Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de Drept
Anul I Grupa 703
REFERAT
LA
DREPT ROMAN
Profesor îndrumător
Conferențiar Mihai Olariu
Student
Vlad-Mihai MARCHIDAN
2019
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
- în sens formal, desemnează acele forme de exprimare ale dreptului, în virtutea cărora
normele de conduită capătă valoare de normă juridică şi devin astfel obligatorii1.
Izvoarele formale ale dreptului roman au apărut cronologic astfel: obiceiul, legea,
edictele magistraților, jurisprudența, senatusconsultele și constituțiile imperiale.
Legea
Prin cuvântul “lex” (lege) romanii desemnau o convenţie obligatorie între părţi. Când
această convenţie intervenea între două, persoane, cuvântul “lex” avea înţelesul de contract, iar
1
Drept roman – Emil Molcuț, Ed. Credis-2005, pag.32
când intervenea între magistrat şi popor, avea înţelesul de lege, ca formă de exprimare a
dreptului2.
În anul 451 î. e. n. a fost adoptată cea mai importantă lege romană, Legea celor XII
Table. Aceasta reprezintă rezultatul luptei susţinute a plebeilor pentru divulgarea dreptului, ce
fusese până atunci ţinut în secret de către pontifi.
Procedura de adoptare a legilor romane cunoaşte mai multe etape:
- în prim etapă, magistratul publica prin edictul său conţinutul legii;
2
Idem, pag.35
3
Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26
- Leges minus quam perfectae erau acele legi care conţineau anumite dispoziţii, în
virtutea cărora actul întocmit în contra legii rămânea valabil, dar autorul său urma a fi
pedepsit, de regulă, cu o amendă;
- Leges imperfectae nu prevedeau nici o sancţiune pentru încălcarea dispoziţiilor din
rogatio.
Jurisprudența
Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului roman, creată de către jurisconsulţi prin interpretarea
creatoare a vechilor legi.
Activitatea jurisconsultului era complexă constând într-o multitudine de direcții către care
era îndreptată. Unele din acestea au fost denumite prin termeni ca:
Senatconsultele
Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul ședinței senatoriale numită oratio
principis a devenit obligatoriu și senatconsultul se transformă acum în orationes adică ordin al
împăratului. Acesta constituie puntea de trecere de la senatconsulte la constituțiile imperiale.
Constituțiile imperiale
Constituţiile imperiale (hotărârile împăratului) au devenit izvor de drept în sens formal tot
în vremea împăratului Hadrian. Până în acel moment, hotărârile împăratului aveau natura juridică
a edictelor magistraţilor, în sensul că erau valabile numai pe durata magistraturii imperiale. După
reforma lui Hadrian, hotărârile imperiale, numite constituţii imperiale, au devenit obligatorii
pentru totdeauna.
Edicta sau edictele imperiale cuprindeau norme juridice de maximă generalitate atât în
domeniul dreptului public, cât şi în domeniul dreptului privat.
Mandata sau mandatele erau constituţii imperiale cu caracter administrativ, adresate
înalţilor funcţionari ai statului, în mod deosebit guvernatorilor de provincii.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de către împărat în calitate de judecător
suprem.
Când aspectele erau mai complicate şi necesitau explicaţii şi îndrumări, împăraţii
obişnuiau, după pronunţarea hotărârii, să formuleze reguli cu caracter general, care din acel
moment deveneau obligatorii, adică trebuiau aplicate de către toţi judecătorii care aveau de
soluţionat speţe asemănătoare.
Rescripta sau rescriptele erau consultaţii juridice oferite de către împărat în calitate de
jurisconsult. Unii împăraţi, precum Marc Aureliu (161-180 e. n.) aveau solide cunoştinţe
juridice, încât erau solicitaţi în probleme de drept, iar uneori formulau chiar principii de drept.
Aceste principii erau cunoscute în limbajul juridic sub numele de “rescripte”.
Răspunsurile scrise, adresate magistraţilor, erau denumite epistula.
Răspunsurile adresate particularilor chiar pe cererea adresată împăratului erau denumite
rescripte.
Periodic, aceste răspunsuri erau sistematizate în “liber rescriptorum”.