In preajma celui de-al Doilea Razboi Mondial, autoritatile britanice au constientizat inconvenientele

ceate de concentrarea intr-un spatiu limitat I unei mari parti a populatiei si a echipamentelor industrial
ale tarii. Urmind concluziile raportului Barlow (19400, dupa raboi s-a aplicat o politica de
descentralizare industrial, sprijinita pe crearea unor orase noi, atit in regiunea Londrei, cit si al alte parti
ale Angliei. “ Planul celei mai mari Londre” , elaborate de Sir Patrick Abercombie, include o centura
verde in jurul aglomerarii existente si prevede crearea a opt orase a circa 40 km distant fata de capital.
Dupa razboi, urmind modelul Angliei si sub influienta ideilor prezentate de J.-F.Graviei in cartea sa
Parisul si desertul francez,se incepe stabelorea unei polotici de descentralizare industrial si de
amenajare a teritoriului Se inceraca astfel obtinerea unui control direct asupra cresterii capitalei. In
vertutea decretului din 31 decembrie 1958 este elaborate Planul de Amenajare si de Organizare
generala a regiunei pariziene (PADOG). Acest plan este aprobat in 1960, el determina un parametru in
exteriorul caruia aglomerarea nu trebue sa se extinda. Daca in sec. XIX şi începutul secolului XX. Anglia
era forţat să recunoasca Dominione Canada, Australia şi Noua Zeelandă, după al doilea război mondial
a aruncat de pe umeri sai dependenţa colonială a multimilliona India, urmat de Ceylon, Cipru, Birmania,
precum şi alte câteva posesiuni britanice de peste mări. Înfrânsa de Italia fascistă imediat a deposedat
de toate coloniile. Franţa cel mai mult pastreaza in miine ei posesiuni uriaşe din Africa, dar nici ea nu a
putut ţine Algeria, Tunisia şi Maroc, o data cu eliberarea carora a avut loc o mare schimbare in harta
politică tropicală şi sudul Africii. Nigeria, Mauritania, Senegal, Togo, Camerun, Ghana, Tanzania, Kenya şi
Republica Madagascar nu au format listă completă a noilor state format din ruinele coloniilor britanice
şi franceze. Iar dacă cele mai multe dintre ele din motive economice şi diplomatice totusi a rămas în
cadrul comunităţilor britanică şi franceză, pai dreptul de a vota în OEP a stabilit noiele ţară în mod legal
pe picior de egalitate cu metropolele puternice şi mari. Deci, la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, pentru ultima parte a sec. a fost radical redesenată harta geografică a lumii, şi cu ea s-au
schimbat acele substanţa economice şi demografice care predeterminau dezvoltarea în continuare a
oraşelor. În ceea ce priveşte ţările implicate în război, pai catre 1960 chiar şi cele mai grav afectate nu
numai ca si-au recompensate declinul populaţiei, dar în mod semnificativ au depasit cifrele de dinainte
de razboi. Pe parcursul celor 15 ani de la terminarea războiului, populaţia din Marea Britanie a crescut
cu 2,7 milioane de persoane (de exemplu, 5%-plus).Si mai rapid a crescut populaţia Franţei şi
Germaniei de Vest. În prima curbă a dat creşterea de 4,8 milioane (12%), în timp ce al doilea - 9,2
milioane care a reprezentat aproape 21%. Cautind motivele creştererii intensivă a populaţiei din aceste
ţări, trebuie de mentionat influienta semnificativă a imigratiilor din colonii, Transformate acum in state
suveran. Deci, în 1958, in fata populaţie franceze din Algeria, care constituea 1 / 10 din totalul populaţiei
din această ţară, cu o incredibila viteza s-a pus problema cu privire la alegerea patriei.

În mod similar, si-au rezolvat problema si olandezii stabiliti pe arhipelagul vast din Indonezia, precum şi
belgieni,care la un momente data a domnit peste Congo şi, în cele din urmă, britanici, italieni,
americani.Cu cit mai nefavorabele au fost conflictele între coloniştii şi populaţia locale eliberat, cu atit
mai mult sa creat o tendinţă a europenilor să se întoarcă în patria sa. Cu pierderea de colonii Franţa,
Marea Britanie, Italia şi în special Japonia, a revenit citeva milioane de oameni. Cu toate acestea,
principalul motiv a creşterea populaţiei a fostelor metropole nu a fost în materie de imigraţie şi în
procesele demografice naturale care nu sunt dependente de evenimentele politicii externe.

După demobilizarea armatelor mari, care însumează mai mult de 100 de milioane, natalitatea din ţările
ce au participat in razboi nu a potu sa nu se îmbunătăţiasca. Dar fenomenul a fost de scurtă durată,
după care curbele de evoluţia demografică a intrat în cursul său obişnuit. Principala forţă motrice a
creşterii oraşelor din perioada poslsvoenny a continuat să fie industrie Deoarece procesul de
concentrare a producţiei a continuat, procesul de creste a oraşelor nu putea să nu crească.

Indicatorul directe a creşteri urbane este dinamica greutăţii populaţie urbane şi rurale din fiecare ţară.
Ca regulă generală, oraşul a crescut mai rapid în ţările în care urbanizare nu a atins încă un nivel ridicat.
De exemplu, până la începutul anilor 30 a acestui secol în economiei franceze agricultura isi pastreaza
pozitia semnificativă. Potrivit acestor factori si a cifrelor care indica populaţii urbane şi rurale din Franţa
au fost aproape echivalente (49% din populaţie în mediul urban şi 51% în mediul rural). Industrializarea
ţării, manifestat cu vigoare mare în anii de după război, a schimbat echilibrul populaţiei în favoarea
oraşului cu 8%,ca rezultând marile centre industriale din Franţa a început să crească rapid. Doar in 10 ani
(. Şi anume, între 1950 şi 1960) in 21 de oraşe populaţia franceză a crescut cu 25-60% în 11 - cu 10-25%.

Dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial, Europa a cunoscut un mare val de refugiati,
aproximativ 30 de milioane, care fugeau din zonele devastate de lupte. Multi s-au instalat in Statele
Unite, in tarile Commenwealth-ului sau in zona occidentala a Germaniei. Pentru nevoile reconstructiei s-
au produs schimburi de muncitori intre tarile care dispuneau de rezerve de forta de munca (Italia,
Olanda si Germania de Vest) si tarile vecine cu deficit de forta de munca (Franta, Belgia). Ca urmare,
patronii francezi si-au indreptat privirile spre Spania, Portugalia si Algeria. Dupa stoparea imigrarilor
dinspre Rasarit, Germania si-a extins zona de recrutare inspre Grecia si Spania, apoi spre Iugoslavia si
Turcia. Anglia a continuat sa solicite forta de munca din tarile Commenwealth-ului si Irlanda. Pentru
statele coloniale europene care dispuneau de imperii dincolo de ocean perioada de decolonizare s-a
tradus prin reveniri masive ale colonistilor europeni. In aceasta perioada, cele mai multe state
industrializate au recrutat muncitori imigranti pentru a-si sustine expansiunea economica, pentru a-si
stimula dezvoltarea si pentru a stopa fluctuatiile conjuncturale ale locurilor de munca. Germania a
adoptat o legislatie riguroasa care a favorizat imigrarea temporara. Un permis de drept de munca este
dat pentru un an si poate fi reinnoit de doua ori pentru o durata de cate doi ani. In 1965 permisele de
sedere pe durata limitata devin exceptionale iar reintegrarea familiei este tolerata cu greu. Anglia
opteaza de asemenea pentru o imigrare de tip temporar. Legislatia vizand cetatenia, incurajeaza
stabilirea propriilor cetateni din Commenwealth precum si instalarea celor care provin din India,
Pakistan si Insulele Antile. Franta a ales un sistem mixt care recurge la forta de munca provenind din
tarile fostului sau imperiu colonial precum si la recrutarea fortei de munca din sudul Europei, in special
portughezi. Avantajul primului titlu de sedere este legat de permisul (dreptul) la munca pentru o durata
de un an care poate fi reinnoit pentru trei ani, apoi pentru zece ani. Dupa acest interval imigrantul putea
solicita naturalizarea in conditiile cerute de codul nationalitatilor din 1945. Pentru aceasta perioada
retinem ca fluxurile migratoare demografice sunt in cea mai mare parte a timpului intercontinentale. Ele
sunt incurajate de o conjunctura economica deosebit de favorabila.

Oraşul Le Havre, pe Canalul Mânecii, în Normandia, a fost grav bombardat în timpul celui de-al doilea
război. Zona distrus a fost reconstruit în conformitate cu planul de o echipă condusă de Auguste Perret,
1945 - 1964. Site-ul forme de centru administrativ, comercial şi cultural al Le Havre. Le Havre este
excepţională, printre multe oraşe reconstruite pentru unitatea şi integritatea. Acesta combină o
reflectare a modelului anterioare ale oraşului şi a structurilor sale existente istorice, cu idei noi de
urbanism şi a tehnologiei de construcţie. Este un post-restante exemplu de război de urbanism şi
arhitectură bazată pe unitatea de metodologie şi utilizarea de prefabricare, utilizarea sistematică a o
reţea modulare, inovatoare şi exploatarea potenţialului de beton. Dupa război plan de reconstrucţie a
Le Havre este un exemplu remarcabil si un reper de integrare a tradiţiilor de planificare urbană şi o
implementare pionier al evoluţiilor moderne în arhitectură, tehnologii, şi de urbanism. Le Havre este o
remarcabilă post-război exemplu de planificare urbană şi arhitectura bazată pe unitatea de metodologie
şi sistemul de prefabricare, utilizarea sistematică a unei grile modulare şi a exploatării inovatoare a
potenţialului de beton.