Resursele de sol/teren, tipuri de

degradare ale acestora.

Programe, naţionale,
internaţionale. Resursele de sol
ale României. Evaluarea
terenurilor
 Resursele de sol, componente esenţiale ale capitalului natural, se impun analizei
din perspectiva dezvoltării durabile, datorită funcţiei şi rolului lor atât în relaţiile cu
celelalte componente ale mediului, cât şi în relaţiile cu capitalul socio-economic al unui
teritoriu.

Din această perspectivă, a asigurarii securităţii ecologice şi sociale, studiul

dinamicii resurselor de sol este foarte important în proiectarea dezvoltării economice a unui
spaţiu geografic.

Starea acestei componente este dependentă de starea celorlalte componente

naturale, însă un rol esenţial îl au şi modificările induse de intervenţia antropică.

Solul, ca mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură este o resursă naturală a

cărei regenerare este condiţionată de modul de utilizare.

Fiind vulnerabil la procese de degradare, atunci când este utilizat în mod

inadecvat, fără a fi respectate condiţiile de protecţie şi conservare, el poate fi deteriorat sau
chiar distrus într-un timp scurt, iar o refacere ulterioară este dificil de realizat, îndelungată
şi foarte costisitoare.
•Pe lângă termenul de sol s-a generalizat şi utilizarea termenului, mai larg, de teren.

•Unităţile de teren nu sunt simple unităţi de soluri, ci unităţi de mediu în care se dezvoltă
plantele, denumite pedotopuri sau unităţi de sol-teren.

•Deci termenul de teren este mai cuprinzător decât cel de sol, incluzând şi celelalte condiţii
de mediu în care se desfăşoară producţia agricolă.

•Pentru caracterizarea unei unităţi de teren se iau în considerare, caracteristicile solului,

climei, reliefului, vegetaţiei, cele hidrofizice, dar şi caracterul intervenţiei antropice.

•În plus, termenul de utilizarea terenului (land use) include şi alte situaţii în afara celor
referitoare la exploatarea biologică.
• Comparativ, utilizarea solului implică numai exploatarea biologică (pentru producţia de
biomasă) fiind excluse situaţiile în care nu se realizează corelaţia sol-plantă.

•Aceasta din motivul că principalul rol al solului este acela de a asigura plantelor elementele
nutritive şi apa necesară dezvoltării lor.

•Pe lângă termenul land use, F.A.O. (1993) a introdus şi termenul de acoperirea terenurilor
(land cover), care include atât modul de folosinţă, cât şi vegetaţia naturală.

•Această abordare a fost necesară, întrucât modul de folosinţă a terenurilor este un concept
limitat, fiind prezente situaţii în care unele suprafeţe de teren sunt acoperite cu vegetaţie
(de ex. tufărişurile), dar nu pot fi asimilate unui anumit mod de folosinţă.
• Prin degradarea solurilor (terenurilor) se înţelege diminuarea potenţialulul productiv
al acestora, ca urmare a utilizării necorespunzătoare de către om.

• Pot fi separate două mari categorii de procese de degradare:

• primul include o serie de procese care generează deteriorarea unor
caracteristici ale solului, însă fără prejudicierea în ansamblu (succesiunea
orizonturilor) a acestuia,
• iar secundul cuprinde procesele care prejudiciază în ansamblu învelişul de
sol, distrugându-l.
 DETERIORAREA CARACTERISTICILOR SOLURILOR

Fizice : - destructurare, - compactare, - formare de crustă; - plintizare, - poluare

radioactivă

Chimice : - acidifiere prin fertilizare, căderi acide, levigare

-poluare (chimică) cu compuşi toxici prin substanţe chimice sau emisii industriale

Biologice : - reducerea populaţiei de microorganisme

- reducerea populaţiei de macro şi mezofaună
-poluare cu agenţi patogeni

Complexe
- exces de apă (înmlăştinire) şi anaerobioză
- salinizare şi/sau alcalizare
- deşertificare
- epuizarea fertilităţii
 DISTRUGEREA SOLULUI

Dislocare
- eroziune hidrică (superficială sau în adâncime)
- eroziune eoliană
- deplasare de mase de pământ
-excavare

Acoperire
- acoperire (colmatare) cu sedimente nefertile
-acoperire cu deşeuri, steril, cenuşi, deponii etc.

Pierdere de teren
- pierdere de teren prin construcţii, pavaje, drumuri, amenajări de lacuri etc.
•O noţiune care nu trebuie confundată cu cea de degradare este aceea de limitare / restricţie,
o proprietate naturală care reduce utilizarea solului / terenului pentru un anumit scop sau
pentru o cultură anume.

•Altfel spus, un anumit tip de utilizare sau de cultură trebuie să ia în consideraţie natura şi
intensitatea factorului sau a factorilor restrictivi.

•Limitările pot fi absolute / necorectabile (de ex. temperatura scăzuta, panta foarte
accentuată, caracterul bolovănos intens etc.) şi corectabile / ameliorabile (umiditatea în
exces, sărăturarea şi aciditatea solului etc.) prin diferite lucrări sau tratamente.
 Repere ale importanţei acordate studiului degradării
solurilor/terenurilor

• in cadrul celui de-al XIV-lea Congres International de Stiinta solului (Kyoto, 1990) a fost
prezentata Harta lumii cu starea de degradare a solului indusa de om, realizata in cadrul
programului GLASOD (Global Assessement of Soil Degradation) sponsorizat de UNEP si
coordonat de ISRIC.

• la 19 aprilie 2004, la Bruxelles a avut loc seminarul European Strategy for Soil Protection
dedicat realizarii unei strategii referitoare la protectia solului, ca parte integrata a
planificarii teritoriale si managementului mediului. Acest seminar a fost vazut ca o
contributie in cadrul Environmental Conference of the Regions of Europe (ENCORE).
 Repere ale importanţei acordate studiului degradării
solurilor/terenurilor

• Comisia Europeana printr-o serie de programe - EuDASM (European digital archive on

soil maps of the World), Corine European soil database, PESERA (Pan European Soil
Erosion Risk Assessment) are preocupari in perfectionarea bazei de date referitoare la
resursele de sol ale Europei si la natura si extinderea degradarii solurilor, in primul rand
prin eroziune.

• Conform datelor European Environment Agency problemele cele mai acute sunt cele
legate de eroziunea solurilor (dar si diminuarea fertilitatii si biodiversitatii, compactarea
solurilor).

• Strategia nationala de dezvoltare economica a Romaniei pe termen mediu, in conformitate

cu directivele de mediu ale Uniunii Europene prevede:
- evaluarea Capitalului Natural al Romaniei in acord cu diversitatea si
vulnerabilitatea actuala a acestuia, dezvoltarea Retelei Nationale de Arii Protejate;
- initierea masurilor de refacere a Capitalului Natural in zonele deteriorate;
- realizarea programului national de amenajare si utilizare durabila a solurilor si
de combatere a eroziunii solurilor.
Resursele de sol ale României
-Diversitate mare de soluri, de la cele specifice zonelor semiaride la cele întâlnite în zone umede
şi reci. Lor li se asociază soluri intrazonale.

-În unităţile montane predomină cambisolurile (54,2%) urmate de spodisoluri (18,6%) şi

luvisoluri (14,6%).

-În unităţile deluroase predomină luvisolurile (52%), urmate de cambisoluri (11%), cernisoluri
(10%), aluvisoluri (10%), regosoluri (10%).

-În unităţile de podiş predomină cernisolurile (70%) urmate de luvisoluri (13,7%), aluvisoluri şi
regosoluri, fiecare cu câte 5%.

-În unităţile de câmpie predomină cernisolurile (51%) urmate de luvisoluri (17,6%), aluvisoluri
(13,8%), hidrisoluri (5%).

-În lunca şi Delta Dunării lacurile şi mlaştinile ocupă 41,1%, aluvisolurile 33,7%, hidrisolurile
11,5%, psamosolurile 8,9%.
În România principalele categorii de folosinţă a terenurilor sunt următoarele: terenuri cultivate,
terenuri de pajişte, terenuri silvice, terenuri cu ape, terenuri neproductive, construcţii şi drumuri.

Terenurile arabile (39,4% din suprafaţa ţării) se găsesc până la 1000-1200 m altitudine, dar
ponderea cea mai mare o au până la altitudini de 400-500 m. De regulă au soluri profunde, pante
sub 12-150 şi apă freatică la adâncimi mai mari de 1-2 m, de asemenea nu conţin săruri sau alte
substanţe în cantităţi vătămătoare pentru plante.

Terenurile cu vie (1,1% din suprafaţa ţării) se găsesc în regiunea de deal şi podiş (mai ales pe
versanţii însoriţi – sudici şi sud-vestici) şi în câmpiile piemontane, la altitudini sub 500-600 m.

Terenurile cu livezi (1,1% din suprafaţa ţării) se găsesc pe suprafeţe cu înclinări până la
aproximativ 200 şi până la altitudini de peste 1000 m, în cazul prunului. Mărul se află de regulă
până la 200-300 m altitudine, iar piersicul şi caisul, mai pretenţioşi la temperatură, se găsesc la
altitudini mai coborâte, în părţile mai calde ale ţării (în sud, în Dobrogea).

Terenurile cu paşijşti (20,7% din suprafaţa ţării) se găsesc la orice altitudine, dar cu modificarea
corespunzătoare a componenţei floristice.

Pădurile (27,1% din suprafaţa ţării – păduri şi altă vegetaţie forestieră) ocupă suprafeţe
reprezentative în regiunea montană şi colinară.

Apele şi bălţile ocupă o suprafaţă de 3,6%, iar alte suprafeţe (neproductiv), 7,0% (după Anuarul
statistic, 2001).
 EVALUAREA TERENURILOR

Principiul de bază şi trăsătura definitorie pentru oricare sistem de evaluare este estimarea
măsurii în care un sol (teren) răspunde în mod optim la nevoile de dezvoltare a plantelor şi, la
cerinţele de lucrare a solului (în situaţia terenurilor agricole). Evaluarea terenurilor urmează două
direcţii dominante: pretabilitatea terenurilor şi favorabilitatea terenurilor (bonitarea terenurilor).

Pretabilitatea terenurilor se referă la gruparea în categorii, clase, subclase şi grupe a

terenurilor în funcţie de aptitudinile pe care le posedă pentru un anumit mod de folosire (arabil,
silvic, pajişti, viţă de vie şi pomi fructiferi, sere) sau pentru un anumit gen de
ameliorare-amenajare cu lucrări de îmbunătãţiri funciare. Conform normelor Institutului de
Cercetări Pedologice şi Agrochimice din România (I.C.P.A., 1987) s-au diferenţiat două mari
categorii de terenuri : - terenuri pretabile pentru culturi de câmp şi alte utilizări ; - terenuri
nepretabile pentru culturi de câmp, dar pretabile pentru alte folosinţe.
 Factorii limitativi constituie subclasa de teren şi sunt grupaţi în modul următor: - limitări
datorate sărăturării; limitări datorate altor caracteristici chimice nefavorabile (aciditate, rezerva de
humus, conţinut ridicat de carbonaţi / cloroză calcică); - limitări datorate unor caracteristici fizice
nefavorabile (textură grosieră şi eroziune eoliană, textură fină, volum edafic redus, compactitate
ridicată, portanþă redusă); – limitări datorate eroziunii sau alunecărilor (panta terenului, eroziune
de suprafaţă, eroziune în adâncime, alunecări şi prăbuşiri); – limitări datorate acoperirii sau
neuniformitãţii (acoperire cu stânci sau bolovani, teren neuniform - denivelat); – limitări datorate
excesului de umiditate (exces freatic, exces stagnant / precipitaţii, revărsare, exces pe versant /
izvoare de coastă); – limitări datorate excavaţiilor, deponiilor, haldelor şi poluării; – limitări
datorate condiţiilor climatice (temperatură scăzută, deficit de umiditate).
Grupa de teren exprimă intensitatea manifestării factorilor limitativi şi este redată prin cifre de
la 1 la 6, conform claselor de teren: 1 – fără limitări, 2 – foarte slab, 3 - slab, 4 – moderat, 5 –
sever, 6 – foarte sever.
 Favorabilitatea terenurilor la diferite culturi sau bonitarea terenurilor (land
rating) reprezintă o metodă şi un sistem de stabilire şi de exprimare a capacităţii productive a
terenurilor, pentru fiecare cultură, redată prin nota de bonitare. Nota de bonitare exprimă sintetic,
semicantitativ, potenţialul relativ de producţie a unui teren în conformitate cu specificul său
ecologic şi cu modul de valorificare a acestuia de către plantă. Nota variază în mod convenţional
între 0 şi 100, înlesnind compararea potenţialului productiv al solurilor (terenurilor).
În România au fost selectaţi o serie de parametrii (caracteristici) de caracterizare a terenurilor,
pentru fiecare dintre aceştia atribuindu-se un coeficient subunitar sau cel mult egal cu 1, în
funcţie de mărimea caracteristicii respective. În cazul unei influenţe scăzute valoarea este 1,
pentru o influenþă maximă 0, iar pentru o influenţă moderată 0,5.

În România nota medie de bonitare (Teaci, 1980) este de 45 pentru terenurile arabile,
28-31 pentru pajişti şi 20-35 pentru plantaţiile viti-pomicole. Diversele lucrări de îmbunătăţiri
funciare ca şi cele de ameliorare au drept scop îmbunătăţirea unor caracteristici nefavorabile ale
solurilor, care scădeau nota de bonitare, prin valoarea scăzută a coeficienţilor. Creşterea valorii
coeficienţilor respectivi, datorită aplicării lucrărilor menţionate anterior, poartă numele de
potenţare.
Prin aplicarea diferitelor măsuri de ameliorare a solurilor (amendarea cu calcar sau cu
gips, afânarea adâncă / scarificare, fertilizarea radicală / ameliorativă, combaterea poluării) şi de
amenajare a teritoriului (îndiguire, desecare, drenajul, irigaţia, combaterea salinizării / alcalizării,
prevenirea şi combaterea eroziunii, terasarea terenurilor în pantă) nota de bonitare poate să
crească până la 78 pentru terenurile arabile, 42-49 pentru pajişti şi 36-51 pentru plantaţiile
pomiviticole.
DEGRADAREA FIZICĂ, CHIMICĂ ŞI
BIOLOGICĂ

DEGRADAREA FIZICĂ

(Florea, 2003)
 Ap DESTRUCTURAREA SOLULUI

Am At (talpa plugului)

Am

A/C Ap

Cca At (talpa plugului)

Am
- Compactarea -
Formarea de crustă
DEGRADAREA CHIMICĂ
(Florea, 2003)
(Florea, 2003)
(Florea, 2003)
 ((
(Florea, 2003)
DEGRADAREA BIOLOGICĂ