PALESTINA ANTICA

IZVOARE BIBLICE

Fii lui Sem (semitii) isi au originea in regiunile Asiei, invecinate cu Marea
Mediterana. Prima mare deplasare a fost catre Aram Naharaim (Mesopotamia), de
unde au patruns spre Siria si Canaan. Triburile semite nomade au ajuns pana in
Egipt (hyksos, care au detinut puterea timp de 400 de ani).
Semitilor nomazi le apartine familia Ivrimilor (evreii). Stramosii lor s-au
stabilit initial in Babilon ( Ur Kasidim), de unde s-au deplasat spre nord (Siria) pana
la stabilirea in Canaan. Cel mai batran reprezentant al ivrimilor a fost Avraham –
parintele tribului evreilor. Se pare ca stramosii sai, Terah si Nahor s-au oprit in
drum spre Canaan, in Haran (teritoriu aramaic). Avraham este considerat si un
reformator religios, primul adept al religiei monoteiste, alaturi de sotia – Sara si
nepotul – Lot.
Dupa moartea lui Terah (conform traditiei veterotestamentare la 250 de ani),
familia s-a divizat in doua neamuri conduse de Avraham si fratele sau Nahor. In
vreme ce Nahor a ales sa ramana in Aram, Avraham a pornit spre Canaan
(Facerea, XII, 1-3). Lot si-a ales depresiunea Marii Moarte, iar Avraham si-a asezat
corturile langa Hevron, in Elonei Mamre (Stejarii lui Mamre), in urma unui
accord cu ammoritii, stapanii regiunii.
Succesorii sai au fost Ithak, Iaakov si Iosif – vandut de ismaeliti ca sclav
lui Potifar, eunucul faraonului.
Descendentii lui Avraham s-au stabilit in Egipt in zona Gosen (in estul
Nilului) organizandu-se autonom fata de faraon. Unul din motivele pentru care
ulterior ei au fost declarati sclavi, a fost bunastarea la care ajunsesera, precum si
evolutia demografica relativ sporita.
De porunca in legatura cu uciderea tuturor copiilor de sex barbatesc se
leaga inceputul traditiei privitoare la Moise din tribul levitilor.
Etapele fundamentale

1
 Maltratarea satrapului egiptean si fuga in pustiu la un trib medianit din
apropierea muntilor Sinai.
 Casatoria cu Tipara, fiica Marelui Preot Itra.
 Hotararea intoarcerii in Canaan si
 Exodul din 15 Nissan (aprilie).
 Trecerea miraculoasa a Marii Rosii.
 Drumul spre Sinai.
O problema constanta au fost atacurile amalekitilor, respinse insa de
generalul Iosua Ben Num.
La 3 luni de la iesirea din Egipt, pe unul din platourile muntilor Sinai a
fost rostit Decalogul. Moise a fost un initiator si un legislator premergator lui
Licurg si Solon, al filozofilor cu viziune politica – Platon si Aristotel.
“Pamantul Fagaduintei” – Canaanul, a devenit la capatul celor 40 de ani de
ratacire in pustiu o forta unificatoare a triburilor lui Israel.

2
 PALESTINA

Migratiile de la inceputul mil. II, au determinat, in cursul sec al XVIII-lea

crearea unei mari uniuni de triburi eterogene din punct de vedere etnic,
cunoscute sub denumirea de hiksosi, plasata din punct de vedere topografic din
Siria de nord pana în Egipt, cu centrul in Palestina. Descoperirea unor
morminte bogate in Palestina demonstreaza stratificarea sociala, inca din sec.
XV-XIV.
In prima jumatate a sec. XV a. Chr, in vremea faraonului Ahmes I, Palestina
(cu cetatea Saruheu) a fost cucerita de egipteni. Ea nu a fost insa inglobata in
cuprinsul statului, ci transformata in sursa de prada. Ierusalimul, Megidda si alte
cetati si-au pastrat insa proprii regi. Dominatia egipteana in Palestina s-a
mentinut prin campanii militare successive si prin intretinerea unor garnizoane
militare subordinate guvernatorului egiptean.
Alaturi de populatia canaano-hurita permanenta si de colonistii hititi,
stabiliti aici in perioada conflictelor hihtto-egiptene, mai exista in Palestina si o
alta populatie pe care izvoarele scrise o numesc apiru(sa-gaz in sumeriana). Ei
au reprezentat un pericol serios si pentru egipteni si pentru canaano-huriti
datorita atacurilor lor asupra cetatilor prospere. Centrul triburilor apiru se afla
probabil in S si E Muntilor Libanului.
Este posibil ca printre apiru – originari din triburile semite apusene, din stepa
siriana dintre Palestina si Eufrat si din Campia Mesopotamiei (babilonienii i-au
numit sutu sau amoriti) sa se fi aflat stramosii evreilor, care au devenit
populatia de baza a Palestinei in mil. I a Chr.
In a doua lumatate a sec. XIII a Chr, dominatia Egiptului in Asia a fost
profund afectata de invazia “popoarelor marii”- triburi de pe coasta Asiei Mici
si de pe insulele din Marea Egee. Ele au pustiit regiunile sudice ale statului
hitit si coasta rasariteana a Marii Mediteraneene. In aceasta perioada, in
Palestina puterea a trecut in mainile unei uniuni de triburi ebraice numite
Israel.

3
 Prima mentionare epigrafica a Israelului este intr-o inscriptie egipteana,
datata in jurul anului 1230 a Chr, unde este amintit printre tarile care au avut
de suferit de pe urma invaziei Popoarelor Mării. Israelul nu este insa
mentionat ca tara, ci ca popor sau trib, ceea ce implica un aspect esential al
vietii israelitilor. Israelul s-a constituit pe teritoriul Palestinei, probabil in jurul
anului 1230 a. Chr. Un argument in favoarea acestei ipoteze este si faptul ca
din Biblie lipsesc indicatiile privitoare la dominatia egiptenilor in Palestina.
Asadar, in prima jumatate a sec. XIII, in Palestina a aparut o uniune de
triburi inrudite cu canaaneenii, numita Israel. Ocuparea micilor orase-state
cananeene a fost treptata.
Asezarea triburilor israelite pe o suprafata relativ mare a avut ca efect si o
oarecare izolare a lor de tribul iudeilor, stabilit in regiunea muntoasa de la V
de Marea Moarta (regiunea numita ulterior Iudeea s-a despartit relativ devreme,
de nucleul israelit principal, din nord.)
Datorita faptului ca autohtonii cananeeni erau slabiti de razboaiele cu
egiptenii, israelitii au cucerit Palestina relativ usor. Sinteza canaanito-israelita a
fost favorizata si de apropierea de ordin lingvistic.
Pana la inceputul sec. XI a. Chr, israelitii au fost condusi de un consiliu al
aristocratiei si de asa numitii “judecatori”. S-a mentinut, de asemenea, adunarea
poporului. La sfarsitul sec. XIII si inceputul sec. XII a. Chr, pe litoralul Marii
Mediteraneene s-au stabilit filistenii (parte componenta a popoarelor marii.)
Filistenii au ocupat un sir de orase fortificate dintre care cel mai important
era Gaza. Fata de israeliti, filistenii aveau avantajul armelor de fier. Este
posibil ca filistenii sa fi fost o parte a poporului numit de greci, pelasgi.
In a doua jumatate a sec IX a. Chr, detasamente militare filistene au
inceput sa atace regiunile invecinate iudeilor. Atacurile au fost orientate in
special spre NE. O serie de orase, printre care si Siloam – centrul religios al
Israelului au fost cucerite.
Incercarile de organizare a unui stat al israelitilor s-au concrtetizat la
sfarsitul sec. XI a. Chr, cand Saul din tribul beniamitilor a devenit primul rege

4
al intregului Israel, ales de Adunarea Poporului. Saul a supus toate triburile
Israelite inclusiv pe iudei si a repurtat o serie de victorii asupra filistenilor.
Se pare ca moartea sa s-a datorat unei tradari – unul dintre comandantii sai
militari, originar din tribul iudeilor,. David, l-a tradat pe Saul, trecand de partea
filistenilor. Cu toate ca el nu a participat la lupta hotaratoare de pe campia
Esdraelon, prin tradarea sa a oferit filistenilor popsibilitatea de a-l invinge pe
Saul.
Sprijinit de aristocratia nemultumita a diferitelor triburi israelite (mai ales a
iudeilor), David a devenit rege al Israelului. Capitala a fost stabilita la
Ierusalim, oras de pe teritoriul tribului iudeu. Garda personala a lui David era
formata din filisteni.
Conform traditiei, David a supus cateva state aramaice din Siria (inclusiv
Damascul) ceea ce i-a permis sa controleze drumurile de caravane si a incheiat
o alianta cu Hiram I, regele Tyr-ului. Alianta a avut atat scop commercial, cat
si scop politic (antifilistin).
Fiul lui David, inteleptul rege Solomon a urmat politica tatalui sau,
incurajand apropierea de Egiptul dinastiei XXI. Cu prilejul casatoriei cu o fiica
a faraonului, a primit orasul Ghezer din Palestina centrala – aflat sub
stapanirea Egiptului. Solomon a promovat aceeasi politica de alianta si cu
Hiram I, implicandu-se astfel in comertul fenician pe Marea Rosie. Solomon a
adus din Tyr arhitecti si mestesugari care si-au adus contributia la ridicarea
unor constructii in Ierusalim (templul lui Iahve).
El a impartit statul in 12 provincii, fiecare dintre acestea trebuind sa
suporte o luna pe an cheltuielile pentru intretinerea curtii regale si a aparatului
de stat. A introdus un sistem fix de impozite si prestatii, si a infiintat o armata
permanenta.
Spre sfarsitul domniei lui Solomon, pe fondul nemultumirilor din Nordul
subordonat Iudeei, a izbucnit rascoala lui Ieroboam sprijinita de preotimea din
Siloam. Cu toate ca rascoala a fost de mari proportii, Solomon a reusit sa o
invinga. Ieroboam a fugit in Egipt, sperand sa obtina sprijin pentru a desparti

5
Israelul de Iudeea. Egiptul insa, prefera sa aiba ca vecine doua state slabe, in
loc de un stat puternic.
Dupa moartea lui Solomon, potrivit obiceiului, adunarea poporului l-a
desemnat ca successor pe fiul sau Roboam. Dar, la scurt timp rascoala a
reizbucnit, iar Ieroboam a reusit sa obtina victoria cu ajutorul faraonului
Sesonk. In anul 926 a. Chr, Israelul si Iudeea, care de 80 de ani fusesera un
singur stat, s-au separat. După 925 a Chr., in Iudeea a continuat sa domneasca
dinastia lui David, in schimb in sud, in Israel, dinastiile s-au succedat cu
rapiditate. (Cea mai importanta a fost intemeiata pe la 875, de comandantul
militar Omri si a durat 50 de ani. El a stabilit capitala la Samaria – o cetate
puternica si bogata in centrul statului.
Traditia literara si religioasa ne informeaza despre miscarea condusa de
prooroci. Preotimea era strans legata de aristocratie. Preotii lui Iehova alcatuiau
“tribul levitilor" din care faceau parte numai cei cu ascendent nobil.
In prima jumatate a mil. I a.Chr., au aparut in Palestina proorocii (nabi) –
predicatori religiosi si politici legati de anumite culte; cei mai influenti au fost
proorocii lui Iahve. Miscarea proorocilor a exprimat opozitia dintre cultele locale
monoteiste si politeiste. In secolul al VIII-lea a. Chr., proorocii condamnau
cultele zeilor rivali lui Iehova, condamnau actele de violenta si camataria si
predicau venirea lui Mesia.
In prima jumatate a sec. VII, presiunea Asiriei a crescut. In anul 722, a
cazut Samaria. Israelul a incetat sa mai existe, deoarece asirienii au luat in
captivitate zeci de mii de oameni. Primejdia ameninta si Iudeea. La sfarsitul
sec. VIII, regele Efechias a fost asediat in Ierusalim de armatele asiriene.
In anul 622, singurul cult permis a devenit cel al lui Iahve.
Dupa prabusirea Asiriei, la sfarsitul sec. VII a. Chr., Babilonul a cucerit
posesiunile acestuia din Asia Anterioara, rivalizand cu Egiptul. Cu tot sprijinul
acordat de Egipt, in anul 597, Babilonul a cucerit Iudeea (a urmat captivitatea
babiloniana).
In 590 a. Chr., razboiul cu Babilonul a reizbucnit. Oastea babiloniana a
asediat Ierusalimul. In 586, orasul a fost nevoit sa-si deschida portile. Aproape

6
toti iudeii bogati au fost dusi in captivitate in Babilon. O parte din locuitori
au fugit in Egipt. Statul iudeu a fost desfiintat.
Cucerirea Babilonului de catre persii lui Cyrus a fost intampinata cu
entuziasm de exilatii din Tara Sfanta. Persia dorea sa transforme Israelul intr-
un stat tampon impotriva Egiptului. 50000 de evrei au parasit Babilonul condusi
de Zerubavel si Iehasua. Drumul a durat peste trei luni. Ierusalimul era un
morman de daramaturi. Totul trebuia refacut. Opera de reconstructie a fost
ingreunata de opozitia samaritenilor – populatie stramutata in locul evreilor de
catre Asirieni. Zerubavel nu a fost de accord cu participarea samaritenilor la
reconstructia templului. Colaborarea cu ei ar fi insemnat o incalcare a edictului
dat de Cyrus.
Samaritenii l-au convins pe guvernatorul persan, ca evreii pregatesc o revolta
impotriva Persiei, iar acesta a sistat lucrarile, pentru 15 ani. In vremea lui Darius,
Zerubavel a devenit guvernator, si lucrarile au fost terminate.
Principalul eveniment care a marcat viata politica a evreilor dupa prabusirea
imperiului persan a fost expansiunea greco-macedoneana. In anul 333 a.Chr.,
puterea Persiei a fost infranta. In marsul triumfal prin Asia Mica, Alexandru cel
Mare a cucerit Gaza, amenintand Ierusalimul. Dupa intrarea in oras, Alexandru
a adus ofrande la templul lui Solomon.
Iudeea a fost incorporata in provincia Siria – Palestina, care se intindea de
la muntii Libanului pana la Marea Moarta. Resedinta provinciei a fost Samaria.
Dupa moartea lui Alexandru cel Mare, regatul Siriei a intrat sub stapanirea
seleucizilor.