Sunteți pe pagina 1din 7

PRELIMINARII.

ALEGEREA SUBIECŢILOR
Experimentul a fost planificat să se desf ăşoare pe o perioad ă de
două săptămâni. Locul în care închisoarea a fost amenajată a fost
subsolul departamentului de psihologie al Universităţii Stanford.
Motivul pentru care Zimbardo a decis să efectueze acest experiment
a fost înţelegerea psihologiei detenţiei.
Alegerea subiecţilor experimentului s-a făcut printr-un anunţ în
ziarele locale în care s-au promis 15 dolari pentru participarea la un
studiu referitor la viaţa în închisoare. Din cele aproximativ 100 de
persoane care au răspuns la mesajul din ziare au fost selectate - în
urma unor evaluări psihologice şi a unor interviuri - 24 de studen ţi. În
urma selecţiei au fost acceptaţi doar indivizi care erau cât mai
aproape de medie din punct de vedere al profilului psihologic, f ăr ă
antecedente penale, fără probleme de ordin psihic. Din cei 24, 18 au
participat efectiv la experiment, 9 ca gardieni, 9 ca de ţinu ţi.
ARESTAREA ŞI INTRAREA ÎN PUŞCĂRIE
Pentru ca experimentul să pară cât mai credibil, cei 9 studen ţi
desemnaţi aleator să fie prizonieri au fost aduşi la sediul închisorii
improvizate din Stanford de către poliţie - care a acceptat s ă
colaboreze cu Zimbardo - sub acuzaţiile de furt şi jaf armat.

După ce au fost aduşi la "închisoare", prizonierii au fost dezbr ăca ţi,


percheziţionaţi şi daţi cu spray deparazitant, aşa cum se întâmpl ă cu
prizonierii reali. Aceştia au primit o cămaşă lungă, li s-a interzis
lenjeria intimă, le-a fost legat un lanţ de glezna dreaptă şi au primit
un număr de identificare unic - totul pentru a crea disconfortul pe
care prizonierii îl resimt de obicei la arestare. Prizonierilor li s-a
interzis să folosească numele real, impunându-se regula de a se
prezenta doar cu numărul de identificare primit. Pe cap li s-a pus un
fel de cască de plastic transparentă, care avea rolul de elimina
trăsăturile de personalitate pe care, de regulă, le pune în eviden ţă
frizura. Închisoarea a fost organizată pe trei celule, fiecare având 3
prizonieri.
Observaţi diferenţa dintre acelaşi individ cu frizură şi ras în cap

Gardienii nu au primit nici o pregătire specială despre ce înseamn ă a


fi gardian, fiind liberi să acţioneze cum doreau pentru reuşita
misiunii, fiindu-le interzisă totuşi lovirea "deţinuţilor". A fost stabilit
un set de 17 reguli ce trebuia memorat de fiecare deţinut, urmând ca
din când în când aceştia să fie chestionaţi pe această temă.
PRIMA NOAPTE
La orele 2.30 a.m. prizonierii au fost treziţi într-un mod brutal pentru
efectuarea apelului. Acesta avea rolul, pe de o parte, de a familiariza
prizonierii cu numărul de identificare primit, dar era şi un bun prilej
pentru exercitarea puterii gardienilor asupra prizonierilor. În prima
noapte o parte dintre prizonieri nu au luat lucrurile în serios, glumind
pe alocuri, conştienţi încă de faptul că totul este un joc. De
asemenea, parte dintre gardieni au tratat deocamdată lucrurile cu
detaşare, dar nu pentru multă vreme... În curând, pe fondul
acumulării de oboseală şi scăderii pragului de rezisten ţă la stres, vor
apărea semne de revoltă din partea prizonierilor la care gardienii vor
răspunde cu pedepse, ca de pildă flotările.

PRIMA REVOLTĂ ŞI URMĂRILE


Luni dimineaţă (experimentul a început duminică) o parte dintre
deţinuţi (o celulă) s-au baricadat şi nu au mai vrut s ă ias ă din camera
lor, ca răspuns la comportamentul considerat neprietenesc al
gardienilor din timpul nopţii. După o analiză rapidă a situaţiei,
gardienii au decis să apeleze la forţă şi restabilirea ordinii în
închisoare: au folosit un extinctor pentru a-i depărta pe cei trei de
uşă şi a intra în celula baricadată.
În urma acestui eveniment gardienii au hotărât c ă trebuie s ă
stabilească privilegii pentru cei care se comportă bine, acordând
drepturi suplimentare pentru început pentru trei de ţinu ţi, afla ţi într-
una dintre celule, cel mai puţin implicaţi în revoltă. Ulterior, f ăr ă
motive clare, prizonieri "neprivilegiaţi" sunt mutaţi în celula celor
"buni", creându-se astfel confuzie în rândul prizonierilor.
Odată cu revolta, s-au consolidat antagonisme evidente între
participanţii la experiment, gardienii privindu-i pe prizonieri ca pe
nişte fiinţe problematice ce le îngreunau activitatea, iar prizonierii,
suferind deja diverse pedepse, au început să aib ă comportamente
manifeste de dispreţ şi ură faţă de gardieni. Un efect al revoltei a fost
acela că gardienii au impus un control şi mai strict al activităţilor
obişnuite ale deţinuţilor, stabilind ca fiind un privilegiu inclusiv
mersul la toaletă; după orele 10.00 p.m. unii prizonieri erau nevoiţi s ă
folosească pentru nevoi o găleată, în interiorul celulei.
PRIMA ELIBERARE A UNUI DEŢINUT
La mai puţin de 36 de ore de la începutul experimentului, un
prizonier a intrat într-o stare de instabilitate emoţională acută (plâns
necontrolat, gândire dezorganizată, furie exagerată), ceea ce a
condus, finalmente, la "eliberarea" acestuia. Interesant de menţionat
este faptul că organizatorii experimentului, care urm ăreau tot ce se
întâmpla în închisoare prin intermediul camerelor de filmat şi al
microfoanelor instalate în celule, intraseră şi ei atât de bine în rolul
de autorităţi ale închisorii, încât în primă instanţă l-au tratat pe
"prizonierul" ce nu mai putea suporta mediul ca pe un prefăcut, ce
urmărea ca prin minciună să iasă din închisoare, aşa cum ar încerca
un prizonier real.
VIZITA PREOTULUI
Ca răspuns la o favoare mai veche acordată de Zimbardo, un preot cu
experienţă în mediul carceral face o vizită la Stanford pentru a vorbi
cu prizonierii şi a-şi face o idee despre cât de bine şi-au intrat în rol
aceştia. Surprinzător este că preotul - deşi ştia foarte clar c ă totul
este un experiment ce avea să se încheie în câteva zile - a uitat cu
totul că închisoarea este una fictivă, ajungând - în urma discu ţiilor cu
prizonierii - să promită implicare şi sprijin pentru eliberarea
acestora. Remarcabil este însă următorul aspect: unul dintre
prizonieri nu se lasă absorbit de scenariu, de puterea contextului,
descriind situaţia lucid, ca fiind doar un experiment... Acest fapt va fi
detaliat în partea de concluzii a articolului.
INFORMATORUL
După plecarea "prizonierului" ce a clacat emoţional, Zimbardo
dedice să introducă un alt tânăr, un prieten, sub pretextul înlocuirii
celui "eliberat", care urma să fie informator şi să ajute cu detalii
privind starea de spirit şi planurile deţinuţilor; decizia a fost luat ă şi
ca urmare a faptului că existau indicii că prizonierii pl ănuiau o
evadare. "Spionul" nu a reuşit să-şi păstreze însă detaşarea faţă de
grupul în care a fost introdus, ajungând să fie dep ăşit de puterea
situaţiei, să empatizeze cu prizonierii şi să refuze rolul de informator.
TIPURILE DE GARDIENI
O primă categorie de gardieni care s-a format pe timpul
experimentului este aceea a gardienilor "oneşti", care respectau
regulile şi executau sarcinile cu rigoare, dar fără a fi inventivi, f ăr ă a
acţiona cu scopul înrăutăţirii vieţii prizonierilor.
A doua categorie este aceea a gardienilor "omenoşi", care nu îi
pedepseau pe prizonieri, "îndurau" mici ironii ori acte de nesupunere
ale acestora şi, mai mult, le făceau mici favoruri prizonierilor.
A treia categorie este cea a gardienilor ce se bucurau de exercitarea
puterii pe care o deţineau, care erau imaginativi în crearea unor noi
reguli în scopul umilirii şi spre disconfortul prizonierilor.
A ŞASEA ZI - SFÂRŞITUL EXPERIMENTULUI
În cea de-a cincea noapte unii dintre părinţi, suna ţi de preotul ce
vizitase închisoarea cu puţin timp în urm ă, l-au sunat pe Zimbardo
cerându-i să-i ajute cu contactarea unui avocat pentru eliberarea
fiilor lor. Pe de altă parte, Christina Raslash, prietena lui Zimbardo şi
absolvent de psihologie, vizitând închisoarea, s-a arătat îngrozit ă de
suferinţele pe care trebuiau să le suporte deţinuţii şi a cerut
terminarea experimentului, arătând că experimentul s-a transformat
radical faţă de ce îşi propusese şi că efectele mediului închisorii sunt
profunde asupra subiecţilor implicaţi.
În acest moment, după propria mărturie, Zimbardo a în ţeles c ă
situaţia a degenerat şi că el şi echipa de conducere a experimentului
pierduseră contactul cu realitatea, absorbiţi de contextul închisorii.
Forţele contextului creat în mod deliberat transformase profund
modul în care cei implicaţi în experiment interacţionau, majoritatea
tratând această ficţiune ca şi cum ar fi fost realitatea pur ă. Prin
urmare, a decis terminarea experimentului, dup ă numai 6 zile, deşi
era planificat să dureze 14.
CONCLUZII
FORŢA COPLEŞITOARE A CONTEXTULUI
Deşi la începutul experimentului nu existau diferen ţe notabile între
grupul gardienilor şi cel al prizonierilor, după mai pu ţin de o
săptămână cele două grupuri erau complet diferite. Forţele
contextului special în care au fost puşi au generat aceste diferen ţe.
Probabil că înţelegerea acestui fapt ar conduce la schimbări
fundamentale la nivelul societăţii, unde, ca regulă, se crede că
indivizii sunt cei vinovaţi, păcătoşi, iraţionali, că vina este a lor în
mod exclusiv, iar influenţa mediului este ignorată.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial psihologii s-au întrebat
cum este posibil ca indivizi "normali" înainte de r ăzboi, s ă devin ă
ulterior criminali cu sânge rece. Experimente ulterioare au ar ătat c ă
este vorba de natura umană, de implacabilul eşec al acesteia în fa ţa
autorităţii, de forţa formidabilă a contextului asupra individului.
MAI ARE SENS PEDEAPSA, DACĂ TOŢI SUNTEM NEPUTINCIOŞI ÎN
FAŢA FORŢELOR CONTEXTUALE?
Trebuie spus, înainte de orice, că numai cei implica ţi în împrejur ări
extraordinare pot înţelege cu adevărat modul în care fiin ţa uman ă se
transformă sub forţele situaţionale. Altfel, pentru critici de ocazie,
cum sunt cei mai mulţi dintre jurnaliştii de astăzi, regulile despre
bine şi rău sunt clare. Dar mecanismele comportamentului uman
sunt mai complexe decât pot înţelege mulţi dintre noi pe baza
cunoştinţelor formate prin lectura ziarelor ori privitul televizorului.
Faptul că forţele situaţionale sunt de multe ori copleşitoare nu
înseamnă că cei care cedează acestora şi săvârşesc acte oribile
trebuie iertaţi. Dacă am face astfel, ar însemna să fim de acord c ă
suntem nişte fiinţe lipsite de raţiune, incapabile de un minim control
asupra vieţii noastre. Pe de altă parte, există, asemenea de ţinutului
menţionat mai sus care nu "a intrat în rol", indivizi care îşi p ăstreaz ă
luciditatea şi care nu se lasă copleşiţi de împrejurări. Aceşti indivizi,
chiar dacă puţini sub aspect procentual, sunt cei care dau adevărata
măsură a demnităţii umane. Faptul că ei există ne indică faptul c ă, în
principiu, toţi putem fi "candidaţi" pentru titlul de fiin ţe în ţelepte şi
care, puşi în contexte nefaste, am putea rezista ispitei de a ac ţiona
ca nişte brute.
SUNTEM RĂI ORI BUNI DE LA NATURĂ?
Suntem obişnuiţi să auzim şi, până la urm ă, să credem c ă noi, fiin ţele
umane, suntem bune de la natură. Desigur, sunt şi câteva usc ături,
dar NOI suntem buni. Ceea ce experimentul închisorii arat ă, şi nu
este singurul experiment de acest tip, este faptul c ă cei mai mul ţi
dintre noi suferă transformări majore în anumite contexte ce
favorizează comportamente considerate aberante în mod normal.
Ceea ce ne imaginăm noi că am face într-o anumită situa ţie, de pild ă
privind la atrocităţile din Irak ori Afganistan, s-ar putea s ă nu se
potrivească cu ce devenim după ce ajungem pe câmpul de luptă.
Cei care acţionează aberant au însă justificările lor pentru ceea ce
fac. Astfel, un funcţionar nazist răspunzător de programarea
trenurilor către camerele de gazare din lagărele de concentrare este
cu atât mai mulţumit cu cât planificarea sa este eficient ă. La
interogatoriu, el nu s-a simţit în nici un fel vinovat, pentru c ă nu el a
decis ca acei oameni să moară, ci sistemul, el doar îşi îndeplinea
obligaţiile funcţiei cu dăruire, ceea ce, nu-i aşa?, nu poate fi
considerat o crimă. Este el un criminal? El, cel pu ţin, nu în ţelegea de
ce ar fi considerat astfel.
CE ROL POT AVEA ÎNCHISORILE ÎN EDUCAREA PRIZONIERILOR
REALI?
La sfârşitul experimentului, deşi existau teoretic două grupuri, în
privinţa prizonierilor se poate spune că nu mai exista nici o coeziune.
Cei care încercau să se opună gardienilor erau privi ţi cu dispre ţ şi
indignare de ceilalţi pentru că-i vedeau ca pe un pericol pentru
liniştea lor. Accesul la privilegii, oricât de m ărunte, creeaz ă o
competiţie între prizonieri care, de asemenea, distruge orice leg ături
de prietenie. Cum ar putea fi închisorile reale un loc al îndrept ării? În
fapt acestea sunt locuri brutale ce scot la iveală ce este mai r ău în
fiinţa umană, care obişnuiesc individul cu violenţa şi agresivitatea şi
care-l fac să uite de normalitatea majorităţii. Au fost multe încerc ări
teoretice ori practice pentru a schimba sistemul modern al
închisorilor, dar până astăzi nu există un sistem mulţumitor. Deşi este
o idee comună printre specialişti că actualul sistem de închisori este
unul neeficient, un sistem care să-l înlocuiasc ă nu a fost înc ă
proiectat.
SISTEMUL ORI INDIVIDUL?
Din punctul nostru de vedere, acest punct, deşi nu rezult ă direct din
experimentul închisorii, este unul fundamental. Probabil c ă şi
dumneavoastră v-aţi întrebat sau măcar aţi auzit urm ătoarea
întrebare: cum e posibil ca în România aşa de mulţi politicieni s ă fie
corupţi, dezinteresaţi de interesul public ori, cine ştie, poate
incapabili să producă o schimbare, chiar dacă ar vrea? Ori: cum e
posibil ca poliţiştii ori magistraţii să fie atât de corup ţi? Îndeobşte
vina este aruncată asupra indivizilor, dar, credem, problema
principală este a sistemului în ansamblul său. Modul în care sistemul
este organizat, relaţia dintre normele şi obiceiurile din interiorul
sistemului, "scăpările" legislative, raporturile dintre superiori şi
inferiori - sunt doar o parte din aspectele care definesc un sistem şi
care pot da indicii despre comportamentele probabile ale indivizilor
din interiorul acestuia.
Poliţiştii sunt corupţi - în opinia noastră - pentru că pot fi astfel,
pentru că cei pe care îi cunosc în sistem sunt la rândul lor corup ţi,
pentru că intrarea în poliţie coincide cu o iniţiere în corupţie, pentru
că forţele puternice ale contextului sunt cele care-i oblig ă s ă se
conformeze la regulile existente deja în sistem, pentru că
probabilitatea să fie prinşi este foarte mică, dat fiind faptul c ă nu
există o autoritate eficientă care să acţioneze pentru reglarea
sistemului şi îndepărtarea celor corupţi.
Gândiţi-vă la un medic: odată ajuns rezident, observ ă cum medicii din
jurul lui se îmbogăţesc de la o zi la alta, nemanifestând niciun fel de
jenă în a lua şpagă. Fără dubii, chiar şi la cei care şi-au promis s ă fie
medici model, se vor naşte conflicte interne privind comportamentul
de urmat. Oricât ar fi salariul, nu-şi va putea permite ceea ce-şi
permit medicii corupţi. Se va obişnui încet încet cu mediul, va
observa că cei care iau şpagă nu păţesc nimic, va accepta pân ă la
urmă primii bani drept mulţumire pentru tratamentul administrat, îşi
va justifica fapta prin aceea că nu el a cerut, ci pacientul a insistat
să dea, iar finalmente se va înscrie în logica unui sistem degradat, în
care viaţa se măsoară în numărul bancnotelor.
Încheiem printr-un citat din Hannah Arendt, lucrarea Einchmann la
Ierusalim. Un raport despre banalitatea răului, pe marginea
comportamentului lui Adolf Eichmann, judecat pentru crime
împotriva umanităţii, întrucât a contribuit la orchestrarea
genocidului evreilor europeni: "Problema cu Eichmann era tocmai că
atât de mulţi alţii erau ca el şi că majoritatea nu erau nici perverşi şi
nici sadici, ci erau şi sunt încă teribil şi terifiant de normali. Din
punctul de vedere al instituţiilor noastre legale şi al standardelor
morale de judecată, această normalitate era mult mai terifiant ă
decât toate atrocităţile laolaltă, deoarece implică faptul că acest tip
de criminal, care este de fapt hostis generis humani (inamicul
întregii umanităţi, nn.), comite crimele în circumstanţe care fac
aproape imposibil pentru el să ştie sau să simtă că face ceva rău".