Spaţiul rural poate fi definit atât din punct de vedere structural, cât şi din punct de vedere

funcţional.
Structura spaţiului rural, privită prin prisma economică şi socială, este diferenţiată de
B. Kâyser în spaţiu rural periurban (preorăşenesc n.n.), intermediar şi marginal sau periferic.

Spaţiul rural periurban cuprinde zona limitrofă marilor oraşe şi centre industriale, având
raza de lungime variabilă între 10 şi 50 km, în funcţie de puterea economică şi administrativă a
polului industrial. Zonele rurale periurbane sunt, de regulă, cele mai vivace dar şi cu cea mai
puternică amprentă urbană. În aceste zone se manifestă, în paralel, atât fenomene de urbanizare,
cât
şi de ruralizare care le conferă caracter hibrid rural-urban. Din punct de vedere edilitar şi al
echipării tehnice, aceste zone sunt mai evoluate, atât datorită influenţei educaţionale (cu privire
la,
modul de viaţă urban), cât şi al veniturilor mai mari ale populaţiei. În schimb, din punct de vedere
arhitectural şi cultural, zonele rurale periurbane sunt puternic şi, de cele mai multe ori, negativ
influenţate şi chiar poluate de urban. Ruralul autentic este din ce în ce mai absent, instalându-se
elemente ale mediului de viaţă şi cultură urbană.