Referat la limba și literature română cu tema:

„ Esența Iubirii în poezie”

Grigore Vieru a afirmat: „ Dacă nu ar fi iubirea, m-aș teme de viață.” Iubirea

este sentimentul etern dătător de viață, care reflectă esența traiului pe Pământ. Ea
creionează un univers al idealurilor omenești, al speranțelor și al viselor.
Dicționarul ne oferă o definiție destul de restrînsă a sentintului dat: iubire-
faptul de a (se) iubi; sentiment de dragoste pentru o persoană de sex opus; relații
de dragoste; amor, iubit . Sentiment de afecțiune (și admirație) pentru cineva sau
ceva. Însă pentru fiecare dintre noi, ea are un concept aparte, sugerând o definiție
proprie concepută de toți în parte.
Dragostea a reprezentat mereu o temă foarte desfâșurată, o muză a poeților. Ea
este fundamentul al ceor mai cunoscute opere literare ale omenirii. Ea a fost
deslușită și oglindidă pe foi de către următorii poeți români: Mihai Eminescu
(„Floare albastră”, „Dorința”, „Sara pe deal”, „Pe lângă plopii fără soți”,
„Luceafărul”, etc.); Grigore Vieru ( „Pădure, verde pădure”, „Leac divin”, „
Blestem din dragoste”, „Melancolie”, „Tu”); Lucian Blaga ( „Lumina”, „Dorul”,
„Noi și Pământul”, „ Ochii tăi”, „Dorul-dor”) ș.a. În literatura universală aceasta a
fost reflectată la rândul ei de către poeți renumiți precum: Elizabeth Browning,
Percy Shelly, George Byron, Adam Asnyk, Joham Goeth.
Ipostazele clasice ale eului liric în poezia de dragoste sunt: de îndrăgostit; de om
singuratic, refugiat în natură, izolat; de creator; admirator al naturii și de geniu. Ele
sunt reflecate de poeți în poeziile de dragoste din toate tarile.
În poezia lui Mihai Eminescu „ Lacul” avem parte de o iubire de vis reflecată
prin intermediul naturii, specific primei etape de creație eminesciană. În poezie se
reflectă spațiu a naturii. Verbele aparțin eului și naturii, majoritatea la conjunctiv
redând starea de vis, cu excepție a verbelor din prima strofă care sunt la prezent.
Observăm că eul liric își proiectează un scenariu al întâlnirii dintre el și iubită. În
poezie se oglindesc prin intermediul timpului și spațiului romantic tema iubirii și
natura precum un refugiu pentru cei doi îndrăgostiți. Timpul nocturn creează un
spațiu ambiant pentru întâlnirea secretă a cuplului, reflectând motivul lunii. Se
prezintă mai multe ipostaze ale eului liric precum: ipostaza de îndrăgostit, ipostaza
de dezamăgit, ipostaza de admirator al naturii și ipostaza de visător. Acestea au
rolul de a reda sentimentele, emoțiile și trăirile eului poetic îndrăgostit, care se află
in așteptarea iubitei care nu apare.
În poezia „Până târziu așteptând o fată” de Nichita Stănescu abordează tema
dragostei neâmplinite pe fonul unei naturi, unui peisaj trist. Metafora „Apa bate-n
șteampuri malurile nopții” trezește în suflet sentimentul de așteptare și melancolie.
Metafora „Nopatea-i fără lună, să te văd când treci” accentuează gradul de
insistență și dorință a celu îndrăgostit de a-și vedea iubita și prin întuneric. Parcă și
portul unde ancorează vasele maritime și-a mutat locul „dincolo de plopi”. Poetul
este sindur cu gândurile triste. Metafora „...nici un ochi într-ânsul/ să mă mai
răsfrângă nu-i deschis”, în ambianță cu o altă metaforă „Să desfac de-a valma,
gândului, tot strânsul/ peste cheiul negreu, ca un vis în vis” accentuează și mai
mult starea de meditație și gândire poetică. În poezie observăm ipostaza eului
poetic de om singuratic, refugiat în natură, izolat și ipostaza de dezamăgit. Ele au
rolul de a crea imaginea eului care se află în așteptarea iubitei care nu apare,
asemănânduse cu poezia eminesciană, de dragoste frântă.
În literatura rusă, mari poeți precum Alecsandr Sergheevici Pușkin, Marina
Ivanovna Țvetaeva, Ivan Alecseevici Bunin, Mihail Iurevici Lermontov sau
Serghei Esenin au creionat esența acestui sentiment magnific, purificator în operele
sale. Aceste poezii au cucerit inimele miilor de cititori, trezind admirație asupra
creațelor sale.
Una dintre cele mai importante opere a literaturii ruse reprezintă poezia lui
Alecsandr Sergheevici Pușkin „Eu v-am iubit”. Ea sugerează iubirea neîmpărtășită
a eului liric față de iubita ce l-a respins. Ea este considerată o operă de mare
valoare, deoarece este scrisă în secolul XVIII-lea, având un caracter formal, însă
sugerând un mesaj personal iubitei. Ea a fost scrisă în urma despărțirii triste dintre
cei doi îndrăgostiți care nu au avut șanse din cauza rangului social diferit, care în
perioada rspectivă nu era admisibilă.
O altă poezie de mare importață a literaturii ruse este „Acum, dragoste” de
Serghei Esenin. Acesta se adresează dragostei precum unei persoane, descriindu-i
calitățile în concordanță cu atitudinea naturii, asemănător cu creația marelui
Eminescu în literatura română. Eul liric se adresează iubirii, rugândo să îl aștepte la
geam, să admire natura atât timp cât el se drăbește spre ea.
„Lapte și miere” este o colecție de poezie și proză de autoarea Rupi Kaur.
Colecția este despre supraviețuire. Cartea este împărțită în patru capitole și fiecare
servește unui scop diferit; se ocupă de durerea cauzată de despărțiri; vindecarea ei
și suferința provocată de viață. „Lapte și miere” implică cititorii, printr-o călătorie
a momentelor cele mai amare din viață și găsește dulceață pretutindeni dacă sunteți
dispuși să priviți. Temele predominante ale cărții sunt violența, abuzul, iubirea,
pierderea și feminitatea. „Lapte și miere” a fost publicat pe 4 noiembrie 2014.
Această colecție de poezie a fost vândută de peste 2,5 milioane de ori. Este listat pe
lista Best Seller New York Times pentru mai mult de 77 de săptămâni. A fost
tradusă în 25 de limbi.
Primul capitol, „Rănirea”, se referă la experința autorului cu privire la agresarea
sexuală, abuzul și luptele legate de problemele de familie. Următorul capitol,
„Iubitul”, are un sentiment mai pozitiv. Poemele au fost descrise ca dulce și trebuie
să le reamintească cuplurilor lucrurile bune într-o relație. „Ruperea” readuce
ititorul într-un loc întunecat în viața autorului. Aceste poezii realiste se referă la
sentimentul trist după o despărțire. Ultimul capitol, „Vindecarea”, încearcă să
consoleze și să le arate femeilor că trebuie să îmbrățișeze cine sunt și că sunt
valoroase, indeferent de ce au trebuit să îndure. Această colecție folosește un
limbaj evocator și accesibil. Kaur sare între pronumele de la prima persoană și a
doua persoană. Cartea este împărțită î patru capitole și fiecare capitol servește unui
scop diferit; se ocupă de durerea cauzată de despărțiri; vindecarea ei și suferința
provocată de viață.
„Lapte și miere” ia cititorii printr-o călătorie a momentelor cele mai amare din
viață și găsește dulceață în ele pentru că există dulceață pretutindeni dacă sunteți
dispuși să priviți. Expresia „curge cu lapte ți miere” este înțeleasă ca fiind
descripția hiperbolică a bogăției recoltei; prin urmare, utilizarea sa actuală este
pentru a exprima abundența pură a mijloacelor de bucurie.
În linii generale, considerăm că iubirea în poezie reflectă sentimentele eului liric
supus măreției sentimentului vital. Ea joacă rolul principal, iar toate nenorocirile,
toate durerile și toate năzuințele omenirii sunt aruncate pe un plan depărtat. De la
concepția estetică a lui Platon și până la cea absolut fiziologică a lui Schopenhauer,
amorul a trecut prin tot felul de speculații ale dialecticienilor, ale filozofilor și
savanților. Cu toate astea, oricâte transformări ar fi suferit concepțiile, sentimentul
a rămas. Fără îndoială, acest sentiment, privind pe oameni, oglindește și el toate
credințele și toată morala diferitelor epoci. Există un amor antic, unul medieval și
unul modern; nu-i mai puțin adevărat însă că fondul pasiunii e același în toate
vremile și la toate popoarele. De pildă, Didon, Heloisa, Werther, Sapho, Nejdanov,
deși iubesc în moduri diferite, sunt rezultatele aceleiași patimi. Păgânul Virgiliu,
romanticii Rousseau și Goethe, naturalistul Daudet și gingașul modernist
Turgheniev, toți sunt pătrunși de eterna simțire a dragostei atunci când concep pe
eroii lor — deși fiecare e copilul veacului lui.
Și cum ar fi cu putință să fie altfel? Pentru ca o lucrare de artă să aibă valoare, cea
dintâi condiție este, poate, aceea ca artistul să o simtă, să fie încălzit de subiect. Și
ce poate fi mai simțit decât acest
„...instinct atât de van
Ce se-abate și la pasări de vreo două ori pe an,”
Astfel cum Bogdan Petriceicu Hașdeu afirma :„Dragostea e ca spinul: nu-l simţi
când intră, dar te doare când îl smulgi cu sila.”