CAPITOLUL II

NIVELURILE COMUNICĂRII UMANE

Comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte, aşa cum sunt ele
prezentate în continuare.
2.1 Comunicarea intrapersonală
Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se
cunoaşte şi se judecă pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel că această comunicare cu
propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. Deşi nu presupune existenţa
unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine reprezintă un autentic
proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea informaţiei în vederea inducerii în
eroare a interlocutorului (de exemplu situaţia, destul de frecventă, a oamenilor care se mint sau
amăgesc ei înşişi).
Comunicarea intrapersonală se desfăşoară într-un mod similar cu mecanismul comunicării
intrapersonale. Fletcher a observat, într-o cercetare care avea drept scop evidenţierea modalităţii
eficiente de rezolvare a problemelor, că simplul fapt de a-i pune pe copiii cuprinşi în experiment
să vorbească despre felul în care vor rezolva o problemă – modul de lucru prin sine -, fără să existe
un partener prezent, a putut să fie util pentru rezolvarea cu succes a problemei respective.
În comunicarea intrapersonală, suntem infuenţaţi de percepţia celorlalţi în ceea ce ne
priveşte, dar şi de modul în care interpretăm această percepţie. De obicei, interogaţii de tipul „ cum
cred eu că mă pricepi tu pe mine” şi „ cum cred eu că te pricepi tu pe tine” pot fi dimensiuni
pozitive, dar şi destabilizatoare ale unor întrebări de tipul „ cum mă văd eu pe mine” sau „ cum te
văd eu pe tine”
 2.2 Comunicarea interpersonală
Ocupind o poziţie regalăîin ierarhia nivelurilor comunicării umane, relaţia “de la om la
om” şi “între patru ochi” ce ia naştere în dialogul exclusiv dintre doi interlocutori în totalitate
celuilalt şi nimic nu pare a fi mai convingător decît ceea ce este adresat cuiva în exclusivitate.
Farmecul personal şi întreaga gamă a limbajelor nonverbale găsesc aici un fertil câmp de
manifestare.
Fără îndoială, persudarea interlocutorului este unul dintre cele mai frecvente obiective ale
comunicării interpersonale, dar nu neaparat cel mai important.
Cel mai frumos lucru în doi este faptul că oferă şansa de a descoperi în manera cea mai
concretă şi personalizată atât afecţiunea, prietenia, intimitatea, alintul, mîngierile, sexul, gelozia
sau confesiunea, cât şi invidia, ura, vanitatea şi multe alte trăiri, emoţii şi sentimente omeneşti.
Comunicarea interpersonală poate satisface nevoia de afecţiune şi de recunoaştere a valorii
personale, dar şi nevoia de a controla, a domina şi a impune altuia voinţa proprie, de a-l conduce
sau măcar de a-l influienţa făţiş sau din umbră.
Comunicarea interpersonală ne ajută să-i cunoaştem pe semenii noştri şi, prin ei, sa ne
cunoaştem pe noi înşine, oglindiţi în imaginea altora despre noi. Graţie comunicării interpersonale,
se stabilesc, se întreţin şi, uneori, se distrug relaţiile umane, fie că este vorba de cunostinţe recente,
de vechi prieteni, de colegi, de iubiri mai durabile sau mai fugare sau chiar de membrii unei familii.
 Relaţia comunicare interpersonală - interacţiune socială
Realizarea şi în special reuşita comunicării interpersonale se bazează mai întâi pe
constituirea şi pe dezvoltarea relaţiilor interpersonale ce se stabilesc între partenerii de comunicare.
Astfel, un rol important trebuie acordat dimensiunii sociale ce se manifestă pregnant în procesul
comunicării interpersonale sub forma relaţiilor interpersonale şi în consecinţă raportului ce se
stabileşte între acestea şi comunicare.
Raportul relaţii interpersonale – comunicare interpersonală
Relaţiile interpersonale pot fi definite ca o asociere în cadrul căreia părţile încearcă să-şi
satisfacă în mod reciproc cerinţele "nevoile" sociale, realizând acest deziderat într-o măsură mai
mare sau mai mică. Încă din 1966, referindu-se la aceste "nevoi", psihologul William Schutz,
aparţinând şcolii de la Palo Alto, le clasifică în trei categorii - includerea, controlul şi afecţiunea -
fiecare dintre acestea putând fi satisfăcute prin comunicare. (TheInterpersonal Underworld, 1966).
Astfel "includerea" constă în aspiraţia individului spre recunoaşterea persoanei şi valorii sale de
către celălalt/ceilalţi. Această nevoie se manifestă pe o scară foarte largă, mergând de la cei ce se
manifestă foarte zgomotos / sau a "copiilor teribili" ce doresc cu tot dinadinsul să iasă în evidenţă,
până la cei timizi care acţionând în cadrul aceleiaşi motivaţii, se tem de fapt că meritele / valoarea
lor ar putea să nu fie recunoscută. Indiferent de locul pe care îl ocupă individul pe această scară
ierarhică la un moment dat, modul său de a comunica este modelat în funcţie de nevoia sa de
includere pe care o resimte în acel moment.
A două nevoie, cea de "control" constă în dorinţa individului de a-şi impune voinţa sa
celuilalt/celorlalţi, de a conduce sau măcar de a influenţa pe ceilalţi şi desigur modul său de a
comunica se manifestă ca atare. Este interesant de remarcat raportul existent între includere şi
control şi anume faptul că atunci când una dintre nevoi este preponderentă asupra celeilalte, modul
de comunicare se adaptează perfect situaţiei care s-a creat; astfel individul cu o slabă nevoie de
includere şi cu o puternică nevoie de control se va manifesta în comunicare cu toate atributele
specifice unei "eminenţe cenuşii", în timp ce dimpotrivă, cei cu o slabă nevoie de control şi o
puternică nevoie de includere vor accepta posturi de conducere sub imperiul acestei din urmă
motivaţii, manifestându-se în comunicare în direcţia punerii în valoare a propriei personalităţi.
Cea de a treia nevoie, "afecţiunea" îi face pe indivizi să se manifeste fie cald şi prietenos,
atunci când această nevoie este puternică, fie dimpotrivă rece şi distant în situaţie contrară.
În orice caz, modul de manifestare a acestei nevoi este deosebit de important în
comunicare, deoarece în prima situaţie, o deschidere afectivă sprijină stabilirea unui dialog
autentic, în timp ce lipsa afectivităţii va crea între interlocutori o stare de disconfort ce va îngreuna
comunicarea. În concluzie, analiza raportului “comunicare inter-personală”- “relaţii interpesonale”
ne conduce la constatarea că aceasta este de interdependenţă, relaţiile inter-personale stabilindu-
se şi realizându-se prin comunicarea interpersonală, aceasta din urmă adaptându-se şi
manifestându-se în funcţie de relaţiile nterpersonale existente între parteneri.
Impactul mesajului asupra relaţiilor interpersonale
Relaţiile interpersonale statornicite în contextul comunicării sunt influenţate şi de mesajele
transmise de fiecare dintre parteneri. Astfel, unul din modurile de a considera mesajul transmis de
E către R are în vedere amploarea sa, şi anume cantitatea de informaţie transmisă, sau cu alte
cuvinte numărul de subiecte abordate în cursul discuţiei.
Amploarea mesajului face ca acesta să câştige în bogăţie şi diversitate contribuind în acest
fel la consolidarea relaţiei interpersonale dintre indivizii participanţi la comunicare, prin faptul
că celor doi li se oferă posibilitatea de a afla mai multe lucruri unul despre celălalt. În cadrul unui
proces de "auto-expunere" relaţia însăşi căpătă importanţă şi stabilitate. Un alt aspect este relevat
de profunziunea mesajului, în funcţie de care o comunicare interpersonală poate fi interpretată ca
intensă sau dimpotrivă superficială.
Profunzimea unui mesaj se accentuează pe măsură ce interlocutorii transmit informaţii
esenţiale pentru relaţia interpersonală, informaţii ce nu ar putea fi cunoscute dacă nu ar fi
dezvăluite de persoana însăşi caracter personal, precum temeri, imagine de sine, proiecte etc. În
acest sens Irwin Altman şi Dalmas Taylor (Social Penetration; The Development of Interpersonal
Relaţionships, 1973) au creat un model al "penetraţiei sociale" din care se poate constată gradul
de implicare pe care amploarea şi profunzimea mesajului îl au în stabilirea tipului de relaţie
interpersonală.
Astfel, o relaţie familiară realizează o amploare şi profunzime maximă, în timp ce o relaţie
de prietenie generează o amploare scăzută şi o profunzime maximă, iar o relaţie de serviciu este
însoţită de o amploare şi o profunzime scăzută a mesajului. Desigur un anumit tip de relaţie
interpersonală va impune - prin cerinţele sociale - o anumită amploare şi profunzime a mesajului,
după cum pe de altă parte, prin acumulările / pierderile realizate secvenţial şi în timp, acestea pot
modifica la rândul lor un anumit tip de relaţie interpersonală deja stabilită. Deci, dacă o
comunicare cu o anumită persoană pierde treptat din amploare şi profunzime, relaţia sfârşeşte
prin a se autodesfiinţa pe când, dimpotrivă, acumulările în amploare şi profunzime ale mesajului
pot determina o dezvoltare şi o statornicire a relaţiei. Pentru a fi solidă, o relaţie interpersonală
trebuie să se bazeze pe construirea unui edificiu comunicativ pe măsură.
Un alt aspect al mesajului îl constituie conţinutul său, subiectul ce este supus discuţiei. În
legătură cu aceasta este interesant de semnalat faptul că pe lângă un conţinut explicit, este transmis
şi un conţinut implicit, determinat de o anumită dimensiune relaţională în care se află interlocutorii
şi care, în fapt, poate nici să nu fie exprimat. Astfel uneori receptorul nu este conştient de acest
mesaj relaţional întrucât el se suprapune perfect pe tipul de relaţie interpersonală existentă şi
acceptată. În cazul în care, dimpotrivă, receptorul percepe un mesaj ca având un conţinut ce
contravine dimensiunii relaţionale, acesta poate fi sursa unui conflict.
De exemplu, în cazul în care un subaltern primeşte un ordin de la şeful său, el va accepta
mesajul şi-l va îndeplini, considerând, în baza relaţiei sociale existente, că acest lucru este normal.
În cazul în care acelaşi mesaj vine din partea unui coleg, este posibil ca receptorul să-l considere
ofensator, numai pentru că dimensiunea relaţională a fost încălcată, el neavând nimic de obiectat
asupra conţinutului în sine al mesajului. În orice caz, în situaţia în care aceste mesaje conexe
determinate de dimensiunea relaţională sunt corect interpretate de R, ele pot constitui pentru R căi
de înţelegere a modului în care celălalt / ceilalţi (E) îl consideră şi îl plasează din punct de vedere
social. Pe de altă parte, E trebuie să ţină seama, în emiterea mesajului, de dimensiunea relaţională
şi să o evalueze corect, pentru a nu stârni reacţii adverse din partea interlocutorului, ce pot duce la
dispute nedorite şi care nu au nici o legătură cu conţinutul propriu-zis al mesajului.
Etapele de construire a relaţiei interpersonale prin comunicarea interpersonală
Cercetătorii în acest domeniu au relevat existenţa unor etape ce trebuie parcurse în
demersul edificării unei relaţii interpersonale eficiente, o foarte interesantă etapizare fiind realizată
de Mark Knapp (Interpersonal Communication and Human Relaţionships, 1984).
Se prefigurează următoarele etape:
1) iniţierea, în care interlocutorii intră într-un prim contact care, din punct de vedere
comunicativ, se limitează la mesajele de salut şi deschidere a dialogului.
2) experimentarea, în care interlocutorii fac primele tentative de a se cunoaşte, de a
acumula informaţie unul despre celălalt, realizate comunicativ prin discuţii pe teme "minore".
În aceste etape se descoperă preocupări reciproce ce vor putea constitui în viitor teme sau
puncte de plecare şi de sprijin pentru discuţii importante, se pot afla subiecte ce pot creşte
amploarea mesajului, se află date asupra interlocutorilor reducând nesiguranţa în comunicare, se
creează un simţământ al apartenenţei sociale etc. Mark Knapp remarcă faptul că în această etapă
comunicarea este plăcută şi neangajantă, ea poate dura 10 minute sau câţiva ani.
3) intensificarea, în care interlocutorii încep să dezvolte o relaţie interpersonală cu o
anumită specificitate, se pot prefigura unele intenţii ale fiecăruia, şi din punct de vedere
comunicativ se realizează o corectă percepere şi interpretare a mesajului emis.
4) integrarea, în care interlocutorii realizează un înalt grad de sincronizare, prin
intensificarea imilitudinilor, iar din punct de vedere comunicativ prin realizarea unui echilibru în
abordarea conţinutului mesajului, a exprimării, tonului etc.
5) fixarea, în care interlocutorii ajung la obţinerea unei recunoaşteri oficiale a statutului în
care se găsesc, cum ar fi de exemplu în afaceri semnarea unui contract şi statuarea lor ca parteneri
de afaceri. Din punct de vedere comunicativ, în această etapă sunt create condiţiile pentru
desfăşurarea unei interacţiuni pozitive cu aspect productiv şi durabil.
6) diferenţierea, în care interlocutorii tind să-şi regăsească propria identitate, în special în
cazurile în care au avut de trecut prin situaţii stresante. Din punct de vedere comunicativ se remarcă
folosirea excesivă a pronumelui "eu" care indică această ipostază a comunicării, centrată în jurul
emiţătorului. Mark Knapp consideră că diferenţierea are un rol pozitiv în comunicare întrucât este
important ca interlocutorii să se comporte ca persoane bine individualizate în cadrul unei relaţii
interumane, atât timp cât angajamentul faţă de această relaţie este menţinut.
7) circumscrierea, în care interlocutorii încetează parcurgerea unui drum ascendent în
dezvoltarea comunicării, aceasta diminuând atât cantitativ cât şi calitativ şi devenind statică. În
locul unui dezacord manifestat clar, ce necesită consum de energie, indivizii preferă o retragere fie
mentală (păstrarea tăcerii, visarea cu ochii deschişi etc.) fie fizică, însă parţială, dar care presupune
o îngustare a interesului şi angajamentului manifestat faţă de relaţie.
8) stagnarea, în care interlocutorii menţin comunicarea doar în cadrul unor tipare sau
clişee fără a manifesta nici un interes faţă de aceasta şi fără nici o participare afectivă.
9) evitarea, în care interlocutorii resimt faza anterioară ca fiind supărătoare şi doresc să se
eschiveze relaţiei. Din punct de vedere comunicativ, evitarea se manifestă fie prin exprimarea de
scuze, ce ascund realitatea, fie în mod direct.
10) faza finală, în care interlocutorii decid încetarea relaţiei, printr-un dialog de rezumare
a situaţiei. În funcţie de situaţie aceasta se poate manifestă sub forma unei convorbiri telefonice, a
unei note scrise, sau a unui document egal întocmit etc.
Discutându-şi modelul, Mark Knapp subliniază că deplasarea interlocutorilor prin aceste
etape reprezintă o mişcare secvenţială şi sistematică, ce necesită trecerea prin toate fazele pentru
construirea unei relaţii. De asemenea, pe parcurs se pot constată înaintări şi reveniri între etape,
sau în interiorul etapei, după cum o relaţie se poate stabiliza doar la nivelul unei anumite etape.
Putem considera că modelul lui Mark Knapp poate fi urmărit foarte bine pe parcursul unui proces
de negociere care reprezintă, în fond, demersul construirii unei relaţii interpersonale durabile,
eficiente şi reciproc avantajoase.
Complexitatea comunicării interpersonale se manifestă, printre altele şi prin faptul că
aceasta se poate desfăşura la diferite niveluri. Modul cum funcţionează aceste niveluri poate fi mai
uşor prezentat apelându-se la modelul "ferestrei lui Johari", dezvoltat de Joseph Luft şi Harry
Ingham. ("Of Human Interaction", 1969).
Având ca bază de pornire cantitatea de informaţie deţinută de individ despre sine şi lumea
din jur cât şi cea deţinută de ceilalţi asupra individului şi a mediului exterior, modelul prezintă
orice persoană ca posesoare a patru zone de informaţie:
 - zona "deschisă" conţinând informaţii cunoscute de ambii interlocutori, despre care ei
sunt conştienţi că le deţin şi sunt dispuşi să comunice asupra lor.
- zona "oarbă" conţinând informaţii cunoscute de ceilalţi dar necunoscute de indivizi, de
care individul nici nu este conştient, nu doreşte să le cunoască sau să le recunoască ca atare.
- zona "ascunsă" conţinând informaţii cunoscute de individ, dar necunoscute de ceilalţi,
deoarece individul preferă să păstreze pentru sine aceste informaţii, fie pentru a se auto-proteja,
fie pentru a-şi crea o anumită supremaţie dobândită prin faptul că posedă cunoştinţe sau informaţii
necunoscute de ceilalţi.
- zona "necunoscută" conţinând informaţii necunoscute atât de individ cât şi de ceilalţi
şi care se referă la o mare varietate de situaţii-sentimente, tendinţe, abilităţi sau nevoi nebănuite
dar latent existente. Desigur cele patru zone deschise diferă ca extindere în funcţie de individ şi
situaţii. În cadrul procesului de intercomunicare aceste zone intră în acţiune determinând nivelurile
de comunicare. De asemenea ele prezintă o certă însemnătate pentru comunicarea realizată în
contextul negocierii, oferind avantaje, dar şi dezavantaje pentru părţile negociatoare.
Pentru a analiză dinamica acestor niveluri vom considera “fereastra A” ca revers al
“ferestrei B”.

Schema face necesare câteva comentarii. Astfel în cazul în care comunicarea se desfăşoară
între cele două zone deschise ale interlocutorilor (A şi B) mesajele sunt corect percepute şi
interpretate, comunicarea având şanse să se desfăşoare eficient.
Avem de-a face cu primul nivel de comunicare – comunicare deschisă.
În cazul în care mesajul provine din zona oarbă a interlocutorului, deci, un mesaj este
recepţionat despre o persoană fără ca interlocutorul să-şi dea seama că l-a transmis, sau să dorească
să-l transmită, sau că partenerul îl cunoaşte, avem de-a face cu al doilea nivel de comunicare -
comunicarea neintenţionată.
 Informaţia comunicată la acest nivel este foarte importantă deoarece ne relevă aspecte ale
personalităţii interlocutorului, fiind de fapt furnizată prin intermediul feed-back-ului.
Al treilea nivel de comunicare provine din zona ascunsă şi se produce atunci când în mod
deliberat interlocutorul transmite un mesaj pe care de obicei îl păstrează secret. Avem de-a face cu
un proces de autoexpunere, de solicitare şi furnizare de feed-back extrem de important pentru
construirea unor relaţii de comunicare eficiente şi productive. Acesta este nivelul comunicării
intenţionate.
Alţi autori (R. M. Cândea şi Dan Cândea, Comunicare managerială, 1996) se referă şi la
un alt nivel de comunicare si anume nivelul de "molipsire", care are loc între zone necunoscute
ale interlocutorilor şi care este mai puţin evident, desfăşurându-se la nivel emoţional; în acest caz
individul influenţează comportamentul, sentimentele, opiniile celuilalt în mod neintenţionat şi fără
ca vreunul din interlocutori să fie conştient de aceasta.
Recunoaşterea existenţei mai multor nivele de comunicare, permite participanţilor să
găsească acele căi, precum autoexpunerea, furnizarea, primirea şi solicitarea de feed-back etc., ce
pot contribui la adoptarea unor atitudini constructive şi avantajoase prin care ajung la eficientizarea
comunicării.

2.3 Comunicarea de grup

Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse: echipe, familii, cercuri
de prieteni, colegii de redacţii etc. Ea este o altă ipostază a comunicării interpersonale ce presupune
însă mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt
considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile mici, cu cel mult 10-15
participanţi (de exemplu, brainstorming-ul). La acest nivel se asigură schimburi de idei şi emoţii,
se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se iau decizii şi se
aplanează conflicte.
Comunicarea de grup este influenţată de caracteristici ale dinamicii de grup:
a) coeziunea grupului
Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi împreună, de a
desfăşura activităţi împreună. Ea se referă la unitatea membrilor grupului, la atmosfera pozitivă
existentă sau nu în grup. Între coeziune şi comunicare este o relaţie direct proporţională şi de
influenţă reciprocă.
Factorii care cresc coeziunea grupului pot fi:
- Interni
 sistemul de norme (nevoia de reguli clare, lipsite de ambiguitate),
  mărimea grupului (când grupul este mai mic, interacţiunile şi comunicarea sunt mai
frecvente),
 similaritatea între membrii grupului (interesele, preocupările, scopurile comune cresc
coeziunea).
- Externi
 sistemul de recompense pentru performanţa grupului (vizează grupul în ansamblul său,
pentru a spori coeziunea),
 ameninţările pe care le primeşte grupul (care cresc coeziunea),
 fenomenul conducerii (leadership),
Liderul - în sens larg - este orice persoană care îndeplineşte oficial sau îşi asumă spontan
(lider formal/informal) funcţii de conducere. Liderul grupului este centralizatorul comunicărilor
de grup (lui îi sunt adresate cele mai multe mesaje şi el este cel care transmite mesajele cu impactul
cel mai mare)
Caracteristici de personalitate ale liderului:
- autoeficienţă percepută,
- control intern (se consideră responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, nu crede că se află „la
mâna destinului”),
- dominanţă, empatie, sensibilitate la nevoile celorlalţi,
- nonconformism social, inteligenţă, creativitate, perspicacitate
b) influenţa socială
Influenţa socială reprezintă modul în care o persoană îşi modifică comportamentul, opiniile,
în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi. Există trei dimensiuni bipolare ale influenţei sociale:
- conformism/independenţă socială;
- complianţă (elasticitate)/asertivitate1;
- obedienţă sau supunere/sfidare;
Principiile pentru o comunicare eficientă în grup sunt:
- criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor (să fie diversificate, dar echivalente ca
abilităţi, sau ca tip de persoană, sau să existe niveluri diferite, cu sarcini specifice);
- continuitatea interacţiunilor de grup (în situaţii şi sarcini diferite, pentru a forma reţele de
comunicare);
- interdependenţa membrilor grupului (stimularea colaborării astfel încât realizarea rolului
fiecăruia să depindă de realizarea sarcinilor altor membri ai grupului);

1
Asertivitatea este abilitatea unei persoane de a-şi exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca drepturile
celorlalţi.
- asumarea responsabilităţii personale pentru activitatea proprie;
- atenţie acordată formării de abilităţi sociale ( abilităţi de comunicare, relaţionare);

2.4 Comunicarea publică

În principiu, orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoană
direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane,
este o formă de discurs public sau comunicarea publică, în această categorie intră conferinţa,
pledoaria avocatului, prelegerile şi cursurile, prezentarea vânzărilor, comunicarea ştiinţifică,
luările de cuvânt în şedinţe, prezentările de rapoarte şi dări de seamă, expunerea în faţa unei comisii
de examinare, alocuţiunile la microfon în săli pline sau în pieţe publice, prezentarea spectacolelor
şi multe altele.
Este tipul de comunicare interumana care s-a bucurat de cea mai mare atenţie de-a lungul
timpului, începând cu retorica antică . De fapt, arta retoricii îşi găseşte aici cel mai propice câmp
de aplicare, iar capacitatea de a convinge asistenţa contează în cel mai înalt grad.
De cele mai multe ori, obiectivul discursului public nu este transmiterea de informaţii
corecte şi precise, ci câştigarea publicului. Convingerea este tentativa reuşită de a influienţa
sentimentele, opiniile şi acţiunile publicului. În sens larg, convingerea include şi manipularea sau
constrângerea, fie şi prin forţa fizică.
Eficacitatea discursului public depinde de ambele capete ale relaţiei de comunicare, atât
de prezentator, cât si de publicul său. Auditoriul sau publicul nu este pasiv, aşa cum s-ar putea
crede la
prima vedere. De cele mai multe ori, nici nu este omogen. În raport cu atitudinea sa faţă
de orator şi discurs, publicul poate fi impărţit în cel puţin 5 categorii:
 publicul ostil este acea parte a auditoriului care contestă discursul şi se opune în
mod activ sau pasiv prezentatorului;
 publicul neutru este cel care nu are nimic pro- şi nimic contra, înţelege punctul de
vedere prezentat, dar rămâne dezinteresat, nemotivat, neimplicat şi eventual moţăie absent;
 publicul indecis este cel care întelege discursul şi prezentatorul, ar dori sa ia o
atitudine, dar nu s-a hotărât încă dacă va fi de susţinere sau de contestare;
 publicul neiformat este cel care încă nu deţine toate datele pe baza cărora să-şi
formeze o opinie şi să ia o atitudine;
 publicul susţinător este partea cea mai agreabilă a auditoriului, pentru că indiferent
dacă inţelege sau nu discursul, dacă are sau nu informaţii suficiente, a decis să fie de acord, să
aprobe, să aplaude etc.
 În masura în care, pe durata discursului, are loc o scădere treptată a ponderii publicului
ostil, neutru şi indecis, pentru a face loc unei creşteri a ponderii publicului susţinător, oratorul se
află pe drumul cel bun.
În raport cu maniera în care textul discursului este pregătit şi memorat, se poate face
distincţie între cîteva tehnici de expunere:
 tehnica”manuscrisă” constă în lectura unui text redactat anterior. Textul poate
fi citit de pe pagini scrise intr-un format mai mult sau mai puţin obişnuit, de pe panouri mari, de
pe ecrane sau de pe o bandă creată cu tehnica laser, invizibila pentru auditoriu. De cele mai multe
ori, lectura discursului are un caracter mai curând rigid şi oficial şi nu creează o relaţie bună cu
publicul, dar este greu de evitat în discursul politic sau diplomatic, unde scăpările sau
improvizaţiile pot avea consecinţe grave. Prezentarea unei vânzări este de neconceput cu această
tehnică;
 tehnica “memorizării” constă în învăţarea pe de rost şi redarea cuvânt cu cuvânt
a unui text dinainte pregătit, simulând o oarecare spontanietate;
 tehnica “improvizaţie” (aparenţa) nu exclude pregătirea din timp a discursului,
dar se rezumă la memorizarea frazelor de deschidere şi încheiere, a ideilor, principale şi a
cuvintelor sau frazelor cheie. Spaţiile rămase “goale” în discurs sunt “umplute” cu ceea ce se
potriveşte mai bine cu publicul, ambianţe şi împrejurări. Această tehnică permite o conduită
naturală şi cea mai bună relaţie cu publicul.
 “impromptul” este discursul pentru care vorbitorul nu s-a pregătit deloc, dar pe
care nu-l poate evita în situaţii precum examenele, mesele rotunde, şedinţele sau unele interviuri,
în astfel de situaţii, dificultatea majoră este depăşirea barierei psihologice din faza de început. Cel
mai bun lucru este ca vorbitorul să rămână el însuşi, sa nu încerce să îşi schimbe felul său obişnuit
de a fi, să nu imite modele. Discursul care nu seamana cu cel care-l susţine este cel mai riscant.

2.5 Comunicarea de masă

Producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de către un
sistem mediatic institutionalizat către un public variat şi numeros se numeşte comunicarea de
masa. Aceasta cuprinde o mare varietate de forme (carte, presa scrisă, audiovizual), dar toate sunt
impersonale şi caracterizate printr-un răspuns întârziat, slab şi incomplet din partea publicului care
recepţionează mesajele. Ne putem închipui mililoane de oameni aşezaţi în faţa televizorului,
radioului sau a monitorului unui computer, absorbind simultan un discurs electoral sau un clip
publicitar. Dupa McLuhan, comunicarea de masă este o formă de “retribalizare” a structurii
conştiinţei sociale şi de configurare a unui “sat global”. În plus, în aşa-numita “eră electrică” se
ajunge acolo unde “media sau mesajul”, în sensul că noile media ne afectează fiziologic şi psihic,
modificând activitatea psihosenzorială a omului (Marshall McLuhan).
Formula generică care sintetizează ansamblul de mijloace şi tehnici de comunicare de
masă este aceea de “mass-media”.
Mass-media are pretutindeni în lume o importanţă deosebită, constituindu-se astăzi într-o forţă
imensă, care nu numai că informează, dar şi modelează atitudini şi comportamente. Mass-media
îi influenţează profund pe oameni în felul de a inţelege viata, lumea şi propria lor existenţă:
influenţează, deci, un univers care ţine prin excelenţă de rosturile şi competenţele Bisericii.În acest
cadru general, Biserica trebuie să dea mărturie şi să comunice credincioşilor şi întregii lumi
mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învaţătura de credinţă ortodoxă, dar şi să răspundă
atacurilor eterodoxe, atee şi secularizării.
Şi, dacă este evident că în pastoraţia sfârşitului de mileniu Biserica creştină foloseste şi va trebui
să apeleze tot mai mult la mijloacele mass-media, vom încerca să răspundem la urmatorele
întrebări:
Ce este mass-media?
Sintagma, consacrată mai întâi în limba engleză şi atât de des întrebuinţată în limbajul
curent, reuneşte două cuvinte de origine latină: massa, prin care se inţelege " o cantitate mare de
entităţi agreate" şi medium, pl. media, " mijloc de transmitere a ceva", se referă la "mijloacele de
comunicare în masă", înţelese ca " seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către furnizori
centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic" . Mijloacele de
comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televiziune, cinema, publicitatea prin afişe etc.
Primul astfel de mijloc de comunicare, în ordine istorică, este tiparul, inventat de Johann
Gutenberg în anul 1455 şi folosit pentru publicarea celei dintâi cărti, insăşi "Cartea Cărţilor",
Biblia de 42 de rânduri (cuprinzând 1282 de pagini, pe câte două coloane, trasă în 300 de
exemplare). Descoperirea lui Gutenberg a marcat începutul unei noi perioade în istoria civilizaţiei
şi culturii umane - de unde şi sintagme precum Galaxia Gutenberg sau Civilizaţia Gutenberg,
pentru a folosi expresiile lui Marshall McLuhan - cu imense foloase în răspândirea credinţei şi
teologiei creştine, în dezvoltarea culturii scrise.
Se considera insa ca putem vorbi de mass-media abia de la mijlocul secolului al XIX-lea,
adică din momentul în care audienţa a devenit suficient de largă şi eterogenă. Ziarele şi cărţile
publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. În deceniul al patrulea al
secolului trecut, prin apariţia fenomenului "penny press" - ieftinirea presei - audienţa s-a mărit în
mod deosebit, dar mai ales şi-a schimbat structura, devenind o audienţă de masă. Ieftinirea presei,
inclusiv a cărţilor, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luăm în calcul, în acelaşi
timp, şi schimbarea de orientare, publicaţiile adresându-se de acum încolo, în primul rând
oamenilor obişnuiţi .
După clasificarea operată de McLuhan, există
-medii fierbinţi (radio, fotografia, cinematograful). Media fierbinti ating un singur simţ şi-
l alimentează bine cu date de înaltă definiţie, lăsînd loc pentru implicarea senzorială a auditoriului.
- medii reci (telefonul, televiziunea). Media reci ating mai multe simţuri simultan şi implică
mai profund receptorul mesajului, pentru că lasă mai mult loc de completare şi reconfigurare in
seama sa.
Din punct de vedere tehnic, comunicarea de masă presupune comunicatori profesionişti,
specializaţi în transmiterea mesajelor prin intermediul diferitelor mijloace, ca şi un sistem de
control al comunicării. Cea mai cunoscută schemă de analiză a comunicării de masă este cea
propusa de Harlod D. Laswell (The structurea and Function of Comunication in Society, 1948).
Ea stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cinci intrebări privitoare la procesul
comunicaţional:
a. cine?
b. ce spune?
c. pe ce canal?
d. cui?
e. cu ce efect?
Efectele mass-mediei se pot manifesta în numeroase domenii ale vieţii umane: social,
cultural, politic, economic şi, desigur, religios. Este o realitate astăzi că mijloacele de
comunicare în masă pot exercita o mare influenţă pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluţie
sau involuţie a obiceiurilor, tradiţiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viată, în general a
civilizaţiei, pot accelera sau frâna procesul duhovnicesc, intelectual sau cultural al omului sau al
unei comunităţi .
Din păcate, accesul la informaţie prin intermediul mass-mediei nu se constituie întotdeauna
într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodată - şi vremurile prezente par
să confirme din ce în ce mai mult acest lucru - mass-media nu reuşeşte să concretizeze în fapt
potenţialul benefic pe care îl are, ci, dimpotrivă, devine un instrument al rălui. Agresiunea
informaţională cu care mass-media contemporană impune imagini în conştiinţa publică, intră
adesea în conflict cu aspiraţiile spirituale la nivel individual sau social.