Unitatea I

Educaţia specială vs. educatia incluzivă – premize şi orientări actuale

I.1. O nouă viziune în educația elevilor cu CES

Experienţa recentă a arătat existenţa la scară internaţională a unor preocupări sporite

din partea organismelor şi a instanţelor de decizie în scopul asigurării de condiţii şi şanse
egale în societate pentru persoanele cu cerinţe speciale. Persoanele cu dizabilităţi şi
organizaţiile acestora, precum şi alte organizaţii sau foruri ale societăţii civile, împreună cu
instanţele guvernamentale ale fiecărui stat, au datoria de a acţiona şi de a face front comun
pentru înlăturarea barierelor existente în calea exercitării drepturilor şi libertăţilor persoanelor
cu dizabilităţi şi pentru instaurarea unui climat de colaborare şi parteneriat favorabil
mobilizării tuturor resurselor în scopul sporirii gradului de informare a membrilor societăţii în
legătură cu nevoile, potenţialul şi contribuţia persoanelor aflate în dificultate la viaţa
comunităţii din care fac parte. La nivel european, începând cu anul 1992, au fost elaborate şi
promovate, prin intermediul Consiliului Europei, o serie de recomandări referitoare la
promovarea în cadrul statelor membre a unor politici şi strategii coerente pentru persoanele
aflate în dificultate sau în situaţii de handicap.

Noua viziune propusă poate fi sintetizată în următoarele puncte:

• renunţarea la ideea de persoane cu dizabilităţi ca „obiecte ale milei” şi acceptarea ideii
de persoane cu dizabilităţi care beneficiază de drepturi şi obligaţii în societate;
• renunţarea la ideea de persoane cu dizabilităţi ca pacienţi şi acceptarea ideii de
persoane cu dizabilităţi în calitate de cetăţeni independenţi şi socialmente utili;
• renunţarea la ideea de profesionişti care iau decizii în locul persoanelor cu dizabilităţi
şi acceptarea ideii de încurajare şi susţinere a independenţei acestor persoane în luarea
deciziilor şi asumarea de responsabilităţi în viaţa personală şi comunitară;
• renunţarea la ideea de concentrare pe deficienţe individuale şi acceptarea ideii de
eliminare a barierelor, de revizuire a normelor sociale, politicilor, culturilor şi
promovarea unui mediu accesibil şi de sprijin pentru persoanele cu dizabilităţi;
• renunţarea la ideea conceperii unor procese economice şi sociale destinate câtorva
persoane şi acceptarea ideii de dezvoltare a unei comunităţi socioeconomice flexibile,
accesibile pentru toţi;
• renunţarea la ideea unei segregări inutile în educaţie, pe piaţa locurilor de muncă şi în
alte sfere sociale şi acceptarea ideii integrării persoanelor cu dizabilităţi în şcoală şi
societate;
• renunţarea la ideea de politici referitoare la dizabilităţi ca problemă de care se ocupă
numai anumite ministere speciale şi acceptarea ideii de politică referitoare la dizabi-
lităţi ca responsabilitate generală a guvernului şi autorităţilor publice şi civile.

Conform acestei noi viziuni, se stimulează promovarea ideii de societate incluzivă pentru
toţi; ceea ce se face pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale persoanelor cu dizabilităţi
conduce către conturarea unei societăţi flexibile, deschise şi incluzive. În acest scop a fost
elaborat şi propus un program structurat pe următoarele direcţii prioritare de acţiune:
• măsuri legislative – adoptarea unui pachet legislativ antidiscriminare pentru a elimina
toate barierele existente şi pentru a preveni apariţia altor bariere cu care se pot
 confrunta persoanele cu dizabilităţi (bariere educaţionale, de ocupare a unui loc de
muncă, de acces la bunuri şi servicii sau care să împiedice persoanele cu dizabilităţi
să-şi valorifice potenţialul maxim de participare socială şi independentă);
• schimbarea de atitudine – implicarea în activităţi educative pentru înţelegerea cerin-
ţelor şi drepturilor persoanelor cu dizabilităţi şi participarea lor activă şi a organi-
zaţiilor acestora în efortul de înlăturare a prejudecăţilor şi tendinţelor de stigmatizare
la nivelul opiniei publice;
• servicii care să promoveze o existenţă independentă – resursele trebuie orientate astfel
încât să determine dezvoltarea de servicii care să răspundă nevoilor persoanelor cu
dizabilităţi şi să determine creşterea capacităţii de participare a acestora din
perspectiva integrării lor profesionale şi sociale;
• sprijin pentru familie – implicarea resurselor de la nivelul familiei persoanei cu
dizabilităţi (în special a copiilor cu dizabilităţi şi a acelor persoane care sunt total
dependente şi lipsite de autonomie) în asigurarea sprijinului şi în susţinerea incluziunii
sociale;
• caracterul public al dizabilităţii – persoanelor cu dizabilităţi trebuie să li se asigure
accesul la serviciile publice de educaţie, medicale, vocaţionale şi sociale şi să li se
ofere toate şansele în vederea incluziunii lor sociale; această direcţie de acţiune
implică schimbări în practicile curente şi asigurarea accesibilităţilor la toate instituţiile
şi serviciile publice;
• accesul la un loc de muncă, factor-cheie al incluziunii sociale – trebuie depuse
eforturi consistente pentru a promova accesul persoanelor cu dizabilităţi la locurile de
muncă, preferabil în sectorul public al pieţei forţei de muncă; aceasta reprezintă una
dintre cele mai importante modalităţi de a lupta împotriva excluderii sociale a
persoanelor cu dizabilităţi şi de a promova o existenţă independentă şi demnă;
• mass media – trebuie să creeze programe de informare a opiniei publice şi să
consolideze parteneriatele cu organizaţiile persoanelor cu dizabilităţi pentru a îmbună-
tăţi imaginea lor şi pentru a sensibiliza membrii comunităţii asupra diversităţii umane;
• sistemul de învăţământ – instituţiile şcolare trebuie să participe şi să sprijine înţele-
gerea şi acceptarea drepturilor persoanelor cu dizabilităţi, ajutând la eliminarea
temerilor, miturilor şi a concepţiilor greşite privind calitatea umană a acestor persoane;
de asemenea, sistemul de învăţământ trebuie să deţină un rol-cheie pentru asigurarea
dezvoltării individuale şi a incluziunii sociale, care să permită copiilor şi tinerilor cu
dizabilităţi să atingă cel mai înalt grad posibil de autonomie şi independenţă.

I.2. De la o școală specială spre o școală incluzivă

Politicile şi strategiile naţionale pentru copii şi tineri cu nevoi speciale au la bază ideea de
educaţie pentru toţi şi, în acelaşi timp, educaţia pentru fiecare. Din această perspectivă au fost
stabilite următoarele priorităţi:
• şcolile trebuie să includă în procesul de învăţământ toate categoriile de copii,
inclusiv copii cu diferite tipuri de deficienţe, prin promovarea şi susţinerea
educaţiei incluzive;
• intervenţia timpurie să fie o preocupare principală a educaţiei speciale;
• eliminarea etichetărilor şi stigmatizărilor pentru anumite grupuri de copii cu
deficienţe ca fiind „noneducabili”; acest fapt atrage după sine eliminarea
practicilor de excludere a anumitor persoane de la serviciile educaţionale;
 • alocarea resurselor materiale necesare educaţiei copiilor cu cerinţe educative
speciale să se facă pe principiul resursa urmează copilul, indiferent de forma de
învăţământ pe care o frecventează.

Din perspectiva noilor reglementări adoptate de statul român, copiii cu cerinţe

educative speciale pot fi integraţi fie în unităţi distincte de educaţie specială, fie în grupe şi
clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite, fie, în mod individual, în unităţi de
învăţământ obişnuite1.
Analizând organizarea şi funcţionarea programelor de asistenţă şi educaţie adresate elevilor
cu cerinţe speciale, se pot desprinde următoarele observaţii:
a) pe timpul şcolarizării, copiii cu cerinţe educative speciale au acces la toate sursele de
reabilitare/recuperare psihopedagogică, medicală şi socială, la serviciile de asistenţă
necesare şi disponibile în comunitate sau în unităţile specializate, inclusiv în cele de
învăţământ special;
b) evaluarea, expertizarea, orientarea şi reorientarea şcolară şi profesională a copiilor cu
cerinţe educative speciale, precum şi stabilirea tipului şi gradului de handicap revin unor
comisii interdisciplinare de expertiză alcătuite din specialişti cu pregătire diversă (medici,
psihologi, psihopedagogi, asistenţi sociali, educatori etc.);
c) principiile evaluării, expertizării, orientării şi reorientării şcolare şi profesionale a copiilor
cu cerinţe educative speciale vor avea în vedere:
– examinarea globală şi individualizată a fiecărui copil în parte cu privire la întregul său
potenţial de dezvoltare şi învăţare;
– expertiza şi evaluarea complexă care include examinarea medicală, psihologică,
pedagogică şi socială a copilului;
– flexibilitatea şi reversibilitatea deciziei de expertiză şi orientare (cu deosebire între
vârsta de 3 şi 12 ani);
d) principalele categorii de copii sau elevi cu cerinţe educative speciale (tipuri de deficienţe
şi/sau dificultăţi de învăţare) care intră în competenţa comisiilor interdisciplinare de
expertiză/evaluare sunt:
– copii/elevi cu deficienţe mintale;
– copii/elevi cu deficienţe senzoriale (vizuale şi auditive);
– copii/elevi cu deficienţe fizice;
– copii/elevi cu tulburări de limbaj;
– copii/elevi cu dificultăţi de învăţare;
– copii/elevi cu deficienţe sau tulburări socioafective şi de comportament (inclusiv copii
cu autism);
– copii/elevi cu deficienţe asociate;
– copii şi tineri cu deficienţe, nedeplasabili, în vârstă de până la 30 de ani, care nu se pot
integra în structurile învăţământului obişnuit.

Pentru realizarea obiectivului fundamental al educaţiei speciale (integrarea/incluziunea

copiilor deficienţi în şcolile obişnuite, urmând ca şcoala publică să devină şcoală incluzivă)
s-au elaborat programe naţionale de extindere şi diversificare a activităţilor şi formelor de
realizare a educaţiei copiilor cu cerinţe speciale în medii şcolare obişnuite, având în vedere
trei direcţii fundamentale:
a) acordarea de şanse egale în educaţie, în şcolile obişnuite, tuturor copiilor de vârstă şcolară,
indiferent de posibilităţile lor de învăţare, de participare sau de dezvoltare;
b) pregătirea şcolilor obişnuite, începând cu managerul şcolii şi terminând cu părinţii copiilor,
în vederea acceptării copiilor/elevilor cu dizabilităţi în clasele şcolilor obişnuite, ajungând
astfel ca şcoala să devină într-adevăr o şcoală incluzivă;
c) crearea condiţiilor optime de dezvoltare fizică, intelectuală, psihică, atitudinală şi
comportamentală a copiilor deficienţi în comunitate prin:
– asistenţă psihopedagogică de specialitate în şcolile obişnuite (în special prin cadrele
didactice de suport/de sprijin, logopezi, consilieri şi psihologi şcolari etc.);
– asistenţă de specialitate în familie;
– servicii sociale specializate acordate copilului, dar mai ales familiei, din partea
autorităţilor legale.

Aceste programe au avut în vedere garantarea şi asigurarea în viitor a unei participări totale
şi active în viaţa comunităţii a tinerilor şi adulţilor (actuali elevi) cu dizabilităţi,
asistarea/monitorizarea continuă a acestora pentru a-şi dezvolta un grad cât mai mare de
autonomie şi independenţă, în acord cu propriile dorinţe, aspiraţii şi capacităţi de realizare,
precum şi evitarea şi eliminarea oricăror forme de discriminare a persoanelor cu dizabilităţi.

Principiile care au stat la baza acestor programe pot fi sintetizate astfel:

– şcolile trebuie să includă în procesul de învăţământ toţi copiii, indiferent de calităţile fizice,
intelectuale, lingvistice sau de altă natură;
– educaţia specială încorporează principiile unei pedagogii sănătoase de pe urma căreia toţi
copiii vor avea de câştigat; această pedagogie acceptă ideea că diferenţele dintre oameni
sunt majore şi că învăţământul trebuie adaptat la cerinţele copilului, şi nu copilul trebuie să
se adapteze la cerinţe prefabricate;
– integrarea copiilor şi tinerilor cu deficienţe/cerinţe speciale în domeniul educaţiei se obţine
eficient prin participarea la procesul de învăţământ în cadrul şcolilor obişnuite care
deservesc toţi membrii societăţii; în acest context, cei care au nevoi de educaţie specială
pot realiza un progres educaţional deplin şi se pot bucura de avantajele integrării sociale;
– în şcoala obişnuită toţi copiii trebuie să înveţe împreună; şcoala obişnuită (incluzivă)
trebuie să recunoască şi să reacţioneze la diversele cerinţe ale elevilor, armonizând atât
diferitele stiluri de a învăţa, cât şi diferitele grade de reuşită şcolară, şi asigurând o educaţie
de calitate pentru toţi prin: programe de învăţământ adecvate, organizare eficientă, strategii
didactice coerente, folosirea optimă a resurselor, parteneriat cu celelalte instituţii ale
comunităţii;
– în şcoala obişnuită, copilul cu dizabilităţi trebuie să primească întregul sprijin suplimentar
de care are nevoie pentru o performanţă a lui, după posibilităţile lui; repartizarea copiilor în
învăţământul special pe timp nelimitat constituie excepţii, procedându-se astfel numai în
acele cazuri în care s-a demonstrat că instruirea şi educarea în clasele obişnuite nu pot veni
în întâmpinarea necesităţilor educaţionale sau sociale ale copilului ori atunci când e
necesară pentru binele copilului sau al celorlalţi;
– şcolile speciale pot servi ca: resursă valoroasă pentru dezvoltarea şcolilor incluzive, centre
de instruire şi resurse de personal pentru şcolile incluzive, centre ce pot oferi instrucţie şi
educaţie unui număr mai mic de copii deficienţi care nu pot fi incluşi în învăţământul
obişnuit, furnizor de sprijin de specialitate şcolilor obişnuite în soluţionarea problemelor
educaţiei speciale;
– principiul drepturilor egale presupune că necesităţile fiecărui individ şi ale tuturor sunt de
importanţă egală; persoanele cu dizabilităţi sunt membre ale societăţii şi au dreptul de a
 rămâne în interiorul comunităţilor în care trăiesc şi de a primi sprijinul de care au nevoie în
cadrul structurilor de educaţie, sănătate, angajare în muncă şi acces la serviciile sociale.
Se poate afirma că, o dată început, procesul de integrare/incluziune va continua până când
finalitatea urmărită va fi atinsă, iar aceasta depinde în mod necesar de eforturile unite ale
tuturor factorilor interesaţi (autorităţi administrative naţionale sau locale cu competenţe în
domeniu, organizaţii neguvernamentale interesate, părinţi, copii, societatea civilă în general).

Temă de control:
Educația incluzivă se caracterizează prin:
a. școlarizarea copiilor cu dizabilitate în clase omogene și parcurgerea unor programe
scolare speciale;
b. accesul in mod egal la servicii educationale pentru orice copil dintr-o comunitate în
cadrul unor școli deschise, flexibile și care valorizeaza diversitatea umană;
c. diferențierea activităților școlare astfel încât fiecare copil să obtină performanța
școlară maximă;
d. crearea condiţiilor optime de dezvoltare fizică, intelectuală, psihică, atitudinală şi
comportamentală a copiilor deficienţi din școlile speciale.