
acestor schimbări.
 urmează sau nu a fi înregistrat adoptatorul în calitate de părinte,
 menţinerea raporturilor juridice cu unul din părinţi.

27
Dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede schimbarea numelul de familie a copilului adoptat, a
prenumelui şi a locului de naşterea pe actul de naştere a copilului la rubrica menţiuni se vor face toate
rectificările. Copilului i se poate da numele de familie comun al adoptatorilor sau, în baza acordului
lor, numele unuia dintre soţii adoptatori.
Schimbarea locului de naştere al copilului se face la cererea adoptatorilor şi are ca scopasigurarea
scopului adopţiei (art. 130 CF).
dacă hotărîrea instanţei judecătoreşti prevede înscrierea adoptatorilor în calitate de părinţi,
organul de înregistrare a actelor de stare civilă, după înscrierea menţiunilor pe actul de naştere al
copilului, va elibera adoptatorilor un certificat de naştere nou în care ei vor figura ca părinţi ai copilului
adoptat. În cazul cînd ei nu sunt înscrişi ca părinţi, li se eliberează un certificat de adoptatori.
Adopţia ca act juridic produce din momentul cînd hotărîrea instanţei de judecată rămîne
definitivă, adică de la expirarea termenului de 15 zile de la pronunţarea hotătîrii, dacă ea în aceste
timp nu a fost atacată.
Rudenia creată prin adopţie este asimilată cu rudenia de sînge, deci se nasc drepturi şi obligaţii
asimilate de lege cu cele care apar în cazul rudeniei fireşti între părinţi şi copii lor. Astfel, conform
art. 132 p. 2 CF adoptaţii şi decendenţii lor faţă de adoptatori şi rudele acestora, iar adoptatorii şi
rudele acestora faţă de adoptaţi şi descendenţii lor au aceleaşi drepturi şi îndatoririca şi rudele de
sînge.
La apariţia copilului adoptat în familie, apar noi releţi familiale, care constau în încetarea
completă sau parţială a relaţiilor familiale existente anterior, drepturile şi îndatoririle trec de la
părinţilor fireşti la cei adoptivi.
În conformitate cu art. 53 p. 2 CF apărarea drepturilor şi intereselor copiilor minori revine
părinţilor, care sunt reprezentanţii legali ai copilului, fără o împuternicire specială. Ca şi părinţii
fireşti, adoptatorii sunt obligaţi să întreţină adoptaţii şi să le apere interesele.
În rezultatul adopţiei se stabilesc drepturi şi obligaţii între adoptaţi şi rudele
adoptatorilor, între descendenţii adoptaţilor şi adoptatorilor, precum şi între descendenţii adoptaţilor
şi rudele adoptatorilor.
Pe lîngă consecinţele juridice, au fost stabilite şi un şir de înlesniri pentru adoptatori. Astfel,
femeia care a adoptat un copil nemijlocit dintr-o instituţie medicală, unde s-a născut, primeşte ca şi
mama după naşterea copilului un concediu de maternitate plătit pentru perioada din momentul adopţiei
şi pînă la expirarea a 56 zile din ziua naşterii copilului, în caz de adopţie a 2 sau mai mulţi copii pînă
la 70 de zile.

TEMA 6: Asistenţa Parentală Profesionistă

1. Asistenţa Parentală Profesionistă: concepte fundamentale şi tipologii
2. Funcţiile Asistentului Patenal Profesionist

Asistenţa Parentală Profesionistă (APP) reprezintă o formă de protecţie a copilului în

dificultate care constă în plasarea temporară a copilului cu o persoană sau familie, care întruneşte
condiţii de ordin material şi garanţii morale necesare dezvoltării armonioase a copilului. Persoana care
ia în îngrijire la domiciulul său, pentru o perioadă de timp bine determinată, unul sau mai mulţi copii
în dificultate, se numeşte Asistent parental.
APP are diverse accepţiuni şi forme, în ţările vorbitoare de limba engleză se foloseşte termenul
de Foster Care, în România – Asistenţa Maternală Proferionistă, în RM – Asistenţa Parentală
Profesionistă. Indiferent de termeul folosit, APP, presupune plasamentul în altă familie a unui sau a
mai multor copii în dificultate sau rămaşi fără îngrijire părintească, perioadă în care părinţii biologici
nu le pot oferi îngrijire din diferite motive.

28
 Activitatea asistentului parental mai mult decît acea a unui părinte pentru că copilul luat în
plasament trebuie să menţină o legătură cu familia bilogică sau cu instituţia unde a fost îngrijit anterior.
Modelul plasamentului familial exieta încă în antichitate, însă sub altă formă, atunci cînd
pătinţii, nevoiţi să place pentru o anumită perioadă de timp, îşi lăsau copii în îngrijirea rudelor sau a
vecinilor.
La nivel internaţional acest serviciu social este prezentat în art. 20 al Convenţiei ONU cu
privire la Drepturile Copilului:
 Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de mediul său familial, sau care în
propriu său interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi ajutor din
partea statului.
 Statele-părţi vor prevedea pentru aceşti copii o ocrotire alternativă în comformitate cu
legislaţia naţională.
 Astfel de ocrotire alternativă poate să aibă, între altele, forma de plasament familial,
adopţie, sau dacă e cazul, încredinţarea într-o instituţie corespunzătoare pentru copii,
ţinîndu-se cont de necesitatea unei anumite continuităţi în educarea copilului, de
originea sa etnică, religioasă, culturală, lingvistică.
Art 9 al Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului stabileşte că în interesul superior al
copilului, el poate fi separat de părinţii săi, iar statul trebuie întîi de toate, să încerce să încredinţeze
copilul unei persoane din familia lărgită, şi mai apoi să apeleze la alte forme alternative.
Copii rămaşi fără îngrijire părintească au nevoie de mult mai mult decît o familie de plasament,
deoarece copilul are nevoie de mai multă atenţie si grijă în urma pierderii afecţiunii propriei familii,
ei sunt mai vulnerabili şi mai sensibili.
Organizaţia internaşională pentru Ocrotire Foster a propus un şir de recomandări pentru ocrotirea în
familia de plasament. Astfel, poate fi întîlnită ocrotirea pre-adopţie, ocrotirea la sfîrşitul săptămînii
sau de vacanţă, ocrotirea de urgenţă pentru copii cu disabilităţi, sau ocrotirea pe termen lung pentru
copilul care nu poate fi adoptat.
Asistentul parental oferă copiilor luaţi în plasament îngrijire temporară, ocrotire şi sprijin fizic
şi emoţional, încercîndu-se crearea unui mediu cît mai pozitiv atît pentru copil, cît şi pentru familie.
Categoriile de copii care pot fi daţi în plasament sunt:
1. Copii neglijaţi sau expuşi abuzurilor din partea părinţilor;
2. Copii din familiile incapabile de a face faţă problemelor cu care se confruntă (familii social-
vulnerabile) etc.
APP se împarte în 2 categorii:
 pe termen scurt (ocrotire temporară) – destinat familiilor şi copiilor pentru depăşirea unor
situaţii şi crize temporare, de ex. copii din familii incomplete în care părintele este
spitalizat sau deţinut; copilul supus abuzurilor în familie etc.
 pe termen lung (ocrotire permanentă substitutivă) – destinată copiilor separaţi de familiile
lor, în situaţia în care părinţii nu vor sau nu pot să la poarte de grijă (situaţii de genul:
moartea, disabilitatea, boală severă, privaţiune de liberatate pe termen lung, copii aflaţi în
instituţii de ocrotire).
Un aspect foarte important în plasamentul familiel este menţinerea legătirilor cu familia
biologică, astfel s-a constata că menţinerea acetui contact va spoti cu 90% reuşita plasamantului,
deoarece aceasta sporeşte siguranţa copilului, oferă copiilor o legătiră cu trecutul şi confirmă
drepturile părinteşti ale părinţilor contribuind la dezvoltarea identităţii copilului.
În plasamentul pe termen lung trebuie luate în consideraţie vîrsta copilului şi respectiv,
ataşamantul faţă de părinţi, calitatea relaţiilor cu părinţii, precum şi beneficiile continuării contactului
parental.
Plasamantul în regim de urgenţă – se aplică în situaţii excepţionale, dacă părinţii pun în pericol
securitatea şi dezvoltarea normală a copilului, exercitarea abuzivă a drepturilor părinteşti, sau
29
neglijarea gravă a acestora. Acest tip de plasament se parctică în cazurile de abuz fizic, sexual,
psihologic al copilului, găsit lipsit de supraveghere, sau abandonat de părinţi. Plasamentul în regim
de urgenţă durează de la 24 ore pînă la 14 zile, pînă la stabilizarea situaţiei sau pînă se găseşte o familie
potrivită.
Plasamentul fmilial poate fi cerut de către părinţi, de unul dintre părinţi sau de o rudă a
copilului pînă la gradul al IV-lea de rudenie. Spre deosebire de copilul adoptat, copilul primit în
plasament nu devine din punct de vedere juridic membru al familiei de primire, ci continuă să aparţină
familiei de origine, iar pe durata plasamentului părinţii îşi menţin drepturile şi obligaţiile părinteşti,
corespeondeze şi vizitează copilul. De asemenea copilul poate fi vizitat şi de alte rude, vecini şi
prieteni.
În Regulametul din 07.09.2000, elaborat şi aprobat de către Consiliul Municipal sunt
evidenţiate următoarele tipuri de plasament:
 Plasament de urgenţă – plasarea copilului cu asistentul parental profesionist pe o perioadă ce
nu depăşeşte 48 de ore.
 Plasamentul imediat – plasarea copilului cu o persoană din cadrul familie biologice în baza
unui acord, pe o perioadă ce nu depăşeşte 6 săptămîni.
 Plasamentul pe termen scurt – Presupune îngrijirea copilului pe o periodă ce nu depăşeşte 12
luni, după care fie el se întoarece în familia biologică, fie este înaintat pentru adopţie.
 Plasamentul pe termen lung – destinat copiilor care din diverse motive nu pot fi îngrijiţi de
părinţii biologici, dar nu pot fi propuşi nici spre adopţie. Plasamentul va dura atît timp cît este
necesar (pînă la vîrsta de 18 ani a copilului). Alternativa la plasament este instituţionalizarea,
care este mai puţin eficient şi acţionează în detrimentul copilului şi a dezvoltării sale. Copilul
poate fi recomandat pentru un plasament pe termen lung după experienţa unui plasament pe
termen scurt sau după plasament rezidenţial.

2. Funcţiile Asistentului Patenal Profesionist

Asistentul parental desfăşoară o activitate similară cu cea de părinte, dar este o activitate cu
caracter profesional, care presupune:
 activităţi, atribuţii şi competenţe clar definite;
 o deontologie specifică;
 relaţii profesionale stabile (parteneriate cu alţi profesionişti);
 drepturi şi îndatoriri contractuale;
 formarea şi perfecţionarea adecvată;
Funcţiile Asistentului Patenal Profesionist pot fi incluse în 3 categorii:
1. Funcţii legate de copilul primit în îngrijire. În relaţia cu copilul asistentul parental trebuie să
respecte 3 principii:
 să ocrotească copilul, asigurîndu-i un loc în căminul său şi egalitate în drepturi cu ceilalţi copii
din familie, să-i creeze condiţii corespunzătoare de dezvoltare fizică şi psihică.
 să favorizeze integrarea copilului în cartier, şcolă, comunitate;
 să asigure educaţia copilului respectîndu-i trecutul şi personalitatea, familia biologică şi
tradiiile.
2. Funcţii legate de relaţia cu familia biologică a copilului. Din momentul primirii atestatului de
Asistent Parental Profesionist, acesta trebuie să înţeleagă că fiecare copil plasat în îngrijire aparţine
unei alte familii, care este în imposibilitate temporară de a-l îngriji. Asistentul parental trebuie să
formeze şi să dezvolte o imagine pozitivă copilului despre familie sa biologică, să stimuleze copilul
să-şi iubescă familia şi să înţeleagă părinţii şi motivele de ce nu sunt împreună.
3. Funcţii legate de calitatea de profesionist – asistentul parental trebuie să conştientizeze faptul că
este membru al unei echipe multidiscipilinare şi că este obligat să respecte procedurile de lucru, să se

30
informeze şi să participe la cursuri de pregătire. Astfel, pentru a fi un bun asistent parental, nu este
suficient calitatea de bun părite, dar este nevoie şi de o pregătire adecvată pentru o abordare
profesională a funcţiilor de îngrijire, educare şi socializare a copilului. Astfel, asistentul parental
trebuie să beneficieze de consiliere de specialitate din partea profesioniştilor, psihologilor pentru a
putea face faţă la eventualele situaţii mai dificile cu care se va confrunta. Asistentul parental trebuie
să conştientizeze propriul aport în complexul proces de educare şi îngrijire a copilului în dificultate.
Respobnsabilităţile Asistentului parental:
 să se preocupe de problemele medicale ale copilului (tratamente, vaccinuri etc) şi să anunţe
instituţia angajatoare despre orice situaţie medicală de urgenţă;
 să menţină pentru copil un climat de securitate;
 să colaboreze cu As, cu alţi specialişti şi cu organizaţia angajatoare;
 să participe la cursurile de instruire desfăşurate de organizaţie referitoare la îngrijirea copilului;
 să colaboreze cu părinţii biologici, rudele sau cu viitoarea familie adoptivă în interesul superior
al copilului şi să fie de acord cu vizitele acestora;
 să participe la toate atelierele legate de program;
 să păstreze şi să fortifice identitatea copilului prin alcătuirea Cărţii Vieţii;
 să monitorizezeprogresele realizatede copil;
 să colaboreze cu As;

TEMA 6. Tutela şi curatela minorilor

1. Noţiunea şi ordinea de instituire a tutelei şi curatelei asupra minorilor
2. Drepturile şi obligaşiile tutorilor şi curatorilor
3. Drepturile copilului minor aflat sub tutelă sau curatelă
4. Încetarea tutelei şi a curatelei

Tutele şi curatela minorilor este una din formele de ocrotire a copilului prin care se asigură educaţia
în familie, apărarea drepturilor şi intereselor persoanle şi patrimoniale cu ajutorul tutorilor sau a
curatorilor.
Savantul I. Filipescu defineşte tutele ca „ansamblul dispoziţiilor legale prin care se înfăptuieşte
ocrotirea minorului cînd acesta este lipsit de ocotirea părintească”.
Tutela şi curatela reprezintă o instituţie juridică a DF, fiind o formă de plasament a copiilor
rămaşi fără ocrotire părintească.
Tutela se instituie asupra copiilor minori lipsiţi de ocrotirea părintească pînă la împlinirea vîrstei de
14 ani.
Curatela se instituie asupra minorilor lipsiţi de ocotirea părintească în vîrstă de la 14-18 ani.
Scopul tutelei şi curatelei este de a acorda copiilor lipsiţi de îngrijirea părintească o familie în care ei
să fie educaţi în condiţii apropiate celor din familia de origine.
Tutela şi curatela este o sarcină de încredere, deoarece între tutore, curator şi minor se stabiesc
relaţii de familie în urma cărora minorul dobîndeşte un mediu familial necesar dezvoltării lui.
Tutela şi curatela este o sarcină personală, deoarece tutorele, curatorul trebuie personel să-şi
exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile fără de a avea posibilitatea de a le transmite altor
persoane.
Tutela şi curatela este o sarcină gratuită.
Importanţa pe care o acordă statul şi sociatatea ocotirii minorilor se reflectă prin faptul că tutela şi
curatela urmează să fie instituită în termen de 1 lună de la data primirii informaţieidespre necesitatea
instituirii. Numirea tutorelui sau a curatorului se face de către organul APL cu acordul persoanei care
pretinde a fi numit şi acordul autorităţii tutelare. Acest din urmă trebuie să decurgă din rezultatele
controlului condiţiilor de trai ale copilului şi calităţile morale ale persoanei care doreşte să exercite
tutela sau curatela asupra minorului.
31
Poate fi tutore sau curator persoana majoră şi capabilă care dispune de calităţi morale şi starea sănătăţii
îi permite să educe copilul şi să-i apare interesele şi drepturile legale.
La numira tutorelui, curatorului se va lua în consideraţie relaţiile copilului cu cel ce pretinde
ocrotirea minorului şi cu familia acestuia, cît şi dorinţa copilului de a fi plasat în familia candidatului.
dacă copilul a împlinit 10 ani se va ţine cont în mod obligatoriu de dorinţa copilului.
Nu poate fi numit tutore sau curator:
 persoana decăzută din drepturile părinteşti,
 a fost tutore, curator, dar a fost înlăturat de la îndeplinirea obligaţilor din culpa lui,
 a fost adoptator şi adopţia a fost desfăcută din culpa lui,
 persoana care nu are domiciul pe teritoriul RM,
 cel care se află în relaţii de muncă cu instituţia în care este internat minorul.
De regulă, tutori şi curatori de desemnează persoane care sunt rude ale copilului (bunici, unchi, mătuşi,
veri etc.), iar în lipsa acestora şi persoane străine. Părinţii care din anumite motive temeinice
(deplasarea de lungă durată peste hotare, boală gravă) nu pot să-şi îndeplinească obligaţiile părinţeşti,
se ot adresa la autoritatea tutelară cu o cerere de a plasa copilul sub tutela sau curatele unei persoane
concrete.
Tutela şi curatela nu se stabileşte copiilor care sunt întreţinuţi şi educaţi în instituţiile de stat,
exercitarea acestor obligaţii este înfăptuită de către administaţia instituţiei respective.

Drepturile şi obligaţiile tutorilor şi curatorilor

Obligaţiile tutorilor şi curatorilor asupra minorului reese din conţinutul instituţiai tutelei şi
curatelei şi în mare măsură coincid cu prevederile art. 60, 62 CF în care se vorbaşte despre obligaţiile
părinţilor de a-şi educa copii.
Tutorele şi curatorul are dreptul şi este obligat să educe copilul aflat sub tutelă sau curatelă.
Educaţia include grija de săsănate şi dezvoltarea fizică, prihicăm spirituală şi morală a copilului.
Tutorele (curatorul) este obligat să imformeze autoritatea tutelară despre starea sănătăţii copilului, şi
in caz de necesitate, să ceară plasamentul copilului într-o instituţia cutrativă sau sanatorială. Tutorele
şi curatorul este obligat să asigure învăţămîntul obligatoriu al copilului aflat sub tutelă sau curatelă.
Îndeplinirea de către tutore sau curator a obligaţiei de educaţie a copilului nu poate avea loc atunci
cînd ei locuiesc separat, deaceea legislaţia impune tutorelui şi curatorului să locuiască împreună cu
copilul aflat sub tutela sa.
Tutorele/curatorul este obligat să comunice autorităţii tutelare informaţii privind schimbarea
domiciliului.
Tutorele/curatorul nu este în drept să împiedice contactele copilului cu rudele lui, cu excepţia
cazurilor în care aceste contecte contravin intereselor acestuia.
Tutorele/curatorul este reprezentantul legal al minorului şi apără drepturile şi interesele
copilului în relaţiile cu persoane fizice şi juridice, inclusiv în instanţa de judecată fără mandat special.
Tutorele minorului în vîrstă de pîna la 14 ani încheie în numele şi în interesul lui actele juridice
necesare (art. 33 Codul Civil). Curatorul minorului în vîrstă de la 14-18 ani îşi dă consimţămîntul la
încheierea actelor juridice pe care cel aflat sub curatelă nu este în drept să le încheie de sinestătător.
Tutorele/curatorul nu pot reprezenta minorul tutelat în instanţa judecătorească, dacă cealaltă parte în
proces este soţul sau rudă pînă la gradul al 4 cu el. În acest caz autoritatea tutelară de semneză un
reprezentant pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale copilului.
Tutorele/curatorul nu este obligat să întreţină minorul din mijloacele proprii, ci trebuie să
asugure întreţinerea lui din mijloacele primite pentru el, acestea pot fi pensiile pentru pierserea
întreţinătorului, diferite indemnizaţii, pensia de întreţinere de la părinţi etc.
Autoritatea tutelară efectuiază sistematic urmărirea educaţiei şi a condiţiilor de trai ale
copiilor plasaţi spre educareîn familii sub tutelă sau curatelă şi acordă ajutoarele posibile la educarea
acestor copii.
32
 Drepturile copilului minor aflat sub tutelă sau curatelă
Convenţia cu privire la drepturile copilului accentuiază că copii din cauza vulnerabilităţii lor
necesită îngrijire şi protecţie specială pentru care este responsabilă familia. Iată de ce în cazul copiilor
lipsiţi de ocotirea părintească legislaţia acordă o atenţie deosebită drepturilor copiilor aflaţi sub tutelă
şi curatelă.
Dreptul copilului de a locui împreună cu tutorele (curatorul) lui de a beneficia de grija lui, de
a fi educat de el, se bazează pe art. 51 CF care reglementază dreptul copilului la educaţie în familie.
Cu dreptul copilului aflat sub tutelă (caratelă) de a locui în familie este strîns legat dreptul
copilului la condiţii normale de întreţinere, educaţie şi instruire. Acest drept îşi are suportul în
obligaţia tutorelui de a aavea grijă de întreţinerea minorului.
Dreptul copilului la dezvoltarea multilaterală şi la respectarea demnităţii umane corespunde
obligaţiei tutorelui de a educa copilul folosind mijloacele ce ar exclude insultele şi maltratările,
discriminarea, violenţa fizică şi psihică şi respectarea demnităţii umane a copilului.
Dreptul copilului la pensia de întreţinere şi la alte plăţi sociale stipulate în art. 145 CF.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) are dreptul la spţiu locativ ocupat anterior de părinţii lui sau
la asigurarea cu spaţiu locativ în modul stabilit. Dacă locuinţa ocupată anterior de părinţii care au
decedat le-a aparţinut cu drept de proprietate privată, copilul are dreptul la moştenire, şi, deci, ea
devine proprietatea lui, pe care o administrează tutorele. Chiar dacă minorul nu locuieşte în spaţiul
locativ anterior, dreptul la proprietate se păstrează.
Un alt drept important al copilului aflat sub tutelă (curatelă) este dreptul la apărarea
drepturilor lui în modul stabilit, astfel statul are obligaţia de a proteja copii de toate formele de
maltratare săvîrşite de părinţi sau alte persoane răspunzătoare de îngrijirea copiilor.
Întrucît nu toţi copii afţaşi sub tutelă şi curatelă sunt orfani, legislaţia prevede dreptul copilului
la comunicarea cu părinţii şi rudele.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) este în drept să îşi exprime opinia proprie la soluţionarea
tuturor problemelor care îi ating drepturile şi interesele legitime.

Încetarea tutelei şi a curatelei

Tutela încetează la atingerea de către minor a vîrstei de 14 ani şi tutorele devine curator al
minorului între 14-18 ani fără o hotărîre a autorităţii tutelare în acest sens.
Curatela încetează la împlinirea de către minor a vîrstei de 18 ani fără o decizie specială a
autorităţii tutelare.
Tutela şi curatela pot înceta şi înainte de termenul indicat în legislaţie, dacă există careva
temeiuri juridice. Aceste temeiuri pot fi:
 copilul este înapoiat părinţilor pentru educaţie şi întreţinerea de mai departe.
 copilul este adoptat,
 copilul este plasat în casa de copii de tip familial sau într-o instituţie educativă sau curativă la
întreţinerea deplină a statului şi obligaţiile tutorelui (curatorului) sunt exercitate de
conducătorul acestei instituţii.
 copilul care se află sub curatelă s-a căsătorit la împlinirea vîrstei de 16 anişi a dobîndit
capacitatea deplinî de exerciţiu,
 copilul care a împlinit 16 ani şi lucrează în baza unui contract de muncă a fost declarat de
autoritatea tutelară sau instanţa judecătorească ca fiind emancipat, adică a dobîndit capacitatea
deplină de exerciţiu şi poate singur să-şi realizeze toate drepturile şi să-şi îndeplinească
obligaţiile.
 la cererea tutorelui sau a curatorului, dacă cererea este întemeiată,
 în cazul decesul tutorelui (curatorului) sau a minorului aflat sub tutelă (curatelă),

33
  ca rezultat al neîndeplinirii de către tutore (curator)a obligaţiilor şi îndatoririlor sale, săvîrşirii
unor abuzuri, neglijenţe etc.
Pentru încetarea tutelei (curatelei) în unele cazuri se cere hotărîrea autorităţii tutelare, iar în altele
aceasta încetează în urma faptului juridic care a avut loc.

TEMA : Casele de copii de tip familial

1. Noţiunea şi ordinea de creare a caselor de tip familial
2. Drepturile şi obligaţiile părinţilor-educatori şi a copiilor aflaţi în casele de copii de tip
familial
3. Încetarea activităţii casei de copii de tip familial

Pentru prima dată casele de copii de tip familial au apărut în RM în anul 1988. La baza apariţiei lor
au fost mai multe motive. Relaţiile sociale şi ecomonice din ţară din acea periodă au generat probleme
educative şi materiale în instituţiile de stat, iar discipolii acestor instituţii, de cele mai multe ori nu se
putea integra în viaţa sociatăţii neavînd deprinderile necesare. Astfel, s-a simţit nevoia dezvoltării
unor noi forme de ocrotire a copiilor orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea părintească, care să îmbine
educaţia familială cu aflarea într-o instituie pentru copii.
Crearea, activitatea, asigurarea materială şi încetarea activităţii caselor de copii de tip familial
este reglementat de cCapitolul XX a Cfşi Regulamentul casei de copii de tip familial.
Conform art. 148 CF, casa de copii de tip familial este o instituţie particulară creată pe baza
unei familii, ţinîndu-se cont de starea materială şi nivelul spiritual al acesteia, în scopul
întreţineriiparţiale şi educaţiei copiilor orfani şi a celor rămaşi fără îngrijirea părintească.
Casa de copii de tip familial poate fi creată în baza cererii unui cuplu familial, în care ambii
soţi au împlinit vărsta de 25 ani, dispun de calităţi morale, starea sănătăţii şi pregătirea în domeniul
îngrijirii şi educării copiilor.
Procedura de creare a casei de copii de tip familial începe cu depunerea la autoritatea tuteleră
de către ambii soţi a unui cereri. La primirea cererii, autoritatea tutelară formează o comisie de experţi
compusă din pedagogi, medici, jurişti, asistenţi sociali, care urmează sp verifice dacă persoanele în
cauză indeplinesc condiţiile prevăzute de lege şi nu exiată impedimente pentru ca să li se permită
crearea unei case de copii de tip familial. Astfel, soţii vor prezenta actele descpre starea sanătăţii,
activitatea lor de muncă, membrii familiei, acte privind veniturile, spaţiul locativ, starea sanitară a
locuinţei etc. Autoritatea tutelară va efectua un control a actelor prezentate, a condiţiilor de trai,
întocmindu-se ancheta socială. În baza anchetei sociale şi a concluziei comisiei de experţi, autoritatea
tutelară v aelibera un aviz, care împreună cu cererea solicitanţilor, va fi prezentat APL pentru
adoptarea deciziei de înfiinţare a caselor de copii de tip familial.
Casa de copii de tip familial se consideră înfiinţată de la data cînd a fost luată decizia APL.
Fondatorii ei se numesc părinţi-educatori. Autoritatea tuteleră familiarizează părinţii-educatori cu
prevederile legislaţiei, asigură instruirea iniţială şi continuă, exercitînd totodată şi funcţia de control
asupra calităţii îngrijirii copiilor. Casa de copii de tip familial se completează cu 3-7 copii în vîrstă de
pînă la 14 ani. Plasarea copiilor se face în baza unui contract în formă scrisă încheiat între părinţii
educatori şi autoritatea tutelară. Termenul contractului este pînă la împlinirea de către copii a vîrstei
de 18 ani, iar în cazul cînd copii îşi continuă studiile – pînă la împlinirea vîrstei de 23 ani
Contractul se încheie entru reglementarea:
 condiţiilor de întreţinere , îngrijire şi educare a copiilor,
 drepturilor şi obligaţiilor părinţior educatori,
 responsabilităţilor autorităţii tutelare faţă de părinţii-educatorişi copii plasaţi.
 a condiţiilor şi consecinţelor rezilierii contrectului.
Copii care urmează să fie plasaţi în casa de copii de tip familial trec un examen madical obligatoriu.
În casele de copii nu pot fi plasaţi copii cu contraindicaţii vizînd starea sănătăţii (leziuni grave a SNC,
34
maladii genetice grave, HIV/SIDA etc.). Copii aflaţi în raporturi de rudenie sunt plasaţi în aceiaşi casă
de copii, cu excepţia cazurilor cînd separarea se face în interesul copilului.

2. Drepturile şi obligaţiile părinţilor-educatori şi a copiilor aflaţi în casele de copii de tip familial

Conform art. 151 CF, părinţii educatori au faţă de copii plasaţi în casele de copii de tip familial drepturi
şi obligaţii similare celor ale tutorelui (curatorului).
Părinţii educatori se consideră soţiul şi soţia, care se ocupă de îngrijirea şi educarea copiilor,
purtînd toată responsabilitatea pentru îndeplinirea funcţiilor care le revin. Ei sunt obligaţi să educe
copiii, respectîndu-le demnitatea, să organizeze traiul în comun al copiilor, să le educe deprinderile
de viaţă necesare, să aibă grijă de instruirea fiecătuia dintre ei. Părinţii-educatori au dreptul prioritar
la adopţia copiilor plasaţi în propria casă de copii, cu păstrarea statutului acestuia.
La alegerea instituţiei de învăţămînt, părinţii-educatori vor lua în consideraţie dorinţa şi
aptitudinile copiilor, fiind obligaţi să le asigure condiţii pentru absolvirea învăţămîntului obligatoriu
de 9 clase.
Părinţii-educatori sunt reprezentanţii legali ai copiilor plasaţi în casa lor şi le apără interesele
fără o procură specială.
O dată în an părinţii-educatori şi copii sunt obligaţi să treacă un examen medical.
Părinţii-educatori sunt obligaţi să ţină evidenţa bunurilor, veniturilor (inclusiv ajutoarele
umanitare) casei de copii şi a cheltuielilor efectuate şi să prezinte o dată în an autorităţilor publice
darea de seamă respectivă.
Părinţii-educatori sunt remuneraţi, iar perioada de activitate în casele de copii de tip familial
se include în stagiul de muncă general neîntrerupt.
Părinţii-educatori nu sunt obligaţi să întreţină copiii plasaţi în casa de copii de tip familial din
cont propriu.
Copii plasaţi în casele de copii de tip familial beneficiază de înlesniri pentru copii orfani şi cei
rămaşi fără ocrotire părintească prevăzute de legislaţia în vigoare şi îşi păstrează dreptul la pensiile
şi indemnizaţiile stabilite anterior. Ele vor fi transferate pe un cont personal al copilului, deschis în
instituţiile bancare.
Autoritatea tuteleră asigură păstrarea patrimoniului copilului prin exercitarea unui control
continuu el activităţii părinţilor-educatori. Bunurile materiale din donaţii şi sponsorizări oferite caselor
de copii de tip familial sunt împărţite în mod egal la toţi copii luaţi în îngrijire. Copii din casele de
copii de tip familial pot fi propuşi spre adopţie sau plasaţi sub tutelă sau curatelă.
Dacă copilul plasat în casa de copii de tip familial are rude, părinţii-educatoru vor sprijini
comunicarea cu aceştia.
Copii din casele de copii de tifamilial care frecventează o instituţie preşcolară sau de
învăţămînt, beneficiază de înlesniri prevăzute pentru familiile cu mulţi copii (indemizaţii pentru studii,
bilete de odihnă şi de recuperare).

3. Încetarea activităţii casei de copii de tip familial

În mod obişnuit casa de copii de tip familial îşi încetează activitatea la atingerea majoratului
de către toţi copii care au fost luaţi în îngrijire în baza hotărîrii autorităţii publice locale. În cazul cînd
copii îşi continuă studiile, casa de copii de tip familial îşi încetează activitatea la absolvirea studiilor
de către ultimul copil care a depăşit vîrsta de 18 ani, dar nu a atin vărsta de 23 ani.
Activitatea casei de copii de tip familial pote înceta în baza hotăririi APL la cererea părinţilor-
educatori în cazul cînd în urma examinării medicale la ei sau mambrii familiei lor au fost depistate
anumite boli (maladii care au condus la invaliditate de gr. I sau II, alcoolism, narcomanie, tuberculoză,
boli venerice, HIV/SIDA, hepatită cronică B, C, D etc.
35
 Decesul părinţilor-educatori sau a unuia dintre ei, reintegrarea copiilor în familia biologică,
adopţia lor, instituirea tutelei (curatelei), de asemenea este un temei care duce la încetarea activităţii
casei de copii de tip familial.
Autoritatea tutelară este obligată să asigure instruirea continuă a părinţilor-educatori, să le
ajute prin sfaturi, reconamdaţii privind educaţia şi îngrijirea copiilor, exercitînd şi controlul respectiv
o dată la 6 luni.
În cazul în case se va constata că părinţiii-educatori fac abuz de drepturile sale sau nu-şi
onorează obligaţiunile lor, lasă copii fără hrană sau îngrijire, iî maltratează, autoritatea APL, în
temeiul demersului autorităţi tutelare, va lua o decizie privind încetarea activităţii casei de copii de tip
familial.
Activitatea casei de copii de tip familial poate înceta şi în baza hotărîrii instanţei judecătoreşti
cu privire la anularea hotărîrii de creare a casei de copii. Aceasta poate avea loc în cazul cînd la
pronunţarea hotărîrii autorităţii APL privind crearea unei case de copii de tip familial au fost comise
încălcări grave. (de ex. în calitate de părinţi-educatori au fost propuşi persoane decăzute din drepturile
părinteşti sau cu antecedente penale).
Activitatea casei de copii de tip familial încetează din data adoptării hotărîrii respective, dacă
aceasta din urmă nu prevede alt termen.

TEMA . Asistenţa socială a delincvenţilor

1. Delimitări conceptuale ale noţiunilor de devianţă, delincvenţă, delincvenţă
juvenilă, comportament delincvent, minor delincvent.
2. Servicii de prevenire a delincvenţei juvenile (justiţia restaurativă, medierea,
munca în folosul comunităţii, probaţiunea )

1. Delimitări conceptuale ale noţiunilor de devianţă, delincvenţă, delincvenţă juvenilă,

criminalitate, comportament delincvent, minor delincvent.
Devianţa are un conţinut extrem de vast. În sensul cel mai larg, general acceptat, ea înseamnă
un comportament atipic, o îndepărtare de la poziţia standard. Există o devianţă pozitivă6 ( care are,
de regulă, o influenţă favorabilă asupra ordinii sociale, de exemplu, inovaţia şi invenţia) şi una
negativă (are finalităţi nefavorabile, fiind orientată împotriva valorilor unui grup social).
Noţiunea de delincvenţă exprimă încălcarea normelor juridice cu caracter penal prin care
sunt protejate cele mai importante valori şi relaţii sociale. Termenul, intrat în uz în ultimele decenii,
provine de la cel francez – „delinquance juvenile“7, desemnînd devierile de la norma socială şi penală,
săvîrşite de minorii pînă la 18 ani şi sancţionate penal. Delincvenţa este o formă de devianţă socială
negativă, definită adesea şi prin termenii de criminalitate şi infracţionalitate.
În ce priveşte termenul de delincvenţă juvenilă, în literatura de specialitate există mai multe
opinii. Delincvenţa juvenilă poate fi definită ca un comportament de încălcare a legilor din partea
celor care, din cauza tinereţii lor nu sunt încă văzuţi ca fiind deplin responsabili pentru acţiunile lor.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, minorul delincvent este o persoană cu vîrsta
cuprinsă între 14-18 ani, care a comis o crimă sau o acţiune pasibilă de pedeapsă.
În conformitate cu legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova, distingem cîteva
categorii de minori:
• pânã la vârsta de 14 ani - minori care nu sunt responsabili, chiar dacă comit infracţiuni;

6
Ogien A. Sociologia devianţei.- Iaşi, 2002.
7
Grand dictionnaire de la psychologie. Paris: Larousse, 1997, p. 195
36
 • între 14 şi 16 ani: responsabilitatea juridicã este limitatã, prevãzutã doar pentru o categorie
anumitã de infracþiuni;
• între 16 şi 18 ani - minorii rãspund în faţa legii, dar în cazul unor infracţiuni care nu prezintă
pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată.

Istoricul delincvenţei juvenile

Termenul de delincvenţă juvenilă provine din limba franceză „delinquance juvenile”
desemnînd devierile de la norma socială şi penală, săvîrşite de minorii de pînă la 18 ani şi sancţionate
penal.
Codul de Procedură Penală (art. 75) stabileşte capacitatea de a-şi exercita drepturile prevăzute
de cod pentru toate persoanele majore participante la proces, cu excepţia celor declarate incapabile,
în modul stabilit de lege. Bănuitul, învinuitul, inculpatul în vârstă de până la 18 ani au capacitatea de
exerciţiu limitată. Exercitarea deplină a drepturilor copiilor aflaţi în conflict cu legea se face împreună
cu reprezentantul legal.
Primele menţiuni privind natura justiţiei la vîrsta minoră se întîlnesc în codul lui Hammurabi,
care prevede că la săvîrşirea crimei faţă de părinte, copilul putea fi izgonit, lipsit de moştenire sau
sancţionat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima data sau nu era
calificat ca fiind grav, era posibilă iertarea acestuia.
În Grecia Antică, doar părinţii aveau dreptul deplin asupra copiilor, iar acest lucru dura
pînă la 18 ani, cînd copii atingeau majoratul şi cînd li se acorda cetăţeniea. După Platon minorii erau
pedepsişi doar pentru infracţiuni deosebit de grave, ca infracţiunile de omor, fiind sancţionaţi cu exil
de un an, iar dacă, din diferita motive, acest termen nu se respecta, ca sancţiune repetată intervenea
închisoarea pe ermen de doi ani.
Imperiul Roman cunoaşte o delimitare între sancţiunile infractorilor minori şi a celor majori.
Confom Legii celor XII table, minorii erau repartizaâi în două grupe:
o puberii
o impuberii
În funcţie de vîrstă, se stabilea caracterul şi gravitatea pedepsei. Faţă de puberi putea fi aplicată bătaia,
dar şi pedeapsa cu moartea din partea păgubaşului. Impuberii însă putea fi numai bătuţi.
După „Legiuirea lui Iustinian” minorul pînă la 7 ani nu era supus răspunderii penale, înte 7-14
ani răspundea numai pentru savîrşirea infracţiunilor intenţionate. Majoratul de considera atins la 25
ani.
În Sparta, majoratul era atins la vîrsta de 14 ani, după care instanţele de judecată putea aplica
întregul palier de pedepse, înclusiv pedeapsa cu moartea. Ca sancţiune pentru minorii de pînă la 14
ani era, de regulă, bătaia.i
În Moldova şi în Ţara Romînească, reglementarea unui regim de sancţionare care excludea sau
atenua răspundere şi pedeapsa penală a minorilor este atestată în „Cartea românească de învăţătură” a
lui Vasile Lupu.
Legea lui Vasile Lupu prevedea sancţionarea minorului cu pedepse similare celor pentru adulţi. Matei
Basarab distinge trei categorii de vîrstă a minorilor cu grad diferit de pedeapsă penru infracţiuni:
1. „Coconi”, adică copii de pînă la 7 ani a căror fapte erau iertate.
2. „Impuberii”, cu vărsta între 7-14 ani, băieţi, şi 7-12 ani, fetele.
3. „Puberii”, cu vărsta între 14-20 ani, băieţii, şi 12-20 ani, fetele.
Apar şi primele închisori pentru minori, o astfel de închisoare a fost construită în 1608 la Mănăstire
Cernica de catre vornicul Cernică Surheiu.
Apogeul pedepselor aplicate minorilor revine însă sistemului comunist totalitar. În fosta URSS
politica bestială de represiune a copiilor şi tineretului s-a resimţit puternic în 1940-1941, şi mai ales
1944-1953.

37
Tinerii, care în 1944-1945 refuzau să se înroleze în armata sovietică erau judecaţi şi condamnaţi în
baza art. 54-1 al CP al RSSU, pentru „trădare de patrie”. Mii de tineri au fost trimişi la muncă
obligatorie la intreprinderile din URSS. Astfel în martie-august 1944, din RSSM au fost mobilizaţi pe
frontul muncii 10 156, iar în 1947 36 635 de copii.
În decembrie 1946-ianuarie 1947 au fost arestaţi şi judecaţi 46 de copii de la 10-18 ani pentru
că au încercat să treacă Prutul şi să se salveze să nu moară de foame.
La 1 aprilie 1951, în RSSM au fost pedepsiţi fără nici o decizie a tribunalului sau a unui alt organ
judiciar 842 de copii care au fost deportaţi în Siberia împreună cu părinţii lor. În total circa 137 000
de copii au fost pedepsiţi numai din cauza că regimul sovietic ocupase Basarabia, iar aceşti tineri
refuzau să se conformeze legilor comuniste.
Delincvenţa juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova proporţii îngrijorătoare.
Spre exemplu, în 1990, din totalul infracţiunilor descoperite 16,2% au fost comise de către minori
sau cu participarea acestora.
In Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de la 2 204 infracţiuni în 1992 la
2500 de infracţiuni în anul 2005 de către minori au fost săvârşite,
Situaţia criminogenă între minori este influenţată de starea calitativ nouă în care copiii cresc şi se
educă:
 accesul liber al minorilor la procurarea băuturilor spirtoase - în 9 luni 2005 în stare de ebrietate
de către minori au fost săvârşite 56 de infracţiuni.
 slăbirea rolului familiei, al corpului didactic din instituţiile de învăţământ în instruirea şi
educarea copiilor.

2. Servicii de prevenire a delincvenţei juvenile (justiţia restaurativă, medierea, munca în

folosul comunităţii, probaţiunea )
Justiţia restaurativă
Ţinînd cont de faptul că criminalitatea ia naştere în comunitate, acţionează în interiorul şi
împotriva ei, prin urmare trebuie prevenită şi combătută tot la nivel de comunitate.
Una din formele alternative la detenţie este administrarea justiţiei în comunitate, care a apărut
la începutul secolului xx-lea în societăţile democratice, şi reprezintă o nouă modalitate de asigurare
a ordinii şi păcii sociale.
De obicei acest concept este utilizat în 2 sintagme:
 administrarea justiţiei în comunitate, justiţia fiind apanajul exclusiv al statului, fiind
administrată prin instituţile sale specializate sau poate fi administrată şi cu participarea
comunităţii;
 administrarea comunitară a justiţiei, justiţia comunitară fiind una controlată, mai relaţionară,
mai echilibrată, mai puţin primitivă, infracţiunea este văzută, în primul rînd, într-un contex
interpersonal, cu accent pe răul provocat şi pe reconcilierea şi refacerea relaţiilor deteriorate.
De regulă, se vorbeşte despre 2 tipuri de justiţie:
 justiţia restaurativă reprezintă un proces prin care toate părţile implicate (victima infractorul,
comunitatea) încearcă să găsească, împreună, o soluţie în legătură cu consecinţele faptei; este
o abordare ce ţine de valori alternative şi nu de modalităţi diferite de sancţiune.
 justiţia„răzbunătoare” presupune pedepsirea infracţiunii, în afara motivelor personale, în
concordanţă cu răul provocat; apare în legislaţie ca o pedeapsă bazată pe ideea că orice crimă
presupune o plată.
Principiile justiţiei restaurative sunt:
1.conştientizarea sprijinului
2.evitarea reproşului, a moralei
3.implicarea activă a făptuitorului
38
 4.delimitarea faptei de făptuitor
5.valorificarea situaţiilor în care infractorul a greşit pentru a găsi modalităţi de a nu repeta faptele
Pe parcursul dezvoltării societăţii s-au evidenţiat următoarele modele de implicare a comunităţii în
actul de justiţie:
 modelul Noii Zeelande implică direct familia şi comunitatea locală. La reuniune sînt
prezentate mai multe puncte de vedere în legătură cu posibele soluţionări ale problemelor.
 modelul Wagga al Australiei constă într-o întrunire intermediată de către un ofiţer de poliţie
şi cei implicaţi. Scopul este de a ajunge la o înţelegere asupra modului în care efectele răului
provocat pot fi minimalizate.
 modelul Canberra Australia este un model de conferinţă cu sau fără prezenţa victemei.
 modelul justiţiei reale reprezintă versiunea scrisă a modelului de şedinţă Wagga, este
intermediată de către un oficial al justiţiei.

Medierea
Prin „naturala” sa organizare economică inegalitară, societatea conţine permanent surse de
conflict şi de tensiune între bogaţi şi săraci, vor exista diferenţe culturale şi religioase. Practicînd
inevitabil diferenţierea, excluderea, şi căutînd mereu integrarea, societatea a creat un mecanism
instituţionalizat al medierilor: asistenţa socială.
Medirea reprezintă un process prin care victemei şi infractorului li se oferă posibilitatea, în
cazul în care consimt liber, să participe activ la soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii
prin intermediul unei personae terţe imparţiale (mediator). Această definiţie generală se conţine în
Recomandarea nr. R.19(99) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei către statele membre cu
privire la mediere în cazuri penale, adoptată la 15.09.199 la cea de-a 69- a întîlnire a reprezentanţilor
miniştrilor.
Sunt cunoscute două forme principale de mediere:
 mediere directă- în procesulde mediere, în prezenţa mediatorului, victima are întîlniri
nemijlocite cu inculpatul pentru soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii;
 medirea indirectă- în procesul de mediere, victima nu doreşte şi, respectiv, nu are întîlniri
nemijlocite cu infractorul; mediatorul se întîlneşte cu fiecare din aceste părţi şi contribuie la
soluţionarea problemelor apărute în urma infracţiunii etc.
Pot fi menţionate 4 principii de bază ale medierii:
1.Nimeni nu poate fi constrîns să participe la mediere, ea fiind absolut benevolă
2.Mediatorul este imparţial
3.Mediatorul este obigat să păstreze confidenţialitatea
4.Părţile trebuie să accepte participarea unui mediator.
Noul Cod de procedură penală, adoptat la 14.03.2002, nu reglementează mecanismul de
implimentare a acestui instituţii, ci doar prevede, în art.276 ali.7, că împăcarea poate avea loc şi prin
mediere, iar art.187 alin.7 este consfinţit dreptul mediatorului de a avea întrvederi libere,
confidenţiale, fără a limita numărul şi durata întrevederilor cu infractorul deţinut.
În cazurile minorilor, procesul de mediere se desfăşoară cu participarea unei persoane cu
pregătire profesională de psiholog sau pedagog.
Este necesar a menţiona că acordul de împăcare nu poate să conţină angajamente ce contravin
legislaţiei, care să cauzeze suferinţe fizice sau să înjosească demnitatea persoanei ori să se refere la
alte împrejurări decît cele ce reies din cauza penală.
Acordul este perfectat în formă scrisă de către mediator şi semnat de către părţi şi de mediator.
Semnătura mediatorului confirmă caracterul benevol şi legalitate acestui act. Apoi este prezentat
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată de către mediator. De asemenea, împreună cu
acordul de împăcare, mediatorul prezintă un raport scris privind măsurile luate şi rezultatul medierii,
fără a dezvălui însă conţinutul întrevederilor.
39
 Avantajele medierii pentru infractor:
 sesizarea consecinţelor reale ale faptei ilicite comise;
 determinarea gradului de responsabilitate pentru comiterea infracţiunii;
 posibilitatea manifestării căinţei sincere în legătură cu fapta comisă;
 poate obţine încetarea procesului penal şi absolvirea de răspunderea penală;
 nu se întocmeşte cazierul juridic.
Dezavantaje: starea financiară precară poate îngreuna posibilitatea de a recupera prejudiciile material
şi moral cauzate prin infracţiune părţii vătămate şi pretinsă de ea.
Avantajele pentru victima infracţiunii:
 în cadrul medierii victima ocupă o poziţie activă ;
 satisfacţie morală;
 recuperarea prejudiciilor material şi moral, cauzate de infractor;
 facilitează înţelegerea motivelor ce au determinat victimizarea acesteia.
Dezavantaje: necesitatea depăşirii opţiunii unei justiţii represive şi vindicative.
Pentru comunitate:
 posibilitatea soluţionării unor conflice interumane de subiecţii conflictului;
 eliberează instanţele de judecată de examinarea unui şir de cauze penale cu caracter minor,
ceea ce permite să se acorde atenţie sporită examinării cauzelor mai complicate;

Munca în folosul comunităţii

Munca neremunerată în folosul comunităţii este o pedeapsă penală, care se stabileşte de către
instanţa de judecată, persoanelor adulte şi celor minore –între 16-18 ani, care au săvîrşit o infracţiune,
şi constă în antrenarea condamnatului la muncă gratuită socialmente utilă, în afara timpului de bază
sau de studii, fără a-i cauza suferinţe fizice sau a-i leza demnitatea8 (articolul 67 Codul Penal).
Pedeapsa penală cu munca în folosul comunităţii poate fi aplicată dacă delictul comis de o
persoană este puţin grav şi că aceasta este potrivită să aducă o compensaţie pentru fapta comisă prin
prestarea unei munci constructive neplătite în serviciul comunităţii.
Munca în folosul comunităţii tebuie să fie resimţită fizic şi emoţional de către delincvent în
sensul unei limitări a libertăţii, impunerii unei autodiscipline şi a respectului pentru ceilalţi, trebuind
să-l implice pe acesta în sarcini şi situaţii, care să constituie o provocare în ceea ce priveşte concepţia,
experienţa şi capacitatea sa.
Munca în folosul comunităţii poate constitui porin urmare un mod pozitiv de a-l face pe
delincvent să aducă o compensaţie pentru infracţiunile comise şi poate stimula dezvoltarea personală
şi respectul de sine. El arată delincventului că membrii comunităţii sunt afectaţi de criminalitate, iar
comunitatea la rîndul ei realizează că delincvenţii pot aduce o contribuţie mai degrabă constructivă
decît distructivă în viaţa ei.
Beneficiile pentru minor:
 posibilitatea de a evita închisoarea şi implicit, de a micşora riscul recidivei
 posibilitatea de a-şi dezvolta capacităţile de muncă (oferirea lucrului în cadrul societăţii
şi nu în mediul unor criminali
 oferirea posibilităţii de a se dezvolta ca şi orice copil într-un mediu social normal
(frecventarea şcolii, prezenţa rudelor, accesul liber la informaţie, biblioteci).
 Posibilitatea de a demostra că nu prezintă un pericol social şi poate fi reeducat fără
aplicarea unei pedepse penale (este uşor să îl izolăm pe copil de societate şi să uităm
de el, mai complicat este însă să încercăm să înţelegem care sunt motivele săvîrşirii
infracţiunii, să încercăm să-l ajutăm).

8
Ghid privind munca neremunerată în folosul comunităţii, aplicată faţă de minori –Chişinău 2005
40
 Pentru victimă:
 Victima poate vedea că infractorul este pedepsit real pentru infracţiunea săvîrşită
(munca în beneficiul comunităţii este o şansă pentru copil de a repara dauna cauzată)
 Satisfacţie psihologică pentru faptul că infractorul regretă acţiunile sale şi doreşte să se
corecteze (copilul poate recunoaşte că a comis o greşeală, poate să-şi ceară iertare de
la victimă, ulterior să se împace cu aceasta).
Pentru societate:
 Economisirea banilor/resurselor. Este demostrat că se cheltuiesc mult mai puţini bani
în cazul mîn care se aplică alternativele la detenţie, decît atunci cînd minorul ajunge în
închisoare.
 Repararea prejudiciului sau a daunei cauzate societăţii, victimei. Prin munca pe care o
efectuează minorul, el îşi repară grewşeala, astfel i se dă de înţeles că el nu este tratat
ca un criminal şi că are „un loc” în societate. Aceasta este foarte important deoarece
astfel se evită formarea unui recidivist care odată ajuns în închisoare, nu face decît să
înceapă să urască tot maim mult şi mai mult oamenii. Soietatea poate să participe activ
la reeducarea copilului, să-i arate că este interewsată de dezvoltarea şi corectarea lui.

Probaţiunea
Probaţiunea din latină “probatio” presupune o perioadă de încercare şi iertare. Dicţionarul Oxford
defineşte termenul de “probatio” ca un sistem prin care o persoană care a fost găsită vinovată pentru
săvîrşirea unei infracţiuni nu este trimisă în penitenciar, dar căreia îi este legal solicitat să se prezinte
cu regularitate la un for oficial pentru o perioadă de timp determinată.9
R.M.Bohm şi K.N.Haley definesc probaţiunea ca fiind o sentinţă impusă de către instanţe, asupra
infractorilor, care fie au pledat vinoveţi, fie au fost găsiţi vinoveţi. În loc să fie încarcerat, un infractor
plasat sub probaţiune este reţinut în comunitate sub supravegherea agenţiei de probaţiune10.
Din punct de vedere sociologioc probaţiunea este o modalitate de penalizare cu fundament
sociopedagogic, caracterizată printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă. Ea este aplicată în
comunitate, delincvenţilor selecţionaţi în funcţie de personalitatea lor criminologică, scopul principal
fiind acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţă şi de se reintagra
în mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul de a încălca din nou norma penală, şi acei
condamnaţi care au demostrat de-a lungul perioadei stabilite dorinţa de a se schimba, prin îndeplinirea
condiţiilor impuse sunt iertaţi şi eliberaţi.
Legislaţia penală existentă în multe state europene, reglementează instituţia probaţiunii, instituţie cu
vechi tradiţii în dreptul anglo-saxon, adoptată în dreptul continental în special după cel de-al doilea
război mondial ea este o rezultantă firească a evoluţiei societăţii umane în domeniul sancţionării.11
În prezent sunt cunoscute două tipuri de probaţiune:12
 probaţiunea shock -prevede ca condamnaţii să fie încarceraţi pe o perioadă scurtă, după care
sunt eliberaţi şi plasaţi în comunitate;
 pedepse împărţite -în cadrul cărora infractorul este direct plasat în comunitate;
În planul serviciilor, probaţiunea înglobează activităţile menite să sporească eficienţa sistemului
de justiţie penală, dat fiind faptul că promovează drepturile omului, să mărească importanţa
conceptului de individualizare şi să promoveze comportamentul adecvat al persoanelor care comit
acţiuni ce contravin normelor penale, şi anume:
 asistenţa şi consilierea infractorului în vederea restabilirii şi reintegrării sociale;

9
Bulgaru M. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale -Chişinău, 2003
10
Abraham P., Nicolăiescu V., Iaşnic Şt. Introducere în probaţiune-Bucureşti,2001
11
Graham W.Giles Administrarea justiţiei în comunitate standarte şi reglementări interne- Bucureşti, 2001
12
Bulgaru M. Aspecte teoretice şi practice ale asistenţei sociale -Chişinău, 2003

41
  de supraveghere a infractorului ca acesta să respecte măsurile şi obligaţiile stabilite de instanţe
cum ar fi prezentarea la întîlnirile cu personalul de probaţiune, anunţarea despre schimbarea
domiciliului, participarea la grupuri de terapie sau instruire, supunerea la unele măsuri de
control, tratament, de dezalcoolizare sau dezintoxicare;
 consilierea familiilor persoanelor condamnate fie în penitenciar sau supravegherea
comunităţii;
 întocmirea referatelor de evaluare presentiţiale pentru instituţiile de judecată, în cazurile
minorilor ele sunt întocmite în mod obligator. Ele oferă instanţelor de judecată informaţii
despre modul de viaţă dus anterior acestei infracţiuni al inculpatului, despre familia acestuia,
conţine date privind fapta comisă, reflectarea cauzelor săvîrşirii infracţiunii, atitudinea
delincventului faţă de ea, riscul de recidivă precum şi opţiuni privind oportunitatea aplicării
unei pedepse neprivative de libertate.
Complexitatea informaţiilor oferite de acest raport ajută instanţele de judecată în luarea unor
decizii juste nu atît în vederea stabilirii vinovăţiei sau nevinovăţiei infractorului cît în ce
priveşte procesul de individualizare a pedepsei;
 supravegherea intereselor minorului în cauze civile;
 întocmirea dosarului de reintegrare socială şi suraveghere;
 protecţiei victimilor infracţiunii;
 etc;
Probaţiunea are ca scop reeducarea infractorilor în vederea reintegrării sociale, fiind garantat gradul
de siguranţă socială, asumarea responsabilităţii de către infractor pentru delictul comis şi
determinarea lui de a coopera pentru a evita comitera delictelor în viitor şi transformarea lui într-un
membru responsabil şi paşnic al comunităţii.13
La 12.06.03 în Republica Moldova au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi al noului Cod
de procedură penală, care se remarcă printr-o reglementare extrem de flexibilă a alternativelor la
detenţie, încă din faza urmării penale, (art109CP) schema de reparaţii şi compensaţii acordate
victimilor pentru daunele materiale suferite prin savîrşirea infractiunii şi muncii neremunerate în
folosul comunităţii reprezintă doar cîteva exemple în acest sens. Politica penala a statului este
orientata spre crearea unor alternative reale la pedeapsa cu închisoarea în vederea evitării costurilor şi
consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Legislaţia natională nu reglementează detaliat toate
instituţiile probaţiunii. Însă cadrul legal, care dă posibilitatea de a aplica probaţiunea în cauzele
penale, este adoptat.

Tema 8. Aspecte metodologice ale asistenţei sociale a şomerilor

1. Delimitari conceptuale. Impactul şomajului.
2. Servicii sociale oferite şomerilor de catre OFM: Orientarea Profesională, Formarea
profesională, Calificarea/ recalificarea forţei de muncă, Clubul Muncii, Târgurilor locurilor de
muncă.
3. Politici de combatere a şomajului.

Etimologic termenul şomaj provine de la cuvîntul ,,chomage,, din limba franceză. La rîndul său
acesta a fost preluat de la ,,cauma,, ce în limba greacă înseamnă ,,căldură mare,, din cauza căreia
înceta orice activitate.

13
National standardes for the supervision of offenders in the community- London, 1995

42
 Şomajul a existat în toate timpurile, cu excepţia epocii sclavagiste, dar el devine o problemă
începînd cu cea de a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, o dată cu dezvoltarea industrială, în
perioada cînd întreprinderile industriale îşi micşorau producţia şi, ca urmare, se eliberau un număr
important de muncitori, ce deveneau şomeri. La început şomajul a fost considerat un fenomen trecător,
iar mai tîrziu în societăţile moderne, dominate de valorile legate de muncă şi de locul de muncă,
şomajul este inţeles şi perceput ca un fenomen negativ.
Marea criză a anilor 1929-1933 a infirmat această idee, ea a arătat lumii că şomajul nu este un
fenomen voluntar, şi nici un accident voluntar. Cuprinzînd o mare parte a populaţiei active devine
destul de evident faptul că şomajul poate fi involuntar şi permanent.
Conform definiţiei oficiale a Republicii Moldova, stipulată de Legea Nr. 102 din 13.03.2003,
privind Ocuparea Forţei de Muncă şi Protecţia Socială a persoanelor aflate în căutarea unui loc de
muncă, se consideră şomeri “cetăţenii apţi de muncă, care nu au un loc de muncă corespunzător, un
venit legal şi sunt înregistraţi la Oficiile Forţei de Muncă, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul,
ca persoane în căutarea unui loc de muncă”.
În categoria şomeri conform clasificării Biroului Internaţional al Muncii (BIM) se include
persoanele de 15 ani şi peste, care în decursul perioadei de referinţă, întrunesc simultan următoarele
condiţii:
 Nu au un loc de muncă şi nu desfăşoară o activitate în scopul obţinerii unor venituri;
 Sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizînd în ultimele 4 săptămîni diferite metode pentru a-
l găsi;
 Sunt disponibili să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă şi-ar găsi imediat un loc de
muncă.
Sociologul romăn Elena Zamfir defineşte şomajul ca “un adevărat şoc psihologic şi cultural pentru
oamenii obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut cu o şi mai mare
uşurinţă”14.
La etapa actuală sursele generatoare de şomaj sunt:
 Creşterea foarte lentă a numărului de locuri de muncă;
 Dezvoltarea prea lentă a sectorului privat, fapt ce infuienţează ocuparea unui număr relativ
mic dintre cei care doresc să muncească;
 Dificultăţile majore ale domeniului economic, determinat de lipsa unor resurse de materii
prime, lipsa capitalului financiar etc.
Pe lîngă faptul că fenomenul şomajului înglobează în aria sa un număr mare de persoane el
aduce cu sine şi o mulţime de consecinţe, precum:
 Scăderea accentuată a bugetului de familie;
 Accentuarea gradului de sărăcie;
 Degradarea relaţilor intrafamiliale şi interfamiliale;
 Deteriorarea relaţiilor cu prietenii;
 Dependenţa familiilor tinere afectate de şomaj de ajutorul financiar/material al
părinţilor;
 Creşterea numărului divorţurilor în familiile de şomeri;
 Prezenţa unor cazuri de suicid;
 Scăderea nivelului de educare a copiilor;
 Creşterea numărului de copii neşcolarizaţi;
 Apariţia şi accentuarea comportmentului deviant;
 Formarea unor deprinderi distructive (consumul de băuturi alcoolice, droguri etc.)
Cu scopul de a elucida problemele şi necesităţile şomerilor Departamentul pentru Utilizarea
Forţei de Muncă în comun cu Institutul de Relaţii Economice al Academiei de Ştiinţe au iniţiat studiul

14
Zamfir C., Zamfir E. Politici sociale. România în context European.-Bucureşti. Ed. Alternative, 1995, pag 354-355
43
sociologic: “Impactul neocupării asupra personalităţii,,. Astfel din totalul de chestionaţi 30% sunt
fără de lucru pînă la 6 luni, 34% între 6 şi 12 luni (şomaj durabil), iar 36% de peste un an de zile
(şomaj cronic) - constatîndu-se o durată a şomajului mare. Cauzele aflării în şomaj au fost în primul
rînd condiţionate de criza economică din ţară, cît şi cauza salariului mic, deoarece asigurarea
minimului de trai este tot mai scumpă şi precară.
Într-o multitudine de surse se constată că grupurile cele mai afectate de şomaj sunt:
 tineri, persoane aflate la începutul carierei;
 femei;
 bătrâni;
 persoanele eliberate din locurile de detenţie;
 persoane cu deprinderi de muncă depăşite;
 persoane aparţinând minorităţilor etnice;
 persoane aflate în şomaj de lungă durată;
 străini.

O alta categorie de tineri cu risc ridicat de a deveni şomeri sunt tinerii eliberati din locurile
de detenţie. Conform prevederilor Legii nr.297-XIV din 24 februarie 1999 cu privire la adaptarea
socială a persoanelor eliberate din locurile de detenţie fiecare persoane care a fost eliberată din
instituţiile penitenciare trebuie să fie asigurată cu o indemnizaţie unică. Începînd cu 22 august 2000
Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă acordă această indemnizaţie conform
prevederilor Hotărîrii Guvernului RM nr.871 din 22.08.2000 “Despre aprobarea Regulamentului
privind modul de plată a indemnizaţiei unice pentru persoanele eliberate din locurile de detenţie”.
De îndemnizaţie unică beneficiază persoanele care au fost eliberate din locurile de detenţie şi
s-au înregistrat la agenţia teritorială pentru ocuparea forţei de muncă în termen de 3 luni calendaristice
de la data eliberării din locurile de detenţie. La cererea depusă de persoana respectivă, în mod
obligatoriu urmează a fi anexate copia buletinului de identitate şi copia certificatului de eliberare din
locul de detenţie.
Îndemnizaţia unică se stabileşte în mărime de 75 la sută din salariul mediu pe economia
naţională pentru anul precedent din mijloacele bugetului de stat, alocate bugetului asigurărilor sociale
de stat pentru achitarea ei.
Cu toate că conform datelor parvenite de la Departamentul instituţiilor penitenciare anual sunt
eliberaţi circa 1500-2000 deţinuţi, numărul persoanelor beneficiarilor de indemnizaţie unică este mic
din motive ca:
 există persoane care la eliberare din penitenciar nu dispun de actul de identitate şi de
domiciliu permanent – din care motiv persoanele date nu pot fi înregistrate oficial ca
şomeri;
 unele persoane care locuiesc în Transnistria - în această localitate nu există agenţii pentru
ocuparea forţei de muncă, iar autorităţile transnistrene nu acordă asemenea indemnizaţii;
 un număr mare de persoane eliberate din detenţie nici nu se adresează la agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă pentru a solicita indemnizaţia unică din cauza barierelor
psihologice existente.
În promovarea programelor speciale de ocupare a forţei de muncă necesită o atenţie deosebită
persoanele cu handicap. În Republica Moldova numărul persoanelor cu handicap, comform datelor
Departamentului Statistică şi Sociologie, se cifrează la peste 120 mii persoane. Actualmente, politica
de reintegrare profesianală a persoanelor cu handicap este promovată de către Ministerul Protecţiei
Sociale, Familiei si Copilului şi de către unele asociaţii de invalizi, dar această activitate este foarte
redusă. În anul 2002 prin sistemul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea forţei de Muncă au fost plasaţi
44
în cîmpul muncii doar 139 persoane cu deficienţe. Deasemenea nu există instituţii specializate pentru
acordarea serviciilor de integrare a persoanelor respective

2. Servicii sociale oferite şomerilor de catre OFM: Orientarea Profesională, Formarea

profesională, Calificarea/ recalificarea forţei de muncă, Clubul Muncii, Târgurilor locurilor de
muncă.

Orientarea Profesională
Orientarea profesională are drept obiectiv prevenirea şomajului în rîndul tinerilor, diminuarea
necorespunderii dintre cererea şi oferta pe piaţa muncii, sporirea motivaţiei persoanelor de a învăţa şi
de a se încadra în cîmpul muncii etc.
Orientarea profesională contribuie prin specificul său la sporirea şanselor de reintegrare a
persoanelor aflate în căutare a unui loc de muncă. Este o acţiune socială destinată să-i îndrume pe
şomeri în alegerea unei profesiuni, în aşa fel încît să fie capabili să o exercite şi să-şi găsească în ea
satisfacţie, asigurînd totodată nevoile de forţe de muncă ale societăţii. Ea presupune realizarea unui
sistem informativ coerent care să ofere solicitanţilor informaţii referitoare la: posibilităţi de instruire,
situaţia pieţei în domeniul profesiei respective, posibilităţile de promovare, mobilitate, salarizare.
Orice persoană aflată în căutarea unui loc de muncă poate beneficia, în condiţiile legii, de
servicii de orientare profesională.
Formarea profesională a şomerilor este o treaptă importantă a procesului de instruire, o măsură
activă de contracarare a şomajului, de creştere a mobilităţii profesionale şi a reintegrării şomerilor pe
piaţa forţei de muncă.15
Obiectivele principale ale formării profesionale sunt:
 facilitarea integrării sociale a şomerilor în concordanţă cu aspiraţiile lor profesionale şi cu
necesităţile pieţei muncii;
 actualizarea cunoştinţelor şi perfecţionarea pregătirii profesionale în domeniul specializării de
bază, precum şi cele înrudite;
 recalificarea, determinată de restructurarea economică, de mobilitatea socială sau de
modificările capacităţii de muncă;
 însuşirea unor cunoştinţe avansate, metode, tehnici, procedee de lucru moderne, drept urmare
a progresului tehnico-ştiinţific.
Îndreptarea şomerilor la cursurile de formare profesională este efectuată în temeiul buletinului
de identitate, actelor de studii, carnetului de muncă (pentru persoanele cu experienţă de muncă
anterioară), certificatului medical şi rezultatelor consultării profesionale individuale.
Şomerii beneficiari de ajutor de şomaj care urmează cursuri de formare profesională,
beneficiază de bursă în proporţie de 70 la sută din cuantumul ajutorului de şomaj.
Ca urmare sarcina principală a sistemului de instruire profesională a şomerilor şi populaţiei neangajate
în câmpul muncii constă în ridicarea nivelului lor de competitivitate, flexibilitate şi mobilitate
profesională în scopul angajării, prin acordarea diverselor servicii de calificare, recalificare şi
perfecţionare, ţînînd cont totodată de prognozele de dezvoltare a pieţei muncii.
La pregătirea specialiştilor trebuie să se ţină cont de domeniul profesional în care se va
desfăşura activitatea lor. Aceasta presupune:
 dezvoltarea complexului de cunoştinţe profesionale;
 formarea culturii profesionale;

15
Neamţu G. Tratat de Asistenţă Socială.-Iaşi: Ed. Polirom, 2003, p.653-659.

45
 pregătirea pentru autoperfecţionarea profesională.
Schimbările majore care sînt necesare în învăţămîntul şi pregătirea profesională din Republica
Moldova trebuie să contribuie în această ordine de idei la crearea şi promovarea unei culturi mai
întreprinzătoare, orientate spre autoinstruire şi autodezvoltare pe întreg parcursul vieţii şi spre o viaţă
profesională mai mobilă. La nivel naţional acest obiectiv poate fi atins doar printr-o colaborare strînsă
între ministere, agenţii economici, oficiile forţei de muncă şi administraţia publică locală, ONG-ri.
Calificarea/recalificarea forţei de muncă – este un tip de măsură activă în cadrul pieţii
muncii, care urmăreşte să îmbunătăţească şansele celor fără loc de muncă de a (re)deveni activi pe
piaţa muncii, dar şi să prevină creşterea şomajului. În condiţiile accelerării progresului tehnic, ea s-a
dovedit a fi o măsură fundamentală pentru ajustarea cererii şi ofertei de forţă de muncă.
Cursurile sunt organizate adesea de instituţiile statului implicate în reglementarea relaţiilor de
muncă. Participarea la cursuri este deseori oportună şi obligatorie, iar neacceptarea participării la
aceste cursuri, nemotivată şi repetată, duce la suspendarea plăţii îndemnizaţiilor. În general, şomerii
beneficiază pe durata cursurilor de un ajutor financiar suplimentar din fondul de şomaj.
Este de amintit şi exemplul Japoniei, care susţine financiar programe de calificare a angajaţilor,
din fonduri publice ale întreprinderilor care organizează cursuri interne de calificare, destinate celor
ale căror calificări nu mai corespund cerinţelor întreprinderii.
Clubul Muncii
O dimensiune importantă a activităţilor de orientare profesională şi susţinere psihologică a
persoanelor aflate în şomaj o perioadă de lungă durată este desfăşurarea programului “CLUBUL
MUNCII”16 - program special de suport informaţional, asistenţă psihologică, consultanţă în orientarea
profesională şi ajutor practic individual la plasarea în cîmpul muncii, orientat spre o politică activă de
ocupare a persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă.
Aceasta reprezintă o formă de dialog cu şomerii, menită să dezvolte încrederea în forţele
proprii, şi se desfăşoară sub conducerea specialiştilor în problemele pieţei muncii, psihologi şi
sociologi, la care sunt prezenţi şomerii şi foştii şomeri.
Cu această ocazie sunt făcute publice experienţele pozitive de angajare. Se urmăreşte nu doar
învăţarea unor strategii de căutare a unui loc de muncă, ci şi punerea în valoare a propriei personalităţi,
prin identificarea şi accentuarea caracteristicilor personale pozitive, elaborarea unei scrisori de
intenţie ca şi a CV – ului.
Principalul obiectiv al activităţilor desfăşurate în cadrul Clubului Muncii este de a oferi
membrilor săi cît mai multe şanse de a obţine un loc de muncă prin:
- acordarea de facilitaţi şomerilor, pregătirea lor în vederea revenirii în cadrul forţei de
muncă ocupate;
- motivaţia pentru ocuparea unui loc de muncă;
- eliminarea atitudinilor negative faţă de studiu şi muncă;
- sprijinul acordat şomerilor pentru constientizarea situaţiei în care se află şi a faptului
că revenirea pe piaţa muncii este întotdeuna posibilă.
Job-Club-ul (Clubul Muncii) este o măsură cu eficienţă deosebită. Ea se adresează îndeosebi
somerilor tinerilor care nu au experienţă în muncă. Această măsură presupune organizarea unor
seminare cu caracter interactiv în care participanţii dobîndesc următoarele deprinderi:
 de a alcătui un curriculum vitae;
 de a şti cum să se comporte atunci cînd este intervievat pentru ocuparea unui loc de
muncă;

16
Primele Cluburi ale Muncii au apărut în Anglia în 1984 şi se numeau Job Clubs. Progranul a fost preluat şi în alte ţări
(Canada, Australia, Suedia, Franţa, Olanda) bucurîndu-se de un real succes. În prezent, există şi în Republica Moldova
astfel de cluburi.
46
  de a şti cum să caute un loc de muncă.
Clubul Muncii activează în agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă din republică, oferind
tuturor persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă servicii gratuite de:
 informare despre cerere şi ofertă pe piaţa muncii;
 orientare în cariera profesională;
 informare şi mediere privind înscrierea la cursuri de calificare, recalificare şi perfecţionare
profesională în diverse domenii a persoanelor aflate în şomaj;
 suport logistic în organizarea unei afaceri proprii;
 învăţare a metodelor moderne de obţinere a unui loc de muncă;
 informare privind angajarea legală peste hotare a cetăţenilor Republicii Moldova;
Metode de lucru folosite în cadrul Clubului Muncii
Pentru reuşita programului organizat de Clubul Muncii se recomandă folosirea unor metode
specifice de lucru în lucru cu şomerii:
- Folosirea de grupuri eterogene formate din categorii cît mai variate de şomeri, fapt
ce permite conştientizarea faptului că în ipostaza de şomeri pot fi oameni din domenii
diferite de activitate, din categorii sociale diferite, de vîrste diferite.
- Formarea unor grupuri de lucru, ţinîndu-se cont de trăsăturile specifice fiecărei
categorii de şomeri, situaţie în care cei activi îi pot influienţa pozitiv pe cei descurajaţi,
determinîndu-i astfel să-şi schimbe atitudinea faţă de activitatea de identificare a unui
loc de muncă vacant.
Un rol important în cadrul cursurilor organizate în cadrul Clubului Muncii îl are activitatea
practică de exerciţii şi de stimulare a unor cazuri posibile care pot apărea în timpul căutării unui loc
de muncă, pentru a cărei desfăşurare eficientă liderii o serie de tehnici specifice:
- Lucru pe perechi presupune schimbul liber de idei între două persoane pe un anumit
subiect, fiind o metodă simplă, eficientă, stimulînd membrii la o discuţie coerentă pe o
temă dată, îi determină să-şi ordoneze mai bine ideile.
- Studiul de caz constă în analizarea de către participanţi a unei situaţii date, identificarea
problemelor şi formularea unor soluţii viabile pentru rezolvarea lor, procese ce
dezvoltă deprinderile analitice ale şomerilor şi îi ajută să ia o decizie corectă.
- Stimularea este tehnica prin care membrii clubului joacă roluri pe care le vor avea în
activitatea de căutare a locurilor de muncă şi este utilizată pentru formarea
deprinderilor, în special în situaţiile în care şomerii intră în contact cu cei ce doresc să
se angajeze personal. Pentru că metoda îi pune pe şomeri în situaţii variate, care le
solicită adaptabilitate mărită, se recomandă ca la astfel de exerciţii de stimulare să
participe toţi membrii clubului, iar acrtivitatea să se desfăşoare într-o atmosferă
pozitivă.
- Exerciţii practice se folosesc pentru o mai bună fixare a elementelor teoretice
prezentate la cursuri, ajutîndu-i pe şomeri să înveţe: cum să formuleze o scrisoare de
intenţie, cum se completeze corect o cerere de angajare, cum să întocmească corect un
CV.
O măsură activă pe piaţa forţei de muncă, care oferă posibilitate persoanelor aflate în căutarea
unui loc de muncă şi agenţilor economici de a se întâlni şi negocia oferta, reprezintă organizarea
Târgurilor locurilor de muncă.

3. Politici de combatere a şomajului

Politicile de combatere a şomajului pot fi împărţite în două mari categorii:
 politici active, constituind cea mai eficientă modalitate de asistenţă socială a şomerilor
pentru că:

47
 - ajută populaţia afectată de şomaj să găsească locuri de muncă prin acţiuni de consultanţă
profesională;
- urmăresc să contracareze imperfecţiunile pieţii;
- contribuie la încurajarea mobilităţii forţei de muncă prin finanţarea pregătirii
profesionale.
 politici pasive, concretizate în ajutorul financiar, care:
- reduc preocuparea şomerilor de a căuta un loc de muncă;
- determină scăderea interesului şomerilor de a se angaja la locuri de muncă pentru care
se acordă salarii cu nivel apropiat de cel al indemnizaţiei;
- pot conduce, în anumite situaţii, la susţinerea economiei subterane, deoarece
persoanele care desfăşoară activităţi nedeclarare pot beneficia în continuare de ajutor
de şomaj.
Politicile active în domeniul muncii sunt acele politici prin care se intervine direct pe piaţă cu scopul
de a reduce rata şomajului, astfel încît ea să se stabilească în jurul ratei de echilibru a şomajului.
Politicile pasive, la rîndul său, sunt acele politici prin care statul susţine direct nivelul de trai al
indivizilor ale căror şanse de angajare în muncă au scăzut considerabil. Principala deficienţă a politicii
pasive constă în aceea că ele sunt adoptate după ce o persoană a devenit şomer.
 În ansamblul mijloacelor folosite pentru protecţia socială pasivă a persoanelor aflate în
şomaj pe prim plan se situează ajutorul de şomaj şi, de regulă, cel mai riguros reglementat.
Indemnizaţia de şomaj este o formă de suport financiar acordată şomerilor. În majoritatea
ţărilor, acordarea indemnizaţiilor de şomaj este condiţionată de înscrierea la oficiile specializate în
evidenţa şomerilor şi de statutul de şomer oficial recunoscut. La baza constituirii sistemului de
indemnizaţii de şomaj stau atît principii asiguratorii, cît şi de asistenţă.

TEMA 9: Aspecte metolologice în lucru cu persoanele în etate

1. Asistenţa socială acordate persoanelor în etate
2. Servicii sociale comunitare adresate persoanelor vîrstnice

Se deosebesc două noţiuni privind cele 3 categorii de vîrstnici:

- vîrstnici tineri, de la 65-75 ani.
- vîrstnici bătrîni, de la 75-100 ani
- longevivii, după 100 ani.
Cunoaşterea particularităţilor de vărstă a celor două grupe de vîrste, a problemelor cu caracter
fiziologic, psihologic, social, contribuie la aplicarea unei metodologii specifice. Studiul comparativ
între bătrînii bătrîni şi batrînii tineri sugerează diferenţiei semnificative:
- variabile de gen – studiile din SUA şi M. Britanie au menţionat o proporţie ridicată a
persoanelor de peste 65 de ani de gen feminin (la 100 bărbaţi-127 femei pentru
categoria de vîrstă 65-75 ani şi de 100 barbaţi la 327 femei, pentru categoria de vîrstă
75-100 ani).
- viaţa de familie – 17% din bărbaţi şi 39% din femei trăiesc singuri (65-75 ani), şi 58%
femei şi 26% bărbaţi, pentru categoria 75-100 ani.
- Locuinţa (o bună parte din aceştia locuiesc în aziluri pentru bătrîni).
- Sănătatea – Hunt subliniază că o persoană din 10 din categoria 65-75 ani suferă de o
boală mintală, şi 1 din 4 (75-100 ani).Se deteriorează sănătatea fizică şi mintală.
- Experianţa acumulată.
Intervenţii
Consiliare individuală – intervenţia As va consta în stimularea clientului pentru a-l elibera de
stres. Sarcinile consilieii în lucru cu bătrînii:
- reducerea stresului prin oferirea suportului emoţional
48
 - realizarea unui bun management al resurselor deţinute de beneficiar prin pregătirea
acestuia pentru a accepta schimbarea în propria viaţă.
Întîlnirea cu familia – este considerată cea mai eficientă metodă de licru cu persoanele în
etate, această metodă fiind asociată cu consilierea individuală garantează un mijloc natural de a obţine
echilibrul psihic al persoanei vîrstnice. Nu trebuie omisă ipoteză corespunzător căreia pensionarea
echivalează cu apariţia unor boli. Scopul întîlnirii cu familia este de a egaliza nivelul de informare al
familiai cu cel al îngrijitorului, de a răspunde la întrebări, de a identifica necesităţile celui care este
îngrijit şi care îngrijeşte şi de a rezolva problemele din interiorul familiei şi de a dezvolta reţeaua de
sprijin social. As va trebui să formeze nişte deprinderi analitice pentru persoanele care îngrijesc, ca să
înţeleagă trăirile persoanei în etate.
În AS a persoanelor vîrstnice se operează cu diverse tehnici care scot în evidenţă subsistemele
din cadrul familiei. O abordare nouă a relaţiei As cu familia este conferinţele de caz familial. La
aceste conferinţe participă membrii familei şi profesioniştii care contribuie la soluţionarea cazului.

Subsistemul prietenilor

Subsistemul familiei Persoană vîrstnică Subsistemul

Biserica

Subsistemul vecinilor

As trebuie să urmărească sprijinirea beneficiarilor pentru a-şi asuma responsabilitate, pentru

a spori controlul asupra propriei vieţi.
Privind întrebările la care se încearcă să se răspundă în cadrul acestor întîlniri, trebuie să clarificăm
următoarele:
- Cine are o problemă?
- De ce a apărut această problemă?
- Ce efecte produce această problemă asupra membrilor familiei si a comunitatea?
- Cine poate să ajute la soluţionarea acestei probleme?
Relaţia As cu familia persoanei vîrstnice poate fi încadrată într-un model de viaţă funcţională a
tratamentului intergenaraţional. Corespunzător acestui model, responsabilităţile As sunt repartizate pe
următoarele direcţii:
- interesele beneficiarului şi ai celorlalţi membri ai familiei.
- Intervenţia serviciilor de protecţie socială,
- Supravegherea resurselor emoţionale ale familiei.
Grupurile de ajutorare. As în programele speciale pentru persoanele vîrstnice trebuie să
direcţioneze activitatea sa spre:
- Grupuri de ajutorare formete din beneficiari.
- Grupuri de ajutorare formete de persoanele care îngrijesc.
As în cadrul primului grup trebuie să creeze condiţii pentru îngrijirea beneficiarilor şi de regulă se
face aceasta în diferite cluburi, saloane etc.
În cadrul celui de-al doilea tip de grup, obiectivul urmărit este de a încuraja schimbul de informaţii şi
experienţă. As trebuie să deţină informaţii despre fiecare îngrijitor, fiind evidenţiat aspectul creativ al
fiecărui schimb de opinii se ajunge în final la variante plauzibile care rareori sunt identificate de un
îngrijitor la nivel individual.
Servicii şi modalităţi de soluţionare a necesităţilor persoanelor vîrstnice:
49
 - Îngrijirea comunitară - îngrijirea în comunitate a beneficiarului.
- Universităţile geriatrice – prima universitate în Franţa in anul 1960. În anii 70-80 în
România a exiatat o astfel de Universitate.
- Terapia ocupaţională - care se foloseşte ca un agent terapeutic în activitatea persoanei
vîrstnice, fiind urmată de socioterapie. Ea este realizată în mediul instituţional, dar ea
poate fi organizată şi la nivel de comunitate.
- Clubul Geriatric - este un loc de întîlnire a persoanelor vîstnice singure, avînd drept
scop combaterea izolării (în Franţa exiata cca 20 mii de Cluburi).
- Locuinţele protejate (apartamente terapeutice) – apartamentele sunt amenajate pentru
persoanele vîrstnice, constucţii şi adaptări spaciale, ţinîndu-se cont de comodităţile
necesare (la parter, cantină, farmacie).
- farmacia socială – sunt nişte instituţii în cadrul cărora se desfăşoară unele programe de
ajutor şi sprijin a persoanelor vîrstnice. Ele colectează medicamente de la persoanele
care nu au nevoie de ele şi li se oferă pe gratis baneficiarilor.
- Spălătorie socială.
- Cantina pe roţi – o formă de ajutor pentru persoanele vîrstnice dependente, lipsite de
posibilităţi. Se distribuie mese calde la domiciliul persoanelor.
- Servicii de colectare şi redistribuire a protezelor, echipamentelor.
- Centrul de zi pentru vîrstnici.
- Găzduire temporară – pentru anumite perioade ale anului persoanele vîrstnice pot fi
plasate în unele instituţii unde li se oferă îngrijire.
- Insituţionalizarea – o perioadă mai mare de timp şi în cazuri aparte.

La baza comunicării cu persoanele vîrstnice, peste 75 de ani, stau 2 principii semnificative:

- Întotdeauna As începe relaţia cu beneficiarul din punctul unde se află acesta, iar poziţia
beneficiarului reflectă modul personal de a înţelege realitatea.
- As nu trebuie să judece niciodată. Uneori aceşti beneficiari tolerează ideea de sprijin,
dar sunt confuzi de intervenţia efectivă. Prima întrebare pe care o pune un astefel de
beneficiar este: „Cine esti?”, „Pentru ce-ai venit în casa mea?”. As trebuie să se
prezinte cine este şi care este scopul vizitei sale.
As în lucrul său cu persoanele vîrstnice demente va respecta principiul de a păstra tonul cald şi
tolerant. Deprinderile de comunicare trebuie adaptate la stadiul bolii. În stadiul incipient beneficiarii
sunt nervoşi, anxioşi şi speriaţi de ideea că nu-şi pot aminti amunite lucruri:
- As trebuie să întreprindă unmătoarele: stimularea memoriei (foto, lucruri, oglinda,
scrisori, jurnale etc).
- Ritmul comunicării va fi diferit de cel în lucru cu bătrînii tineri, folosim fraze simple,
vorbim clar şi rar, limbajul verbal să corespundă cu cel nonverbal.
- Semnificaţia amintirilor – se vorbeşte şi se accenutuieză amintirile plăcute. Se evită
amintirile neplăcute care pot duce la tristeţe şi la depresie.
As trebuie să utilizeze în cadrul evaluării beneficiarului tehnica aprecierii situaţiei. Hunt, Marchal,
Tinckel consideră că întrebările interviului clinic pe care As le adresează pentru a identifica nevoile
pot conduce la anumite riscuri (de ex. declanşarea anxietăţii).
- interviul nu trebuie să înceapă cu o avalanşă de întrebări,
- întreviul trebuie să conţină întrebări cu privire la starea de sănătate, mobilitate,
alimentaţie etc.
- după examinarea efectelor acestora asupra independenţei beneficiarului, As îşi va
orienta atenţia spre activitatea zilnică.
- se va investiga stara afectivă, de cine este vizitate (în instituţie, acasă, de sărbători etc.).

50
2. Servicii sociale comunitare adresate persoanelor vîrstnice
Sistemul serviciilor sociale destinate persoanelor vârstnice este înca insuficient dezvoltat. Deşi
cadrul legal este în curs de definire pentru ansamblul serviciilor sociale, în beneficiul persoanelor
vârstnice s-au înfiinţat şi funcţionează până în present relativ puţine servicii comunitare, atât ca
varietate cât şi ca număr. Aceste servicii sunt promovate de organizaţii neguvernamentale, de biserici
/ culte religioase – serviciile publice (preponderant rezidenţiale) fiind în general asimilate celor pentru
persoane cu handicap.
Dacă în mediul urban există o serie de servicii, datorită dezvoltării ONGurilor şi a accesului
mai facil la surse de finanţare, în mediul rural lipsesc aproape cu desăvârşire. Doar centre rezidenţiale
– cămine de bătrâni sau cămine spital.
Serviciile sociale reprezintă ansamblul complex de măsuri şi acţiuni realizate pentru a
răspunde nevoilor sociale individuale, familiale sau de grup, în vederea depăşirii unor situaţii de
dificultate, pentru prezervarea autonomiei şi protecţiei persoanei, pentru prevenirea marginalizării şi
excluziunii sociale şi promovarea incluziunii sociale.
Serviciile de îngrijire socio-medicală reprezintă un complex de activităţi care se acordă în
cadrul unui sistem social şi medical integrat şi au drept scop principal menţinerea autonomiei
persoanei, precum şi prevenirea agravării situaţiei de dependenţă.
 servicii de bază: ajutor pentru igienă corporală, îmbrăcare şi dezbrăcare, igiena eliminărilor,
hrănire şi hidratare, transfer şi mobilizare, deplasare în interior, comunicare;
 servicii de suport: ajutor pentru prepararea hranei sau livrarea acesteia, efectuarea de
cumpărături, activităţi de menaj, însoţirea în mijloacele de transport, facilitarea deplasării în
exterior, companie, activităţi de administrare şi gestionare, activităţi de petrecere a timpului
liber;
 servicii de îngrijiri medicale;
 servicii de recuperare şi reabilitare, conexe domeniului medical şi social: kinetoterapie,
fizioterapie, terapie ocupaţională, psihoterapie, psihopedagogie, logopedie, podologie şi altele
asemenea;
 servicii de reabilitare şi adaptare a ambientului: mici amenajări, reparaţii şi altele asemenea.

Furnizor de servicii sociale este o structură organizatională care are în mod obligatoriu
personalitate juridică, respectiv o persoană fizică autorizată pentru prestarea de servicii sociale
conform legii.
În vederea asigurării serviciilor sociale pentru vârstnici, la nivel comunitar serviciul public de
asistenţă socială poate furniza o serie de servicii care favorizează menţinerea vârstnicului în familie şi
în propria locuinţă: asistenţa la domiciliu, hot-line, centru de zi sau club al seniorilor.
Furnizorii de servicii sociale îşi desfaşoară activităţile în instituţii specializate de asistenţă
socială, la domiciliul beneficiarilor, precum şi în alte categorii de instituţii publice sau private (unităţi
de învatământ, unităţi medicale, case de cultură, penitenciare etc)
Instituţiile specializate de asistenţă socială - cuprind toate instituţiile publice sau private care acordă
servicii sociale şi asigura supraveghere şi îngrijire cu titlu permanent sau temporar, cu sau fară
găzduire. Aceste instituţii trebuie să respecte criteriile obligatorii de organizare şi funcţionare a
instituţiilor specializate de asistenţă socială – de asemenea palnificate a fi validate în ultimul trimestru
al acestui an.

Instituţiile specializate de asistenţă socială

INSTITUŢII SERVICII ACORDATE Observaţii

SPECIALIZATE
DE ASISTENŢĂ
51
 SOCIALĂ
PENTRU
VÂRSTNICI 17
Centru rezidenţial Găzduire pe termen lung / În această categorie se încadrează centre de talie
nedeterminat mare, precum şi centre de tip familial.
Management de caz Majoritatea căminelor existente în prezent (cu
Îngrijire statut public) sunt de talie mare şi functionează
Recuperare în subordinea Ministerului Snătaţii sau
Terapie MPSFC, fiind asimilate centrelor rezidenţiale
Socializare şi petrecerea pentru persoane cu handicap. Or,unităţi de talie
timpului liber mică şi centre organizate ca un sistem de
Consiliere locuinţe protejate, înfiinţate în general din
initiativă privată şi eventual co-finanţate din
bugetul public.
Centru rezidenţial Găzduire pe termen scurt Persoanele vârstnice care locuiesc în familie pot
tip “respite” Îngrijire beneficia de rezidenţă şi îngrijire pe termen
Recuperare scurt – respectiv în perioada în care familia
Socializare şi petrecerea pleacă în concediu sau nu poate să-i asigure
timpului liber îngrijirea din diferite motive.
Consiliere
Centru de primire Găzduire pe termen scurt, În acest tip de centru sunt găzduiţi bătrâni găsiţi
în regim de cu primire fără formalităţi în stradă, inclusiv cu identitate necunoscută, sau
urgenţă Evaluare în vederea găsirii bătrâni abandonaţi în spital, care locuiesc
unei soluţii de reintegrare singuri şi nu se mai pot autontreţine. Perioada
familială sau protecţie de rezidenţă este limitată – în acest interval se
rezidenţială pe termen realizează evaluarea complexă
mediu / lung

Centru de zi de Îngrijire Serviciul are componente specializate, cu accent

îngrijire şi Recuperare pe îngrijire, asistenţă medicală şi recuperare.
recuperare Terapie Astfel de servicii pot fi infiinţate pentru a
Consiliere răspunde unor nevoi specifice ale unui public
Informare ţintă bine definit: de exemplu, centru de zi
Socializare si petrecerea pentru bătrânii bolnavi de Altzeimer
timpului liber
Servirea mesei
Consilierea familiei
Centre de zi de Informare Aceste centre sau cluburi pun accent pe
socializare Consiliere componenta de socializare şi pe petrecerea
« Clubul Petrecerea timpului liber timpului liber în grup, fiind servicii relativ uşor
seniorilor » Terapie ocupaţională de realizat la nivel de cartier / localitate.
Stimularea voluntariatului Vârstnicii pot fi antrenaţi în activităţi voluntare,
persoanelor vârstnice ei reprezentând o resursă a comunităţii în
programe cu caracter educativ şi social.
Servicii de Îngrijire personală de bază Sunt servicii comunitare care includ o unitate de
asistenţă la Servicii menajere şi coordonare şi echipe mobile care se deplasează
domiciliu gospodăreşti la domiciliul beneficiarilor pentru a le furniza

17
Numite generic “servicii” dar cu sensul de structuri prestatoare sau unităţi de lucru
52
 Management de caz serviciile personalizate de care au nevoie.
Informare Concepute într-o maniera flexibilă, serviciile de
Consiliere asistenţă la domiciliu pot dezvolta, în funcţie de
Socializare nevoi, componente specializate, cum ar fi
“ambulanţa socială”, prin care se asigură
asistenţă medicală preventivă la domiciliu şi
consilierea solicitanţilor, în vederea prevenirii
instalării situaţiilor de dependenţă sau de risc
vital.
Servicii de Informare Informare şi consilierea se realizează telefonic,
consiliere şi Consiliere pe tot parcursul zilei (24 de ore). Sunt servicii
asistenţă hot-line Orientare către alte servicii adaptate comunităţilor urbane, marilor cartiere
în care persoanele vârstnice se simt izolate.
Răspund nevoii de comunicare a vârstnicilor şi
sunt servicii complementare celor de asistenţă,
de îngrijire sau de petrecere a timpului liber.

Centru de Îngrijire Centre de îngrijire înfiinţate în vederea reducerii

îngrijire medico- Management de caz numărului de paturi spitaliceşti ocupate în mod
socială Asistenţă medicală permanent de persoane dependente de îngrijire
Consiliere medicală permanentă.

Centre de Îngrijire Servicii specializate care asigură îngrijirea

îngrijire tip Asistenţă medicală persoanelor vârstnice aflate în faza terminală.
„Hospice”, Consiliere Aceste instituţii sunt forte bine dotate cu
pentru bătrâni echipament medical. În general serviciile sunt
aflaţi în faza prestate de o echipă multidisciplinară în care pe
terminală lângă personalul medical, specialişti în
domeniul tanatologiei joacă un rol esenţial.
Serviciile centrului vizează atât beneficiarul cât
şi aparţinătorii acestora
Locuinţe Găzduire pe termen lung / Servicii caracterizate prin oferirea de locuinţe
protejate nedeterminat special construite şi amenajate pentru persoane
Management de caz vârstnice. Acest sistem de locuinţe sau chiar
Îngrijire mini-cartiere pe lângă serviciile conexe după
Consiliere caz (menaj, însoţire, cumpărături, spălătorie,
Socializare activităţi de recreere, cantină pe roţi, coafură,
masaj, kineto-terapie, etc) asigură un mediu cu
grad de securitate ridicată.
Cantină socială Asigurare masă Este un serviciu destinat tuturor categoriilor de
Socializare vârstă, nu doar persoanelor vârstnice. Se
recomandă ca aceste cantine să funcţioneze în
complementaritate cu centre de zi sau cluburi,
pentru ca funcţia de socializare să fie mai bine
îndeplinită.

Aceste instituţii pot funcţiona atât individual, cât şi grupate într-un complex de servicii comunitare.

Cantinele de ajutor social

53
Un rol important în acordarea serviciilor sociale îl are acordarea meselor de binefacere pentru anumite
categorii de cetăţeni. În scopul renovării activităţii cantinelor de ajutor social, a fost adoptată Legea
nr.81-XV din 28 februarie 2003 „Privind cantinele de ajutor social” şi „Regulamentul – tip cu privire
la funcţionarea cantinelor de ajutor social”, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.1246 din 16
octombrie 2003.
În calitate de serviciu social, cantina de ajutor social are menire să ofere persoanelor din grupurile
aflate în dificultate o alimentaţie calorică şi bogată în vitamine.
Astfel, pe parcursul anului 2005, în republică au fost înregistrate ca unităţi active 90 cantine de ajutor
social, care au alimentat, după principiul de rotaţie, 4164 beneficiari - persoane vârstnice şi cu
disabilităţi precum şi copii di familii socialmente - defavorizate.
Persoanele defavorizate pot beneficia de serviciile cantinelor de ajutor social pe un termen de cel mult
30 de zile în trimestru, ceea ce permite deservirea unui număr mai mare de persoane socialmente -
vulnerabile, care necesită acest gen de servicii.Activitatea cantinelor de ajutor social este susţinută ,
în mare măsură , de contribuţiile agenţilor economici, ONG-urilor, organelor administraţiei publice
locale. Cel mai multe cantine de ajutor social au fost înregistrate, pe parcursul anului 2005, în mun.
Chişinău+15, mun. Bălţi - 11, în raioanele Cahul - 7 şi Ialoveni - 7.
De menţionat implicarea pasivă a autorităţilor administraţiei publice locale în dezvoltarea serviciilor
de alimentare a persoanelor vulnerabile în raioanele Basarabeasca, Cimişlia, Comat, Orhei şi
Vulcăneşti, raioanele în care nu funcţionează nici o cantină de ajutor social.

Servicii pentru îngrijirea vârstnicilor la domiciliu.

Aceste servicii sociale se prestează în baza Regulamentului-tip cu privire la secţiile de ajutor social la
domiciliu bătrânilor singuratici şi cetăţenilor inapţi de muncă.
În anul 2005, au beneficiat de servicii de deservire socială la domiciliu 24446 persoane solitare şi
inapte de muncă, oferite de un personal de 2329 lucrători sociali. Deservirea la domiciliu trebuie
interpretată ca o gamă de servicii şi facilităţi acordate în comunitate persoanelor dependente, pentru
ca acestea să trăiască, pe cît de posibil independent, în propriile familii şi în comunitatea din care fac
parte. Serviciile în cauză sînt mai aproape de ceea ce numim “ viaţa acasă” şi reprezintă o alternativă
pentru „îngrijirea în instituţii.” Pentru ca aceste servicii sociale să fie calitative şi să satisfacă
necesităţile curente ale beneficiarilor, ele trebuie oferite de câtre o echipă multidisciplinară de
specialişti. Aceasta va permite ca persoanele cu afecţiuni cronice, bătrânii, persoanele cu disabilităţi
să poată beneficia de o îngrijire chiar în propria lor casă, evitându-se, astfel spitalizările de lungă
durată sau plasarea pe termen lung în instituţii sociale.
Servicii de asistenţă rezidenţială
Numărul de servicii rezidenţiale s-a multiplicat în ultimii ani, încercandu-se diferite experimente care
să ducă la o evolutie accelerată atât din punct de vedere calitativ, cât şi cantitativ a acestora.
Serviciile comunitare pentru persoanele vârstnice care au în vedere îngrijirea temporară sau
permanentă la domiciliu, îngrijirea temporară sau permanentă într-un cămin pentru persoane vârstnice
si îngrijirea în centre de zi, cluburi pentru vârstnici, case de îngrijire temporară, apartamente şi locuinţe
sociale.
Îngrijirea persoanelor vârstnice în cămine reprezintă o măsură de asistenţă socială şi poate
fi dispusă cu titlu de excepţie pentru persoanele varstnice care se afla in stare de dependenta socio-
medicala, in conformitate cu gradele de dependenta prin evaluarea statusului functional, senzorial si
psihoafectiv al persoanei varstnice.
Voluntariatul - profesioniştii care dezvoltă diverse servicii de asistenţă socială pentru vîrstnici
pot fi sustinuţi în acţiunile lor de către voluntari. Una dintre resursele potenţiale o pot reprezenta
chiar persoanele vârstnice, „vârstnicii tineri”, care pot realiza diverse servicii pentru membrii
comunităţii aflaţi în situaţii de criză: copii în centre de plasament, alte persoane vârstnice care sunt
dependente din punct de vedere socio-medical.

54
TEMA 10: Asistenţa socială a persoanelor cu disabilităţi
1. Concepte de bază privind Psihopedagogia specială. Tipuri de deficienţe.
2. Etiologia şi cauzele deficienţelor

Psihopedagogia specială este ştiinţa care utilizează informaţiile complexe din domeniul medicinii,
psihologiei, pedagogiei, sociologiei, juridicii în studierea dinamică a personalităţii tuturor formelor de
handicap prin deficienţă şi inadaptare, care în consecinţă sunt mintale, auditivă, vizuală, somatică, de
conduită sau limbaj.
Dimensiunile principale ale PS:
- psihologică – dezvoltarea psihică a persoanei, atitudinile şi reacţiile persoanei,
comportamentul ei.
- pedagogică – educaţia şi instruirea persoanei.
- socială – inserţia bio-psiho-socială.
PS are drept obiect de studiu formarea şi instruirea copiilor ce prezintă tulburări ale dezvoltării şi care
generează o stare de handicap.
Pentru a clarifica anumite aspecte ale PS este necesar de a delimita următorii termeni:
1. Deficienţă/infirmitate.
2. Incapacitate/disabilitate.
3. Handicap.
Deficienţa reprezintă deficitele stabilite prin mijloace şi metode clinice care pot fi de natură
senzorială, mintală, motorie, de comportament şi limbaj. Astfel prin deficienţă se înţelege pierderea,
anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice, anatomice sau
psihice şi desemnează o stare patologică funcţională care afectaeză capacitatea de muncă şi adaptare
social[ a acestuia.
Incapacitatea/disabilitate – o pierdere, o diminuarea totală sau parţială a posibilităţilor
fizice, mintale, senzoriale, ca consecinţă a unei deficienţe care impiedică efectuarea normală a
activităţilor. Incapacitatea conduce la modificări de adaptare.
Handicap – reprezintă o rezultantă a deficienţei sau a disabilităţii care limitează sau împiedică
îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural, în funcţie de vîrstă, sex sau profesia persoanei.
Deficienţă → Disabilitate → Handicap.
Organism → Persoană → Rolul şi statutul social.
OMS evidenţiază următoarele accepţiuni:
1. Infirmitate – sunt descrise perturbările la nivelul organismului (surzenia, mutismul).
2. Disabilitate – orice reducere sau lipsă, pierderea a aptitudinii de a desfăşura o activitate în
condiţiile considarate normale – de vedere, auz, de deplasare etc.
3. Handicapul reprezintă orice dezavantaj de care suferă o anumită persoană ca urmare a unei
infirmităţi şi disabilităţi care o împiedică să satisfacă total sau parţial sarcinile normale pentru
ea.
OMS propune o tipologie a handicapului:
1. de orientare
2. de independenţă fizică
3. de mobilitate
4. handicap privind ocupaţia
5. handicap de integrare socială
6. handicap de independenţă fizică şi socială
7. alte handicapuri.
Se pot identifica următoarele tipuri de deficienţă:
55
 I. Mintale
II. Senzoriale
III. Fizice
IV. De limbaj
Deficienţele mintale reprezintă reducerea semnificativă a capacităţilor fizice, psihice, sociale care
determină o serie de dereglări ale reacţiilor şi mecanismelor de adaptare ale indivizilor la condiţiile în
permanentă schimbare ale mediului înconjurător exprimată de o stare de handicap în raport cu ceilalţi
membri ai societăţii.
I. Deficienţele mintale pot fi divizate astfel:
1. Intelectul de limită – la nivelul clasei a 5-6 apare o plafonare în dezvoltarea minatală a
copilului. Dificultăţi de analiză, reproducere, generalizare etc.
2. Deficianţă mintală de gr. I (Debilitate mintală) – gradul de dezvoltare intelectuală este
evidenţiat prin coeficientul de inteligenţă IQ=VM\VC*100. Ei au IQ între 50-69. Subiecţii din
această categorie sunt capabili de achiziţii şcolare corespunzător vîrstei mintale şi pot ajunge
la un grad de autonomie personală. Mecanismele operaţionale ale gîndirii pot ajunge pînă la
nivelul 7-9 ani.
3. Deficienţă mintală de gr. II (imbecilitate) – arieraţia severă sau moderată şi întîrziere mintală
mijlocie. IQ=20-50, achiziţii intelectuale echivalente cu vîrsta mintală 2-7 ani.
- deficienţă autistică (arieraţie austică) nu sunt capabili pentru operaţii simple.
- imbecilii prodigioşi – fac calcul complicat, dar nu pot rezuma un text.
4. Deficienţă mintală de gr. III (idioţii) – incapacitatea persoanei să se autoconducă, să se apere
de eventuale pericole, incapabil să mănînce de sinestatător, avînd mereu nevoie de îngrijire şi
supraveghere, vîrsta mintală 2 ani, coeficientul IQ sub 20. Vîrsta medie de viaţă 19-20 ani.
- idiot complet – absenţa totală a comunicării, vîrsta mintală de 1 an.
- idiot incomplet – poate gesticula.
Alte deficientelor mintale
Anomaliile cromozomiale- Sindromul Down - se caracterizează prin existenţa celui de al 47-
lea cromozom, trisomia în perechea a 21-a de autozomi. IQ 35-50. Este cel mai răspîndit printre retardatii
mintal. Masa encefalului este mică, se depistează neuroni imaturi şi dereglări la nivelul glandelor endocrine.
întîrzierea în dezvoltare se observă de timpuriu.
Fenotipul - mîini scurte în raport cu corpul, degete scurte şi groase în unele cazuri se depistează
sinodactilia. Cutia toracică îngustă, abdomenul, craniul mare, faţa neexpresivă, limba groasă , urechi
mici deformate.
Starea psihică - deficitul mintal în 75% atinge imbecilitate, 20% idioţie, 5% debilitate, gîndire
superficială, primitivă, capacitatea de comparare degradată,la fel şi cea de generalizare. In plan afectiv
stabilesc uşor contact cu cei din jur şi se ataşează de cei apropiaţi, dispoziţia frecvent satisfăcătoare uneori
ridicată. Reacţii emoţionale adecvate, orientarea în mediu este primitivă iar informaţiile ce le posedă sunt
primitive, atenţie instabilă. Ei pot obţine oarecare pregătire profesională şi deprinderi de autodeservire.
Sindromul Klinfelter- specific pentru bărbaţii. Severitatea deficitului mintal este în raport cu
numărul cromozomilor X supranumeraţii. Fenotipul - talia înaltă, membrele lungi, sistemul reproductiv nu
se dezoltă, deci este caracteristică infertilitatea, se evidenţiază predominarea particularităţilor astenice.
Acest sindrom nu este întotdeauna însoţit de o retardare mintală pronunţată.
Sindromul Turner - specific pentru femeii. In această patologie complexul cromozomial este
format doar dintr-un singur cromozom X. Caracterizîndu-se prin infatilism sexual, infertilitate, statură
joasă deformări ale craniului, regiunea occipitalului netedă, gît scurt, urechi mici şi deformate.
Deficienţele mintale encefalo dismorfice- reprezintă aberaţii morfologice ale;
creerului.
Macrocefaliile - determinate de hipotrofia conjuctivă, se întîlnesc foarte rar. Greutatea creerului
1600 gr.(în normă 1350-1200). Este o deficienţă mintală gravă.
56
 Microcefaliile - greutatea creerului este sub media antropologică ajungînd în unele cazuri doar
pînă la 300 gr. Cutia craniului este mică care se dezvoltă în raport cu volulmul creerului şi contrastează
vizibil cu dezvoltarea normală a masivului facial. Se caracterizează nu numai prin idioţie ci şi prin
imbecilitate.
Hidrocefalie - este caracteristic creşterea diametrului cutiei craniene deoarece se acumulează
progresiv o cantitate mare de lichid encefalo-rahidian. Moartea se produce prin compresia nucleilor sub
corticali.
Fenopatiile - apar în urma acţiunii diverselor infecţii asupra fătului în primul trimestru al sarcinii.
Printre cele mai frecvente viroze ce pot duce la deficienţe este herpesul, la fel poleomelita acestea
provocînd leziunii meninginale, encefalice, microcefalice, întîrziere psihomotrică. Dintre fetopatiile
parazitare cel mai frecvent întâlnită este toxoplasma congenitală (7 cazuri la 1000 naşterii).
O alta clasificare a celor mai frecvente tipuri de deficienţe mintale este următoarea:
Schizofrenia este o psihoză caracterizată printr-un ansamblu de simptome asociate, dominate de
discordanţă ideo-afectivă, incoerenţa proceselor de gîndire, ambivalenţă, halucinaţii şi idei delirante în
general nesistematizate. Psihoza evoluează către o disociaţie psihică cu o gravă dezorganizare a
personalităţii şi deficit de integrare. Frecvenţa cazurilor la nivel mondial este de 1% din populaţie.
Schizofrenia este o psihoză ce se dezvoltă cel mai frecvent la vîrsta de 15-25 ani.
După Bleuler simptomele primare sunt reprezentate de:
- tulburări elementare privind asociaţia ideilor , prin pierderea legăturilor dintre ele, ruptura
gîndirii, tulburări de limbaj şi stereotipii;
- Stări de coborîre a pragului de eficienţă mintală;
- Tulburări distimice ce se caracterizeză prin accese de excitaţie şi de depresie psihică;
- Halucinaţii;
- Tulburări neurovegetative;
- Simptomele secundare sunt delirul, ambivalenţa, detaşarea de realitate,
asociată unei predominanţe relative sau absolute a vieţii interioare
Epilepsia este definită ca tulburare în activitatea crerului cu apariţie bruscă, dispariţie spontană şi
tendinţă la repetabilitate, exprimă caracterele cele mai specifice pentru diagnostic. Epilepsia se
caracterizeză printr-o descărcare a unui grup sau a totalităţii neuronilor cerebrali afectaţi la un moment
dat de un sincronism excesiv. Frecvenţa epilepsie la populaţia globului este apreciată de 3-5%.
Simptomele epilepsiei cuprind: tulburări critice, tulburări psihice intercritice şi tulburări psihice
permanente.
Sindromul demenţial se caracterizeză prin slăbirea progresivă şi globală a activităţii psihice cu
deficit ireversibil şi progresiv. Personalitatea se degradează treptat pînă la sărăcire şi pustiire mintală.
Tulburările de memorie şi fixare, cele mai sesizabile la început, exprimă şi amnezie anterogradă şi apoi în
scurt timp şi cea retrogradă. Slăbeşte capacitatea de sesizare a unor relaţii şi chiar a celor obişnuite. In
exprimarea gîndirii apar incoerenţe, slăbirea vocabularului prin cuvinte sărăcite de contextul noţiunilor şi
expresiilor cu tendinţe la pseudodescrieri. Dispoziţia se modifică uneori marcată de reacţii euforice,
disforice, starea emoţională este labilă cu progresarea afectivităţii pînă la indiferentism sau stări de
agitaţie impulsivă şi violentă.
Activitatea generală şi cea profesională sau ocupaţională descreşte progresiv cu scăderea
îngrijirilor privind igiena personală. Sindromul demenţial se manifestă clinic în mod diferit, în raport cu
instituirea lor de debut, de însuşirele personalităţii, gradul lor de asitenţă şi protecţie acordată sau agresiunile
psihice.
Psihozele se caracterizeză prin instabilitatea personalităţii, prin trăsături constant dizarmonice şi
dezechilibru faţă de conduita şi atitudinea faţă de propria persoană în relaţie cu ceilalţi. Simptomatologia lor
generală apare prin perturbări emoţionale, instabilitate anomalică a dispoziţiilor emoţional afective, supra
evaluare a propriei persoane şi suspiciozitate.

57
 Tulburări mintale cu caracter nepsihotic-reprezintă acele deficienţe mintale ce se
caracterizează prin nedezvoltarea intelectului şi printr-o stabilitate emoţională.
Retardul mintal - reprezintă o grupă de anomalii psihologice ce se manifestă prin
nedezvoltarea intelectului fiind cauzate de afectarea creierului de factorii nocivi care
împiedică să satisfacă total sau parţial sarcini considerate normale.

II. Deficienţele senzoriale – disfuncţie la nivelul principalilor analizatori.

Sunt 2 domenii care studiază deficienţele de auz şi de vedere:
Surdologia
Tiflologia
Deficianţele de auz sunt consecinţă a unor malformaţii sau dereglări fiziologice ale structurilor
analizatorului auditiv.
- Surditate de transmisie – leziuni la nivelul urechii externe, afectat timpanul.
- Surditate de percepţie – leziuni le nivelul urechii interne.
- Surditate mixtă.
Deficienţa de vedere. Principalii indici funcţionali ai deficienţelor de vedere sunt:
- Acuitatea vizuală – spaţiul pe care îl urmăreşte presoana este greu preceput, distanţa
duntre ochiul persoanei şi obiectele din jurul său scoate în evidenţă acuitatea.
- Cîmpul vizual – spaţiul pe care îl poate percepe ochiul atunci cînd privirea fixează un
anumit obiect.
- Sensibilitatea luminoasă – capacitatea de a diferenţia diferite intensităţi ale luminii.
- Sensibilitatea la contrast – capacitatea de a distinge deosebirile de intensitate
luminoasă.
- Eficienţă vizuală – capacitate de prelucrare a stimulilor vizuali la nivelul central.
III. Deficienţele fizice – tulburări care afectează în special componentele motrice ale persoanei atît
sub aspect neuromotor cît si sub aspect psihomotor. Se deosebesc următoarele tipuri de tulburări:
- boli genetice şi congenitale – boală genetică care include caracteristici de generalizare
şi dismorfism tipic asociate cu deficienţe de intelect (Sindromul Down).
- Boli de creştere – rahitism, piciorul plat, malformaţii ale coloanei vertebrale, lipsa Ca,
Iodului etc.
- Schele post-traumatice – traumatismul după naştere, paralizia.
- deficienţe musculare – nedezvoltare.
- deficienţe neurologice – tulburari, carenţe ale sistemului nervos.
IV. Tulburări de limbaj – sunt disfuncţiile intervenite în recepţionarea, înţelegerea şi realizarea
comunicării scrise sau orale datorită unor afecţiuni fiziologică, psihologică, educaţonală, ce
acţionează asupra persoanei în perioada apariţiei limbajului.
Emil Verza determină următoarele tipuri de tulburări:
- de pronumţie („r”), cu grade de intensitate diferite.
- de ritm şi fluenţa vorbirii – bîlbîiala, exprimarea necoierentă.
- de voce – după 5 min îşi poate pierde tăria.
- tulburări de limbaj, citit, scis (pe la 13-14 ani nu face faţă cerinţelor de la şcoală).
- tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul).
- tulburări polimorfe – mai multe tipuri de tulburări, abateri de la limbajul coerent.

2. Etiologia şi cauzele deficienţelor

Etiologia relevă legătura cauzală dintre agentul patogen şi boala psihică. Agentul patogen poate fi
constituit dintr-un ansamblu de condiţii care luate izolat formează un element, un factor. Etiologia
deficienţei mintale este extrem de variată, agentul patogen fiind un mozaic de factori care determină
apariţia deficienţei mintale. Etiologia deficienţei mintale prezintă importanţă întrucît, cu cît se vor cunoaşte
58
mai bine cauzele, cu atît pot deveni mai eficiente măsurile de profilaxie, de tratament medical, precum vor
creşte şi diferenţele de diagnosticare şi tratare diferenţiată psihopedagogică a diferitelor moduri de
manifestare ale deficienţei mintale.
Etiologia deficienţelor mintale este deosebit de complexă şi variată. Probabil, majoritatea părinţilor
în familia cărora s-a născut un copil cu deficienţă mintală, se întreabă de ce anume copilul lui s-a născut cu un
asemenea diagnostic? Deşi s-ar părea că medicina dispune de informaţii vaste în acest domeniu, totuşi nu
întotdeauna se poate da un răspuns concis cu referire la cauzele concrete cînd este vorba de un copil concret.
Cu toată importanţa acestei probleme, stabilirea precisă a cauzelor deficienţei mintale este de multe
ori dificilă. Această dificultate rezultă din faptul că în cazul deficienţei mintale relaţia cauză-efect este diferită
în cazurile individuale, în unele cazuri relaţia dintre etiologie şi deficienţă mintală este directă iar în alte cazuri
asistăm la faptul că efectul factorului etiologic este în raport de momentul ontogenetic în care aceasta
acţionează. Dificultatea stabilirii cauzelor deficienţei mintale mai rezultă şi din faptul că de multe ori,
deficienta mintală este o consecinţă a acţiunii sumate a mai multor factori care acţionează simultan sau
succesiv sau de mai multe ori putem asista la coincidenţa acţiunii a doi şi mai mulţi factorifară ca între ei să
existe vreo legătură cauzală directă.
Importanţa cunoaşterii cauzelor deficienţei mintale a determinat existenţa unor multiple studii din care
se desprinde ideea că deficienţa mintală din punct de vedere etiologic, nu se constituie ca o categorie
unitară, datorită multiplelor şi variatelor cauze.
In literatura psihiatrică şi cea interdisciplinară există numeroase sistematizări ale complexului de factori
(etiologici şi de risc) încriminaţi în apariţia deficienţei mintale. Sistematizarea cea mai frecventă este cea care
împarte deficienţa mintală în „endogenă"şi „exogenă" bazată pe criteriul evidenţierii unui factor patogen din
interiorul sau exteriorul individului, care după C.Gorgos, are mai mult o valoare de orientare didactică.
Clasificarea lui A.A.Strauss şi C.E.Lehtiem în deficienţa mintală „exogenă", unde anamneză, examenul
neurologic conduc la depistarea unor leziuni cerebrale cîştigate pre- peri-sau postnatal, şi deficienţă mintală
„endogenă", la care nu se relevă o leziune cerebrală, aici pe prim plan apar tulburările relaţionale sau
socioculturale. Din studii existente rezultă că factorii mai des incriminaţi în etiopatogenia deficienţei mintale
pot fi clasificaţi în:
1. Factori ereditari (endogeni)
- factori genetici nespecifici;
- factori genetici specifici;
2. Factori extrinseci (exogeni)
-prenatali;
-perinatali;
-postnatali;
3. Factori psihogeni (psihosociali)
Factori endogeni - originea ereditară a deficienţei mintale este privită de diferiţi autori (S. Penrose, A.
Lewinson, R. F. Tredgold ) în mod diferit, unii acceptînd importanţa eredităţii.
Factorii genetici nespecifici nu pot fi individualizaţi clinic sau genetic. Acestea formează grupa
cazurilor „aclinice" sau endogene(debilitate endogenă subculturală sau familială) ce cuprinde majoritatea
deficienţilor mintal lejer şi de gravitate medie. Această categorie de factori pune în evidenţă corelaţia dintre
contingentul de intelegenţă al deficitului cu cel al rudelor sau prin studiul comparativ al gemenilor.
Exemplu: 27% dintre fraţii deficienţilor mintali au diferite grade de nedezvoltare intelectuală un procent de
40% din deficienţii mintali în cazul în care un părinte este deficient mintal şi 80% cînd ambii părinţii sunt
deficienţi concordanţă de 100% pentru mongoloizi sau dizigoţi.
Din studiile privitoare la rolul eredităţii în diminuarea deficienţei mintale se desprinde ideea că este
dificil să izolăm contribuţia factorilor ereditari de cea a factorilor de mediu. De asemenea se conturează
ideea că prin ereditate nu se transmite deficienţele mintale ca atare, ci se transmit doar particularităţi
anatomo-fiziologice care infuenţează relaţiile individului cu mediul. Astfel, un copil cu un deficit nativ,

59
crescut într-un mediu social, economic, cultural deficitar, va avea o evoluţie psihică mult mai deficitară,
decît în cazul în care acesta ar fi optim.
Factorii genetici specifici care determină simdroame numeroase, de drept sunt foarte rare, dar
influienţa genetică are uneori un caracter mai direct asupra dezvoltării psihice. Aşa este cazul anomaliilor
craniene familiare care determină sindromulApert, microcefalia, hidrocefalia, maladia Cronzon; a
aberaţiilor cromozomiale care pot fi gonozomale care determină sindromul Turner, sindromul
Klinfelter descris în 1942 de H.F.Klinfelter, cazurile care prezintă 47 cromozomi în loc de 46, iar
forrmula cromozomială este XXY în loc de XX la indivizii de sex feminin, şi XY la cei de sex masculin;
sau pot fi autozomale care determină sindromul Down sau trisomia 21, la care aberaţia la cromozomul
supranumerar autonom; sau a ectodermozelor congenitale care sunt sindroame datorate unor deficienţe
specifice a genurilor care determină scleroza tuberoasă Bourneviile,sindromul Sturge Weber.
Alteori, erditatea determină apariţia deficienţelor mintale într-un mod mai idirect prin transmiterea unor
deficienţe metabolice sau endocrine. In cazul deficienţelor metabolice putem întîlni: dizlipoidoze
care determină maladia Hurley, maladia Niemann Pick; disproteidoze care determină fenilcetonuria;
dizmetaboliile hidraţilor de carbon care determină galactosemia, hipoglicemia idiopatică. Din
grupa tulburărilor endocrine sau disendocriniile putem aminti cretinismul, guşa familială,
hipotiroidismul.
Factori exogeni -aceşti factori se referă la acele cauze externe care duc la tulburarea activităţii
cerebrale, fie sub forma lezării structurilor anatomice, fie sub forma tulburării mecanismelor biochimice
ale sistemului nervos.
In raport de momentul acţiunii aceste cauze pot fi clasificate astfel:
Cauze prenatale - factorii care acţionează în primele trei luni ale sarcinii duc la consecinţe din cele
mai grave, întrucit în această perioadă apar şi se difernţiază organele separate ale fătului, iar ţesuturile sunt foarte
fragile şi au o vulnerabilitate crescută. Cauzele ce pot acţiona în această perioadă pot fi: cauze infecţioase,
cauze toxice, incompatibilitatea factorului RH, subalimentaţia, radiaţiile, unele boli cronice ale
mamei, vîrsta părinţilor şi emoţiile puternice.
Cauzele infecţioase - se referă la infectile de natură virotică, infecţiile de natură
bacteriană şi infecţiile protozoare. Dintre bolile virotice pe care le pot contacta mama în timpul
sarcinii şi care pot avea repercusiuni asupra sarcinii: rubeola, gripa, rujeola, variola, tusa convulsivă,
hepatita epidemică.
Infecţii de natură bacteriană se referă la infuienţa pe care o poate avea asupra dezvoltării normale
a sarcinii unele boli microbiene cum ar fi:strepcociile, stafilocociile, dar mai ales sifilisul.
Infecţiile cu protozoare se referă la toxoplasma congenitală, care apare ca urmare a molipsirii
fătului de la mamă. Toxoplasmoza este produsă de un protozoar vehiculat de obicei de către animale.
Factorii toxici care acţionează asupra tinerii mame în timpul sarcinii de natură exogenă; se referă la
intoxicaţiile cu CO, plumb, arsen, cu unele medicamente luate în scopul întreruperii sarcinii intoxicaţii
alimentare, consumul excesiv de alcool, care au urmări destul de grave asupra dezvoltării normale a
sarcinii.
Incompatibilitatea factorului RH se referă la cazul în care mama este Rh negativ iar copilul
moşteneşte un Rh pozitiv de la tată. In acest caz se ajunge la un conflict serologic între sîngele mamei şi al
copilului care determină apariţia de anticorpi, ce produc la copil un icter grav (deosebit de cel fiziologic de
la naştere).
In ceea ce priveşte vîrsta părinţilor A. Lewinson arată că numărul mamelor care au dat naştere la
copii cu deficienţă mintală creşte între 30 şi 48 ani. De asemenea, există o relaţie şi între vîrsta pre fragedă a
mamei şi posibilitatea apariţiei unui copil cu deficienţă mintală. In cazul mamelor care au o sarcină la o
vîrstă înaintată se încriminează scăderea funcţiilor reproductive. De asemenea, Penrose, Walpas, Jenkis arată
că vîrsta înaintată a părinţilor influienţează frecvenţa apariţiei sindromului Down şi a unor malformaţii ale S.N.C.,
cum ar fi encefaliile, hidrocefaliile.

60
 Emoţiile puternice din timpul sarcinii pot avea o influienţă negativă asupra evoluţiei normale a
sarcinii, fie prin substanţele biochimice care se produc în timpul emoţiilor, fie prin stările generale ale
mamei, care pot dtermina lipsa de apetit, ce duce la o subnutriţie.
Cauzele perinatale ale deficienţei mintale. Dintre factorii patogeni legaţi de procesul naşterii care
pot fi încriminaţi în etiologia deficienţelor mintale : prematuritatea, postmaturitatea cu greutatea prea mare a
fătului la naştere, naşterea prin cezariană, expulzia prea rapidă, travaliu prea prelungit, traumatismele
mecanice, infecţiile. Aceşti factorii, care pot să apară la naştere. Ne interesează în măsura în care duc fie la
anoxie sau hipoxie şi deci la oxigenarea anormală a S.N.C., fie la producerea unor leziuni sau hematoame
la nivelul sistemului nervos central, determinând o nedezvoltare ulterioară.
Cauzele postnatale ale deficienţei mintale. In această perioadă factorii acţionează direct sau indirect sistemul
nervos central. Printre factorii care pot acţiona asupra sistemului nervos central şi a căror consecinţe pot
determina apariţia deficienţei mintale de grade diferite sunt: neuroinfecţiile (meningite, encefalite),
intocsicaţiile(cu CO, cu plumb,etc), leziunile cerebrale post traumatice, accidentale vasculare
cerebrale, encefalopatiile, bolile organice cronice, subalimentaţia.
Factorii psihogeni (psihosociali). Factorii psihogeni, deşi se consideră că au o semnificaţie
secundară în apariţia deficienţei mintale, totuşi trebuie luaţi în considerare întrucît acţiunea lor în primii ani de viaţă
determină frânarea dezvoltării normale a copilului şi în primul rînd a dezvoltării funcţiilor psihice. Rolul cel
mai nociv îl au carenţele afective şi aducative, care printr-o intervenţie de lungă durată, în special în primii
ani de viaţă, reuşesc să producă veritabile tablouri a deficienţei mintale. Mecanismele de acţiune a
acestor factori constau în lipsa stimulării şi activării structurilor morfofimcţionale ale sistemului nervos,
care trec prin primii ani ce viaţă prin stadii rapide de dezvoltare şi diferenţiere.
Desigur infuienţa factorilor psihogeni va fi mai mare în cazurile în care copii se nasc cu un deficit
constituţional, determinînd o reducere a posibilităţilor potenţiale de adaptare la mediu, condiţii socio-economice
defavorabile. Aceşti factorii etiologici pot acţiona atît izolat cît şi în diverse combinaţii (succesiv sau simultan)
în diferite etape determinînd diverse forme şi grade de manifestare a deficienţei mintale. J. De Ajuriaguerra
apreciază că factorii socio-culturali care au un rol în apariţia handicapului mintal trebuie priviţi sub două
aspecte: unul de a recunoaşte caracterul ştiinţific în sensul de mediul ce constituie un stimulator în procesul
de dezvoltare al copilului şi altul de a respinge tentaţia
speculativă de segregare a deficienţei mintale.

TEMA: Asistenţa socială a persoanelor dependente de drog şi alcool

1. Etimologia şi definiţia termenului de drog. Clasificarea drogurilor.
2. Dependenţa de drog şi alcool - caracteristici generale.
3. Aspecte psihosociale privind reintegrarea a persoanelor dependente de drog şi alocool.

1. Definirea drogurilor
Cuvîntul drog, cuvînt de origine olandeză (droog) se înţelege, în sens larg, orice substanţă utilizată în
terapeutică, datorită unor propirtăţi curative, dar al cărei efect este uneori nociv pentru organismul
uman.
Potrivit definiţiei date de OMS Drogul, astea acea substanţă, care odată absorbită, de un
organism viu poate modifica una sau mai multe funcţii ale acestuia.
Din punct de vedere farmacologic, drogul este acea substanţă utilizată în medicină, care
utilizată în mod abuziv poate crea o dependenţă fizică sau psihică, ori tulburări grave ale activităţii
mentale, percepţiei, comportamentului etc.
Potrivit documantelor internaţionale, prin drog se înţelege o parte din stupefiantele supuse
controlului internaţional prin Convenţia Unică din 1961 privind stupefiantele, în timp ce psihotropele
sunt substanţele a căror control internaţional este prevăzut de Convenţia privind substanţele psihotrope
din 1971.
61
Clasificarea drogurilor
Există mai multe clasificări ale drogurilor. După originea lor drogurile se calsifică în:
 Naturale – obţinute direct din plante şi arbuşti: opium şi opiaceele, extrase din latexul
macului; cannabisul şi răşina, produse din planta Canabis Sativa; frunzele de coca şi
derivaţii lor.
 Sintetice – elaborate în întregime prin sinteze chimice: metadona, mescalina, petidina,
hidromorfina.
 Semisintetice – realizate prin procedee chimice, pornind de la o substanţă naturală,
extrasă dintr-un produs vegetal: heroina, LSD.
O altă calasificare împarte drogurile în:
1. Toxice sedative ale spiritului – cocaina, opium şi alcalizii săi.
2. Toxice îmbătătoare – alcoolul, eterul.
3. Toxice ce iluzionează simţurile – haşişul, mescalina.
4. Toxice excitante – cafeaua, tutunul.
Cea mai folosită clasificare este cea elaborată de către ONU şi de catre Organizaţia Internaţională
a Poliţiei Criminale (Interpol):
1. Produse depresive ale SNC – opium, morfina, heroina.
2. Produse stimulente ale SNC – cocaina, amfetaminele.
3. Produse perturbatorii ale SNC – cannabis, LSD, mescalina.
O altă calsificare divizează drogurile în:
 droguri legale – cafeaua, ceaiul, tutunul, alcoolul.
 droguri ilegale – opium, cocaina, heroina etc.
După efectele sale, drogurile se împart în:
 Stimulente – droguri care provoacă excitaţiei psihică, veselie, reacţii violente etc.
 Sedative – ce provoacă somnolenţă, calm şi relexare psihică.
 Halucinogene – ce modifică percepţia, senzaţiile auditive, vizuale şi olfactive.
 Delirogene – care tulbură raţiunea, analiza pe care o facem plecînd de la senzaţiile proprii.

2. Dependenţa de drog şi alcool - caracteristici generale.

Potivit definiţiei OMS folosirea excesivă, continuă, sporadică a drogurilor, fără legătură cu
parctica medicală, este considerată ca consum sau abuz de droguri.
Drogurile pot fi folosite de indivizi în mod:
1. Excepţional – folosirea o dată sau de mai multe ori a unui drog, fără a contiunua acestă
practică.
2. Ocazional – folosirea ocazională a acestora, fără a se ajunge la dependenţă fizică sau psihică.
3. Episodic – folosirea drogurilor într-o anumită împrejurare.
4. Simptomatică – folosirea drogurilor caracterizată de apariţia şi instalarea dependenţei.
Comitetul de Experţi a OMS a stabilit în 1964 termenul de „stare de dependenţă” astfel, prin
dependenţă se înţelege starea fizică sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui organism şi unui
medicament, caracterizată prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite întotdeauna de
nevoia de a lua substanţa în mod continuu sau periodic, pentru a-i resinţi efectele sale psihice şi uneori
pentru a evita suferinţa.
Dependenţa psihică (psihodependenţa) – constă într-o stare psihică particulară, manifestată
prin dorinţa irezistibilă a subiectului de a contiuna utilizarea drogului şi de a înlătura discomfortul
psihic. Dependenţa psihică se întîlneşte în toate cazurile de dependenţă, cu unele particularităţi în
dependenţă de tipul de drog.
Dependenţa fizică este rezultatul administrării de lungă durată a unui drog. Ea se manifestă
evident în cazurile de reducere marcantă a dozelor, întreruperea completă a administrării sau
62
amînarea acestaia peste limitele suportabile ale organismului, situaţii ce generează o serie de tulburări
fizice. In asemenea situaţii aparea sindromul conoscut toxicolanilor „sindrom de abstinenţă” (servaj).
OMS preciza în 1973 că riscul instalării dependenţei la un individ depinde de 3 factori:
1. Particularităţile personale.
2. Mediul social şi cultural.
3. Proprietăţile farmacologice ale substanţei în cauză, frecvenţa, cantitatea şi modul de
utilizare. (ingerare, inhalare, fumare, injectare).
Un alt tip de dependenţă, este dependenţa naturală, care survine odată cu naşterea individului, dacă
mama a fost toxicomancă. Astăzi 1 din 10 copii aduşi pe lume riscă să decedeze ori prezintă grave
malformaţii, întrucît mama a consumat droguri în timpul sarcinii.
OMS a stabilit în 1964 că există atătea tipuri de dependenţă, cîte tipuri de droguri sunt:
Dependenţa de tip morfinic – prototipul acestui tip de dependenţă este morfina, caracteristică tuturor
opiaceelor, consumată prin diferite modalităţi: fumat, ingerat, injectat, în băuturi şi alte produse.
Opiaceele acţionează în mod deasebit asupra SNC, exercitînd asupra acestuia efecte euforizante, iar
dozele mai mari dau consumatorului o stare de somnolenţă însoţită de vise.
Dependenţa de tip cannabis - apare prin consumul produselor pe bază de cannabis, persoanele
dependende de substanţe produse pe bază de cannabis trec prin următoarele etape:
1. Etapa de excitaţie euforică – o stare de biatitudine fizică şi psihică, o stare de veselie.
2. Etapa în care apar halucinaţiile – corpul este perceput anormal, parcă deformat, obiectele din
jur parcă îşi schimbă formele mîinile şi picioarele par grele, capul umflat, pupilile dilatate, iar
sensibilitatea la lumină tot mai accentuată.
3. Etapă extrem de dificilă în care organismul revine de pe tătîmul ireal pe cel real, pe măsură ce
efectele drogului dispar. Somnolenţă, apatie.
4. Organismul manifestă o mare nevoie de somn, este agitat, însoţit de delir, coşmaruri, o stare
de rău general, de dezorientare ce poate dura zile sau chiar săptămîni. Consumul cronic este
dăunător pemtru organism, afectaeză funcţiile creerului şi a altor organe vitale ca: plămînii,
laringele, aparatul de reproducere, glandele endocrine, scade imunitatea organismului.
Dependenţa de tip cocainic (cocainomanie) – caracterizată prin DP puternică ce se instaleză rapid,
DF mai puţin accentuată. Cocaina duce la o serie de tulburări psihice şi are mai multe etape:
Etapa 1 – cocada (1-2 zile), caracterizată prin senzaţii de euforie, un sentiment de putere fizică
deosebită. Apare o exaltare şi a excitaţie a activităţii mentale, senzaţiile de foame, oboseală, somn
sunt înlăturate.
Etapa 2 – stare de depreciere generală – îşi face apariţie depresia, suspiciunea, insomnia,
halicinaţiile vizuale, delirul, agresivitatea. Consumatorul face apel la o nouă doză pentu a resinţi starea
euforică iniţială. Consumul repetat şi dozele crescînde duce la intoxicaţia organismului, însoţite de
tulburări psihice grave, cu tendinţe de sinucidere şi agresivitate faţă de cei din jur.
Cocainomanii pot fi identificaţi cu uşurinţă în societate după aspectul cartilagiului nazal care este
inflamat atunci cînd drogul este prizat, pupilile dilatate, faţa palidă, stare de slăbiciune avansată,
tremurături, lipsa poftei de mîncare.
Dependenţa de tip amfetaminic – amfatamina face parte din categoria stimulentelor cu efect direct
asupra SNC. Induce stări de dispoziţie şi veselie şi dispariţia stărilor de oboseală şi foame.
Amfetaminele sunt consumate prin ingerare (capsule sau comprimate) sau prin injectare, singure, sau
asociate cu alte droguri. DP este ăntreţinută de dorinţa de a retrăi starea euforică.
Consumul repetat duce la intoxicarea progresivă a organismului a carei manifestări se
carecterizează prin: iritabilitate, agitaţie, stare de panică, tulburări de vorbire etc. După cîteva
săptămîni de consum apar manifestări asemănătoare cu cele de schizofrenie însoţite de halucinaţii
autitive şi vizuale, tactile, tentative de sinucidere si agresivitate crescută, ce determină săvărşirea de
acţiuni grave.

63
Dependenţa de tip solvent – este creată de substanţe din categoria solvenţilor, vaporii cărora odată
inhalaţi produc efecte asemănătoare alcoolului şi anestezicelor. Vaporii inhalaţi trec prin plămîni şi
ajung cu rapiditate la creer. Inhalările repetate pot duce la pierderea sinţului de orintere, a controlului
sau chiar a conştiinţei.

Definirea termenului de alcool. Alcoolul şi alcoolismul în istoria omenirii.

Termenul de alcool este de origine arabă fiind compus din alc şi hol – care înseamnă praf foarte
fin. Abia la mijlocul sec al 17-lea termenul de alcool a căpătat semnificaţia de lichid spirtos.
Medicul suedez Magnus Huss introduce în 1952 termenul de alcoolism, atrăgînd atenţia atît
asupra importanţei sociale, cît şi a rolului patogenic al alcoolismului asupra societătii.
Efectele nefaste ale consumului de vin au fost cunoscute încă din antichitate, în mileniul III
î.e.n. în China Antică beţia se pedepsea cu moartea, iar la arabi Mahomed intrezicea prin Coran
consumul vinului. Aristotel denumea beţia ca o demenţă voluntară.
Alcoolismul poate fi definit ca un obicei care constă în a consuma alcool mai mult şi mai des
decît tolerează organismul, determinînd obişnuinţa şi dorinţa irezistibilă de a repeta consumul.
Delimitări între uz şi abuz de alcool.
Prin uz se înţelege consumul ocaziţional de alcool de către persoane sănătoase a pînă la 50 ml
alcool pur pe zi-bărbaţi şi pînă la 20 ml-femei, iar depăşirea acestor limite constituie abuz.
Ledermen a propus ca alcoolismul să fie definit prin 3 factori:
1. deteriorarea psihică.
2. comiterea actelor antisociale.
3. consum excesiv de băuturi alcoolice.
În opinia lui alcoolicul apare ca o persoană psihopată, în general depresivă, stăpînit de dorinţa
irezistibile de a consuma băuturi alcoolice. Lipsa de voinţă, imaturitatea afectivă, complexe de
inferioritate şi instabilitate psihică sunt trăsături care explică tendinţa spre alcoolism. Anxietatea şi
depresia, lipsa simţului critic sunt elemente care conturează personalitatea alcoolicului condus uneori
de instincte şi impulsivitate, descurajare, care-l duce din nou la consumul de alcool.

3. Aspecte psihosociale privind reintegrarea a persoanelor dependente

Etapele de tratament în reabilitarea beneficiarului.
Procesul de tratament şi de reabilitare întămplină la momant mari dificultăţi datorită accesibilităţii
faţă de băuturile alcoolice şi droguri, lipsa unei poziţii conştiente din partea beneficiarului şi lipsa unui
tratament cauzal.
Se pot distinge mai multe etape în tratarea bolnavului:
Cunoaşterea bolnavului cu ocazia apariţiei unor complicaţii organice sau săvîrşirii unor acte
antisociale, ar trebui înlocuită cu o depistare precoce înainte ca boala să marcheze semnificativ
personalitatea beneficiarului.
1. Tratamentul spitalicesc de dezintoxicare, presupune îmbinarea metodelor chimice, bilogice
şi psihoterapeutice.
2. Tratamentul ambulator de post-cură în care se încearcă o consolidare a rezultatelor
obţinute.
3. Măsuri de reinserţie socială, unde As are rolul primordial de a stabili capacitatea de muncă
şi posibilitatea de conveţuire normală.

Metodele de tratament.
Există mai multe modele în tratamentul şi terapia narcomaniei:
1. Modelul medical de reabilitare – abordează narcomania ca o boală şi cel mai normal ar fi să
fie tratată de medic, idee respinsă de adepţii modelului social.

64
 2. Modelul psihologic – se bazează parţial pe conceptul psihanalitic al personalităţii
narcomanului. Esenţa acestui model o constituie reabilitarea narcomanului, reinserţia lui
socială, dezvoltarea capacităţilor de a se adapta la viaţa civilizată.
3. Modelul social – acest model subliniază rolul determinat al factorilor sociali în dezvoltarea
susceptibilităţii şi independenţei psihice, ceea ce implică cunoaşterea şi înlăturarea acelor
factori care au determinat abuzul. Sunt folosite metode de recompensare pentru abstinenţă şi
metode de pedepsire pentru consumul de drog. Ca metode de lucru cu persoanele dependente
sunt folosite terapia de grup şi reabilitarea prin reeducare.
4. Modelul de modificare a comportamentului – ideea de bază a acestui model este că
comportamentul modificat se bazează pe concepţia că un reflex condiţionat poate fi prelungit
mai uşor prin recompensare decît prin pedepsire, de ex. menţinerea abstinenţei poate fi
prelungită dacă pacientul este încurajat şi apreciat pentru comportamentul sau matur şi
conştient. Acest model include vechi metode de condiţionare a abstinenţei faţă de drog şi noi
metode de menţinere a comportamentului modificat.
5. Modelul complex – include metode şi tehnici din cadrul modelelor anterioare, adaptate pentru
fiecare beneficiar în parte, dat fiind faptul că în dezvoltarea narcomaniei influenţează atît
factori biologici, psihologici, cît şi sociali.
Paralel cu aceste modele de tratament există şi alte modalităţi de clasificare a formelor de reintegrare
şi reinserţie a persoanelor dependente de drog, cum ar fi: psihoterapia, terapia de familie, terapia de
grup etc.
Tratamentul şi reabilitarea persoanelor dependente de drog este un proces complex,
multidisciplinar şi continuu, care presupune un program de îngrijire şi reabilitare a beneficiarului
adecvat fiacărui stadiu al bolii sale.

Psihoterapia
Psihoterapia individuallă este una din numeroasele forme de reintegrare a narcomenilor,
aplicîndu-se izolat sau în combinaţie cu alte forme de tratament.
În dependenţă de stadiul de intoxicare a anarcomanului, prihoterapia poate include mai multe faze.
În prima fază se acceptă ca psihoterapeutul trebuie să îşi asume un rol activ în construirea
releţiei cu persoane dependentă de drog. Să cîştige increderea bolnavului prin onestitate, fermitate,
profesionalism etc. Relaţia dintre el şi pacient trebuie să fie de ajutorare, principalul scop al
psihoterapie fiind de a-l face pe bolnav să înţeleagă necesitatea unei vieţi civilizate, să-şi înţeleagă
temerile, să diferenţieize dorinţele de realitate, impulsurile de gîndire şi acţiune.
Un alt scop este de a-l obişnui pe pacient cu abstinanţa. Una din metodele utilizate în acest scop este
contractul terapeutic, în care este stipulat timpul de abstinenţă, perioada de tratament şi se bazează
pe încredere mutuală. Metoda dată are calitatea de a-i oferi pacientului un scop precis în cadrul
efectului terapeutic, de a cultiva responsabilitatea. Această metodă nu poate fi aplicată oricărui
narcoman şi se are în vedere şi stadiul intoxocaţie.
Cea de-a doua fază în psihoterapie începe cînd persoane dependentă de drog este abstinentă,
iar între ea şi terapeut sunt stabilite relaţii corespunzătoare scopului propus. La această etapă
psihoterapia constă în încurajarea pacientului de a-şi menţine decizia, de a relua contactul cu realitatea
într-o manieră matură.
Pe parcursul acestei faze se va încerca înlăturarea stării de resemnare şi izolare, de care el
adesea este stăpînit. Se va încerca înlăturarea stării de blocaj psihic, crearea şi dezvoltarea unor noi
preocurpări şi obişnuinşe prosociale. Relaţiile trebuie să fie de încredere reciprocă, psihoterapeutul
să nu apară în postură de salvator sau persecutor.
Ultima fază în psihoterapie presupune consolidarea realizărilor stabilite în fazele
anterioare. La această fază narcomanul are capacitaetea de a rezolva într-o manieră matură stările
conflictuale, acceptă realuarea tratamentului cînd are nevoie, încearcă să îşi depăşească problemele
65
fără interventia psihoterapeutului. Psihoterapeutul trebuie să fie atent o perioada de timp la indicii ce
ar arată o recădere al acestuia.

Terapia de familie
Includerea familei în reinserţia narcomanului este justificată în primul rînd de faptul că fiecare
membru al familiei serveşte ca model pentru ceilalţi. Terapia de familie a început să fie discutată în
anul 1950 şi recunoscută ca terapie în narcomanie din 1960. Au fost propuse şi utilizate mai multe
tehnici, cum sunt ce a rolului jucat de mamă şi de tată în viaţa de familie şi educarea copiilor.
Tratamentul are drept scop să înlăture acel mod de comportare al membrilor de familie care reprezintă
substratul ce favorizează consumul de droguri al unuia din membri.

Terapia de grup
Psihoterapia de grup are la bază concepţia că anomaliile comportamentului social rezultă din
dificultăţile reacţiilor interpersonale, încercîndu-se amelioarearea acestor dezordini printr-o terapie de
grup. Un avantaj al acestei terapii este faptul că narcomanul este ajutat să depăşească izolarea
prin reintegrarea în viaţa de familie şi cea socială, percepe avantajele cooperării şi experienţelor în
comun.
Psihoterapia de grup reprezintă un procedeu reletiv recent, bazat în mare parte pe înţelegerea
psihanalitică a structurilor caracteriale ale narcomanului, considerat ca fiind persoană nevrotică,
imatură, cu o mică toleranţă la frustrare.
Principalele etape de lucru în psihoterapia grupurilor, după Mulan şi Sangiuliano sunt:
 Selecţia pacientului ţinăndu-se cont de o srie de criterii: vîrtstă, capacitate mintală. Bolnavul
recunoaşte că este narcoman şi acceptă o terapie adecvată, inclusiv necesitatea abstinenţei.
 Stabilirea unor relaţii corecpunzătoare dintre narcoman şi terapeut bazate pe încredere
reciprocă.
 Descrierea eforturilor pentru obţinerea coeziunii în cadrul grupului.
 Reducerea la minim a stărilor de anxietate.
 Discutarea şi ilucidarea unor probleme de viaţă ale narcomanului.
Una din variantele propuse în cadrul psihoterapiei de grup este formarea unor grupuri a cîte 3-6
narcomani şi soţiile lor. Terapie de grup ca formă de tratament are o serie de avantaje:
1. obţinerea unei afecţiuni şi coeziuni din partea membrilor grupului asemănătoare
solidarităţii de familie;
2. În cadrul grupului membrii sunt pregătiţi şi experimantează noi forme de readaptare
(dragostea, cooperarea, compromisul), forme care mai tîrtiu pot fi utilizate în afara
grupului;
3. În cadrul grupului indivizii sunt mai receptivi la măsurile educative şi de asimilare a
experienţelor. Sportul, dansul, pescuitul, alte activităţi distractive sunt privite ca
măsuri de reeadaptare socială.
Scopul terapiei de grup este de a face fiecare membru să înţeleagă că în viaţă nu predomină frustrarea,
negarea şi reprimările. Terapia de grup este o formă de tratament ce se caracterizează print-o
coordonare colectivă, subiectul fiind mai mult sub controlul colectivului, decît sub controlul
individual al terapeutului.
Recîştigarea independenţei şi a abstinenţei faţă de droguri este un obiectiv foarte greu de
realizat şi presupune aplicare unor proceduri de reabilitare ce valorifică voinţa şi simţul
responsabilităţii.

66
TEMA: Violenţa domestică
1. Noţiuni generale privind violenţa în familie.
2. Cauzele şi efectele violenţei domestice
3. Metode şi tehnici de prevenire a violenţei domestice

Violenţa – conduită şi atitudine, care constau în constrângerea fizică sau psihică exercitată
de unele persoane asupra altora pentru a le impune violenţa, agresându-le.18
Violenţa în familie – acţiune intenţionată a unui membru al familiei împotriva altui membru,
manifestată prin constrîngere fizică, psihologică, economică, spirituală sau sexuală, care generează
comiterea contravenţiilor şi infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii, demnităţii şi cinstei persoanei;
contra familiei şi minorilor; contra proprietăţii patrimoniale şi personale19
Din punct de vedere clinic, o definiţie larg acceptată a violenţei domestice este aceea formulată de
Stark şi Flitcraft (1996): Violenţa domestică este o ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau
în trecut, privind rănirea fizică în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal
sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; de
distrugerea bunurilor care aparţin victimei; de izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de
sprijin; de ameninţări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor;
de furturi; de controlul asupra banilor, lucrurilor persoanle ale victimei, alimentelor, deplasărilor,
telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie.20
Manifestări ale violenţei domestice au loc indiferent de astfel de factori ca etnia, mediul cultural
şi religios, situaţia economică, nivelul de educaţie etc. Violenţa domestică se răsfrânge atât asupra
femeilor, cât şi asupra bărbaţilor. Însă majoritatea acţiunilor de violenţă sunt întreprinse de bărbaţi
împotriva femeilor. 21
Violenţa domestică, comparativ cu alte tipuri de violenţă, are aspectele ei specifice. Acestea sunt :
 Accesul permanent al agresorului la victimă.
 Desfăşurarea previzibiă a evenimentelor de violenţă, în formă ciclică, cu episoade multiple,
inevitabile şi tot mai frecvente şi severe în timp.
 Toţi membrii familiei violente devin victime -directe şi indirecte- ale agresorului.
 Apar modificări de structură a personalităţii tuturor celor implicaţi.
 Sindromul Stockholm: dezvoltarea unui ataşament paradoxal emoţional într-o relaţie de
interdependenţă între victimă-abuzator. Sentimentul de uşurare rezultat din retragerea
ameninţării cu moartea generează intense sentimente de recunoştinţă şi frică, care combinate
fac victima să şovăie în exprimarea sentimentelor negative de ură. Nevoia victimei de a
supravietui este mai puternică decât impulsul de a-l urî pe cel care-i face rau. Victima tinde
sa-l vadă pe agresor ca pe un salvator.
 Caracterul secret, privat, care face ca victima să aibă un acces mai mic la surse de sprijin.
 Fenomenul “Gardianul absent “ - tendinţa celorlalti de a trece sub tăcere violenţele observate
 Violenţa domestică are un registru larg de manifestări : psihice, fizice, sexuale şi sociale.

 Se contureaza 5 forme ale relaţiei bazate pe violenţă: fizică, emoţională, economică, sexuală.
o în abuzul fizic o persoana încearcă să producă suferinţă unei alte persoane, modalitate
ce nu exclude împuşcarea, înjunghierea, împinsul, vătămarea prin folosirea unor
obiecte contondente, a pumnilor, picioarelor, pălmuirea.

18
Dicţionar de psihologie. Coordonator: Ursula Schiopu, Bucureşti, 1997
19
Legea cu privire la prevenirea şi combaterea violenţei în familie, R.Moldova, 2007
20
Tratat de asistenţă socială. Volum coordonat de George Neamţu, POLIROM, 2003
21
Valentina Bodrug-Lungu, Ludmila Zmuncilă „Violenţa domestică: aspecte sociale şi legislative”, Chişinău, 2005
67
 o în abuzul emotional, o persoană urmăreşte să submineze personalitatea altei persoane,
iar modul de realizare merge de la critici, insulte ce dau naştere unor sentimente de
inferioritate până la manipulare.
o în cazul abuzului economic, agresorul aduce victima intr-o poziţie financiară
dependentă.Abuzatorul este cel care decide modul în care vor fi cheltuiţi banii, fapt
care poate implica diferite cunoştinte financiare sau se poate intersecta cu anumite
paliere economice. Exemple ale menţinerii controlului financiar sunt cele în care
victimei nu i se permite să muncească; se ţine o evidenţă strictă asupra fiecarui ban
cheltuit sau abuzatorul nu acceptă ca celălalt să se angajeze.
o abuzul sexual are două componente: prima este cea de a determina victima să intreţină
un raport sexual contrar dorinţei ei; a doua componentă este cea de a încerca să se
submineze sexualitatea unei persoane, în sensul criticării sau prezentării intr-o manieră
defavorabilă a performanţelor sale sexuale.

In toate tipurile de abuz există anumite cicluri:

I - Faza de escaladare - în care se foloseşte o gamă largă de tactici punitive, victima cade pradă
sindromului de neajutorare, iar întreaga tensiune acumulată duce la instalarea următoarei faze,
II - Faza de incidenţă - cand are loc “atacul”. In această fază, abuzatorul are grijă să se impună
şi să determine teama.
III – Faza ”lunii de miere” - are loc o detensionare, când abuzatorul începe să aibă regrete, iar
victima este manipulată în aşa fel încât să creadă că această greşeală nu se va mai repeta.
2. Cauze şi efectele violenţei domestice
CAUZE SPECIFICE AGRESORULUI
 Istorie personală cu abuz
 Nemulţumiri la locul de muncă
 Consum de alcool sau substanţe
 Neîncredere în sine
 Inabilitate de a-şi identifica sentimentele
 Schimbări de atitudine
 Imaturitate emoţională
 Temperament violent
 Stare de sănătate
 Gelozie / spirit posesiv
 Cultura / educaţie rigidă

CAUZE SPECIFICE VICTIMEI

(în acceptarea situaţiei de violenţă domestică)
 Istorie personală cu abuz în copilărie
 Consum de alcool sau substanţe
 Neîncredere în sine
 Imaturitate emoţională
 Abilităţi scăzute în viaţa intimă
 Cultura / educaţie rigidă
 Tradiţionalism privind rolul bărbatului / femeii

68
  Stare de sănătate
 Subordonare materială
 Atitudine negativă faţă de femeie
 Abilităţi scăzute în viaţa intimă

Efectele violenţei domestice

Tratarea cu violenţă a partenerului, cât şi relaţionarea violentă în cadrul familiei sunt comportamente
învăţate. Daca nu se intervine pentru stoparea violenţei domestice, de la un incident la altul severitatea
agresiunilor se accentuează. Concomitent cu creşterea riscului, scade capacitatea victimei de a se
proteja.
• Consecinşele violenţei domestice asupra homeostaziei familiei
Consecinţele violenţei domestice nu se răsfrâng doar asupra victimei ţintite ci asupra întregii familii,
a copiilor mai ales, şi sunt resimţite ca o pierdere şi o suferinţă a societăţii în general. Ca victimă a
partenerului violent, femeia suferă pe planul sănătăţii fizice, mentale şi reproductive.
• Consecinţele asupra sănătăţii fizice sunt: un comportament distructiv al stării de sănătate (fumat,
sex neprotejat), un consum de alcool sau droguri, tulburările intestinale iritative, astmul, migrenele şi
durerile de cap, vătămările corporale, dizabilităţile parţiale sau permanente, moartea.
• Consecinţele asupra sănătăţii mentale sunt: depresiile, frica, anxietatea, respectul de sine scăzut,
disfuncţiile sexuale, tulburările de nutriţie şi de somn, tulburările obsesiv-compulsive, tulburările de
stress postraumatic, suicidul.
• Consecinţele asupra sănătăţii reproductive sunt: sarcinile nedorite, problemele ginecologice,
naşterile premature, greutatea mică la naştere, bolile inflamatorii pelviene, durerile pelviene cronice,
mortalitatea şi morbiditata materna.

3. Metode şi tehnici de prevenire a violenţei domestice

Conştientizarea fenomenului de violenţă domestică s-a petrecut relativ recent în lume. Cu toate
acestea, luarea în considerare a violenţei domestice ca o problemă de sănătate publică, necesitând o
politică şi servicii sociale adecvate, s-a petrecut relativ recent.
În baza Legii privind prevenirea şi combatrea violenţei în familie, recent adoptate de Parlamentul
R.Moldova, autorităţile şi instituţiile abilitate cu funcţii de prevenire şi combatere a violenţei în
familie sunt:
a) organele centrale de specialitate ale administraţiei publice, alte autorităţi administrative centrale şi
autorităţile administraţiei publice locale;
b) organele afacerilor interne;
c) secţiile (direcţiile) de asistenţă socială şi protecţie a familiei;
d) direcţiile generale învăţămînt, tineret şi sport;
e) organele ocrotirii sănătăţii;
f) oficiile stării civile;
g) centrele psihosociale de reabilitare a victimelor violenţei în familie, create de către autorităţile
administraţiei publice locale şi/sau organizaţiile neguvernamentale;
h) instanţele judecătoreşti;
i) comisia pentru problemele sociale.

Pot fi identificate următoarele direcţii de intervenţie în vederea prevenirii violenţei domestice:

 Implementarea legislaţiei în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei
 Informarea şi educarea adulţilor din comunităţii despre indicatorii/tipurile violenţei domestice,
gravitatea fenomenului şi a consecinţelor
69
  Informarea şi educarea copiilor/tinerilor pentru a “sparge” ciclul violenţei, de a stopa
trasmiterea intergeneraţională a violenţei
 Promovarea cazurilor de succes în comunitate
 Dezvoltarea serviciilor/programelor de sprijin pentru persoanele din grupul de risc/victime
 Dezvoltarea serviciilor educative/terapeutice pentru agresori
 Organizarea campaniilor de sensibilizare/schimbare de atitudini la nivel local

TEMA 12: Servicii destinate persoanelor infectate HIV SIDA

1. Noţiunea şi istoricul apariţiei virusului HIV SIDA
2. Acţiuni de prevenire SIDA

1. Ce este HIV şi cum acţionează el

 Human (Uman) - numai oamenii îl pot avea.

 Immunodefidency (Imunodificitar) - distruge sistemul imun al organismului.
 Virus (Virus) - tip de celulă care cauzează o anumită boală.
HIV este virusul care determină în timp SIDA la persoanele care îl contactează. HIV distruge
capacitatea corpului de a lupta contra diferitelor infecţii.
Dimensiunea virusului este foarte mică - pe o linie cu lungimea de l cm pot încăpea până la o sută de
mii de particule virale. La examinarea HIV cu microscopul, forma acestuia aminteşte o floare exotică,
învelişul său exterior are nişte proeminenţe de formă rotundă, numite receptori, prin intermediul
cărora virusul se agaţă de celulele imune, afectându-le. Sunt cunoscute mai multe varietăţi ale HIV
cel mai răspândit dintre ele fiind HIV-2, depistat la Institutul Pasteur şi Spitalul Claude Bernard
Există mai multe ipoteze referitor la apariţia HIV/SIDA, în jurul cărora se poartă discuţii, dar părerea
unanimă este că originea geografică a bolii nu este atât de importantă. Dr. Sorin Petrea nu exclude că
un virus, ca şi multe altele, care determină boli asemănătoare la diverse specii animale, prin mutaţii
genetice succesive să fi devenit agresiv asupra speciei umane, căci în prezent se cunoaşte că virusul
HIV îşi poate modifica foarte repede structura sa genetică.
În literatura de specialitate se descriu mai multe ipoteze ale originii HIV/SIDA.
Conform ipotezei privind originea africană a bolii se consideră că locul de provenienţă este Zairul,
prima ţară africană ce a atras atenţia asupra problemei în cauză. Primii bolnavi de SIDA erau două
persoane originare din Zair, care locuiau în Belgia. Efectuând cercetări ulterioare, în Zair au fost
depistate 38 de cazuri de infecţie. Alte studii serologice au arătat că HIV era endemic4 în această
regiune încă din 1970.
 1981 - la Los Angeles au fost depistate 26 de cazuri de cancer al vaselor sangvine şi 5 cazuri
de pneumonie cu Pneumocystis Carinii la homosexuali. Atunci a apărut ipoteza unui virus care
provoacă deficit imunitar.
 1982 - Centrul de Control al Bolilor (CDC) din Atlanta a elaborat denumirea de Sindrom al
Imunodeficienţei Dobîndite. Tot în acest an sunt atestate şi primele cazuri la copii.
 1983, respectiv 1984 - Luc Montagnier (Franţa) şi Robert Gallo (SUA) descoperă independent
unul de altul virusul HIV Studiile efectuate în această perioadă au evidenţiat faptul că SIDA
era răspândită şi printre heterosexuali, nu doar în rândurile bărbaţilor homosexuali, cum se
considera până atunci.
 1985 - se introduce metoda ELISA pentru testarea HIV, iar o serie de guverne au luat hotărârea
privind testarea la HIV a sângelui donat.
 1986 - SIDA devine o problemă a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).

70
  1987 - Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) elaborează primul Program Internaţional Anti-
SIDA. În acelaşi an este înregistrat primul caz de infecţie cu HIV la un cetăţean al Republicii
Moldova şi se înfiinţează Laboratorul de Diagnostic SIDA.

Căi de transmitere
Vehiculele prin care se transmite infecţia cu HIV au fost identificate şi descrise detaliat în literatura
de specialitate. Acestea sunt sângele, secreţiile sexuale şi laptele matern, însă şi în aceste cazuri sunt
necesare anumite condiţii de transmitere:
1. HIV este un virus fragil. El supravieţuieşte foarte puţin timp în afara organismului. Acest
virus este foarte sensibil la căldură, fiind distrus la temperatura de 60° C. De aceea, pentru a
infecta organismul, trebuie să pătrundă în interiorul acestuia şi să intre în contact cu sângele
subiectului expus.
2. Transmiterea necesită o cantitate minimă de virus (prag) pentru a provoca infectarea.
Cantităţi mai mici decât acest prag dau posibilitatea organismului să se debaraseze de virus şi
să-1 împiedice să se „instaleze”.
3. Virusul se găseşte în cantităţi mari în sânge, spermă, secreţii vaginale şi în laptele matern.
Aceste lichide sunt principalele vehicule de transmitere a virusului.
Virusul se găseşte, de asemenea, în cantităţi mici în alte lichide corporale: salivă, lacrimi, transpiraţie,
urină, lichid cefalo-rahidian etc. Aceste cantităţi rămân de obicei sub pragul necesar pentru provocarea
infecţiei. Cu toate că aceste lichide pot fi, teoretic, sursă de infectare dacă intră în contact cu sângele
persoanei expuse, se pare că, în practică nu sunt vehicule de propagare a virusului.
În practică, căile de transmitere sunt:
1. Întreţinerea relaţiilor sexuale cu un partener HIV infectat;
2. Prin sânge: folosirea de seringi şi instrumente ascuţite infectate cu HIV; transfuzie de sânge şi
administrare de produse de sânge infectate;
3. De la mama infectată la făt: în cursul sarcinii, la naştere sau prin alăptare.
Transmiterea pe cale sexuală
Contactul sexual este cea mai probabilă cale de contactare a virusului HIV, ca şi cea mai uşoară
cale de a-1 transmite cuiva. Relaţiile sexuale cu penetrare vaginală sau anală, fie că sunt heterosexuale
sau homosexuale, pot transmite virusul foarte uşor. Tot ce se cere, este un contact intim fără
prezervativ cu un partener infectat. Fragilitatea naturală a mucoaselor genitale face ca ele să fie adesea
sediul unor micro-leziuni sau micro-inflamaţii. În timpul unui act sexual se produc leziuni
microscopice care permit contactul virusului (prezent în spermă sau în secreţiile vaginale) cu sângele
partenerului.
Toate practicile sexuale care favorizează leziunile şi iritaţiile, antrenează o creştere a riscului
de transmitere. Totodată, trebuie reţinut faptul că transmiterea se poate produce chiar dacă mucoasele
sunt intacte.
Relaţiile sexuale anale, indiferent dacă sunt heterosexuale sau homosexuale, sunt cele mai periculoase,
fiind extrem de traumatizante din cauza fragilităţii mucoasei anale. Astfel se explică numărul mare de
homosexuali infectaţi.
Riscul de infectare creşte proporţional cu numărul partenerilor sexuali, dar chiar şi o singură
relaţie sexuală poate fi infectantă.
Există studii care arată că riscul de transmitere de la bărbat la femeie este mai mare decât de la femeie
la bărbat. La femei, perioada menstruaţiei este cea mai periculoasă din cauza scurgerilor de sânge
eliminate. Este sigur că transmiterea în ambele direcţii este posibilă.

2. Servicii / acţiuni de prevenire SIDA

Educaţia sexuală
Printre obiectivele educaţiei sexuale se disting următoarele:
71
• Cunoaşterea, înţelegerea şi menţinerea unei sexualităţii umane sănătoase;
• Combaterea prejudecăţilor şi a comportamentelor negative induse de acestea;
• Formarea unei personalităţi autonome în ceea ce priveşte luarea deciziilor referitoare la propria viaţă
sexuală;
• Dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală în vederea unei mai bune înţelegeri dintre
genuri;
• Prevenirea sarcinilor nedorite, avorturilor, a contactării BST şi HIV/SIDA;
• Pregătirea tinerilor pentru viaţa de familie.
Pentru mulţi tineri sexul reprezintă ceva palpitant şi mulţi sunt atraşi de acesta. Unii îl percep ca fiind
romantic, pentru alţii este o sursă de plăcere, iar o parte pot fi nedeterminaţi în această privinţă.
Cercetările efectuate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii arată că la vârsta de 17 ani, o jumătate de
populaţie din întreaga lume a avut experienţe sexuale.
În Europa, în ultimul timp a crescut vârsta primului act sexual. In cadrul educaţiei pentru
prevenirea HIV/SIDA, animatorul poate promova abstinenţa sau amânarea actului sexual până la o
vârstă mai înaintată sau după căsătorie, poate evidenţia diverse tehnici sexuale (pettingul, jocurile
erotice) sau monogamia, iar utilizarea prezervativului ar fi o altă opţiune. Alegerea unui anumit mesaj
este o dilemă majoră pentru mulţi animatori, influenţată de opinia publică, stat, biserică, părinţi sau
de sentimentele, experienţa şi convingerile personale. Opinia Centrului European de Informare
„Tinerii şi SIDA" în acest sens este că animatorul trebuie să explice că sexul poate fi o expresie a
plăcerii şi a intimităţii, iar comportamentul de protecţie este inevitabil. Atunci când tinerii hotărăsc
să-şi înceapă viaţa sexuală, această decizie trebuie luată în modul cel mai serios. Rolul animatorilor
este să susţină tinerii în luarea deciziilor bazate pe informaţii adecvate. Cercetările arată că educaţia
sexuală, inclusiv lecţiile cu demonstraţii privind utilizarea prezervativelor, nu stimulează tinerii de a
începe mai curând relaţiile sexuale. Sexul protejat poate fi promovat prin organizarea sistematică a
diferitelor activităţi despre HIV/SIDA.
În general, educaţia sexuală timpurie este desfăşurată cu orientare spre fete, datorită faptului
că ele pot rămâne însărcinate. Din start, scopul principal al educaţiei sexuale pare să ofere protecţie
fetelor. Problema HIV/SIDA a provocat o tendinţă generală în Europa de a propaga sexul protejat,
împreună cu prevenirea sarcinii. Această tendinţă creează mai mult spaţiu pentru a educa şi băieţii,
deoarece pentru mulţi oameni prezervativul masculin este instrumentul principal în lupta cu SIDA,
BST şi sarcina nedorită. Este recunoscut că atât băieţii, cât şi fetele, necesită abilităţi pentru a cumpăra,
păstra şi utiliza prezervativul şi au nevoie să înveţe cum să abordeze acest subiect în relaţiile intime.
O altă tendinţă legată de apariţia problemei HIV/SIDA este recunoaşterea treptată a
homosexualităţii. Cercetările epidemiologice indică un risc înalt în rândurile homosexualilor privind
infectarea cu HIV/SIDA şi pentru a combate răspândirea infecţiei
Implicarea - instrument al educaţiei pentru prevenirea HIV/SIDA şi reintegrării sociale a
bolnavilor de HIV/SIDA
Alături de o abordare pozitivă a HIV/SIDA, inclusă în educaţia sexuală, o altă cale de a susţine tinerii
este formarea unei atitudini serioase faţă de ei şi de a-i invita să se implice în cât mai multe moduri
posibile. A lua în seamă necesităţile personale ale tinerilor, stilul lor de viaţă şi temele ce-i preocupă,
este un prim pas spre implicarea lor în prevenirea HIV/SIDA. Este bine ca tinerii să aibă posibilitatea
de a-şi exprima opinia asupra modului de realizare a propunerilor lor.
Implicarea este o metodă foarte eficientă în combaterea răspândirii HIV/SIDA şi în educarea
populaţiei în spiritul toleranţei, al înţelegerii şi al acceptării.
Fiecare persoană poate participa la lupta declarată maladiei SIDA, înainte de toate, prin
evitarea oricărui comportament riscant, pentru a nu mări rândurile seropozitivilor, cu riscul pe care îl
va prezenta pentru sine, dar şi pentru cei din jur. Prin toleranţă şi un comportament social normal faţă
de cei seropozitivi, pentru a-i feri de marginalizare şi izolare, se ameliorează suferinţa lor morală şi
fizică.
72
 În prezent în Republica Moldova un rol din ce în ce mai important în acţiunile anti-SIDA au
asociaţiile de tineret care funcţionează pe principiul voluntariatului, în ţările în care prevalenta
infecţiei şi a cazurilor de boală este mare şi în continuă creştere, nevoia de servicii de acest gen puse
la dispoziţia populaţiei este din ce în ce mai mare, serviciile sanitare şi sociale având dificultăţi de
adaptare rapidă, în această situaţie numai activarea voluntariatului a permis o adaptare rapidă la
solicitările societăţii. Asociaţiile de voluntari sunt preocupate de prevenirea, educarea pentru sănătate,
asistenţa socială, participă activ la lupta împotriva discriminărilor cu care se confruntă o persoană
seropozitivă şi bolnavii de SIDA.

Educaţia de la egal la egal

Un exemplu bine cunoscut de implicare a tinerilor în problemele HIV/SIDA este educaţia de la egal
la egal (peer education). Educaţia de la egal la egal este un termen care a fost introdus de curând în
circulaţie şi care poate fi definit în mai multe moduri. Practic, este un proces educaţional care operează
la două nivele: membrii unui grup de semeni (definiţi printr-o serie de caracteristici comune, ca vârsta,
sexul, rasa, clasa socială sau stilul de viaţă) au posibilitatea de a-şi forma abilităţile necesare pentru a
deveni educatori pentru un grup mai larg de semeni. Deci, procesul implică conştientizarea şi
dezvoltarea abilităţilor de membrii grupului-nucleu, care apoi sunt implementate în grupul mare.
Educaţia de la egal la egal s-a dezvoltat în urma recunoaşterii faptului că tinerii adesea sunt
suspicioşi când o persoană autoritară, din afara cercului lor, le dă sfaturi despre comportament şi stilul
de viaţă. Ideea pe care se bazează educaţia de la egal la egal este că membrii grupului-ţintă se identifică
cu educatorii din grupul-nucleu, ca urmare, identificându-se cu mesajele educaţionale. Peer-educatorii
sunt percepuţi ca fiind mai de încredere, iar mesajele lor adesea sunt transmise într-un mod interesant
şi interactiv.
Sex sigur şi sex protejat
Tinereţea este perioada experimentării şi a unei mari acumulări de informaţii. Rareori tinerii formează
cupluri stabile şi de aceea este ireal să discutăm prea mult cu ei despre contracepţie, blocând astfel
mesajul cel mai important, şi anume, acela că orice contact sexual neprotejat este, în fond, un
comportament cu risc. Pentru a se proteja, de cele mai multe ori ei sunt în situaţia de a alege între
folosirea prezervativului şi refuzarea unei relaţii sexuale. Lucrând cu tinerii, este bine de subliniat că
ambele alternative sunt viabile, normale şi alegerea le aparţine. Importantă este şi promovarea ideii ca
tinerii, pentru a fi sănătoşi, să evite contactele sexuale neprotejate. Nu este nimic ruşinos în a alege să
fii virgin, chiar şi la 20 de ani. Viaţa sexuală trebuie să fie la discreţia fiecărei persoane şi fiecare are
dreptul să decidă atunci când nu doreşte să aibă o relaţie sexuală. Este important ca tinerii să facă
diferenţa dintre sexul sigur şi cel protejat.
Sexul sigur este orice activitate sexuală care nu implică penetrare sau contactul cu sperma ori
lichidul vaginal. Dintre comportamentele sexuale sigure fac parte:
• Abstinenţa sau amânarea sexului. Metoda are avantajul de a fi sută la sută efectivă şi gratis.
• Monogamia reciprocă şi pe termen lung. Aceasta este eficientă numai atunci când ai relaţii sexuale
doar cu o persoană care, la rândul său, are raporturi doar cu tine. Metoda funcţionează dacă ambii
parteneri nu sunt infectaţi.

TEMA: Servicii sociale de prevenire şi reabilitare a a victimelor traficului de fiinţe umane

1. Definiţia victimei traficului
2. Cauzele şi consecinţele traficului de fiinţe umane
3. Descrierea procesului de traficare şi repatriere

Traficul de persoane” înseamnă recrutarea, transportarea, transferul, adăpostirea sau primirea de

persoane, prin ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă ori la alte forme de constrângere,
prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin oferta
73
sau acceptarea de plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane, având controlul
asupra alteia în scopul exploatării. Exploatarea conţine, cel puţin, exploatarea prin prostituarea unei
alte persoane sau alte forme de exploatare sexuală, muncă sau servicii forţate, sclavia sau practicile
similare sclaviei, servitute sau prelevarea de organe...
Persoană care a fost recrutată, transportată, transferată, adăpostită sau primită, în timp ce faţă de
ea au fost aplicate următoarele acţiuni:
 ameninţări
 violenţă fizică
 alte forme de constrângere
 răpire
 escrocherie
 înşelăciune
 abuz de autoritate
 vânzare sau
 arendare contra bunuri materiale şi alte beneficii în scopul exploatării.

Elementele esenţiale ale definiţiei traficului

• Acţiuni - Recrutare, transportare, transfer, primire de persoane
• Mijloace - Ameninţare sau recurgere la forţă ori alte forme de constrângere, răpire, fraudă,
înşelăciune, abuz de autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin ofertă sau acceptarea de
plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane, având controlul asupra alteia
• Scop - Profit financiar sau alt beneficiu din exploatare
Toate trei părţi trebuie să fie prezente şi interdepen-dente pentru ca traficul de fiinţe umane să
aibă loc.
Deşi traficul de fiinţe umane are loc sub diverse forme, de regulă, el cuprinde trei etape:
1. Recrutarea
2. Transportarea
3. Exploatarea

1. Recrutarea

Recrutare – înşelăciune parţială

victimele pot fi informate că ele vor fi angajate într-o anumită activitate, dar nu cunosc în
ce condiţii
Recrutare – înşelăciune deplină
victimele sunt ademenite cu promisiuni de angajare şi câştiguri financiare, dar sunt total
înşelate în privinţa adevăratelor intenţii ale traficanţilor
Recrutare forţată
victimele sunt recrutate cu forţa

2. Transportarea
Rutele de trafic vor reflecta întotdeauna un factor important – victimele sunt îndreptate în ţările,
unde există cerere pentru serviciile lor, unde profitul potenţial din exploatarea lor este maxim
• Călătoresc pe calea aerului, cu transport maritim sau de pasageri
• Deseori însoţite (documentele se confiscă)

74
3. Exploatarea
Traficanţii transportă victimele cu un singur scop – căpătuire personală – sau deseori pentru a obţine
sume mari de bani din exploatarea lor ori pentru a beneficia gratis de servicii sau anumite munci
• Exploatare sexuală (în stradă, baruri, bordeluri, saloane de masaj, saune, prostituate la apel
telefonic, la agenţii de escortă)
• Muncă forţată (agricultură, pescuit, construcţii, minerit, întreprinderi cu munci istovitoare,
alimentaţie publică)
• Exploatare casnică
• Cerşit în stradă
• Serviciu militar forţat
• Prelevare de organe
Mecanisme de constrângere şi control a victimelor
• Servitute (dependenţă de datorii)
• Izolare
• Aplicarea violenţei şi frica
• Ameninţări şi aplicarea reprimării împotriva familiilor victimelor
Dimensiunile problemei
• 600 000 – 800 000 de persoane de pe glob devin anual victime ale traficului de persoane
(Guvernul SUA, aprilie 2004)
• 1 milion de copii de pe glob devin anual victime ale traficului de persoane (UNICEF)
• Un profit anual de 8 miliarde USD, comparabil cu profitul din traficul de droguri (UNODC)
2. Cauze şi consecinţe

• Sărăcia
Lipsa oportunităţilor de angajare
Conflicte sociale şi politice
Tradiţii sociale şi culturale
Feminizarea migraţiei
Discriminare de gen
Lipsa informaţiei

Consecinţe individuale:
• Abuz, constrângere
• Statut ilegal în ţara de destinaţie
• Tratată ca infractor
• Riscul/pericolul decesului şi bolilor grave
• Reintegrare dificilă şi stigmatizare la
întoarcere în ţara de origine

Sociale:
• Creşterea migraţiei ilegale
• Prezenţa activităţii şi organizaţiilor
criminale
• Probleme de securitate naţională
• Încălcarea legislaţiei naţionale
• Încrederea comunităţii
75
3. Descrierea procesului de traficare şi repatriere

Ce se întâmplă când o persoană este traficată?

Recrutare Transportare Locul de lucru

(recrutarea poate avea loc de

(sau migrare voluntară)
asemenea şi la această etapă

înşelăciunea, constrângerea şi ameninţarea cu aplicarea forţei pot avea loc la oricare din
aceste momente
 informaţii false  paşaport/buletin de  salariu mai mic decât cel
despre locul de identitate fals promis
lucru şi condiţiile  confiscarea  salariul nu e plătit
de muncă documentelor personale  ameninţare / aplicarea
 promisiuni false  frica de a fi arestată violenţei
privind  ameninţări/aplicarea  confiscarea
oportunităţile violenţei documentelor personale
agreabile  hărţuire sexuală  frica de a fi arestată
 viol  hărţuire sexuală
 presiune din 
partea familiei de  vândută altor agenţi privare de libertate
 destinaţia nu este  dependenţa de datorii
a câştiga bani
cunoscută  mediu necunoscut
 abuz de autoritate
 probleme privind  probleme privind
 vânzare cunoaşterea limbii cunoaşterea limbii
 răpire  lipsa reţelelor de
asistenţă socială
 destinaţia nu este
cunoscută

Procesul de repatriere

Activităţi în ţara gazdă Activităţi în ţara natală

Evaluarea şi documentarea cazului (include informaţii
despre familie; locul de origine; predispunerea de a
se întoarce este cea mai importantă)
Primirea cererii de găsire a familiei:
colectarea datelor despre localitatea natală a
persoanei întoarse (numele părinţilor,
Informarea persoanei care se întoarce despre localitatea etc.)
consecinţele negative şi pozitive pe care trebuie să le
ia în consideraţie, pentru a face o alegere informată
între canalele formale şi neformale de întoarcere.
Ajutor privind documentele de călătorie şi alte
documente relevante

76

Primirea rezultatelor evaluării şi verificarea dacă
persoana întoarsă încă mai doreşte să se reunească cu
familia sa
Coordonarea repatrierii ordonate şi sigure cu
organizaţia partener recipientă
Pregătirea psihologică şi emoţională a persoanei care
se întoarce pentru revenirea acasă: cum vor reacţiona
familia, prietenii şi alţii? Ce vor spune despre
experienţa ei? Cum îşi va petrece zilele? Acordarea
sfaturilor practice
Repatrierea ordonată: escortarea persoanei care se
întoarce la hotar şi asistenţă la trecerea graniţei
Recepţionarea informaţiei din ţara natală pentru a
informa despre practicile bune şi lecţiile însuşite
Efectuarea evaluării familiei înainte de
întoarcere şi transmiterea rezultatelor în ţara
de destinaţie
Pregătirea psihologică şi emoţională a familiei
pentru primirea persoanei întoarse: Cum vor
reacţiona membrii familiei la întoarcerea ei?
Ajutor persoanei întoarse înainte de întoarcere
privind documentele de călătorie şi alte
documente relevante. Planificarea
procedurilor şi cheltuielilor de transport de la
hotar până la localitatea natală
Persoana care se întoarce este aşteptată la
hotar pentru a fi ajutată să se întoarcă şi
escortată acasă
Reunificarea: persoanei întoarse i se dau
numele, adresa şi numerele de telefon ale
celor care îi vor putea acorda asistenţă în caz
de necesitate. Informarea despre prestatorii de
servicii din sfera ocrotirii sănătăţii şi ajutor la
transferarea registrelor medicale (dacă este
necesar). Legătura cu alte persoane cu
experienţă similară, dacă este de acord
Informarea agenţiei şi fostei ţări gazdă, alte
acţiuni suplimentare.

REABILITARE DE SUCCES
Un program de reabilitare poate fi divizat în trei etape:

1. Asigurarea securităţii

■ Asigurarea unui mediu sigur – atât în sens emoţional, cât şi în sens psihologic.
■ Satisfacerea necesităţilor elementare – somn, mâncare, exerciţiul şi controlul
comportamentului autodistructiv.

2. Studiul experienţei traumatice

■ Numai dacă este asigurată siguranţa.

■ Deseori este mai bine să se desfăşoare în grupuri de sprijin.

77
 ■ Numai când şi dacă clientul este pregătit – nu trebuie forţat.
■ În ritmul clientului.
■ Ascultare empatică.
■ Lucrătorul social nu trebuie să manifeste o atitudine acuzatoare.

3. Năzuinţă activă spre restabilirea relaţiilor sociale

■ Participarea în grupul de sprijin corespunzător vârstei.

■ Tatonarea modalităţilor de creare a relaţiilor non-abuzive, atât cu membrii
familiei, cât şi cu lumea din preajmă.
■ Cultivarea noilor reprezentări despre calităţile propriei personalităţi (aşa ca
încrederea, respectul de sine).
■ Stabilirea relaţiilor cu structurile comunitare ca biserica, şcoala, cluburile
sportive, grupurile ce stimulează creşterea respectului de sine.
■ Identificarea oportunităţilor pentru dezvoltare şi independenţă.
Fortificarea consecventă a personalităţii beneficiarului:■ Voinţa interioară şi abilităţile■
Creşterea abilităţilor sociale şi interpersonale ■ Sprijinul din exterior

78