Condiţia femeii în societatea romană

Herghelegiu Oana
H112
Rolul femeilor în societatea actuală este un subiect dezbătut, cu precădere în
ultimile decenii, sau cel puţin după cel de-al Doilea Război Mondial, când în discuţie a
intrat noţiunea de egalitate între sexe şi de egalitatea a şanselor. Statutul femeilor, în
cadrul societăţii romane, a evolua treptat. Dacă la început familia era dominată de pater
familias, care era caracterizat de autoritatea absolută a tatălui asupra copiilor săi şi
autoritatea absolută a soţului asupra soţiei sale, la sfârşitul Republicii, femeia a devenit cu
adevarat mater familias, adică i s-a recunoscut dreptul la respect deplin din partea
copiilor săi, ajungând pe poziţii de egalitate cu pater familias.
Au existat trei forme de căsătorie,în primele secole ale Republicii, când societatea
era divizată în plebei şi patricieni. Aceste forme de căsnicie puneau femeia sub manus
soţului ei, adică soţul avea autoritate absolută asupra soţiei. O primă formă de căsătorie
era confarreatio, căsătorie ce se caracteriza prin săvârşirea unei ceremonii religioase care
se desfăşura în faţa altarului familial. Se sacrifica un animal. Acesta era stropit cu o
fiertură de făină de alac, iar tinerii miri împărţeau plăcintă făcută din aceeaşi făină.
Ofranda era făcută de soţi în prezenţa marelui pontif şi a slujitorului zeului suprem
(flamen dialis)1. Un alt tip de căsătorie era coemptio, această căsătorie presupunea o
vânzare fictivă prin care tatăl plebeu „transfera proprietatea” asupra soţului fiicei sale2.
Ultimul tip de căsătorie era pex usum. Se presupunea că dacă o femeie locuia în casa unui
bărbat, de cel puţin un an, ea era considerată soţia lui, ca rezultat a coabitării celor doi.
Nici una din aceste forme de căsătorie nu a avut continuitate până în secolul II e.n. Aceste
forme de căsătorie constituiau o categorie cunoscută sub numele de conventio in manum,
care constau în faptul că, prin intermediul lor, femeia ajungea să facă parte din familia
bărbatului, fiind supusă puterii acestuia, ea găsindu-se în situaţia unei fiice, dacă sunt
analizate drepturile ei familiale şi succesorale 3. Acestor modalităţi de căsătorie li se

1
Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965, p. 285.
2
Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică,
Bucureşti, 1979, p. 113.
3
Nicolae Lascu, op. cit., 1965, p. 286.

1
substituie o alta, foarte asemănătoare cu cea din prezent, atât în ceea ce priveşte aspectul
exterior cât şi în spiritul ei.
Căsătoria era precedată de logodnă, care nu angaja obligaţii reale. Aceasta se
aniversa atât de des la Roma, încât era considerată printre mărunţişurile ce umpleau ziua.
Logodna constă într-o angajare reciproca a logodnicilor, o promisiune, cu aprobarea
taţilor, în faţa unui anumit număr de rude şi prieteni. Logodnicul înmâna logodnicei sale
cadouri mai mult sau mai puţin scumpe şi, bineînţeles, nelipsitul inel simbolic. Inelul era
făcut fie dintr-un cerc de fier înconjurat de aur, fie dintr-un cerc de aur. Acesta era pus de
către logodnică pe inelar, adică „degetul vecin cu degetul mic de la mâna stângă“. Aulus
Gellius spunea că atunci „Când se deschide un corp omenesc, (...), găsim un nerv foarte
fin care porneşte din inelar şi ajunge la inimă. Se crede că este foarte potrivit ca onoarea
de a purta inelul să se acorde acestui deget, de preferat tuturor celorlalte, din cauza
strânsei legături, a felului legăturii ce-l uneşte cu organul principal.“ Prin relaţia directă
dintre inimă şi inelul de logodnă, stabilită în numele unei ştiinţe imaginare, Aulus Gellius
a vrut să indice seriozitatea, solemnitatea angajamentului deja stabilit. Logodnica işi
strângea parul într-un fileu roşu încă din ajun, se îmbrăca într-un costum ce era constituit
din: o tunică fără tiv strânsă în jurul corpului cu un cordon de lână înnodat de două ori,
iar pe deasupra o haină de culoarea şofranului. În picioare avea sandale de aceeaşi
culoare; la gât, un colier de metal; pe cap, părul îi era protejat de şase suluri artificiale
separate cu bentiţe, un văl portocaliu strălucitor, care ascundea partea de sus a feţei, şi,
deasupra acestuia, o coroană, împletită, în timpul lui Caesar şi Augustus, din măghiran şi
verbină şi, după aceştia, din mirt şi floare de portocal. La terminarea toaletei logodnicei,
în mijlocul familiei sale, aceasta primeşte pe logodnic, care este însoţit de familia şi
prietenii săi. Apoi toată lumea merge într-un sanctuar vecin pentru a oferi un sacrificiu
zeilor. Animalul ales era uneori o oaie, rareori un bou şi cel mai adesea un porc. După
sacrificiu, un număr de zece martori şi auspex pun sigiliile pe contractul de căsătorie, a
cărui întocmire nu este obligatorie. Auspex desemnează o funcţie de augur familiar şi
privat, fără delegaţie oficială, cu un rol indispensabil. Acesta garantează că auspiciile sunt
favorabile, căci fără ele căsătoria, care era respinsă de zei, nu ar fi valabilă. De îndată ce a
pronunţat cuvintele care o consacră, soţii schimbă consimţămintele lor: „Ubi tu Gaius,
ego Gaia.“ Atunci ritualul este săvârşit şi participanţii izbucnesc în aclamaţii de bun

2
augur: „Feliciter!”, „Să fiţi fericiţi!”. Astfel, veselia lor se prelungeşte până la venirea
nopţii când se apropie momentul smulgerii miresei din îmbrăşişările mamei sale şi
îndrumarea spre casa soţului ei. Drumul spre casa mirelui este deschis de marşul format
din cântăreţi din flaut şi cinci purtători de torţe. Pe drum, alaiul intonează cântece vesele
şi triviale. Odată ajunşi, mireasa îndeplinea anumite rituri, printre care: împodobea casa
cu flori şi cu panglici de lână, ungea cu bucăţi de slănină de porc şi cu untedelemn tocul
uşii şi al ferestrelor, etc. Apoi înaintează trei prieteni de-ai soţului. Unul dintre aceştia
este însoţitorul prin excelenţă a mirelui, care aprinde torţa făcută din gherghine împletite
strâns. El este urmat de ceilalţi doi care ridică mireasa pe braţe şi o trec pragul noii sale
locuinţe. Aceştia sunt, la rândul lor, urmaţi de trei dintre însoţitoarele miresei, două dintre
ele purtând furca şi fusul, atribute ale activităţii ei casnice. După ce soţul i-a oferit focul
şi apa, cea de-a treia însoţitoare conduce mireasa spre patul nupţial unde este invitată de
către soţul ei să ia loc. Acesta îi scoate haina şi se pregăteşte să desfacă nodul de la
cordonul ei, în acest timp, cei de faţă se retrag cu discreţia şi graba cerute de datină4.
Logodna era desăvârşită prin încheierea unui contract, care avea valoare juridică.
Contractele odată încheiate nu implicau şi realizarea căsătoriei, în mod obligatoriu,
logodna putând fi desfăcută printr-o renunţare din partea ambelor părţi. Termenele
stabilite pentru realizarea căsătoriei erau foarte îndepărtate de momentul săvârşirii
logodnei, deoarece, la romani, logodna copiilor se făcea încă de la vârste fragede, astfel,
trebuia să se aştepte mulţi ani până la realizarea căsătoriei. În Roma, vârsta stabilită
pentru căsătorie era 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete. În practică, însă, băiatul nu
se căsătorea până nu îmbrăca tigii virile, fetele căsătorindu-se şi ele mai târziu5.
Treptat, principiul conventio in manum a fost înlocuit şi a devenit până la sfârşitul
Republicii, respectiv epoca imperială, principiul căsătoriei sine manu. Conform acestui
principiu, femeia rămânea şi după căsătorie membru al familiei tatălui, adică era supusă
autorităţii tatălui, însă aceasta era înlocuită de un tutore legitim, femeia păstrându-şi toate
drepturile succesorale. Tutela legală a tatălui sau a tutorelui era mai mult simbolică, căci
ea nu îngrădea independenţa juridică a femeii, care putea solicita un alt tutore, în cazul în
care cel pe care îl are nu-i mai place. Soţul avea dreptul de a gestiona zestrea soţiei, dar şi
aceasta, la rândul său, avea libertatea de a dobândi bunuri personale şi de a le administra
4
Jerome Carcopino, op. cit., 1979, p. 113-116.
5
Nicolae Lascu, op. cit., 1965, p. 284-285.

3
după bunul ei plac. Legislaţia, din timpul lui August, a eliberat femeia de sub tutelă,
oricât de fictivă fusese aceasta. De asemenea, mamele care aveau trei copii ieşeau
automat de sub tutelă. Femeia reuşeşte să devină complet liberă în faţa legii în ceea ce
priveşte raporturile dintre ea şi soţul ei prin înlăturarea treptată a barierelor legale care o
îngrădeau. Fetele se emancipează de sub autoritatea tatălui, care nu le mai mărită
împotriva voinţei lor. Astfel, autoritatea lui pater familias se năruie, în ceea ce priveşte
formele legale care erau menite să-i asigure poziţia privilegiată. În locul unei căsătorii
încheiate printr-un contract în afara voinţei mutuale a logodnicilor, apare căsătoria bazată
pe consimţământul reciproc a viitorilor miri, care doresc să traiască împreună ca soţ şi
soţie. Această formă a avut continuitate până sfârşitul romanităţii6.
La sfârşitul Republicii, femeia a devenit cu adevarat „mater familias”, acesteia
recunoscându-i-se dreptul la respect deplin din partea copiilor săi, ajungând pe poziţii de
egalitate cu „pater familias”. Femeia romană s-a bucurat de recunoaşterea demnităţii de
parteneră de viaţă a bărbatului. Începând cu ultimul secol al republicii, femeia se bucura
de o oarecare demnitate şi prestigiu dar şi de încredere din partea soţului, ea putând să
iasă singură din casă, fără să fie însoţită în permanenţă de cineva, când merge în vizită
sau când merge la cumpărături. Adeseori, seara îl însoţea la reuniuni familiale sau chiar la
ospeţe7.
În primele secole ale Imperiului, se poate vorbi despre un număr mare de femei
care au înţeles greşit noţiunea de libertate şi de demnitate. Acestea au început să
folosească aceste idei ca pretexte pentru purtările lor de „femei emancipate”. Multe dintre
acestea se sutrăgeau de la îndatoririle maternităţii, din motiv că astfel le-ar fi obligat să
trăiască legate de căminul familial şi le-ar fi pricinuit dificultăţi în micile ocupaţii zilnice,
neputând să-şi facă o viaţă mai uşoară şi mai plăcută în afara căsniciei8. Acestor femei li
se mai spunea soţii „eliberate”, sau „dezlănţuite”, căci ocolesc datoriile maternităţii ca să
nu piardă nimic din naturaleţea mişcărilor lor. Acestea, din dorinţa de a le fi egale soţilor
lor în toate domeniile, se iau la întrecere cu ei chiar şi în probele de forţă fizică ce păreau
a fi interzise lor. Unele dintre aceste soţii „dezlănţuite”, nemulţumite de viaţa traită alaturi
de soţii lor, şi-o aranjează fără ei, chiar dacă urmau să fie acuzate de trădare sau abandon.

6
Ibidem, p. 286.
7
Ibidem, p. 271-272.
8
Ibidem, p. 275.

4
Confundând libertatea cu dezmăţul, unele femei işi considerau soţii „simpli vecini”, ceea
ce ducea la prăbuşirea temeliilor căminului. Astfel, din cauza neînţelegerii noţiunii de
„libertate”, la sfărşitul secolului I şi începutul secolului al II-lea, căsătoriile sunt,
adeseori, sterile9. Multe femei începeau să fie interesate de anumite activităţi intelectuale,
precum: avocatura, literatura, folosofia, diplomaţia, strategia militară; dar şi de activităţi
sportive, care erau considerate incompatibile cu rosturile femeii. Din dreptul dobândit la
sfârşitul republicii, de a lua parte la ospeţe alaturi de bărbaţi, unele femei se făleau cu
lacomia şi cu lipsa lor de cumpăt la mâncare şi băutură10.
În timpul lui Cato cel Bătrân infidelitatea unei femei era considerată o crimă, iar
legea îi rezervă soţului lezat dreptul de a-şi pedepsi soţia cu moartea. Aceeaşi vină a
bărbatului nici nu era luată în considerare, ceea ce indică poziţia de inferioritate pe care o
avea femeia în primele secole ale Republicii. Pentru a restabili demnitatea vechii familii
romane, împăratul August a adus legea privitoare la infidelitate. Potrivit acestei legi, cei
care se dovedea că sunt vinovaţi de adulter erau exilaţi, li se confisca jumătate din avere
şi li se interzicea să se mai recăsătorească vreodată. Printre primele victime ale acestei
legi se numără însăşi fiica împăratului, Iulia şi mai apoi şi fiica sa, purtând acelaşi nume.
Această lege a ieşit rapid din uz, astfel că, atât legea cât şi ordonanţa au fost date uitării11.
O lungă perioadă de timp, divorţurile au reprezentat un fenomen cu totul
excepţional. Cazurile rare de divorţuri proveneau tocmai din caracterul căsătoriei, soţul,
având drepturi depline asupra soţiei, o putea chiar renega. Respingerea soţului de către
soţie era de neconceput. Exista şi limite ale acestui drept al soţului. Acesta nu îşi putea
repudia soţia decât dacă aceasta era învinuită de o faptă gravă. Soţiei i se luau cheile, apoi
era alungată definitiv. Exemplele de divorţ erau rare, un exemplu este cel a lui Carvilius
Ruga, din anul 235 î.e.n., care şi-a renegat soţia din cauza faptului că nu avea copii. Spre
sfârşitul republicii, numărul divorţurilor a început să crescă, astfel încât, acestea
constituiau o adevărată ameninţare pentru stabilitatea familiei. Barbaţii nu mai aveau
nevoie de judecata nimănui şi nici de motive serioase pentru a-şi renega soţia, astfel că
unul şi-a alungat-o pentru că ar fi ieşit pe stradă cu faţa descoperită, altul pentru că pe
stradă ar fi stat de vorbă cu o libertă cu reputaţie rea sau pentru că a asistat la nişte

9
Jerome Carcopino, op. cit., 1979, p. 124.
10
Nicolae Lascu, op. cit., 1965, p. 275.
11
Ibidem, p. 276.

5
spectacole fără acordul său. În ultimul secol al Republicii, divorţul era la modă în relaţiile
familiale ale reprezentanţilor clasei conducatoare. Oratorul Cicero şi-a părăsit soţia şi
mama copiilor săi după 30 de ani de convieţuire, pentru a se căsători, la 57 de ani, cu o
femeie tânără dar bogată, aceasta căsătorindu-se şi ea de două ori, prima dată cu istoricul
Salustiu, apoi cu Messala Corvinus. În epoca lui August, numărul divorţurilor a crescut
atât de mult în rândul societăţii, încât erau ameninţat înseşi temeliile statului. În primele
două veacuri ale imperiului, femeile erau cele care aveau iniţiativa de a solicita divorţul
de soţii lor. Acestea au început să folosească divorţul ca pretext pentru a-şi asigura o viaţă
în deplină libertate, un joc al capriciului lor. Femeile aveau şi alte motive pentru care
divorţau, precum dorinţa de a căpăta şi mai mult lux, astfel işi părăseau soţii mai puţin
bogaţi şi căutau bărbaţi ale căror averi erau mult mai semnificative. Ele îşi părăseau soţii
fără nicio remuşcare, fără să fie înduioşate de vârsta sau starea de sănătate a acestora,
dimpotrivă, acestea erau argumente în plus pentru a-i părăsi cât mai repede. Această
comportare a femeilor îi făcea pe mulţi bărbaţi să trăiască cu teama de a fi părăsiţi de
către soţiile lor. Aceste practici erau întâlnite, cu precădere, în rândul claselor dominante,
care erau deţinători de lux şi bogăţii. În rândurile claselor de jos încă erau folosite vechile
tradiţii, care făceau ca familia să fie celula de bază a societăţii romane12.
În concluzie, devenirea femeii, în mod oficial, mater familias a reprezentat
deschiderea unor noi orizonturi, ce au permis acordarea de drepturi şi femeilor. Acestea
încep să se bucure de demnitate şi prestigiu dar şi de încredere din partea soţului, ele
putând să iasă singure din casă şi fără să fie însoţite în permanenţă de cineva. Femeia
reuşeşte să devină complet liberă în faţa legii în ceea ce priveşte raporturile dintre ea şi
soţul ei prin înlăturarea treptată a barierelor legale care o îngrădeau. Fetele se
emancipează şi ele de sub autoritatea tatălui, care nu le mai mărită împotriva voinţei lor.
Astfel, femeile devin posesoare de drepturi politice, care le permit să traiscă şi după
bunul plac ci nu numai după dorinţa soţului.

Bibliografie
12
Ibidem, p. 289-293.

6
 Jerome Carcopino, Viaţa cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Editura
Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979.

 Nicolae Lascu, Cum trăiau romanii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.