SUBIECTE NICIODATÃ EPUIZATE

Liviu GRÃSOIU

În viata noastrã literarã din ultimii ani, unde predominã încercãrile (adesea
originale) de “a iesi în fatã” individual sau în grup, tentatia recitirii clasicilor se
manifestã destul de rar, chiar dacã anii dedicati oficial lui Eminescu si lui
Caragiale au înregistrat momente remarcabile pentru critica si istoria literarã, iar
contributiile unor comentatori în interpretarea modernã a operelor mai multor
înaintasi nu pot fi trecute cu vederea. Atâta doar cã interesul pentru subiecte
considerate închise are loc nu constant, ci mai cu seamã atunci când se petrec
aniversãrile sau comemorãrile. Nu-i rãu nici asa , pentru cã sunt ocazii de a reflecta
asupra perenitãtii unor creatii ori, dimpotrivã, a întelege datarea lor, clasarea
inevitabilã. Un caz interesant s-a petrecut în aceastã varã, la împlinirea a 80 de ani
de la trecerea la cele vesnice a lui Duiliu Zamfirescu, scriitor, diplomat si personaj
extrem de interesant, despre care se pãrea cã s-a cam spus totul, atât de cãtre critici
apartinând tuturor generatiilor, cât si de cãtre cei mai autorizati specialisti în
domeniu, d-nii Al Sãndulescu si Ioan Adam. La insistentele Asociatiei Culturale
din Focsani (care îi poartã numele) si ale directorului Editurii Zedax,
dl.Ghe.Neagu, cele opt decenii ale posteritãtii lui Duiliu Zamfirescu au fost
marcate cum se cuvine, reeditându-se (în forme evident revãzute) douã lucrãri de
referintã (“Viata lui Duiliu Zamfirescu” de Al Sãndulescu si “Introducere în opera
lui Duiliu Zamfirescu” de Ioan Adam) si publicându-se în premierã o nouã carte
datoritã acad. Mihai Cimpoi, “Duiliu Zamfirescu între naturã si idee”. Aceasta este,
dupã opinia mea, aparitia neasteptatã, nu pentru cã aveam vreo îndoialã asupra
cunoasterii epocii (studiile sale îl plaseazã printre cei mai fini comentatori ai
literaturii din a doua jumãtate a secolului al XIX-lea) ci pentru cã mi se pãrea
subiectul epuizat. Dl.Mihai Cimpoi îmi contrazice scepticismul si o face în
favoarea celor care cred cã oricând, o operã si un autor de marcã pot oferi
interpretãri inedite.
Criticul mizeazã în demersul sãu pe “demonul contrariului” vizibil atât în
creatia lui Duiliu Zamfirescu, cât si în structura sa psihologicã. Cazul i se pare
înrudit cu cel macedonskian, fireste cu nuantele specifice, oricum fiind unul “tipic
de wagnerizare”. Demonstratia si precizarea termenilor se face de la bun început,
apelându-se la pãrerea lui Nietzsche, conform cãreia wagnerizarea înseamnã
oscilarea axiologicã, polarizarea deosebit de puternicã, exercitatã alternant
“producând mereu nostalgii inverse si reorientãri sentimentale si valorice. Realul si
idealul nu pot fi termeni împãcati, armonizati”. Teza este bine sustinutã,
comentatorul stabilindu-i originile într-o poezie mai putin invocatã, “Crinul”. Ea
simbolizeazã, în fond, “conditia poetului ca fiintã idealistã, fixatã cu rãdãcinile în
pãmânt si, avântatã cu visurile sale în cerul idealului”. Emblematicã devine aceasta
pentru omul zamfirescian, un om “al contradictiilor, al duplicitãtii, mereu tensionat
de avânturi opuse”. Dl.Mihai Cimpoi afirmã categoric: “El ilustreazã pe sol
românesc, cazul Wagner. Wagnerizarea înseamnã esentiamente antinomizarea
romanticã a sufletului.” Cum bine se stie însã omul ca dualitate este o idee
romanticã, vehiculatã de fratii Sckeling, de Byron, de Hugo, acesta evocându-l în
teoriile sale pe mereu actualul Shakespeare. Criticul noteazã cu subtilitate: “Actul
creator zamfirescian se constituie din acest spectacol sincer - teatral si de naturã
dualã dionisiacã – apolinicã a Eului ce-si scrie siesi. […] Acest eu oglindit îi
devine prieten/dusman.”
Ilustrarea cea mai adecvatã i se pare poezia lui Duiliu Zamfirescu, eterogenã,
redusã cantitativ, plinã de contradictii, iar poetul ar putea fi numit “de tranzitie”. O
tranzitie de la romantism la modernism (sã ne amintim cã a debutat la
“Literatorul”…) bazatã pe o structurã clasicã, pe plãcerea degustãrii artei
echilibrate, senine. Foarte util în exegeza recentã este capitolul “Oglinzile
contradictorii ale criticii”, unde dl. Mihai Cimpoi urmãreste receptarea operei lui
Duiliu Zamfirescu. O face în bunã cunoastere de cauzã, pertinent, cu un deosebit
simt al nuantelor, sintetizând o bibliografie impunãtoare. Aici se vede clar ce si cât
datoreazã criticul înaintasilor, precum si originalitatea sa. Iatã câteva puncte de
vedere care au fixat, în timp, conturul operei zamfiresciene. Titu Maiorescu a fãcut
primele aprecieri, dar interesul îl stârneste în continuare corespondenta dintre cei
doi, poezia si “Viata la tarã” fiind întâmpinate “cu un entuziasm retinut”. N.Iorga
s-a pronuntat despre “Lydda” si “Ana” derutat de “nota filosoficã nu tocmai clarã”.
Nu este amintit (surprinzãtor pentru cã în alt loc se referã la el) vehementul articol
al lui Dobrogeanu Gherea “Pesimistul de la Soleni”, iar din opiniile lui Ilarie
Chendi se retine imaginea unui “solemn” a numi “rigid”, scrierile având “ceva
repulsiv în superioritatea asta moralã esteticã ce-si arogã fatã de mediul fixat în
operele lor. Miroase a ciocoism literar”. G.Cãlinescu se va inspira copios pentru
capitolul din celebra sa “Istorie a literaturii române…” Substantiale apar
concluziile lui M.Dragomirescu, în timp ce notatiile lui Camil Petrescu si ale lui
T.Arghezi sunt antinomice, primul ridiculizându-l pe “Ultimul Lascarid”, cel de al
doilea descoperind frãgezimi si un cult al stilului “asemuitor rolului frantuzesc al
lui Gautier”. M.Sebastian, Ion Pillat l-au citit cu simpatie, iar E.Lovinescu îl
considera un nedreptãtit, “mai rafinat decât sãmãnãtoristii, mai complex, mai cult,
fãuritor mai discret al limbii”. Pentru G.Ibrãileanu, Duiliu Zamfirescu era “unul
dintre scriitorii nostri de mâna întâia, unul dintre acei care nu s-au învechit deloc”,
iar Pompiliu Constantinescu vedea în el un scriitor al mãsurii, “un literat de nuante
si un rafinat al simplitãtii”.
Cu competenta cunoscutã au abordat subiectul si Tudor Vianu, si Vladimir
Streinu si Ion Negoitascu, acesta accentuând antinomiile, relatia real-iluzoriu, asa
cum o va face mai târziu si Mircea Zaciu. Sunt trecute în revistã aproape toate
contributiile critice importante, mai putin (nu înteleg de ce) aceea a lui Al
Sãndulescu. Realizãrile lui Ioan Adam ca editor si critic se bucurã de binemeritate
laude, subliniindu-se atât devotamentul si perseverenta criticului, cât si
surprinzãtoarele-i intuitii: “în prozã, poezie, teatru, Zamfirescu e un ghem de
contradictii”, un experimentat perpetuu si un profet […] Contradictiile sunt ale
unei constiinte problematice, care se transmit si personajelor epice, naturi
problematice în ele”.
Dupã amintitul capitol, precizãrile d-lui Mihai Cimpoi devin inevitabile.
Domnia Sa vede în Duiliu Zmafirescu “un poet al cumpenei de veac”, posesorul
unui stil “magmatic, eteroclit, cu evidente tente manieriste si în care se întâlnesc
contrapunctic clasicismul senin, romantismul turbulent si simbolismul difuz”.
Afirmatiile sale se retin nu doar datoritã fermitãtii tonului, ci mai ales adevãrurilor
sustinute: “Realist, naturalist si romantic, parnasian si presimbolist, fiziolog si
psiholog sumar zãbovind între analizã si creatie, între concret si imaginar, între
biografic si impersonal, […] Duiliu Zamfirescu este de fapt, dupã cum se spune
astãzi, un intertextual, un intercultural.” O dovedeste cu precãdere citirea, prin
aceastã grilã, a romanului “Lydda”. Cu interes se parcurge si capitolul “Idealism si
naturalism”, ilustrarea tezei prin recurgerea la argumente din ciclul Comãnestenilor
fiind inspiratã. Dupã cum inspiratã este si aducerea în discutie a nuvelisticii lãsate
de Duiliu Zamfirescu si rãmasã adesea în afara interesului criticilor.
Viziunea de ansamblu a d-lui Mihai Cimpoi asupra lui Duiliu Zamfirescu se
retine. El si opera sa reprezintã o sumã a contradictiilor. De aici si impresia finalã
care a dat si titlul articolului de fatã: nu prea existã subiecte epuizate.