SANATATE - BOALA - TERAPIE

ARTROZA SI METODELE DE
KINETOTERAPIE IN ARTROZA

STUDENT: BAKK BALAZS

KAAL II

2018
 ARTROZA SI METODELE DE KINETOTERAPIE IN ARTROZA

Artroza este o afecţiune care face parte din grupul reumatismelor degenerative. Ea este una
dintre cele mai frecvente afecţiuni cronice şi, totodată, cea mai frecventă afecţiune a aparatului
locomotor. Frecvenţa artrozelor creşte cu vârsta. După vîrsta de 35 ani, circa 50% din populaţie
prezintă leziuni artrozice, iar după vârsta de 55 ani, peste 80% din populaţie.

Artroza este răspîndită mai ales în zona temperată şi apare laambele sexe, cu o uşoară
predominanţă la sexul feminin.

Artrozele se caracterizează morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului

hialin articular, cu interesarea osului subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi. Din punct de vedere
clinic se manifestă prin dureri, deformări şilimitarea mişcărilor articulaţiilor respective. Artrozele
afectează articulaţiile mobile (diartroze) şi pot fi mono- sau poliarticulare.

Artroza cotului este o formă clinică de artroză destul de rar întîlnită (1-2 % din totalul
artrozelor), dar care poate avea impact negativ asupra activităţii profesionale şi asupra calităţii vieţii
bolnavului.

Fig. 1 – Normal vs Artroză

ETIOPATOGENIE
Artrozele sunt afecţiuni polietiologice şi polipatogenice. Mecanismul este dublu: mecanic
(exces de presiune exercitat pe un cartilaj) şi biochimic (cartilaj alterat biochimic, cu scăderea
rezistenţei la presiuni mecanice normale). Procesul degenerativ rezultă din interacţiunea complexă a
unor factori extrinseci şi intrinseci.

Factori extrinseci:

 Traumatisme (fracturi, microtraumatisme profesionale, luxaţii)

 Inflamaţii (poliartrită reumatoidă, infecţii articulare)
 Factori mecanici (suprasolicitarea articulaţiei)
 Factori de mediu (profesiunii, stilul de viaţă)
 Boli neurologice (neuropatii)
 Malformaţii congenitale (cubitus varus sau valgus)
 Boli metabolice (diabet, hemocromatoză)
 Depuneri de cristale
 Boli de sînge (hemofilie)
 Factori endocrini (acromegalie, mixedem, menopauză)

Factori intrinseci:

 Ereditatea joacă un rol important în determinismul artrozelor, datorită defectelor calitative ale
cartilajului articular. De obicei este vorba de o artroză generalizată caracterizată prin
degenerarea prematură a cartilajului în numeroase articulaţii.
 Vârsta influenţează prin îmbătrânirea fiziologică (cartilaj deshidratat, cu rezistenţă scăzută şi
vulnerabil la agresiunile mecanice). Frecvenţa artrozelor creşte cu vîrsta. Ele nu reprezintă un
proces de uzură pasiv, ci şi un proces degenerativ activ. Odată cu trecerea anilor apar şi leziuni
ale structurilor adiacente (ligamente, tendoane), care pot accentua dezvoltarea artrozei.

ANATOMIE PATOLOGICĂ
Artrozele (reumatism degenerativ, osteoartrita sau artrite deformante) se caracterizează
morfopatologic prin leziuni regresive degenerative ale cartilajului hialin articular, cu interesarea osului
subcondral, sinovialei şi ţesuturilor moi. Din punct de vedere clinic se manifestă prin dureri, deformări
şi limitarea mişcărilor articulaţiilor respective. Artrozele afectează articulaţiile mobile (diartroze) şi
pot fi mono- sau poliarticulare.

În artroze metabolismul cartilajului este deprimat, procesul de degradare depăşind biosinteza.

Rezultă o subţiere, o “scămoşare”a cartilajului care îşi pierde omogenitatea şi devine friabil, ducînd la
formarea de fisuri şi ulceraţii. Prograsia condiţiilor etiologice face ca fisurile să se accentueze, iar
volumul cartilajului articular să scadă. Este, de asemenea posibilă, ruperea cartilajului, cu detaşarea în
cavitatea articulară a unor fragmente mici. Ulterior are loc o reacţie proliferativă sub forma unui
burelet la periferia cartilajului, ceea ce constituie punctul de plecare a osteofitelor.Uzura cartilajului
duce la dezgolirea osului subiacent, care devine sediul unui proces de scleroză. Această condensare
osoasă este mai evidentă în punctele de solicitare mecanică maximă, în zonele nesolicitate apare
osteoporoza. În cursul procesului artrozic suprafaţa articulară devine progresiv deformată şi
neomogenă, fapt ce expune ţesutul sinovial la lezări mecanice urmate de fibroză şi hialinizare
progresivă, ce are ca efect scăderea vascularizaţiei sinovialei.

În artroza cotului constatăm:

 Leziuni cartilaginoase: cartilagiul îşi pierde luciul caracteristic, se descuamează, prezintă fisuri
şi ulceraţii profunde. El devine neregulat şi nu mai asigură alunecarea suprafeţelor articulare.
 Leziuni osoase: proliferări osteofitice la periferia suprafeţei articulare, osteoscleroză
subcondrală.
 Leziuni ale sinovialei: vascularizaţie redusă şi fibrozare.

Apar astfel deformări articulare care duc la tracţiuni şi solicitări excesive ale capsulei şi
ligamentelor articulare, care se fibrozează compromiţînd şi mai mult funcţia articulară.

Fig. 2 - Artroza
Tratamentul artrozei prin kinetoterapie
Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a artrozei,
orientarea programului se face în funcţie de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii.

Mişcarea, dozată şi controlată oportun, este indispensabilă pentru menţinerea lubrefierii

articulare, încetinind limitarea progresivă a amplorii mişcărilor articulare şi conservarea troficităţii
musculare.

Obiectivele programului de kinetologie recuperatorie:

 scăderea durerilor;
 creşterea stabilităţii;
 creşterea mobilităţii;
 creşterea gradului de coordonare şi echilibru la mers.

Programul de kinetologie recuperatorie cuprinde:

Posturările – completează programul de luptă împotriva redorii articulare. Se porneşte de la poziţia de

amplitudine maximă permisă de redoare şi cu ajutorul unor forţe exterioare cu acţiune prelungită în
timp se încearcă creşterea amplitudinii unghiurilor de mişcare. Se pot utiliza cu folos unele tehnici de
facilitare neuro-musculară proprioceptivă, cum ar fi: alternanţa contracţie izometrică – izotonică,
stabilizarea ritmică, tehnica hold - relax. În coxartroză se evită în special flexum-ul şi rotaţia externă,
ca cele mai frecvente devieri, adducţia fiind mai rară. În gonartroză – evitarea flexum-ului; pentru
deviaţiile în plan frontal (varus, valgus) posturările directe sunt inoperante, doar posturarea corectoare
pentru mers a piciorului prin talonete la pantof are valoare.

Mobilizările articulare – pentru a menţine sau ameliora amplitudinile de mişcare. În coxartroză se va

pune accentul pe extensie, rotaţia internă şi abducţie iar în gonartroză pe recâştigarea extensiei
complete şi rotaţia internă apoi pentru mărirea flexiei. Se pot utiliza toate tehnicile cunoscute:
posturări, mobilizări pasive, active, scripetoterapie etc.

Tracţiunile – au efect antalgic decontracturant, cresc mobilitatea şi refac alinierea, pot fi: - manuale –
executate în axul membrului inferior la sfârşitul şedinţelor de masaj; se execută succesiv tracţiuni
(moderate) şi compresiuni corelate cu ritmul respirator (favorizează circulaţia şi troficitatea); şi -
mecanice - prin tracţiuni la nivelul gleznei, practicate zilnic, cu greutăţi de cca. 3 Kg pe membru,
perioade lungi de timp, cu efect de reducere a presiunii intraarticulare şi decontracturant.

Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şi prin exerciţii în lanţ
kinetic închis.

Refacerea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare, echilibru, abilitate) astfel încât să
fie evitat mersul şchiopătat.

Relaxarea – decontracturarea musculară.

Menţinerea unei bune funcţionalităţi mioartrokinetice la nivelul articulaţiilor adiacente, cât şi la
membrul opus; pentru coxartroza este importantă şi corectarea poziţiei bazinului cu menţinerea unei
funcţionalităţi cât mai bune a coloanei lombare.

Respectarea regulilor de profilaxie şi terapia ocupaţională.

Exerciţiile indicate trebuie să ţină cont de tipul mişcării care trebuie conservată sau eventual
recuperată, de eventualele limitări ireversibile, de grupele musculare care trebuiesc lucrate preferenţial
pentru obţinerea unui rezultat funcţional optim.

Tonifierea musculaturii: în coxartroză vizează tonifierea muşchilor fesier mare şi mijlociu,

ischiogambieri şi cvadriceps; în gonartroză se va urmări tonifierea musculaturii care „înzăvorăşte”
genunchiul în mers – cvadricepsul în principal dar şi ischiogambierii, se va urmări refacerea forţei
extensoare pentru ultimele 200.

Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şi prin exerciţii în lanţ
kinetic închis; exerciţiile la bicicleta ergonomică se indică cu condiţia individualizării pentru fiecare
bolnav a parametrilor de lucru: înălţimea şeii, încărcarea adecvată (şi progresivă) a solicitării la efort.

Kinetoterapia poate fi pasivă sau activă, ajutată sau încărcată.

Contracţiile musculare pot fi izotonice sau izometrice.

Ca regulă generală, sensul mişcării va fi în sens opus tendinţei naturale a bolii de limitare a mişcărilor.
 BIBLIOGRAFIE

https://www.scribd.com/document/16517122/artroza

https://www.pansportmedical.ro/recuperare/artroza/kinetoterapie_artroza.html