Sunteți pe pagina 1din 4

Structuri narative

1. Inlantuirea reprezinta un procedeu de legare a secventelor într-un text narativ, constand in dispunerea
cronologică a evenimentelor, a intamplarilor, unele dupa altele. Se realizează prin juxtapunere
(marcata grafic prin virgula ) sau prin jonctiune cu ajutorul conectorilor (la început, apoi, după aceea,
... , în final)
Inlantuire - dispunere cronologica a intamplarilor
Inlantuire - procedeu de legare a secventelor intr-o opera epica, constand in dispunerea cronologica a
intamplarilor. Secventele narative pot fi legate prin juxtapunere sau prin folosirea unor cuvinte care
asigura continuitatea (la inceput, la un moment dat, apoi, in final). Respectand criteriul succesiunii
temporale, procedeul face ca ritmul naratiunii sa devina alert.

2. Insertia este un procedeu narativ care consta in includerea unei povestiri (A) în interiorul alteia (B). Se
numește și povestire in ramă . A b, b inclus in A

3. Alternanta este procedeul narativ prin care sunt prezentate alternativ doua povestiri
Alternanta - procedeul prin care sunt prezentate alternativ doua întâmplări/ povestiri, procedeu evidentiat
Se realizează prin formulari precum: în acest timp, în același timp, pe cand etc. Procedeul presupune
trecerea de la un plan al naratiunii la altul, avand ca efect complicarea naratiunii.
Alternatie - prezentare alternativa a doua povestiri

Naratiunea
(1). Mod de expunere literara specific genului epic, prin care se dateaza fapte si intamplari, in
succesiune temporala. Naratiunea poate fi identificata intr-un text literar pe baza urmatoarelor
caracteristici:
existenta naratorului care povestește la persoana I sau a III-a;
existenta actiunii (totalitatea faptelor si a evenimentelor narate);
incadrarea actiunii intr-un anumit timp si spatiu;
prezenta personajelor implicate in actiune; temporalitatea (succesiunea in timp a intamplarilor narate);
exprimarea indirecta a atitudinii autorului.

(2). Modalitatile nararii: relatare sau prezentare a evenimentelor.


Esentiale in constructia naratiunilor sunt relatiile temporale (succesiunea evenimentelor in timp) si cele
cauzale (inlantuirea evenimentelor potrivit relatiei cauza-efect).
Naratiunile au narator/”povestitor” - cel care nareaza si naratar - cel caruia i se adreseaza naratorul.
Prezenta lor poate fi mai puternic sau mai slab conturata.

Constructia subiectului si a discursului narativ: actiune, secventa narativa, episod, conflict, relatii
temporale si spatiale, momentele subiectului; povestire in rama, alternanta, inlantuire, incipit, final, elipsa,
pauza descriptiva;
Incipit - secvența introductiva a textului narativ: prezentarea indicilor de timp si de spatiu, a unor
personaje, comentariul preliminar al naratorului.
Final - sfârșitul textului narativ, care aduce rezolvarea conflictului (final închis) sau nu (final deschis);
epilog; simetria incipit - final.

Secventa narativa - unitate elementara a discursului narativ care conține relatarea unei singure întâmplări;
corespunde unui episod din planul subiectului.
Episod - (1). Sensul initial: actiune secundara dintr-o creatie epica sau dramatica, legata de actiunea
principala, dar avand o anumita independenta fata de aceasta; divagatie; (2). Sensul actual: un eveniment
din lantul evenimential al actiunii operei literare; parte a unei actiuni dintr-o opera literara epica, avand
ca rol sa sustina ansamblul si unitatea acesteia - in structura narativa.

Inlantuire - procedeu de legare a secventelor intr-o opera epica, constand in dispunerea cronologica a
intamplarilor. Secventele narative pot fi legate prin juxtapunere sau prin folosirea unor cuvinte care asigura
continuitatea (la inceput, la un moment dat, apoi, in final). Respectand criteriul succesiunii temporale,
procedeul face ca ritmul naratiunii sa devina alert.
Alternanta - procedeul prin care sunt prezentate alternativ doua intamplari/povestiri, procedeu evidentiat
prin formulari precum: in acest timp, in acelasi timp, pe cand etc. Procedeul presupune trecerea de la un
plan al naratiunii la altul, avand ca efect complicarea naratiunii.

Relatii temporale si spatiale


In cadrul narativ, naratiunea prezinta derularea in timp a actiunii, iar descrierea, asezarea in spatiu.
Un text narativ prezinta un spatiu imaginar, indiferent daca el este sau se vrea “realist”. Spatiul permite un
itinerar; deplasarea personajelor se asociaza cu intalnirea aventurii. O calatorie poate servi ca declansator al
actiunii. Functiile spatiului: (a.) decor al actiunii (poate fi supus observatiei personajelor); (b.) semnificatie
simbolica a spatiului (stabilirea unei corespondente simbolice intre un personaj si un peisaj); c. permite
intrigii sa evolueze (separarea, intalnirea personajelor).
Timpul narativ - in textele narative sunt doua temporalitati:
- aceea a universului reprezentat (o derulare, o cronologie a faptelor similara cu aceea a realitatii, avand un
inceput, un mijoc si un final);
- aceea a discursului pe care-l reprezinta (limbajul are diferite timpuri verbale cu nuante aspectuale
importante pentru a infatisa evenimentele din diferite perspective). De aceea poate exista un decalaj intre
timpul derularii faptelor (timpul fictiunii sau timpul trait de personaje) si timpul discursului narativ, al
povestirii.
Decalajul in raport cu ordinea cronologica a faptelor se poate concretiza in retrospectie (intoarcere in
trecut, cu rol explicativ) sau in anticipare (rara, pentru ca ucide curiozitatea cititorului). Daca nu exista
decalaj, povestirea este lineara.
Decalajul in raport cu ordinea evenimentelor
Elipsa - un fapt reconstituibil nu este povestit explicit; omisiunea unui moment in discursul narativ, dar
banuit/reconstituit in planul evenimentelor.
Decalajul in raport cu durata
Elipsa - omisiunea unui moment in discursul narativ, fie pentru ca nu este interesanta, fie pentru ca e un
trucaj diegetic (in romanul politist).

Pauza descriptiva pe parcursul discursului nu corespunde nici unui timp fictional, fiind o descriere statica;
inclusa in naratiune, are ca efect crearea suspansului printr-un moment de asteptare - una dintre functiile
descrierii (rolurile diegetice, cf. Genette), alaturi de functia decorativa, de functia explicativa si de aceea
simbolica.

Constructia subiectului
Actiunea - totalitatea evenimentelor, a faptelor si intamplarilor semnificative, prezentate in succesiunea lor
intr-o opera literara (epica sau dramatica), determinate de relatiile care se stabilesc intre personaje. Din
punctul de vedere al timpului, actiunea poate fi continua (cronologica) si discontinua (retrospectiva). Din
punctul de vedere al spatiului, actiunea poate fi lineara (urmareste evolutia unui personaj) sau in planuri
paralele.

Conflictul in opera literara - elementul esential care determina actiunea intr-o creatie epica sau dramatică;
confruntare/opoziție între doua sau mai multe personaje, atitudini, concepții sau sentimente.
Conflictul exterior - intre doua personaje, intre individ si societate, intre individ si destin; ciocnirea de
interese intre personaje, avand mentalitati, tendinte diferite.
Conflictul interior - între diverse stari, sentimente, idei, gânduri, tendințe contradictorii ale aceluiasi
personaj (între datorie și pasiune, intre rațiune și sentiment).

Momentele subiectului
Expozitiune - primul moment al subiectului, in care sunt prezentate cititorului premisele necesare
intelegerii actiunii: spatiul, timpul si unele personaje.
Intriga - (1). moment al subiectului unei opere literare epice sau dramatice; care declanseaza conflictul;
(2). structura narativa a unei opere literare; formata din mai multe episoade/scene, intriga organizeaza
evenimentele care formeaza structura operei.
Desfasurarea actiunii - succesiunea evenimentelor care marcheaza evolutia conflictului.
Punctul culminant - momentul de maxima intensitate a tensiunii/a actiunii.
Deznodamant - ultimul moment al subiectului unei opere literare epice sau dramatice, care urmeaza dupa
punctul culminant, aducand, de obicei, solutionarea conflictului care a declansat actiunea, si in care soarta
personajelor este fixata.

Personajele
Tipuri de personaje/clasificare in functie de:
- locul ocupat in economia operei: principale, secundare, episodice;
- semnificatia etica: pozitive, negative;
- raportul cu realitatea: fantastice, legendare, alegorice, istorice, autobiografice etc;
- amploarea caracterizarii si a investigarii psihologice (cf. E.M. Forster): “plate” (unilaterale), “rotunde”
(complexe);
- curent literar: in clasicism - “caractere” (construite pe o dominanta psihologica sau comportamentala), in
romantism - personaje cu insusiri exceptionale si construite in perechi antitetice, in realism - personaje
“tipice” pentru o categorie sociala, determinate in raport cu mediul, in naturalism - personaje dominate de
patologie si ereditate, determinate preponderent biologic.

Modalitati si procedee de caracterizare a personajului:


- procedee de caracterizare directa: realizata de catre narator, de alte personaje, autocaracterizare;
- procedee de caracterizare indirecta: realizata prin fapte, comportament, atitudini, limbaj, gesturi,
mimica, relatii cu alte personaje, vestimentație, statut social, nume.

Limbajul prozei narative


Stil direct (vorbire directa) - modalitate de redare integrala (fara modificari) a spuselor cuiva/ a replicilor/
a celor enunțate de cineva, prin folosirea persoanei I si a II-a; vorbirea directa este adesea precedata de
doua puncte si marcata/introdusa prin linie de dialog sau ghilimele.

Stil indirect (vorbire indirecta) - modalitate de transpunere a spuselor cuiva/ a replicilor, cu modificari
determinate de trecerea de la persoana I la persoana a II-a si de subordonarea sintactica prin conjuncție fata
de verbe de declarație. Atitudinea naratorului fata de informația redata poate fi cunoscuta prin utilizarea
anumitor verbe de declaratie sau adverbe modale.

Stil indirect liber (vorbire indirecta libera) - modalitate de redare a spuselor cuiva de catre narator,
fara a le face dependente de verbe de declaratie, fara a folosi conjunctii subordonatoare specifice
stilului indirect, dar si fara marcile reproducerii discursului (linie de dialog sau ghilimele) proprii stilului
direct; interferenta vorbirii directe cu vorbirea indirecta; integrarea in limbajul naratorului a limbajului
personajelor, care faciliteaza transpunerea proceselor psihice care nu sunt verbalizate de personaj.

Monologul interior, mod de expunere, recurge uneori la vorbirea indirecta libera, ca modalitate de redare
a vorbirii, dar nu se confunda cu ea.

Registre stilistice (popular si cult, scris si oral, arhaic si neologic, regional, argotic, literar etc.).

Consider că, activitățile extrașcolare au rolul de a le oferi adolescenților o alternativă la educația pe care o
primesc la școală.
Astfel, tinerii sunt îndemnați să ia parte la tot felul de activități recreative, dar care, totodată, să-i
stimuleze intelectual, să-i ajute să descopere și să experimenteze noi trăiri.
În primul rând, activitățile extrașcolare au scopul de a dezvolta anumite aptitudini și de a-i face pe
tineri să aibă preocupări cât mai variate, dezvoltându-le astfel intelectul.
În plus îi ajută
Activități esențiale pentru viitorul tânărului, deoarece acesta poate fi acceptat la o facultate unde
activitățile extrașcolare au fost în același domeniu