CONTRAPUNCTdin

ORASTIE

Almanahul
OA M E N I LOR
D E L A N O I 2014

C O O R D O N AT D E
DAN ORGHICI
ºi
PETRU ROMOªAN
 Almanahul oamenilor de la noi
Almanahul scriitorilor de la noi ar fi fost cu
siguranță modelul după care am vrut să scot la
lumină acest anuar, însă timpul sau, mai bine zis,
vremurile s-au schimbat, nu pot să vorbesc azi
aidoma studentului la filozofie din 1911, Sebastian
Bornemisa, nu că nu mi-aș dori, cu dragă inimă aș
face-o. În deschiderea „mănunchiului de flori”, la
pagina cinci, stă scris:
«ALMANAHUL SCRIITORILOR
DE LA NOI»,
este scos la lumină cu gândul, de a prezinta
publicului românesc de pretutindeni, mănunchiul
scriitorilor români în viață din Transilvania, Ungaria și
Bănat, sau cel puțin originari de aici.
Nizuinţa subscrisului, de a prezinta un tablou cu
totului complet al acestor scriitori, n'a izbutit așa pe
deplin, precum aș fi dorit. Câțiva scriitori au dat puțină
luare aminte apelurilor făcute în acest scop, iar pe doi,
deși ar fi avut loc aci, nu i-am mai putut invita la
colaborare.
Almanahul este arangeat nu după valoarea scrii-
torilor, pe care a o determină nu eu sunt chemat, ci după
principiul variaţiunei. Așezarea pieselor mai nainte sau
mai îndărăt, rog dar a nu fi socotită ca o clasificare a
autorilor.
Am scos la iveală și scriitori, cari unor cercuri ale
obştei românești vor fi poate puțin cunoscuți, ori chiar
necunoscuți. Dar, pentru ca tabloul talentelor literare
dela noi, să fie cât de cât complet, trebuia să-i pun. Și
apoi, în orice mănunchiu de flori — am crezut - în
apropierea trandafirilor, se face bine și câte o viorea
smerită...
Orăștie, Octomvrie, 1911.
Sebastian Bornemisa, stud. în filozofie
Dacul din viața unui geniu
Cap de dac, 11,8 x 8,5 cm, desen, grafit ;
reprodus de Musée du Louvre, Cabinet des
dessins, Inventaire général des dessins, École
française, Dessins de Jacques-Louis David,
realizat de Arlette Sérullaz, Réunion des
musées nationaux, Paris, 1991, p. 80.
În anul Domnului 2014 Almanahul oamenilor de
la noi extinde interesul nostru la creatorul român
din toată țara, la diasporă, deoarece am aflat de
cuviință să dăm Românescului scris ce i se cuvine,
și anume amploarea interculturală pe care și-a
câștigat-o. Nu putem să vorbim despre scriitorul
ROMÂN dacă îi omitem pe cei ce scriu și simt
ROMÂNEȘTE în afara granițelor ROMÂNIEI.
Tehnica secolului XXI, deși net superioară
secolului trecut, când apărea „Almanahul
scriitorilor de la noi”, sper să mă ajute a mă ridica
la prezența grafică a acestuia, iar autorii și scrierile
lor să rămână în memoria colectivă aidoma celor
prezentați de marele om de cultură Sebastian
Bornemisa.
Pornind de la un nucleu dur orăștian, prin
cercuri concentrice, se adună valori din comitat,
din Transilvania, din toată românimea și din exil,
valori umaniste, economice și politice. Pictura,
sculptura și arta fotografică intersecteză textele și le
dau valoare, înfrumusețându-le.
Contrapunct din Orăștie vrea să aloce resurse
pentru a obține în viitor efecte utile în oameni, în
cultura ce le luminează sufletele pe dinăuntru.
Caracteristică adevăraților sfătuitori, marilor
spirite le este „arderea”, acea văpaie dedicată altor
oameni. Acesta este artistul care, pe lângă profesie,
s-a dedicat trup și suflet creației și promovării
culturii. Cu el, cu artistul vă voi face cunoștință aici.
Crezul meu este și va fi cultura în diferitele ei
forme, mă înclin în fața celor ce fac cultură cu
adevărat.
Orăștie, martie, 2014
Dan Orghici, țăruzar
Umblând calea mânzului pe urmele unui
desen, am dat peste o foaie surprinzătoare din
carnetul lui David (1748-1825). Un uriaș
printre pictori, acest francez cu stea în frunte a
fost mult mai mult decât un neoclasic – o vorbă
iute explicativă în dicționare – și a avut
ghinionul suveran de a trăi vremuri excesiv de
interesante – rege, Revoluție, Napoleon, căruia
el i-a inventat iconografia, și iar rege, unul
care-i oferă onoruri pe care David le refuză,
preferând să se autoexileze la Bruxelles (îi
ajunsese bietului om !). În junețe, chinuindu-se
vreo cinci ani să obțină o mult râvnită ședere
la Roma (Prix de Rome), unde urma să învețe
marea meserie, după moda secolului, reușește,
în fine, să se vadă laureat în 1775. Va sta acolo
până în 1780 și va primi lumina, așa cum
sperase. Desenul care m-a uimit reprezintă un
dac, unul care se pregătește de luptă. Imaginea
vine de pe Columnă. David a mărturisit –
spune notița din catalog – că descoperirea
Columnei lui Traian i-a permis să-și afle calea
imediat după sosirea sa la Roma. A cerut să i
se monteze în cameră mulaje după elemente
ale Columnei și, preț de șase luni, le-a copiat
neistovit, izbutind prin aceste exerciții să uite
« relele forme franceze » în care își începuse
cariera. Cine și-ar fi imaginat așa ceva?
Adina Kenereş
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
ISTORIE ORĂȘTIANĂ
În anul 2014 orașul va împlini 790 de ani
de la prima atestare documentară, vârstă la
care puține așezări hunedorene au ajuns. Dar
cei 790 de ani reprezintă doar o verigă dintr-
un trecut istoric îndelungat, al cărui început se
pierde în negura vremurilor, confirmat de
numeroasele urme ale civilizației materiale și
spirituale descoperite pe teritoriul orașului.
Cele mai recente cercetări arheologice au scos
la iveală numeroase dovezi materiale
aparținând culturii neolitice „Turdaș”, dar și
epocilor ulterioare.
Descoperiri întâmplătoare au confirmat
dezvoltarea unei civilizații romane
înfloritoare. În perioada secolelor III-X
comunitățile daco-romană și apoi română au
fost obligate să adopte un nou mod de
existență, retrăgându-se în zone mai puțin
accesibile, din fața valurilor de popoare
migratoare.
Anul 1224 nu coincide și cu începuturile
evoluției Orăștiei. Toponimul Waras
dovedește faptul că la acea dată așezarea se
afla în plin proces de dezvoltare economică și
de cristalizare a unor structuri administrative
stabile. Orașul a început să fie înconjurat cu
ziduri de apărare, dar din cauza luptelor s-a
renunțat. În secolul al XV-lea Orăștia a fost
arsă, dărâmată și jefuită de patru ori de
către năvălitorii turci.
Ultimele cercetări arheologice din
interiorul cetății atestă existența unei
rotonde, alături de un donjon din piatră
construit pe o palisadă din secolele X-XI,
distruse de tătari la 1241. În registrul
dijmelor papale din anii 1332-1337, Orăștia
este înregistrată cu 334 de fumuri
(gospodării), fiind puțin mai mare decât
satul vecin Romos, care avea 255
gospodării. Încă din anul 1334, Orăștia are
statutul de oraș (civitas Woras nominata).
Bucurându-se de o serie de privilegii
recunoscute de către regalitatea maghiară
prin Diploma Andreiană (vezi Pământul
Crăiesc), Orăștia se va reface rapid după
distrugerea tătară din 1241. Conducerea
orașului era asigurată de un sfat ce se va
numi mai târziu magistratură, care avea în
fruntea sa un jude regal, amintit pentru prima
dată în anul 1367, în persoana unui oarecare
Cristian.
În secolele XIV-XV, Orăștia oscilează
între statutul de oraș și cel de târg. Ea s-a
dezvoltat ca centru politico-administrativ
scăunal, dar din pricina numeroaselor năvăliri
turcești, a războaielor interne, molimelor, va
decădea în starea de târg, cum este
consemnată la sfârșitul secolului al XV-lea. Se
înregistrează acum abia 159 de gospodării față
de 334, câte erau în anul 1334. În aceeași
perioadă, în funcția de juzi regali ai Orăștiei
vor fi numiți mai mulți membri ai familiei
Olah, între care îi amintim pe Ladislau, Matei,
Ștefan și apoi Matei, fiul lui Ștefan.
În epoca de început a Principatului,
așezarea de pe Mureș a trebuit să facă față
încartiruirilor de trupe imperiale și apoi
luptelor confesionale dintre locuitorii
orașului. Trebuie amintit faptul că circa 100 de
archebuzieri din orașul Orăștie participă, în
anul 1595, în oastea lui Sigismund Bathory,
care a venit în sprijinul lui Mihai Viteazul,
imediat după bătălia de la Călugăreni. După
dispariția lui Mihai Viteazul se abat asupra
orașului noi nenorociri. În toamna anului
1602, generalul Basta încartiruia în oraș 400 de
soldați austrieci, care se dedau la numeroase
jafuri și omoruri.
Instaurarea dominației habsburgice în
Transilvania va însemna obligații în plus
pentru orașul de pe Mureș, privind
încartiruirile, aprovizionarea cu alimente și
furaje, contribuții în bani, asigurarea de atelaje
pentru transport etc.
În secolul al XVIII-lea, din cauza foametei,
ruinei economice, a perpetuei mișcări
demografice, un alt flagel, ciuma, va lovi
populația orașului. În anul 1717-1718 molima
va face ravagii în rândul locuitorilor din oraș
și din satele înconjurătoare. Ciuma reiz-
Harta Comitatului Orăștie
Secolul XVIII
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
bucnește în anul 1738, înregistrându-se 156 de 1878. Se organizează strângerea de fonduri și
morți și 67 de contaminați. ofrande materiale pentru sprijinirea armatei
Orăștia s-a remarcat de-a lungul române, un rol deosebit în această acțiune
secolelor prin statutul său de centru cultural. având Ana Tincu. Tânărul licean Emil
Încă din anul 1582 se tipărea aici Palia, prima Ciuceanu trece munții pentru a se înrola
traducere românească a celor două cărți de la voluntar, participând la bătăliile Plevnei și
începutul Vechiului Testament. În același timp Vidinului, în care se remarcă prin eroismul
s-au dezvoltat instituții de învățământ care său, fiind decorat cu ordine militare.
atrag elevi și profesori din Transilvania și
Banat. La sfârșitul secolului al XVI-lea și în cel
următor va funcționa aici o școală reformată al
cărei rector va fi, între anii 1667-1669, Mihail
Halici, fiul unui nobil român din Caransebeș,
un umanist instruit la școli din Anglia și
Olanda.
La începutul secolului al XVIII-lea sunt
consemnate și școlile primare, ortodoxă și
greco-catolică, ale românilor. În urma deciziei
sinodului de la Alba-Iulia din 7 octombrie
1697, Biserica Românească din Transilvania s-
a unit cu Biserica Romei (vezi Biserica Română
Unită cu Roma). După numeroase influențe
venite mai ales din partea mitropolitului sârb
din Karlovitz, o parte a românilor
transilvăneni au decis să abandoneze
ascultarea canonică față de papa de la Roma și
față de episcopul român de la Blaj, primind pe
preoții sârbi trimiși de la Karlovitz. În ciuda
disputelor inițiale, cele două biserici au ajuns
să conviețuiască în pace, până la desființarea
Bisericii Române Unite de către regimul
comunist (1948). În momentele istorice
deosebite pentru istoria românilor, cele două
biserici, ortodoxă și greco-catolică, au acționat
în folosul intereselor națiunii.
În perioada revoluției de la 1848, Orăștia
este încadrată în planurile militare ale celor
doi combatanți, austrieci și maghiari. În
apropierea orașului, în urma unei scurte
bătălii, ungurii pierd două tunuri și 230 de
combatanți, morți și răniți, și se retrag spre
Simeria pentru a aștepta noi întăriri. În timpul
bătăliei, generalul Józef Bem a fost lovit de un
glonte în mâna dreaptă, fiindu-i sfărâmat
degetul mijlociu.
După încheierea revoluției, Orăștia va
deveni sediul prefecturii militare cu același
nume. În această perioadă, românii nu
dețineau nici un post de conducere în cadrul
magistraturii orășenești, ceea ce l-a determinat
pe protopopul greco-catolic Ioan Pop Ilieș să
înainteze, în octombrie 1851, o petiție de
revendicări guvernatorului Transilvaniei,
principele Schwarzenberg, cerând acordarea
unor drepturi în favoarea românilor. Abia la
începutul epocii liberale (1860), românii pot
avea acces la o serie de funcții în cadrul
administrației orășenești. Nemulțumiți de
numărul mic de funcții acordate, românii cer
comitelui Salmen ca dregătoriile orașului și ale
scaunului Orăștie să se împartă proporțional,
12 părți la români și o parte la sași.
Populația Orăștiei manifestă solidaritate
cu lupta fraților lor de peste munți din timpul
războiului pentru independență din 1877-
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Un rol deosebit în combaterea legilor de
maghiarizare a învățământului îi revine
avocatului Avram Tincu. Cu prilejul unei
adunări de protest de la Deva, din 10 martie
1883, el condamnă politica de
deznaționalizare promovată de guvernul
maghiar, ceea ce îi va atrage condamnarea în
urma unui proces. La rândul său, avocatul
orăștian Silviu Moldovan va participa ca
apărător al lui Nicolae Roman, inculpat în
procesul Memorandumului. Cei trei mari
oameni politici ai Orăștiei, Ioan Mihu, Aurel
Vlad și Ioan Moța vor juca un deosebit rol în
cadrul mișcării naționale românești de la
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea.
La Orăștie se va constitui grupul activist
care va milita pentru schimbarea tacticii
Partidului Național Român. Participând la
alegerile parlamentare, Aurel Vlad va pă-
trunde în parlament, în anul 1903, în urma
victoriei asupra candidatului oficial al
guvernului, la Dobra. Aurel Vlad va juca un
rol deosebit în revoluția din toamna anului
1918, fiind ales președintele Consiliului
Național Român din Orăștie. În urma Marii
Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1
Decembrie 1918, Aurel Vlad va fi ales membru
în Consiliul Dirigent, repartizându-i-se
resortul finanțelor.
Perioada regimului dualist a însemnat
transformarea Orăștiei într-un centru al
mișcării naționale românești. Aici s-au pus
bazele băncii „Ardeleana”, a numeroase
asociații culturale și economice și a unui
număr important de ziare românești care au
jucat, la rândul lor, un rol deosebit în mișcarea
de emancipare națională, culturală, spirituală
și economică a românilor.
În anul 1919 se va înființa Liceul de Stat
„Aurel Vlaicu”, ceea ce va constitui una din
cele mai mari realizări ale orăștienilor în
domeniul învățământului. Instaurarea
comunismului în România va însemna și
pentru Orăștie lichidarea tuturor
organizațiilor culturale și economice, trecerea
la producția planificată și cooperativizarea
agriculturii. Se vor dezvolta întreprinderi
precum „Chimica”, „Vidra” și „Întreprinderea
Mecanică” Orăștie, care vor atrage forța de
muncă din împrejurimi, dând noi dimensiuni
demografice orașului.
Tradițiile culturale păstrate au
determinat reînființarea unor vechi asociații
culturale și economice, între care amintim
Despărțământul Orăștie al Astrei (1993),
Reuniunea meseriașilor români (1996) și se
pun bazele a noi asociații culturale și sportive.
Orăștia demonstra și de astă dată că este
capabilă să depășească perioada dictaturii
comuniste și să-și redobândească strălucirea
culturală pe care o avusese secole de-a rândul.
Datorită tradițiilor sale istorice,
importanței culturale și gradului de
dezvoltare economică și urbană, în anul 1995,
Orăștia a fost ridicată la rangul de municipiu.
Orăștie, mai demult Oroșteiu, (în dialectul
săsesc Bros, în germană Broos, Brosz,
maghiară Szászváros, în traducere Orașul
sașilor; latină, Saxopolis).
Viața economică a Orăștiei:
La începutul anului 2014 sunt aproximativ
2200 de firme plătitoare de taxe și impozite la
bugetul local.
Viața politică:
Deși la începutul anilor ’90 numărul
partidelor politice a explodat, începutul
anului 2014 mai găsește în Orăștie șase partide
politice (cu reprezentare în consiliul local): PC,
PD-L, PNL, PNȚ-CD, PSD, PP-DD.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Scrisu-s-au scris despre Orăștie:

Coroana
«Cine n-a trecut prin Orăștie este
numai pe trei sferturi om; cine a trecut și
nu s-a oprit la „Coroana” este numai pe
jumătate om; cine s-a oprit la „Coroana”
și n-a băut o bere, acela este numai un
sfert de om; iar cine s-a oprit la
„Coroana”, a băut o bere și n-a mai cerut
alta, acela pur și simplu nu este om! Căci
o bere băută la „Coroana” (...) era o bere
„Schulleri”, produs autohton, din care a
băut chiar arhiducele Ferdinand, în
1899...»
Dominic Stanca, „Timp scufundat”

Orăștie
1/14 septembrie 1913 - O amintire
«Sosisem în Orăștie ca să ținem
adunarea generală a Asociațiuni. Era o zi
strălucită. Ni s-a făcut o primire ca la niște
împărați. Peste tot bucurie, peste tot
însuflețire. Aceeași legătură frățească
împreuna inimile oaspeților cu ale
gazdelor, același dor de înaintare și mărire
a neamului, cuprinsese toate sufletele.»
Andrei Bîrseanu, „Albumul Vlaicu" 1920

Personalitatea Orăștiei
«Cele mai multe orașe au o culoare a lor
distinctă, așa cum portul național are
culoarea lui simbolică. Toulouse-ul, de
pildă, e supranumit „la ville rose", fiindcă
e construit numai în cărămidă roșie,
netencuită. Orăștia e un oraș alb, luminos,
ca albul din portul național al locului.
Culoarea aceasta e simbolul hărniciei și al
frumuseții morale a oamenilor, români,
maghiari, germani, care au între ei
raporturi de prietenie, de intimitate, ca la
sat, încât te crezi mereu într-o mare
familie. Aici, oamenii se salută pe stradă
respectuos și familiar.»
Ion Dodu Bălan, „Artă și ideal”
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

„Almanahul scriitorilor de la noi”

OCTAVIAN GOGA
S'a născut la 1881 în Răşinari. A studiat gimnaziul în
Sibiiu şi Braşov, universitatea în Budapesta şi Berlin.
Mai lungi călătorii de studiu a făcut prin Germania,
Italia, Franţa, Englitera.
De prezent e secretarul literar al „Aşociaţiunii pentru
literatura română şi cultura poporului român". Trăieşte în
Sibiiu.
A început colaborarea la „Tribuna" din Sibiiu şi
„Familia" din Orade.
A redactat mai mulţi ani revista „Luceafărul" şi trei ani
revista „Ţara Noastră".
Lucrări:
1. „Poezii".
2. „Ne chiamă pământul", poezii.
3. „O seamă de cuvinte", articole pentru ţărani.
4. „însemnările unui trecător", crâmpee din
frământările dela noi.
Sub presă: Emeric Madách: „Tragedia omului", poem
dramatic în versuri, traducere.

TAINA Alături cu alții te 'nşirue 'n horă

Şi lumii plăteşte-i cu ce-i eşti dator,
Ascultă, copile, ce-mi spune viaţa: Fă-i patimii tale din zîmbet zăvor,
De-apururi în umbră să torci al tău gând, Tăcerea să-ţi fie deapururea soră,
Când simţi în pleoapă o lacrim' arzând, Să nu ştie nimeni ce rane te dor!
Ia sama la vreme şi-acopere-ţi faţa,
Să nu fie ochi să te vadă plângând. Iar noaptea când vine şi ceaţa se lasă,
Tu trage-ţi oblonul să n'ai mărturii,
Şi-atunci sub tavanul ascunsei chilii,
Despătură-ţi taina ce 'n suflet te-apasă,
Sfropind-o cu lacrimi de ceasuri târzii...

Politica zilei
Românul și poezia lui
Celor încă preocupați de cultura şi limba română,
celor care cred că şi-au pierdut busola în mizerabila
tranziţie spre nicăieri, ca şi celor obosiţi, celor care se
cred înfrânți de o realitate copleşitoare, le propunem
un text magistral. El vine de la Andrei Mureşanu,
unul din fondatorii naţiunii române. E bine să ne
întrebăm din timp în timp cine suntem, de unde
venim, încotro mergem.
P.R.

„A fost un timp, şi încă îndelungat, de care

românul bine simţitori numai cu lacrămi-şi
poate aduce aminte, cînd limba românească,
deşi vorbită de cea mai numeroasă parte a
poporăţiunei ce se află în această ţară, era
mărginită numai pe lîngă biserică şi pe la
casele locuitorilor români, apăsaţi de toate
părţile, iar de a fi întrodusă şi cultivată prin
Mişu Popp,
Portretul lui
şcoale, de a fi recunoscută de limbă a ţărei,
Andrei Mureşanu cum era ea a comunicaţiunei în această patrie,
nu poate fi nici vorbă. A fost iarăşi un timp,
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
care, însă, fie mărire Domnului, nu ţinu aşa
mult, cînd această limbă, vorbită mai de un
milion şi jumătate locuitori numai în această
ţăruţă muntuoasă, era ameninţată că în termin
de zece ani va fi scoasă pînă şi din casa
Domnului, azilul ei cel mai putinte. În astfeli
de împregiurări vitrege nu e mirare dacă mulţi
din fiii naţiunei române, crescuţi la pieptu-i cu
frăgezime de mamă, naintaţi la şcoale străine,
căci române nu era, pentru cultivarea puterilor
sufleteşti, în loc de a-şi arăta mai tîrziu
gratitudinea cu care omul este datori către
fiecare binefecatori al său şi cu deosebi fiul
către mamă, ruşinîndu-se de ea, sau că trecea
cu totul la castrele străine, mulţămindu-se a fi
acolo coada, cari ar fi fruntea în sînul duioasei
lor mame, sau că primea nume de grec, poate
după religiune, mai ales la Sibii şi Braşov, şi
prin aceasta cîştiga oareşcum bilet de a putea
îmbla şi ei în vestminte cetăţene, fără a suferi
ca să le mai zică cineva români, fiindcă, după
a lor părere, români era numai aceia cari ţinea
de coarnele aratrului, lega, încărca şi descărca
marfele neguţătorilor, cu un cuvînt, cari purta
îmbrăcăminte ţărănească. Cel ce se îndoieşte
cît de puţin de cuvintele mele cerce şi acum la
Braşov şi va afla că cei de altă limbă pe
neguţitoriul român, îmbrăcat cetăţăneşte, deşi
acesta astăzi nu se mai ruşinează de limba şi
năţiunea sa, nu-l numesc român, ci grec.
Aceste timpuri de tristă suvenire acum au
trecut, şi limba românească astăzi se bucură de
aceleaşi drepturi ce le au şi celelalte două limbi
din patrie, adecă germana şi maghiara. Legile
şi ordinăţiunile guvernămîntului se publică în
limba noastră ca şi în celelalte, petiţiunile se
primesc în această fără piedecă legiuită, şi de
pe la mai multe dregătorii politice am văzut şi
vedem şi rezoluţiunile împărtăşite tot în
această limbă. Deci de la noi atîrnă acum a da
acestei limbi o cultură, de care ea este capace,
şi a o aduce la demnitate, ca cu timp şi ea să
poată figura între limbile cele mai cultivate din
Europa.”
Andrei Mureşanu
(Fragment din „Românul şi poezia lui”,
Telegraful român, 1853)

Cultura nu este o cauză pierdută

Trăim timpuri ciudate. Strălucitoare și
exuberante pe de o parte, dar aspre și foarte
dificile, pe de alta. Suntem abandonați unei
libertăți fără limite, dar și fără repere morale
clare.
Cultura este din ce în ce mai copleșită de o
non-cultură agresivă, în plină expansiune, care
se desfășoară nestingherită în mass media și
remodelează pe nesimțite minți, caractere și
relații interumane.
Extravaganța, în loc să fie o expresie a
nonconformismului și rafinamentului, a
devenit mai degrabă o expresie a unei opulențe
și aroganțe fruste.
În acest marasm general, au mai rămas
destul de puțini cei care continuă să creadă, să
spere și să lupte pentru cultura autentică.
Printre aceștia se afla și publicația Vorba, care
iată a împlinit deja un an de la apariție, și care a
ales să fie de partea culturii și printre mesagerii
acelui filon de spiritualitate ce ne definește ca
oameni și ca umanitate.
Credem cu tărie că, în nici un caz, cultura nu
este o cauză pierdută. De aceea suntem alături
cu tot sufletul de cei care cred și ei în această
idee, încercând să sprijinim după puteri și
posibilități, orice demers publicistic rațional și
decent dedicat acestui scop generos. Le dorim
ziariștilor de la Vorba să continue să se dedice
onest vocației de a comunica și de a-și informa
cititorii, iar cititorilor să se bucure, săptămână
de săptămână, răsfoind paginile alese.
Cu considerație,
Natalia Elena Intotero
Deputat PSD de Hunedoara
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Vorba - Almanah 2014
Anul 2013, tocmai scurs, n-a fost un an
ușor, atât local, național, cât și mondial, date
fiind neajunsurile economice, frământările
politice.
Totuși prin perseverență, tenacitate,
economie, înțelepciune am reușit în plan local
să contracarăm efectele prelungitei crize
economice. Am reușit astfel nu doar să
stopăm regresul acestei atât de frumoase
localități, ci dimpotrivă, am realizat o serie de
lucrări care au menirea să îmbunătățească, să
ușureze și să înfrumusețeze viața locuitorilor
acestei urbe. Proiectele pe care le-am
întreprins până acum și cele viitoare sunt
făcute pentru a îmbunătăți nivelul de trai al
orăștienilor și pentru atractivitatea turistică a
orașului. Cei care trăiesc în acest municipiu
au cunoștință despre investițiile pe care le-am
făcut în sănătate, învățământ, infrastructură,
iar în plan cultural avem, de asemenea, un șir
lung de evenimente reușite. Într-o vreme în
care interesul pentru cultură s-a ofilit vizibil,
Orăștia, considerată capitala culturii hune-
dorene, a găzduit un evantai de manifestări
culturale de mare succes. Datoria mea, în
calitate de autoritate publică locală, este să
încurajez și să sprijin astfel de manifestări și
vă asigur că o voi face de câte ori este nevoie.
Am încheiat un an de muncă, strădanii și
realizări, cu bucurii, cu necazuri și unele
neîmpliniri de care trebuie să ținem seama ca
să nu le perpetuăm. Pentru aceasta suntem
datori să fim uniți, respectuoși unii cu alții, să
trăim frumos, creștinește după legile nescrise,
ale omeniei românești, sunt mai tari decât
orice lege, care se cade să o transmitem ca pe
o bogăție spirituală copiilor noștri și tuturor
generațiilor ce vor veni. Să nu uităm că
suntem români, dornici să trăim în pace cu toți
concetățenii noștri, de orice limbă și de orice
credință, că suntem împreună un popor care
respectă pe alții și dorește să fie respectat.
Privesc cu încredere și seriozitate,
responsabil și activ spre viitor, pentru a putea
realiza toate proiectele îndrăznețe pe care le-
am gândit.
Agenda anului 2014 în strategia de
dezvoltare a urbei este chiar mai încărcată
decât cea din anul precedent, iar realizările –
cu ajutorul și împreună cu dumneavoastră – o
să fie pe măsură. Am speranța că voi realiza în
2014 tot ceea ce mi-am propus, iar
dumneavoastră, stimați orăștieni, vă urez ca
anul abia început să vă aducă multă sănătate,
bucurie, prosperitate, fericire și belșug în
casele voastre.
Mulțumesc tuturor celor care au depus
eforturi și au ajutat la implementarea
proiectelor, precum și consilierilor locali care
au înțeles să pună interesul orașului înaintea
intereselor de partid sau personale și care prin
votul lor pozitiv au contribuit la evoluția
orașului.
Datorită faptului că m-ați sprijinit atunci
când a fost nevoie și pentru că realizați ceea ce
presupune alinierea cu orașele dezvoltate
vreau să vă mulțumesc și să vă asigur că ne
vom bucura împreună de fiecare proiect
finalizat, și vă pot spune că odată ce v-am
câștigat încrederea și respectul, voi face tot ce-
mi stă în putere să nu le pierd.
Cu toții împreună, pentru o viață mai bună!
Cu multă considerație,
Ovidiu Laurențiu Bălan,
primarul municipiului Orăștie
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

OCTAVIAN GOGA
(1 aprilie 1881, Rășinari- 7 mai 1938, Ciucea)
Noi
La noi sînt codri verzi de brad
Şi cîmpuri de mătasă;
La noi atîţia fluturi sînt,
Şi-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sînt cîntece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...

Pe boltă, sus, e mai aprins,

La noi, bătrînul soare,
De cînd pe plaiurile noastre
Nu pentru noi răsare...
La noi de jale povestesc
A codrilor desişuri,
Şi jale duce Murăşul,
Şi duc tustrele Crişuri.
Hans Eder
La noi nevestele plîngînd Portretul lui Octavian Goga
Sporesc pe fus fuiorul,
Şi-mbrăţişîndu-şi jalea plîng
Şi tata, şi feciorul. Bisericuţa din Albac
Sub cerul nostru-nduioşat
E mai domoală hora,
Căci cîntecele noastre plîng Bisericuţă din Albac,
În ochii tuturora. Tu eşti al vremurilor semn,
Tot bietul nostru plîns sărac
Şi fluturii sînt mai sfioşi E-nchis în trupul tău de lemn.
Cînd zboară-n zări albastre,
Doar roua de pe trandafiri Din ce-am cerut, din ce-am gîndit,
E lacrimi de-ale noastre. Atîtea rugăciuni cuprinzi,
Iar codrii ce-nfrăţiţi cu noi Şi-atîta vis neizbîndit,
Îşi înfioară sînul Subt vechiul tău tavan de grinzi...
Spun că din lacrimi e-mpletit
Şi Oltul, biet, bătrînul... Tu ştii cum ne-am trudit stingher,
De-a pururi fără crezămînt
Avem un vis neîmplinit, La Dumnezeu, acolo-n cer,
Copil al suferinţii, Şi la-mpăratul pe pămînt...
De jalea lui ne-au răposat
Şi moşii, şi părinţii... De-aceea, ostenit-acum
Din vremi uitate, de demult, De zile rele cîte-au fost,
Gemînd de grele patimi, Bătrînă te-ai pornit la drum
Deşertăciunea unui vis Să-ţi deie fraţii adăpost...
Noi o stropim cu lacrimi...
Rămîi aici, fă-ţi un popas,
Fii sfetnic bun din veac în veac
Şi spune-acasă ce-a rămas,
Bisericuţă din Albac!

Florica, 1908
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Duioase aduceri - aminte
Iată, e toamnă iar, ca-n romanță, și-a-
nceput iar un nou an școlar, cum au început
cei șapte ani la rând, când veneam la Orăștie,
la Liceul „Aurel Vlaicu", într-o căruță trasă
de cai, în care se aflau cele necesare
internatului: un strujeac - cum îi spunea tata
saltelei umplute cu paie -, o pernă cu pene de
gâscă în ea, două lepedeie, adică cearșafuri,
țesute de mama, o traistă cu de-ale gurii, cu
mere și cu nuci.
E toamnă iar, iar cad peste mine duioase
aduceri aminte de la Orăștie... Cade, ca pe
vremuri, frunza ruginită din copaci, se
răcorește vremea și păsările călătoare pleacă
de la noi spre țări mai calde târând după ele
prin văzduhul înnourat lungi melancolii
eminesciene din „Vezi, rândunelele se duc,/
Se scutur frunzele de nuc,/ Se lasă bruma
peste vii...”
E toamnă iar, precum aceea de demult,
când la vestitul liceu „Aurel Vlaicu" din
Orăștie soseau elevii din satele din jur, frații
Baiciuc și frații Popovici de la Romos, Petre
Baciu de la Beriu, Liviu Cranciova de la
Turdaș, Ciolna de la Pricaz, Bocănici din
Țara Hațegului, câțiva de prin Poiana
Sibiului, Viorel Florea din Țara Moților, într-
un frumos costum
național în care a făcut tot
cursul inferior al liceului.
Veneau de pretutindeni
tineri care, educați și
școliți serios de profesori
eminenți, au ajuns, spre
onoarea liceului, ingineri,
medici, profesori, juriști,
cadre universitare, unii
rectori ai unor prestigi-
oase universități, artiști,
poeți și mulți oameni
între oameni, oameni de
omenie care ar putea
Ion Dodu BĂLAN
(5 octombrie 1929, Vaidei)
constitui frumoase exemple pentru elevii de
azi. Aceștia se cade să înțeleagă de la cei care
au fost că tot ce ești în viață e rodul
eforturilor tale din tinerețe, din liceu și din
universitate. Se cade să aplice în viață sfatul
din versul poetului latin Vergiliu: Labor
omnis vincit improbus, adică munca învinge
orice!
Mi-amintesc cu duioșie de acele zile de
început de an școlar când, în curtea liceului
se deschidea un pitoresc târg de cărți și
manuale. Atunci clasele mai mici cumpărau
de la elevii care au fost în ele. În vremea
aceea, statul nu se ocupa de procurarea
manualelor pentru elevi cum, de altfel, greu
se preocupă și astăzi. Se puteau cumpăra
manualele vechi pentru că programele
analitice erau foarte statornice și nu se
schimbau de la an la an și chiar de la o zi la
alta. Cumpăram manualele în prezenta
părinților care sloveneau destul de anevoios
și nu știau nimic despre ele. Se vedeau
frumoase și îngrijite și tata băga mâna
bătătorită de muncă în șerpar și scotea
crițarii. O văd și pe buna mea mamă
desfăcând colțul chişchineului ori al batistei
de unde scotea bănuții pe care mi-i lăsa ca să-
mi cumpăr, la nevoie una și alta, și-mi
spunea, cu duioșie, ca și cum ar fi cunoscut
poezia lui Octavian Goga: „Zi, Tatăl Nostru,
soră dragă, și să te porți la învățătură.”
Sub cupola misterioasă a începu-turilor
de an școlar, la Liceul „Aurel Vlaicu” din
Orăștie s-au depănat prin vreme și vremuri,
ca-ntr-o poveste, anii frumoși ai tinereții
mele și-ai atâtor tineri care învățau pe brânci
sub îndrumarea unor eminenți profesori al
căror nume îl scriu cu evlavia amintirii: Aron
Demian, Ioachim Dodeanu, Gheorghe
Tămaş, Ion Dumitru, Petru Munteanu, I.
Sâmbeanu, Ciumaş, deși ar merita să fie
pomeniți toți cei care ne-au învățat și ne-au
educat.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

ȘCOLILE ORĂȘTIEI
Școala Gimnazială Filă din „Palia de la
„Dr. Aurel Vlad” Orăștie”
„Conștienți că școala și instituțiile culturale
sunt baza oricărui progres, asupra acestora și-
au îndreptat privirea și s-a întors ajutorul lor.
În prima linie conducătorii „Ardelenei” au
căutat să asigure viitorul şcoalei și bisericii. În
scopul acestora deja după primul an de
activitate, întreaga lor gvotă de binefacere o
pun la dispoziţia bisericei pentru școala sa,
înființând fondul copiilor săraci și cel al
corului. Doi ani în urmă însă, în 1888,
„Ardeleana” face aceea ce nu a mai făcut în
așa măsură nici o altă bancă românească,
anume leagă prin statute interesele fondului ei
de rezervă pentru trebuinţele şcoalei din
Orăștie, punând baza „Fondului Ardeleana”.
Susținând școala, „Ardeleana” a susținut
cel mai însemnat factor de cultură pe seama
poporului român din Orăștie”.
(Monografia institutului de credit și economii În 1970, în urma Congresului al X-lea
“Ardeleana” Societate pe acții în Orăștie 1855- al P.C.R., școala devine de 10 ani.
1910, Sibiu 1912). În 1959 s-a construit o aripă cu 2 săli de
Dezvoltarea civică și industrială rapidă a clasă, iar în anii 1971-1972 se adăugă noi săli
Orăștiei a avut drept consecință, între altele, și pentru ateliere, se modernizează curtea și
o creștere a populației școlare. terenurile sportive.
Până la 1948, anul reformei învățămân- În 1977 Școala Generală Orăștie este
tului, au funcționat la Orăștie două școli pri- divizată în două datorită faptului că numărul
mare de băieți și una de fete. elevilor era foarte mare și, ca urmare a acestui
După 1948 cele două școli își desfășoară fapt, în Orăștie sunt două Școli Generale:
activitatea pe baza altor planuri de - Școala Generală nr. 1, cu sediul în strada
învățământ, cu materii noi. Luminii, nr. 10;
În 1954 școlile sunt mixate. Școala de băieți - Școala Generală nr. 2, în zona blocurilor,
este asimilată de școala medie mixtă Orăștie devenită în anul 2001 Școala „Dominic
(Liceul „Aurel Vlaicu”), iar școala de fete Stanca”.
devine Școala generală de 7 ani. Actuala În anul 1982 se construiește noul local al
Școală Generală Dr. Aurel Vlad este fosta școlii, o clădire cu 3 etaje care cuprinde: 24 de
Școală generală de 7 ani. săli de clasă, 3 laboratoare, sala de sport, 2
În 1962 este generalizat învățământul ateliere, centrala termică, cabinet medical.
obligatoriu de 8 ani și școala noastră devine 2000 – Școala Generală nr. 1 Orăștie
Școala Generală de 8 ani Orăștie. primește numele de Școala Generală „Dr.
Aurel Vlad”.
2009 - Școala „Dr. Aurel Vlad” devine
Școală Europeană, se inaugurează o nouă
clădire.
---------------------------------------------//////////---------------------------------------------------
Școala Gimnazială Stanca. Evenimentul s-a bucurat de prezența
unor personalități ale vieții culturale
„Dominic Stanca" românești, printre care s-au numărat actorul
Anul acesta se împlinesc 37 de ani de când Florin Piersic și regizoarea Sorana Coroamă-
Școala Gimnazială „Dominic Stanca” se Stanca, soția poetului.
numără cu succes printre școlile municipiului Dominic Stanca este un nume plin de
Orăștie. rezonanță și noblețe, care se leagă
Viața fiecărei instituții este presărată cu incontestabil de cel al Orăștiei. Se spune că
diferite momente, dintre care unele rămân orașele au, fără îndoială, o personalitate
înscrise în cartea de onoare pentru a dăinui anume, la fel ca și oamenii, iar uneori, orașele
peste ani. capătă ceva din individualitatea celor care au
Din octombrie 2001, școala a căpătat o nouă trecut prin ele, așa cum și oamenii iau ceva din
personalitate prin schimbarea denumirii ei personalitatea orașelor în care locuiesc.
din Școala Generală Nr. 2, în Școala Generală Pentru Dominic Stanca, Orăștia și locuitorii
,,Dominic Stanca”, primind numele unui om ei au constituit surse necesare de inspirație, el
legat sufletește de aceste locuri, poetul, dedicând o mare parte a creației sale acestui
scriitorul, dramaturgul și actorul Dominic oraș care era atât de aproape de inima lui,
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
precum și oamenilor pe care i-a cunoscut în
timpul șederii sale aici și pe care i-a îndrăgit
foarte mult, surprinzându-i în poezii în toate
ipostazele și în toate stările lor sufletești.
În anul 1977, un grup de oameni tineri și
inimoși, învățători și profesori, au avut curajul
să se desprindă de Școala Generală, Nr. 1 și au
pășit, prin praf, schele și moloz, într-o școală
care urma să fie sălașul în care
profesionalismul și dăruirea lor aveau să
prindă contur. Dăruirea și priceperea lor au
transformat anii în luni și săptămânile în clipe,
iar elevii de atunci au ajuns părinți, părinții au
ajuns bunici, iar nepoții lor sunt astăzi elevi ai
acestei școli.
Școala Generală, Nr. 2 a funcționat la
început într-o singură clădire prevăzută cu 16
săli de clasă, două laboratoare și două ateliere.
Numărul inițial de elevi a fost de 750, iar în
prezent numărul elevilor din această instituție
este de 715.

-------------------------------------------------------,,,,,,,,,-----------------------------------------------------
COLEGIUL NAŢIONAL În 1928, clădirea este cumpărată de statul
român cu 8 milioane de lei, vărsați bisericii
„AUREL VLAICU” ORĂŞTIE reformate, tocmai având în vedere caracterul
confesional al școlii. Liceul maghiar, până la
apropiata sa desființare se mută în vechiul
local reformat. O nouă etapă începea în istoria
Liceului „Aurel Vlaicu” Orăștie. Cocoșul,
simbol al religiei calvine, este coborât de pe
turnul clădirii și pe frontispiciul ei, deasupra
porții de intrare, este așezat medalionul
„Aurel Vlaicu” – „Vulturul Carpaților”,
basorelief de bronz, conturat cu lauri, donat
de poetul Octavian Goga, prieten al lui Vlaicu
și prieten al Orăștiei.
1948 - Prin reforma învățământului din
luna august, liceul este desființat și
transformat în Școala profesională chimică;
1954 - Liceul se reînființează sub denumirea
de Școala Medie Mixtă de 10 ani; 1957 - Prin
Ordinul Ministerului Învățământului și
Filă din „Palia de la Culturii din 21 octombrie i se atribuie numele
Orăștie” de Școala Medie „Aurel Vlaicu”; 1957-1965 -
Școală Medie de 11 ani; 1965-1977 - Liceul de
Anul 1919 avea să aducă la Orăștie 12 ani; 1977-1990 - Liceul Industrial „Aurel
înființarea primei instituții de învățământ de Vlaicu”, cu profil mecanic - construcții de
rang secundar în limba română, Liceul „Aurel mașini; 1990-2000 - Liceul Teoretic „Aurel
Vlaicu”. Această înfăptuire trebuie asociată cu Vlaicu” cu profil real și uman; 2000 –
momentul istoric generat de Marea Unire de PREZENT - Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu”,
la Alba-Iulia, 1 Decembrie 1918, punctul de cu profil real și uman.
plecare la o viață nouă a românilor de
dincoace de Carpați.

--------------------------------------------///////////---------------------------------------------------

LICEUL TEHNOLOGIC 1918, când devine Gimnaziu de Fete, Despina

„NICOLAUS OLAHUS”
„Școala trebuie să urmărească tot timpul ca
tânărul să părăsească băncile ei nu ca
specialist, ci ca o personalitate armonioasă."
Albert Einstein
Misiunea noastră este de a promova
tinerele talente ce intră în liceul nostru.
Lăcașul, care acum este școala noastră, a
avut o devenire a sa, aparte.
În itinerarul sau istoric se remarcă
momentele: - în 1883 - Şcoală pentru fete,
pentru că la 1887; - să devină Școala Supe-
rioară de Stat pentru fete, transformată și ea
între 1894-1895 în Şcoală Civilă de Stat pentru
Fete. Sub acest nume funcţionează până la
Doamnă; - până la 1926 funcţionează ca
Şcoala Medie, apoi ca Şcoala Secundară de
gradul 1. În vederea unei bune vieţi şcolare, se
organizează un internat și o bibleotecă cu un
număr de 12.685 volume, ceea ce reprezintă
un fapt de cultură deosebită; - între 1948-1955
devine Școala Medie Tehnică Agricolă, apoi
până în 1958 Școala Profesională de Mecanici
Agricoli. Tot pentru o scurtă perioadă de timp,
1958-1966, este Şcoala Judeţeană de Partid,
pentru ca apoi din 1996 să devină Liceul
Economic, cu clase repartizate la secţii de
planificare precum:
- Protecţia mediului;
- Chimie industrială;
- Electric;
- Mecanic.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Tema Anuarului VORBA

Orăștia mea
Textele aparțin tinerilor condeieri de la Colegiul Național „AUREL VLAICU”

Detaliu arhitectural din

Orăștie,
Un oraș modest
Hotel Augusta Orăştie este un oraş micuţ şi
liniştit, care adăposteşte o istorie de
mii de ani, un oraş unde locuitorii
trăiesc în armonie. Catedrala este un
punct de atracţie al oraşului şi
reprezintă un simbol important, iar
primăria oraşului este una din cele
mai frumoase clădiri, aflată în centrul
orașului, care impresionează prin
dimensiunile şi frumusetea ei. Pentru
mine Orăştie este un oraş modest, pe
care trecerea timpului l-a mai
schimbat puţin, dar nu suficient. Eu
sunt de părere că îi lipsesc locurile de
joacă bine amenajate şi instituţiile
unde locuitorii oraşului, în timpul
liber, ar uita de rutina zilnică. Deşi
oraşul are mici lipsuri, este oraşul
meu natal şi trebuie apreciat.
Denisa Gligor

Mirosul istorie
Orăştia. la prima vedere, este un
oraş mic, uitat parcă de lume, situat Nicolae Adam,
în județul Hunedoara. Dar asta e doar PALIA
o primă impresie şi, ca şi în majo-
ritatea cazurilor, este greșită.
Sub mantia de pustietate, ce ai
impresia că acoperă mai mereu
oraşul, se află de fapt un oraş mic,
îmbibat în istorie, viu colorat şi plin
de viață. Mergând pe străzile
Orăștiei, nu vei simți nimic altceva
decât mirosul istoriei plutind în aer,
învăluindu-te ușor cu mistificarea ei.
Puţini ştiu că acest oraş a fost unul
dintre cele şapte scaune domnești ale
Transilvaniei, un titlu important
pentru acele vremuri.
Dar importanţa Orăştiei nu
ţine doar de fapte istorice, economie
sau industrie, ține de sentimentul
nostru interior. Orăştia este oraşul
copilăriei şi al adolescenței mele. Câte
lecţii de viaţă am primit de pe străzile
acestui oraş? Câte amintiri încă
dăinuiesc în locurile în care
obișnuiam să mă joc, copil fiind? Infinit de multe...
Poate că Orăştia nu este tipul de oraş care să le ofere tinerilor prea multe oportunități de
a se distra sau de a se realiza pe plan profesional, de a-şi urma visurile, dar este, cu siguranţă,
oraşul care oferă linişte, armonie şi siguranţă, lucruri ce doar acel acasă ţi le poate oferi oricând.
Andreea Mirela Moldovan
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Orăștie - locul în care cuvântul scris

a devenit tradiție
Nicolaus Olahus
(10 ianuarie 1493, Sibiu - 15 ianuarie 1568, Pojon, astăzi Bratislava)

Elegia la mormântul lui Erasmus din Rotterdam

Îngrijorat călător, dacă vrei să ştii a cui oase
Lespedea rece de-aici le-adăposteşte, te rog:
Mersul grăbit îţi opreşte şi-ascultă a mea tânguire.
Dacă opreşti al tău pas, tu vei afla ce doreşti.
Cum socotesc, auzit-ai de dumnezeescul Erasmus,
Căci în acest univers nimeni nu fu mai vestit.
Dărăpănatul său trup odihneşte-n mormântul acesta
Trist, însă spiritul său cu ambrozie-i hrănit.
Încă din fragezii ani el dăduse dovadă de mintea
Sa minunată la toţi oamenii cei renumiţi.
Când înflorita etate tânără trupu-i ajunse,
S-arătat pe deplin geniul duhului său.
Harnica lui tinereţe neîncetatului studiu
Fu închinată, când Biblia tot cerceta.
Când a crescut înţeleptul lui cuget şi-ajunse om matur,
În univers ca o stea fără pereche luci.
Iar când cu pas tremurând îi sosi bătrâneţea, în lume
N-a mai putut încăpea geniul său strălucit.
Anii târzii, ce-ndeobşte slăbesc ale minţii podoabe,
Lui i-au sporit şi mai mult rodnicul minţii belşug.
Să mai înşirui pe rând însuşirile sale alese?
Nimeni în stare nu e să le înnumere, cred.
Căci după cum biruieşte soarele stelele toate,
Astfel şi el pe ceilalţi toţi învăţaţi i-a-ntrecut.
Viaţa întreagă îi fuse atâta de neprihănită,
Că îl poţi lua însuşi tu ca fericit îndreptar.
Despre aceasta ne dau mărturii credincioase ale sale
Opere ce-au izvorât dintr-un cucernic talent.
Ele redau neclintita-i credinţă şi firea-i curată.
Chipu-i, ce parcă e viu, şi trăsăturile lui:
Ele ne-arată şi drumul cel drept înspre culmile-nalte
Ale-nstelatului cer ce-i pregătit celor buni.
Iar dacă vrei a afla de ce-nlăcrimaţi mi-s obrajii
Înrouraţi, să m-asculţi - rogu-te - încă puţin.
Când împăratu-nvingea pe iberi înspre soare-apune
Carol, ce este stăpân pe universul întreg,
Iar generoasa lui soră domnea în Brabant şi în Flandra,
Ocărmuind în chip drept prin înţeleptul ei sfat,
Sta credinciosul Erasmus în oraşul ce-i zic Basilea,
Care un nume-şi luă după al său împărat.
Sufletul nostru era înfrăţit prin virtuţi şi credinţă
Ce ne-ndemnau a trăi şi a muri la un loc.
Des de-acolo despre multe lucruri primit-am aicea
Multe scrisori despre cari nu pot acuma vorbi.
Însăşi regina a fost cuprinsă de-o vie-nclinare
După acest învăţat însuşi de cer înzestrat.
Ea de dorinţă ardea să-l vadă pe Erasmus
Şi să discute cu el, sacre cuvinte schimbând,
Deci fu plăcută la toţi scrisoarea prin care pe dânsul
Îl îndemna a veni, tot stăruind ne-ncetat.
Tocmai îmi făgăduise prin multe scrisori c-o să vină
Şi mă vestea tot mereu că va porni în curând. Ioan Bolborea - Fluturi
Ba-mi şi scrisese cu propria-i mână mai multe dorinţe (Replică în bronz după lucrarea
Ale curatului său suflet, în câte-un răvaş. originală în lemn a lui George
Apostu)
Tocmai se pregătea să vie să-şi vadă iubita
Ţară, prietenii scumpi şi părintescul cămin.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Însă pizmaşa Lachesis a rupt urzita sortită,
Iar în mâna-i luă Atropos firul tăiat.
Iată de ce nu putu Erasmus să-şi plinească dorinţa:
Astfel Ursita a vrut, astfel a vrut Dumnezeu.
Iată de ce, sfâşiat de chinuri cumplite, tristeţii
Pradă sunt azi tocmai eu, ce pe-ntristaţi mângâiam.
Fi-va notată c-o piatră cernită deci ziua de astăzi,
Fiindcă a lumii întregi scumpă podoabă răpi.
Scrieţi dar, ceată sfinţită a barzilor, triste distihuri,
Plângeţi, o, Muze, iar voi, Graţii, bociţi pe cel dus,
Căci răposat-a Erasmus, de-a părinţilor noştri
Gură slăvit, a pierit gloria lumii întregi.
Ce fericit aş fi fost dacă soarta-mi dădea-ngăduinţa
Încă de vie să văd faţa amicului scump!
Ce folos însă să-mi cresc durerea prin lacrimi amare,
Cu ne-nduratele-mi mâni pieptul mâhnit să-mi lovesc,
Când ursitoarele triste urzeala o ţes şi o taie
Deopotrivă la toţi, şi renumiţi, şi umili?
Căci neclintitele praguri a soartei nu poate sătreacă
Nimeni decât când îi e ceasul de sorţi hotărât.
Deci, cititor, ce te îndrepţi spre mormântul acesta, o
vorbă,
Sava Henția,
Cea de pe urmă, să-i spui astfel, cu gândul blajin:
Flori Bunul-rămas eu pe veci îţi doresc, o, ilustre Erasmus,
Care de-acum ai trecut printre bărbaţii cereşti.
Traducere din lucrarea lui Șt. Bezdechi „Nicolaus Olahus primul umanist de origine Română”,
Editura RAM, Aninoasa, Gorj, 1939

Cel mai mare umanist transilvănean a fost Nicolaus Olahus

Român de origine (într-o scrisoare
adresată lui Erasm, Olahus îşi aminteşte de
„tatăl meu care s-a născut din sângele lui Vlad
Dracula, voievodul Ţării Româneşti”) - se
trăgea din familia domnitoare în Ţara
Românească - era înrudit şi cu Huniadeştii
(bunica lui era fiica lui Ioan Huniade şi sora
lui Matei Corvinul). După studiile făcute la
şcoala capitulară din Oradea - cu limba de
predare latina şi programa de învăţământ
copiată după cele din Occident, şi cu
profesori provenind din universităţile din
Padova, Leipzig şi Viena - ajunge paj la curtea
regelui Ladislav, apoi secretar episcopal şi
canonic de Pecs (ulterior, de Strigoniu).
Secretar regal, o urmează pe regină la Viena,
Lirrz, Innsbruck şi în Ţările de Jos, mai mulţi
ani. Bun cunoscător al limbii latine (şi, fireşte,
maghiare), avea cunoştinţe şi de germană,
franceză, română şi turcă. În timpul şederii în
Ţările de Jos întreţine o intensă
corespondenţă cu Erasm (29 de scrisori ne
sunt cunoscute, dintre care 13 sunt scrisorile
trimise de Erasm), care îi adresează cuvinte
deosebit de cordiale („Nu pot să-ţi cer nimic
altceva decât să continui a fi Olahus, căci în
acest nume sunt cuprinse toate binefacerile
prieteniei”; ,,admir cu bucurie acest nume al
tău, umanissime Olahus; numele tău îl voi
înscrie printre cei mai de seamă prieteni ai
mei”; „Chipul lui Olahus s-a întipărit atât de
adânc în sufletul meu, încât nu mai poate fi
scos sau şters de acolo”; „În scrisoarea ta am
sărutat acest suflet al tău cum nu se poate mai
sincer”) şi în memoria căruia va compune
cinci epitafuri şi versuri latine si greceşti.
După reîntoarcerea în Transilvania, Olahus
organizează învăţământul de toate gradele,
îndeosebi învăţământul superior, pentru care
se alcătuiesc manuale după indicaţiile lui.
Totodată înfiinţează o tipografie în Tyrnavia;
iar ca episcop de Strigoniu, îl încoronează pe
Maximilian II ca rege al Ungariei.
Opera poetică a lui Olahus (în care - după
prof. Bezdechi - predomină trei teme: iubirea
de frate, dragostea de ţară şi devotamentul
faţă de prieteni) însumează câteva zeci de
Carmina, în genuri diferite, care poartă
amprenta influenţei lui Ovidiu; versuri
apreciate de contemporani ca elegantissima
carmina, scrise de un poeta ornatissimus. - Pe
lângă aceste versuri şi numeroase epistole
trimise (s-au păstrat 631), Olahus este şi
autorul a două lucrări istorice: Attila - o
descriere a celor trei expediţii ale
conducătorului hun; şi Hungaria - o amplă
monografie istorică, geografică, economică şi
etnografică. În aceasta din urmă, aproape
jumătate din numărul capitolelor (8 din 19) se
ocupă de toate teritoriile locuite de români, -
totodată afirmându-şi şi orginea valahă
(„Ţara de peste Carpaţi (Ţara Românească - n.
n.) a străbunilor, dintr-o vestită/ viţă viaţa-mi
dădu; fost-am doar oaspe aici” (în
Transilvania - n. n.) - în original: Maiorum
genuit me Transalpinia tellus, Stemate praeclaro,
ast hic velut hospes eram.
Ovidiu Drîmba
„Umanismul renaşterii în Ţările Române”
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Ion Budai-Deleanu
(1760, Cigmău, Hunedoara – 1820, Lemberg, azi Lvov, Ucraina)

Țiganiada (fragment)
Cântecul a IX

112
[...] Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo şi dă unt păraie,
Ţărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite şi mălaie!...
O, ce sîntă şi bună tocmeală!
Mînci cît vrei şi bei făr’ ostăneală.

113
Colea vezi un şipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea balta dă vin te-îmbie,
Iară căuş, păhar sau urcior
Zăcînd afli-îndată lîngă tine,
Oricînd chieful dă băut îţi vine.

114
Dealurile şi coastele toate
Sînt dă caş, dă brînză, dă
slănină,
Iar’ munţii şi stînce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide,
smochine!...
De pe ramurile dă copaci,
Spînzură covrigi, turte, colaci.

115
Gardurile-acolo-s împletite
Tot cu fripţi cîrnăciori lungi,
aioşi,
Cu plăcinte calde streşinite,
Iar’ în loc dă pari tot cîrtaboşi;
Dară spetele, dragile mele,
Sînt la garduri în loc dă proptele.
[...]

Din volumul Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înșiși și țara lor, alese de
Petru Romoşan, Editura Compania, 2004
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Aurel Vlaicu
Zburătorul din Binținți
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Andrei Farago
(1886-1965)
De profesie farmacist, Andrei Farago a fost cel
care a pus bazele cooperativei „DIGITALIS” care
ulterior a devenit compania „Fares” din Orăștie.
S-a născut în anul 1886 la Caransebeș, iar în
anul 1908 s-a mutat în Orăștie unde se căsătorește
cu fiica lui Josef Graffius, proprietarul farmaciei
„La Leul de Aur”.
Studiile în domeniul farmaceutic le-a efectuat
la Viena.
Andrei Farago a fost pasionat de plante,
creând numeroase rețete de ceaiuri și tratamente
folosite și recunoscute în întreaga lume.
În anul 1919 realizează un studiu intitulat
„Plantele medicinale. Cultivarea și exploatarea
lor; importanța lor în Transilvania”.
Datorită rezultatelor avute în domeniul
cercetării primește în anul 1934 „Meritul
Comercial si Industrial - clasa I” prin decret
Regal.
Orăştie este o recunoscută vatră istorică,
economică şi spirituală, în al cărei ţinut poporul
român îşi are multe acte de identitate. Pe aceste
meleaguri s-au confruntat acum două milenii
armatele Romei imperiale cu dacii retraşi în
cetăţile din Munţii Orăștiei, pentru ca ulterior,
după o convieţuire îndelungată, să ia naştere
poporul român. anii 1908, 1911, 1915. O scrisoare din 1925
Izvoarele antice ne releva date despre adresată unui partener comercial de la Viena de
practicile medicinei dacice pe bază de plante. către Andrei Farago, are în antet următoarea
Zamolxe, zeul suprem în religia geto-dacă menţiune (în limba franceză în original, n.n.):
propovăduia nemurirea şi răsplătirea faptelor pe „Primul cultivator de plante medicinale din
lumea cealaltă, iar în viaţa pământeană, prin România. Recoltare, uscare, pulverizare,
preoţii săi, practică vindecarea prin anumite laborator farmaco-chimic. Farmacistul Andrei
ritualuri. În aceste ritualuri regăsim primele Farago Orăştie. Fondat 1910.”
întrebuinţări ale plantelor medicinale din Andrei Farago şi-a câştigat respectul şi
medicina populară românească. preţuirea comunităţii ştiinţifice din România şi
Cu mult înainte ca prafurile și substanțele de străinătate, având numeroase studii publicate în
sinteză chimică să fi apărut în viața oamenilor, care prezenta valoarea terapeutică a plantelor
adică la 1697, în Orăștie se înființa farmacia „La medicinale. Într-un raport înaintat Serviciului
Leul de Aur”. Cu siguranță că leacurile și Sanitar Judeţean Hunedoara în 1926, Andrei
remediile erau obținute, în bună parte, din plante Farago arată că este „un cultivator de plante
medicinale. medicinale, cunoscut în ţară, la Viena, Paris,
Preocupările pentru strângerea, cultivarea şi Berlin, Budapesta", iar în laboratorul chimico-
prelucrarea plantelor medicinale datează în farmaceutic lucra preparate şi produse care la
ţinutul Orastiei din cele mai vechi timpuri. Astfel, acea dată nu se produceau în ţară. În cadrul
înscrisurile oficiale ale vremii consemnează acestui laborator îşi are originea renumitul
înfiinţarea unei farmacii în anul 1697 de către preparat „Persicol" preparat ulterior în cadrul
Johannes St. Piatkowski, farmacie unde se Cooperativei Digitalis.
preparau leacuri pe bază de plante medicinale. Între preocupările de început ale guvernului
De-a lungul timpului farmacia a avut diferiţi tinerei Românii de după 1 decembrie 1918 s-a
proprietari, pentru ca, începând cu 1877, să numărat şi punerea în valoare a tuturor
aparţină farmacistului Josef Graffius. În 1886 se resurselor menite să contribuie la consolidarea ei.
naşte la Caransebeş Andrei Faragó. El îşi face Prestigiul ştiinţific de care se bucura Andrei
studiile farmaceutice la Viena, având şi grad de Farago a făcut ca în 1919, Consiliul Dirigent să îi
ofiţer în armată austro-ungară. La vârsta de 22 de solicite elaborarea unui studiu privind punerea
ani, în anul 1908, vine la Orăştie, unde se în valoare a plantelor medicinale. A rezultat în
căsătoreşte cu fiica lui Josef Graffius, care îi lasă primăvara anului 1920, studiul intitulat „Plantele
mai departe farmacia „La Leul de Aur" din strada medicinale. Cultivarea şi exploatarea lor;
Regina Maria, nr. 8. importanţa lor în Transilvania”, în care Andrei
Andrei Faragó a avut preocupări legate de Farago recomandă cu tărie înfiinţarea unei
cultura în sistem organizat şi studiul plantelor ramuri agricole pentru cultivarea şi
medicinale şi a întrebuinţărilor acestora. În industrializarea plantelor medicinale sub
rapoartele Circumscripţiei Agricole din Orăştie îndrumarea Institutului Farmaceutic al
referitoare la începuturile colectării, cultivării, Universităţii din Cluj.
prelucrării şi folosirii plantelor medicinale de
către farmacistul Andrei Farago, se fac referiri la
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Andrei Farago a făcut lumii ştiinţifice cu ocazia
permanent eforturi pentru a prezentării lor la diferite
obţine pământul pe care să întruniri şi congrese de
cultive şi să amelioreze farmacie.
soiurile de plante medi- Cooperativa DIGITALIS
cinale. Dificultăţile întâmpi- şi-a extins permanent
nate în obţinerea unui lot de activitatea, astfel că întreţinea
teren propice culturii relaţii comerciale cu case de
plantelor medicinale, au comerţ de prestigiu din
determinat în 1929 asocierea Germania, Franţa, Anglia, iar
sa cu încă 15 persoane, în 1937 oferea în ţara 334 de
intelectuali şi ţărani, care să sortimente de ceaiuri, fiind
participe cu capital sau cu producătorul consacrat al
propriile loturi de teren la unor medicamente bine-
fondarea unei societăţi cunoscute în epocă. Arhivele
cooperatiste. păstrează documente în care
Astfel, la 10 decembrie farmacişti din întreaga ţară se
1929 a luat fiinţă adresează cerând produsele
Cooperativa DIGITALIS, sale. Sunt scrisori în care se fac
avându-l ca director comenzi de produse, dar se
Andrei Farago și Samoilă Ciumașiu
executiv pe farmacistul fac şi aprecieri asupra
pe parcela „Digitalis”
Andrei Farago, care venea cu o produselor deja folosite. Se
experienţă recunoscută de păstrează astfel de scrisori din
organele oficiale agricole şi se bucura de prestigiu Timişoara şi Arad până la Iaşi, Cernăuţi şi
şi recunoaşterea lumii ştiinţifice. Chişinău.
„În anul 1929, din inițiativa farmacistului Preparatul Persicol este de departe cel mai
Andrei Farago, a luat ființă în Orăştie Prima cunoscut produs al Cooperativei, atestat şi
cooperativă agricolă română pentru cultivarea autorizat de către Andrei Farago încă din 1927. În
plantelor medicinale și preparate în droguri”, compoziţia Persicolului intrau numeroase plante
cunoscută sub numele de „DIGITALIS”. medicinale, printre care şi frunzele de Digitalis.
Denumirea cooperativei a dat-o planta Digitalis, Acest preparat şi-a câştigat un renume
care crește pururea alături de mentă (Mentha extraordinar în lumea medicală, fiind folosit la
piperita)”. tratarea a numeroase afecţiuni, printre care:
În cadrul Cooperativei DIGITALIS, Andrei tuberculoza, arterioscleroza, sifilisul, dizenteria,
Farago introduce în cultură pentru prima oară în hepatita, febra tifoidă, etc. Deosebită între
România speciile de Digitalis lanata şi Digitalis documentele păstrate în arhive este
purpurea. Experiența acumulată în anii anteriori corespondenţa păstrată cu spitale, personalităţi
de către Andrei Farago a făcut posibil ca la numai din lumea medicală şi farmaceutică, care îşi
un an de la înfiinţarea cooperativei, pulberea expun punctele de vedere cu privire la preparatul
titrată de Digitalis purpurea obţinută la Orăştie să „Persicol”, precum şi observaţiile zilnice ale
se ridice la exigenţele de calitate ale standardului medicilor care şi-au tratat pacienţii suferinzi de
internaţional, devenind astfel primul etalon diferite afecţiuni cu acest produs. „Persicolul” a
naţional român. fost un medicament folosit pe scară largă de
La Cooperativa Digitalis s-au cultivat şi Armata romană în timpul celui de-al doilea
ameliorat peste 20 de soiuri de plante medicinale, război mondial. Datorită proprietăţilor evidente
printre care: Digitalis lanata, Digitalis purpurea, ale produsului, în anii războiului se cere chiar
Mentha piperita, Mentha crispă, Foeniculum schimbarea numelui său în „Antitoxin”, cerere
officinalis, Salvia officinalis, şi altele. motivată tocmai de însuşirile sale.
Calitatea esenţei de Mentha piperita extrasă la Calitatea înaltă a preparatelor realizate la
Digitalis Orăştie a fost considerată de specialiştii Cooperativa DIGITALIS a fost apreciată la
vremii ca fiind comparabilă cu esenţele de numeroasele expoziţii din ţară şi străinătate la
Mitcham (Anglia) şi de Miltiz (Germania), foarte care a participat, unde a fost recompensată cu
apreciate pentru calităţile lor. Diplome de Onoare şi medalii de Aur.
Toate studiile referitoare la ameliorarea În semn de preţuire pentru meritele sale
soiurilor de plante şi conţinutul în substanţe deosebite şi pentru rezultatele obţinute de
active ale acestora erau efectuate în cadrul Cooperativa Digitalis al cărei director executiv
„Laboratorului chimic, fiziologic şi biologic" era, în anul 1934 lui Andrei Farago i se acordă
înfiinţat în cadrul Cooperativei DIGITALIS şi prin Decret Regal medalia „Meritul Comercial şi
condus de farmacistul Andrei Farago. Pornind de Industrial - clasa I".
la efectul benefic asupra sănătăţii şi din Andrei Farago a trăit o viaţă de om cu
preocuparea de a obţine produse de înaltă pasiunea şi credința nestrămutată în elixirul şi
calitate, au rezultat studii care vizează realizarea miraculosul plantelor medicinale, în binefacerile
condiţiilor optime pentru dezvoltarea cât mai acestora.
bună a plantelor, astfel încât în structura lor să Motto-ul sub care şi-a aşezat în 1920 studiul
înmagazineze o cantitate cât mai mare de făcut la cererea Consiliului Dirigent vorbeşte de
substanţe active. Pe bază observaţiilor din teren la sine despre crezul care i-a călăuzit întreaga
şi a experimentelor efectuate în laborator, s-au viaţă şi cariera: „Domnul lasă să crească leacurile
elaborat studii care s-au bucurat de aprecierea din pământ, iar un om cuminte nu trebuie să le
nesocotească"
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Născut la Balşa, lângă Orăştie.
Studii: Orăştie (ciclul primar), Blaj (liceul),
Cluj (Facultatea de Litere).
Activitate:
Decembrie 1918 - profesor la Liceul „Andrei Şaguna" Braşov.
Iulie 1919 - vine la Orăştie. Devine rectorul internatului şcolii
româneşti.
1921 -1938 - director al Liceului „Aurel Vlaicu".
A pus bazele Societăţii de Limbă Română „Mihai Eminescu".
1938 -1945 - inspector general în Ministerul Învăţământului.
Din 1949 - profesor la mai multe şcoli din zona Orăştiei.
1970 – Trece în eterniatate.
Din 1999 este Cetăţean de Onoare (post-mortem) al Orăştiei.
ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNUI
ANUAR
„Revista Gândirea, 1922-1923"
Liceul „Aurel Vlaicu”
cca. 1900
„Am cetit cu o emoționată atenție un
modest anuar, împodobit frumos cu un
chenar colorat în motive românești.
În vâltoarea de patimi, de ambiții, de uri
care dezagreghează sufletul românesc, ca o
mângdiere ne vine rezumatul unei munci
rodnice care se desfășoară, nebănuită, într'un
orășel mic din Ardeal. Anuarul liceului
«Aurel Vlaicu» din Orăștie, este o minunată
hartă a progresului școalei românești.
Citim acolo: «după trei ani de carte
românească (elevii) și-au însușit binișor limba
maternă în graiu și scris, și s'au familiarizat cu
stilul, caractere, didactice din vechiul regat»
(pag. 69).
E poate prima noastră cucerire culturală
dela unire. Elevii liceelor din nouile ținuturi
vor mânui cu ușurință limba literară și vor
putea pricepe toate subtilitățile. Astfel se
netezește drumul cărților literare, și fiecare an
va însemna o nouă biruință a culturii
românești asupra unui prestigiu fals, de care
s'a bucurat și se mai bucura încă cultura
maghiară.
Dar aceasta ofensivă, a învățăturii noastre,
dusă cu entuziasm și pricepere, nu se
mărginește la programul strict analitic;
printr’o extensiune a obligațiilor sec peda-
gogice, profesorii înlesnesc formarea unei
judecăți personale.
Spicuiesc la întâmplare câteva lucrări la
limba română: cl. IV, Caracterizarea eroului
din nuvela: «Alex. Lăpușneanu», «Ion
Creangă: Autobiografia»; cl. VI, «Priviri
generale asupra poeziilor lirice ușoare»,
Aron Demian
(15 Februarie 1891-1970)
«Doina de Eminescu — analiză literară»; cl.
VII «Origina Românilor și teoriile pentru
continuitate», «Activitatea literară a lui
Dosofteiu», «Aprecierea operei lui Miron
Costin»; cl. VIII «Insemnătatea operei
«Echilibrul între antiteze» de I. Eliade
Rădulescul», «Rolul revistei Convorbiri
Literare», «Hașdeu ca istoric și filolog»...
«Inteligența elevilor se poate mișca dar în
voie, spiritul lor critic poate căpăta o
minunată desvoltare — și toate în contact cu
ceeace avem mai caracteristic din desvoltarea
noastră culturală. Ca niște plante reașezate în
pământul și climatul lor natural, spiritele
școlarilor români din nouile ținuturi vor
putea găsi acel elan de vieață, acea vigoare
spirituală pe care o cultură străină și ostilă nu
le-o putea da. Sensibilitatea lor se va desvolta
și va avea rezonanța poeziei lui Eminescu,
Coșbuc sau Anghel, agerimea lor critică va
păstra ceva din finețea tăioasă a lui Caragiale
și dragostea de pământul patriei o va
înțelege-o din Creangă sau Sadoveanu.
Noțiunea de neam va căpăta un puternic
substrat sufletesc.
Anuarul liceului «Aurel Vlaicu» din
Orăștie ne-a dat nădejdi într'un apropiat mai
bine. Este o puternică energie culturală pe
care n'o bănuim — sunt suflete care se revarsă
din plin, într'o muncă anonimă și totuși
singura binefăcătoare pentru neamul acesta.
Și orășelele tihnite din depărtări, unde
sbaterea sgomotoasă și sterilă a Capitalei nu
vine decât sub vagul ecou al gazetelor, se
pregătește tăcut, un nou suflet românesc.
Dacă oamenii politici, ca și scriitorii, ar
înțelege câtă mustrare cuprinde anuarul cu
chenar frumos colorat ca un chilim, întocmit
din dragoste și credință de profesorul Aron
Demian — câtă trudă zadarnică nu s'ar
economisi!
De la necunoscuții muncitori ai culturii
românești ne va veni desigur o nouă
generație mai entuziastă, mai idealistă, și
poate mai energică.”
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Ion Baciu
(1921, Orăștioara de Sus - 2004, Cluj-Napoca)
Acad. Ion Baciu, născut la Orăștioara de Sus
(1921-2004), a urmat cursurile Facultății de
Medicină din Cluj, luându-și doctoratul, în
anul 1946, cu teza „Rolul sistemului nervos
central în provocarea reacției fagocitare”. De-a
lungul vieții a împletit în mod exemplar
activitatea de catedră cu aceea de cercetător,
urcând treptele universitare, de la preparator,
asistent, conferențiar, profesor, ajungând, între
1976 și 1984, rector al Institutului de Medicină
și Farmacie din Cluj. Neobosit cercetător, a
adus contribuții științifice în domenii de mare
interes ale fiziologiei moleculare integrative:
fiziologia imunității, fiziologia sângelui și
Amintiri cu profesorul Ion Baciu
Ion Baciu (dreapta)
și laureatul Premiului Nobel Emil Palade (centru)
În toamna anului 1979 îmi începeam
studiile la Facultatea de Medicină Generală din
Cluj-Napoca, după ce trecusem cu mare succes
un examen de admitere la care participaseră
peste 4 000 de candidați și care umpluse de
mândrie, bucurie și... alcool sufletele consă-
tenilor mei din Orăștioara de Sus, sat în care se
născuse și cel care în acea perioadă era rectorul
homeostazia oxigenului, fiziologia circulației
sangvine și fiziologia muncii. Împreună cu
Grigore Benetato și C. Oprişiu, are contribuții
experimentale deosebite privind rolul
sistemului nervos în procesele imunologice și
în acțiunea nervos-centrală a hormonilor. Este
unul dintre fondatorii conceptului de
neuroimunomodulare și al Societății
Internaționale de specialitate. Între 1956 și 2003
a fost conducătorul celui mai important grup
european de studiu experimental al
eritropotinei și reglării eritropoezei.
Rezultatele cercetărilor sale au fost publicate în
peste 300 de cărți, studii, comunicări, apărute
în țara și peste hotare, dintre care amintim:
„Fiziologia sângelui și a hematopoezei”; „Die
homeostatische Funktion des fibrinolytischen
Systems”; „Sur le rôle de l’hypothalamus et de
la formation réticule bulbaire dans la
régulation de l’erythropoiese”; „Bazele
fiziologice ale ergonomiei”; „The Nervous and
Humoral Control of Erythropoiesis în Oxigen
Homeostasis”; „Nervous Control of the
Phagocytic System”; „Homeostazia
oxigenului”.
În semn de recunoaștere a autorității sale
științifice, acad. Ion Baciu a fost ales ca membru al
mai multor societăți științifice și cooptat în colegiile
de redacție ale unor prestigioase reviste de
specialitate din țară și străinătate. În 1991, a fost
ales membru corespondent al Academiei Române și,
în 1993, membru titular. (cf. Academia Română)
Institutului de Medicină și Farmacie Cluj-
Napoca, academicianul Ion Baciu.
Eram în anul doi când, în pauza unui
curs, o secretară a întrebat dacă studentul
Săndesc este prezent și m-a anunțat că sunt
convocat la Cabinetul Rectorului la ora 13.
La 13 fără un sfert m-am înființat la Cabinet
cu o senzație de amețeală și ireal. Eram încă
un animăluț sălbatic din Munții Orăștiei, un
lup singuratic, care nu agrea socializarea în
afara micii sale haite, iar pe profesor, deși
născut în aceleași locuri, nu-l percepeam
deloc ca pe un bătrân fost șef de haită. Nu îl
cunoscusem pe profesor până atunci, trecea
foarte rar prin satul său natal, căci casa
părintească fusese vândută, iar această
coincidență geografică nu îmi dădea deloc de
gândit și nici nu îmi trecea prin cap să mă
proiectez ca discipol sau ca urmaș al său.
Constatam doar cu uimire că organele care îmi
crescuseră acolo în munți - mintea, voința,
energia, curiozitatea - mă ajutau să mă descurc
cu brio în fața provocărilor sistemului în care
intrasem și nu mă gândeam la nimic altceva.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Poate asta îl și contrariase și incitase pe
profesor, care mă aștepta, micuț dar distins și
pedant, în picioare lângă fereastră, scrutând
nostalgic peisajul marelui oraș transilvan, cu
cafeaua aburind pe pervaz. După ce l-am
salutat de sub carapace, s-a așezat cu mișcări
fine, rotunde în fotoliu și m-a invitat să iau loc.
—Dumneata ești din Orăștioara de Sus?
m-a întrebat.
—Da.
—Dumneata știi de unde sunt eu?
—Da, din Orăștioara de Sus.
—Și atunci de ce nu m-ai căutat până acum?
—Nu știu, nu a fost cazul.
—Și dacă nu ar fi fost „cazul”, ai fi putut
absolvi facultatea fără să mă cauți?
—Nu știu, posibil.
—Vreau să-ți spun că apreciez acest lucru și
urmăresc cu atenție evoluția ta. Te felicit
pentru excelentul rezultat de la admitere și
pentru performanțele obținute până acum, și
sper că acea notă de 7 din primul an să fie doar
un accident...
—Mulțumesc.
M-a întrebat apoi despre câțiva bătrâni din
sat, prietenii săi din copilărie, despre râu,
despre pădure, despre sat în general. S-a
bucurat că particip activ la tradițiile de Crăciun
(Steaua, Irodul, Piţărăii, Călușerul) și că știu
colindele cele vechi, pe care nici el nu le uitase.
Atunci acea discuție despre satul meu nu m-a
emoționat, pentru că eu eram satul, eram parte
componentă a lui. Acum, în fotoliul meu de
profesor , înțeleg pe deplin tremurul din vocea
profesorului Baciu: „Avem ceva cu adevărat
doar din momentul în care l-am pierdut.”
Dorel Săndesc

Infinitul trece câteodată și prin centrul

unui oraș de provincie
Cornel Nistorescu
(15 decembrie 1948, Turmaș)

Prima poartă sau despre

liniștea unei amiezi
Există o vreme în august când toate ți se
par mai clare, când se suprapun
anotimpurile și când aerul mai are ceva din
căldura senzorială a verii, pătrunsă în
materialitatea ei de-o limpezime venită
dinspre serile de toamnă, când vezi lucrurile
în profunzimea lor fără nici un pic de efort.
Pe o asemenea vreme, turiștii cu buzunarele
goale se buluceau la magazinul de blănuri
din Orăștie, se fotografiau pe scările
catedralei, să nu le rămână nefolosite cele
câteva poziții ale unui film, pus în aparat
pentru orice eventualitate. Ce era destinat
albumului fusese epuizat. Familia pe plajă, în
fața unui monument, pe o balustradă, cu
țigări ne-aprinse în colțul gurii, sau în fața
unui vânzător de suveniruri. Între timp,
marginea orașului, cotropită parcă de
orizontul prea clar, obositor de tare, se mișca
moale, cu acel ritm al zilelor nădușitoare.
Intrările orașului erau pe jumătate moarte, ca numai firmele vopsite țipător și scrise cu litere
niște porți de cetate ferecate pentru odihna de mari, «La Con», «La Alexandru», «La Urban»,
după prânz. Munții vineți păreau că forțează aveau ceva comun cu lumina și cu culorile mai
invizibilele porți ale acestei foste cetăți, pentru vii. Anii au trecut, bătrânul se culcă în fiecare
a pătrunde spre centru, în fotografii, în zi la ora amiezii, și-n gălăgia cucoanelor lui nu
oglinzile geamurilor spălate de ploi, în mai are nici liniştea de a-şi aduce aminte de
vitrinele mari și încărcate. vremea când lucra cu toată familia în
Strada Căstăului, un culoar drept printre magazin, de dimineaţă până seara, când
casele noi, lăsa crestele munților intrau doamnele cu umbreluţe şi cereau
Sarmizegetusei dace să intre adânc în oraș, materiale de rochie. Le aşeza pe un scaun
până la geamul bătrânului Con, pe vremuri tapiţat şi se strecura după tejghea, de unde
proprietarul unui magazin, azi un bătrân de scotea viguri de material cu miros de naftalină
80 de ani, sclerozat și bolnav de rinichi, şi le rostogolea în aşa fel ca să bată pe mătasea
incapabil să-și mai aducă aminte de acei ani răsfirată în valuri moi, odihnitoare, cât mai
când strada era plină cu ateliere multă lumină. Iar dacă o doamnă rămânea
meșteșugărești, cu locuri pentru aruncat nemişcată pe scaunul ei, apela la ultima lui
gunoiul și prăvălioare răcoroase, din care şansă de a vinde ceva, un material unicat, a
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
cărui valoare şi importanţă o spunea după
ochi şi după zâmbetul mieros, complice, dacă
îl luaţi pe acesta, aveţi şansa de a fi singura
doamnă din oraş cu o rochie dintr-un
asemenea material. Şi femeia, cu pasiunile
stârnite, cumpăra fără să se târguiască, în
vreme ce ţăranii luau un kilogram de cuie şi
nişte zahăr şi plecau iute spre casă. Pe
vremuri, domnul Con nu se ocupa de ţărani.
El primea comisionarii prăfuiţi, veniţi de prin
toată ţara cu geamantanele lor roase, din
piele de viţel şi cu interminabile liste de
materiale, încercând să i le vâre cu de-a sila
pe gât ca fiind rare, valoroase şi bune.
Acum, nevasta lui, mult mai tânără, cu alte
două cucoane, rude sau prietene de familie,
zăngăne la crătiţi, pun zacusca pentru
toamnă şi vorbesc tare pentru că, la 60 de ani
ai lor, şoaptele aparţin tăcerii. Când ies în
oraş şi caută frişcă, întreabă mai întâi dacă e
proaspătă, îşi bagă degetul în bidon şi gustă
plescăind din vârful limbii ca pe vremuri.
Aşa că el doarme până la 16, când aude
căzând ranga magazinului universal,
instalat tot în casele lui, naţionalizate în
1948, şi când şi când cere o cană cu apă rece,
pe care o bea încet. Pentru că nu poate face
decât câţiva paşi, de vreo 20 de ani n-a
apucat să iasă din curte şi să ocolească
clădirea spre a ajunge în faţa magazinului şi
apoi să intre, să vadă ce e înăuntru. El crede
că sunt aceleaşi mărfuri ca prin anii ’40,
chiar dacă s-a schimbat lumea şi magazinul
a crescut. Au fost zidite alte ferestre, mult
mai largi, cu vitrine colorate, despre a căror
abundenţă ar fi exclamat nemulţumit că este
nici mai mult, nici mai puţin decât o
pierdere categorică. Ne ieşind în faţa clădirii,
nu are de unde să ştie că atelierul de rotărie de
peste drum s-a desfiinţat, că în locul lui e o
bodegă cu terasă de ciment înţesată de mese
ascunse sub umbrele la care tăietorii de lemne
şi ţăranii de pe Valea Grădiştei aşteaptă un
camion sau un turist generos cu locuri libere
ca să-i ia, câştigând astfel timp faţă de
autobuzul cu ora de plecare cam pe la amiază.
Domnul Con crede că prin faţa fostului său
magazin mai trec băieşii de la Căstău, Romos
şi Orăştioara, cu măturile legate într-un
ştreang, gata să-ţi dea una din ele pentru o
bucată de pâine, de săpun sau pe un kilogram
de făină. El crede că strada se termină tot la
Bogatu şi la grădina lui Bocoş, un bogătoi al
Orăştiei prin ’30-’40. Dimineaţa se trezeşte de
noapte, aude un fel de zgomot ciudat venind
de peste râu şi, dacă şi-ar întreba consoarta
sau prietenele ei, ar afla că oraşul a fost
străpuns până aproape de el de o mare fabrică
de blănuri. Iar grădina lui Bocoş nu mai există,
a fost împărţită, s-au bătut fundaţii şi s-au
ridicat case. Unul din cei doi fraţi Bogatu a
murit, cel viu a vândut vechea casă unui ţăran
din Romos, unul dintre aceia în gura căruia
domnul Con nu se uita când intra în magazin,
ci-l lăsa pe mâna femeilor. Ţăranul aşezat pe
uliţa pe care odinioară intra în oraş cu spatele
încovoiat de greutatea măturilor şi a
măturoaielor, că abia îşi mai putea trage
picioarele încălţate în opinci de gumă, şi-a
făcut o casă nouă, asemănătoare cu o vilă.
Unuia din cei doi Bogatu, celui rămas în viaţă,
i-a zidit în marginea curţii o cameră cu un
antreu şi acolo fostul aristocrat al străzii
trăieşte singur. Are un perete încărcat cu
fotografii îngălbenite, tatăl său şi fratele – fost
curier militar în armată. Într-o fotografie se
Nicolae Adam,
Izvorul de aur
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
mai văd doar roţile bicicletei şi picioarele, ca
doi stâlpi, strânse de cizme, unul pe pământ şi
celălalt pe pedală. Fotografia s-a decolorat
puternic, se şterge pe zi ce trece, mâncată de
un oxid ruginiu.
Prima poartă sau despre un om
şi o linie
Orăștia
Vedere aeriană
De la acest Bogatu până la cantonul de la
linia mocăniţei era o bucată bună de drum.
Ani de-a rândul un om a dormit acolo, lângă
o linie subţire, îngustă şi singuratică, pe care
treceau doar două trenuri pe zi, unul cu lemne
şi altul cu oameni, şi amândouă duse de el şi
de un prieten, tot timpul cu gândul la nevastă,
dacă nu cumva, furată de vreo ciorbă, a uitat
să schimbe macazul şi se vor trezi în mijlocul
porumbiştii cu trenuţ cu tot. Trecea şi o vedea
pe nevastă stând dreaptă lângă barieră, cu
haină de cantonier descheiată şi cu steguleţul
galben vârât în buzunarul de la piept ca un
stilou. Celălalt mecanic, unul Bela Bernard,
ajuns la Orăştie de pe la Arad, a găsit postul
de cantonier ocupat de nevasta lui Simţea, aşa
că pe a lui a pus-o să aibă grijă de casa cea
nouă, zidită lângă linie. La început, căci erau
tineri şi se iubeau, când trecea trenul lui,
locomotiva fluiera scurt, ca şi cum i-ar fi zis
«eu mi-s nevastă, încălzeşte mâncarea că în
zece minute vin acasă», dar cu vremea n-a mai
fluierat, obosit de atâta iubire, ca toţi oamenii
sătui de ce le umple prea mult viaţa. Au trecut
anii. Trenurile veneau şi se întorceau huruind
domol. Plecau oamenii străini acolo sus în
munte, stăteau din primăvară târzie până-n
toamnă şi din când în când trimiteau pietre
împachetate în lăzi cu afişe, «nu atingeţi», «nu
răsturnaţi», vegheate de paznici. Nu
înţelegeau de ce li se poartă atâta grijă unor
pietroaie sau cioabe şi nici nu făceau eforturi
să afle. Ei îşi făceau datoria de mecanici,
convinşi că e lucrul dracului să-ţi bagi nasul
unde nu-ţi fierbe oala, asta până într-o zi, când
unul din acei oameni bătrâni, tăcuţi şi iubitori
de munte şi de pietre ascunse sub rădăcinile
brazilor a scăpat sub tren, iar roţile i-au
fărâmat oasele bucată cu bucată şi ei au aflat
că era vorba de un profesor, că cei din munte
sunt oameni de seamă, istorici şi scriitori care
sapă la descoperirea unui popor străvechi, un
fel de neam păduratic, de strămoşi ai
românilor. Cu vremea au început să-i
cunoască pe profesori şi pe copiii veniţi cu ei,
uneori chiar glumeau şi aflau că e mare
bucurie sus că s-a mai descoperit o oală şi se
făceau că se bucură, deşi în sinea lor se
întrebau ce mare lucru e să descoperi o oală
când pe lume sunt atâtea.
Numărul trenurilor a crescut. Casele au
înghiţit cantonul, au apărut şi dincolo de linie,
zidite de ţăranii care intrau în oraş pe acea
stradă şi vindeau mături sau lapte şi între
două târguieli aflau că se vinde o casă sau o
grădină. Exploatarea lemnului lua proporţii.
Căutarea pietrelor la fel. Abia se mai
cunoşteau între ei cei de la linia ferată.
Veniseră drezine şi nişte Reşiţe iuţi şi silitoare.
Era greu de numărat trenurile. La fel şi anii,
treceau ca vagoanele pe sub ochii lor şi, într-o
zi, acest Simţea s-a trezit om bătrân,
pensionar, cu trei fete, una măritată cu un
ofiţer, alta cu directorul abatorului din Haţeg
şi alta elevă de liceu teoretic. Acum iese pe
prispa cantonului, îşi scoate picioarele din
bocanci ca să se încălzească şi se uită cum trec
trenurile, cum nevasta lui, mai tânără decât el,
iese cu fanionul în buzunar şi lasă bariera,
salută mecanicul şi frânarul, ridică ţeava
vopsită în alb şi roşu şi se întoarce la bucătărie,
în vreme ce el stă până la amiază şi se uită cum
orăşenii cei noi, ţăranii din Căstău sau
Orăştioara, vin acasă cu vacile sau cu oile. Ei
se consideră orăşeni, oameni care poartă
pantaloni de tergal şi au neveste cu părul tuns
scurt, dar cresc câte ceva pe lângă casă,
convinşi că cel lipsit de un animal în curte nu
e om, e un puturos şi un nime-n lume. La
amiază, fostul mecanic mănâncă ceva, adună
într-o găleată corcoduşele galbene de coapte,
moi, noroite pe jos, şi le dă la purcel. Când nu
mai are ce face, pleacă pe la vecini, în general
cam tăcuţi, convinşi că la oraş se vorbeşte
puţin, dar tot cu bancă în faţa porţii, loc pentru
sporovăit seara târziu sau duminică după-
amiază, şi povesteşte cu ei, mândru de
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Orăștia
Vedere aeriană
respectul ce i se poartă, ca un orăşean bătrân
ce se află. Casele lor mai poartă pe fruntarii un
chenar cu iniţialele capului de familie, cu anul
ridicării, iar sub streaşini acele figurine de
ipsos, capete de femei sau de bărbaţi bărboşi,
după obiceiul satelor o vreme ocârmuite de
vechiul imperiu al lui Franţisc Iosif. Toţi au
sentimentul că oraşul a început cu ei şi se simt
bine la marginea lui, acolo unde femeile ies cu
găleţile pline cu săpunele şi le aruncă în şanţ,
unde iarba e tocată sistematic de gâşte şi de
raţe, nepăsătoare pe la amiază, în mijlocul
şoselei, mai totdeauna împuţinate de
autobuze sau de camioane. Dar oraşul e vechi,
chiar mai vechi decât pot ei crede, nici ciumă,
nici războaiele şi nici neamurile prăvălite
peste el nu l-au putut îngropa în praf. Se mai
văd şi azi pietrele din casele vechi, romane sau
dacice, căzute sub vremi şi puse în ziduri noi,
bătrâne şi ele astăzi, umede şi acoperite pe
alocuri de muşchi. Zidurile cetăţii au rămas
prin curţile oamenilor, ziduri de magazii sau
de şoproane, o biserică, bineînţeles cu ceas pe
toate feţele turnului, o mănăstire de maici
înconjurată de ziduri groase şi înalte, pe vârf
presărate cu sticlă şi cu fire de sârmă ghimpată
întinse prost, probabil şi din cauza crengilor
încărcate toamna cu fructe. Când ultimele
generaţii de ţărani nu se mutaseră încă la
periferie şi veneau cu ce apucau să rupă de la
gură ca să vândă, oraşul avea moară de hârtie,
tipografii în care se scoteau calendare şi
almanahuri, dar mai ales ziare şi foi pe care
ţăranii ştiutori de carte le citeau seara pe
prispă şi nu se mişcau până nu ajungeau la
ultima pagină, chiar dacă ar fi fost să fete zece
vaci.
A doua poartă sau despre
strada Cloşca nr. 20
De pe «uliţa Căstăului» în acele vremuri se
vedeau până în zăvoi două cordoane de sălcii
pe malurile unui râu nestatornic. O cărare
strâmtă însoţea apa din Beriu până în
marginea oraşului şi pe ea veneau ţăranii cu
găleţile zincate pline cu lapte, astupate cu
cârpe îndesate pe lângă capace, pe unde mai
scăpau totuşi picuri albi şi strălucitori. Plecau
de acasă înainte de-a se lumina de ziuă cu
nişte feştiloaie făcute din bâte cu capul învelit
în cârpe muiate în petrol şi, când se revărsa de
ziuă, femei şi bărbaţi, cu rucsacuri de pânză
albă în spinare şi cu două găleţi în mâini,
strigau pe la porţi, laptele, doamnă, am venit
cu laptele şi cu brânza, şi fiecare îşi avea
«doamnele» lui, despre care credea că o duc ca
în paradis şi se ocupă de cele mai importante
treburi ale lumii. La întoarcere, în funcţie de
cojile de pâine, de pantofii scâlciaţi, primiţi
cadou pentru copii, se lăudau ce doamne bune
şi frumoase au, cum îi tratează de sărbători cu
un ou roşu sau cu un pahar de vin. Ajungeau
acasă spre seară şi ziua trecută se numea «zi
de piaţă» şi se încheia totdeauna cu
deznodarea batistei şi cu numărarea banilor
mototoliţi. Dimineaţa îi aştepta pământul.
Trecând ei mereu, cu ritmicitatea unui
calendar, n-au mai băgat de seamă
schimbările. Dar într-o bună zi zăvoiul a
devenit stradă, cu case pe marginea
tăpşanului lăsat liber, şi ce mai ştiu cei bătrâni
e că ultimul număr de casă era pe vremuri 20,
că uliţa Beriului, azi Cloşca, s-a întins de-a
lungul râului şi cea mai frumoasă casă de
atunci, cea de la numărul 20, astăzi se zbate în
ruină. Abia nu demult proprietara a băgat de
seamă că berienii nu mai vin cu lapte, că i-au
devenit vecini şi că unul într-un an mai trece
pe jos spre casă. Ceilalţi merg cu rata şi vând
totul la piaţă, îmbrăcaţi în halate albe. Cei
mutaţi au adus carele lor şi boii mari, cară
cărbuni şi lemne prin oraş, au podurile pline
cu fân şi cu porumb nezmicurat, unii chiar
pătule din nuiele, folosite doar pentru
depozitarea vechiturilor.
Dacă îi spui acestei femei «la mulţi ani», ea
îţi răspunde, mulţumesc, fără să ridice capul
de la andrele şi, după ce faci câţiva paşi spre
ieşire, spune mai mult pentru ea, clar n-aş vrea
să fie atât de mulţi, sătulă parcă de a fi, de
atâţia ani, cea mai bătrână femeie de pe strada
Cloşca. Spre centru, lângă ea stau alte familii,
tot orăşeni vechi la prima vedere, dar când te
apuci să le scormoneşti originea, afli că s-au
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
tras cu toţii de prin satele din jur. Dacă ai lua S-a dus şi acest Şelcăr, şi Lang, cu fetele lui
oraşul familie cu familie, aşa cum desfaci o cu tot, moara a ajuns pe mâna unuia
floare de petale, ai rămâne doar cu zidurile Turdăşanu cam prin 1940, atunci când s-a
din mijloc, o fostă cetate şi, înainte de ea, un cutremurat pământul de se mirau bătrânii
punct de observaţie în mijlocul dulcelui veniţi la târg, prevestind parcă un alt
defileu al Mureşului, locul pe care dacii l-au cutremur, de data aceasta al istoriei, în 1944,
simţit ca pe o poartă largă, deschisă legiunilor an în care moara avea motor cu motorină,
strălucitoare. când se mai făcea baie în iaz şi mai era puţin
A treia poartă sau despre o până la întoarcerea soldaţilor vii. La puţin
timp, moara a ajuns la unul Borza, ţăran venit
femeie şi o moară de apă din Geoagiu. El a montat şi
curentul electric. De la el a trecut
la C.A.P. şi pe urmă s-a închis,
rămânând o clădire asaltată de
ierburi şi de cioburi, cu iazul din
ce în ce mai strâmt, astupat cu
sârme, oale sparte şi gunoaie. O
singură femeie mai ştie totul,
Ana Cergădean, de peste râu,
bătrână de zeci de ani, aplecată
mereu asupra unui război de
ţesut, cam de prin 1920, când a
primit diploma de ţesătoare de la
Asociaţia femeilor române din
Orăştie. Stă cu mijlocul învelit în
molton şi într-o blană de oaie, dar
degetele i-au rămas iuţi. Ea
Cornel Nistorescu la Radio Total spune că toate acestea s-au
întâmplat al dracului de demult
Cei de pe uliţa Beriului, azi Cloşca, îşi şi că a auzit de la alţi bătrâni, în tinereţea ei, că
măcinau grâul, porumbul şi secara la moara pe acolo fusese oceanul, că au săpat o fântână
de sub vii, aşezată la poalele unei coline, cu un şi, la 30 de metri în pământ, au dat de scoici şi
castel de apă pe umeri. Treceau doar o stradă de oase de peşti şi altceva nu putea să fie decât
şi un crac al râului şi nimereau în îmbulzeala fundul unui ocean.
de care venite de pe valea Mureşului, cu boii Au venit în oraş ţăranii, au zidit case mari
legaţi de loitre şi aplecaţi peste grămezile de şi au cumpărat vii, mirându-se de ce strigă
fân. Mirosea a bălegar. Oamenii aveau feţele paznicul după ei «hoţii» când intră în afara
pudrate şi, între două măcinişuri, schimbau programului afişat pe gard. Prin jur s-au
veştile cu alte veşti, aflau morţii, pe cei căutaţi aşezat mulţi din Tămăşasa, un sat pitit după
de jandarmi, ori răspândeau ştirile despre cei cele trei gorgane, cu oameni iuţi, isteţi, azi cu
plecaţi spre alte pământuri în căutare de două case, una la ţară şi alta la oraş, cu multe
parale. autoturisme în care aduc lapte, găini şi porci
La început, moara era purtată cu apă de un la târgurile şi la pieţele oraşelor de pe valea
oarecare Şelcăr, mare proprietar de case şi Mureşului. Mulţi dintre aceşti tămăşeni
acareturi, asta fiind demult, al dracului de locuiesc şi pe strada Orizontului din spatele
demult, cum mai zice câte un bătrân cu catedralei, fostă o vreme Uliţa cepii, apoi,
pleoapele căzute, când iazul morii era după ruinarea pieţei de ceapă, peste ani, Elena
pardosit cu scânduri pentru a se putea face Pavel.
baie. Plăteai un creiţar şi morarul îţi dădea Altă poartă a oraşului era pe şoseaua spre
cheia unei cabine de lemn, un prosop ţărănesc Simeria, drumul ţării, cum îi ziceau ţăranii din
de cânepă şi o bucată de săpun. Duminică, la Turmaş, Mărtineşti, Turdaş şi Spini, unde,
moară, venea toată floarea oraşului, cavalerii după târg, se opreau pe dunga drumului să
şi domnişoarele, ofiţerii şi funcţionarii, se îmbuce dintr-un corn sau dintr-o turtă la
îmbăiau chicotind şi ieşeau proaspeţi, plini de umbra castanilor din parc.
sănătate şi cumpărau covrigi de la brutarii
veniţi cu tarabe. Vara mai lipseau doar lăutarii A cincea şi a şasea poartă sau
pentru a se încinge adevărate chefuri. De la despre alte lucruri necunoscute
covrigi treceau la crâşmele lui Titu, Tăiş şi Alte intrări în oraş erau spre gară, spre
Lăngoiu, un fel de Lang, cu trei fete, Romos şi Vaidei. Nicolae Iorga a pătruns în
domnişoare până la sfârşitul vieţii. Se spune Orăştie pe «uliţa Pricazului», singurul sat din
că la 70 de ani încă mai întrebau clienţii dacă jur care a avut curajul să lupte pentru pământ
se face să se mărite sau nu, şi aceştia, din cu fosta cetate medievală. Atunci a câştigat,
politeţe, spuneau, «sigur că da, domnişoară chiar dacă judele regal era obişnuit să aibă
Lang, aveţi tot timpul înainte». După ce se dreptate. El era cel care dădea ordin la ce oră
uşurau de bani, perechile părăseau moara şi să se închidă porţile şi cât trebuie să plătească
împrejurimile, luate în stăpânire pentru o pricăjenii pentru a putea vinde în piaţa
singură zi de îndrăgostiţi. oraşului. Cu vânzările le mai mergea. Dar să
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
se stabilească între zidurile oraşului, unul din
cele şapte burguri ale Transilvaniei din acea
epocă, nici unul dintre ei nu îndrăznea să
viseze. Cu mult mai aproape de noi au reuşit
şi ei să mai prindă câte un loc de casă, dar
numai pe la margine. Şi, după câteva secole,
pământul pierdut începe să fie luat înapoi.
Toţi pricăjenii aciuiaţi la această intrare au fost
nevoiţi să se mute în alte case, ori în
apartamentele blocurilor pornite în ofensivă
spre porumbişti, răzbunând întinderile
pierdute înainte după îndelungate procese. O
şosea asfaltată trece peste fostul drum de ţară.
Are semne de circulaţie cu care ţăranii s-au
obişnuit, indiferent că vin cu autobuzele, cu
bicicletele sau cu mai vechile lor căruţe. Pot
intra sau ieşi la orice oră din zi şi din noapte,
nu-i întreabă nimeni şi nici nu s-ar găsi unul
care să iscodească sute de oameni grăbiţi spre
a ajunge la «schimb» sau după cumpărături.
Şi, când trec spre centru, îşi văd consătenii
prin balcoane făcându-le cu mâna, văd
grupurile de copii prin curţile grădiniţelor,
îmbrăcaţi în uniforme albastre, supravegheaţi
de femei grijulii, şi cum acestea îi abat ca nişte
cloşti. Le mai alunecă privirea peste câte o casă
veche, înainte de cădere, văd iar magazine la
parterele blocurilor, văd femei şi bărbaţi
scuturând covoare agăţate pe bare, tot ceea ce
nu mai văd bătrânii de pe la vechile porţi,
unde prezentul nu s-a prăvălit atât de violent.
Nicolae Adam,
Semn dacic
Ei, pricăjenii, intră azi într-o fostă cetate cu
sentimentul că pătrund într-un mare oraş,
unde te poţi întoarce în fiecare zi, căci porţile
spre minuni nu mai sunt niciodată ferecate, pe
o stradă ce se închide în zidurile unui mare
magazin universal, un fel de cetate comercială
în vârful căreia foştii comercianţi nu mai au
puterea să urce. Pe lângă magazin, şoseaua
naţională curge spre spital prin faţa statuilor
lui Traian şi Decebal, aşezaţi la câţiva metri
unul de altul. Spitalul este aşezat în faţa unei
curbe de 90 de grade, la care au scrâşnit
mânioase şenilele tancurilor prin patruzeci şi
ceva. După curbă, până aproape de Casa de
fete, de unde se desface în două, spre o fabrică
de industrie locală şi spre gară, merge drept.
Trece pe lângă o întreprindere de prelucrarea
lemnului şi, însoţită de cireşii bătrâni, o ia
domol spre Câmpul Pâinii de la Şibot.
Prin 1960, clădirile vechi ale oraşului erau
ca o căptuşeală a unei haine uzate, îmbrăcată
de un om cu un nemaipomenit chef de viaţă.
Azi stau pierdute doar prin memoria
oamenilor. Străzile la care n-a început încă
lucrul seamănă cu nişte magazii de vechituri.
Dacă stai şi asculţi cu atenţie, auzi însă
scrâşnet de cabluri şi duduit de motoare.
Centura de blocuri se apropie, le sufocă,
fabricile intră cu lamele lor de buldozere în
zidurile coşcovite.
Puterea unei lumi noi o înţelegi numai
gândindu-te la ce-a fost în stare să îngroape
sub brazdă. Nimeni n-ar fi putut crede că se
poate trăi şi fără mătăsurile unicate ale cutărui
comerciant, fără o moară la care trebuia să
plăteşti ca să poţi face baie, şi, mai ales, că o
clădire cu două etaje ar fi în stare să înghită
magazinele de pe şapte sau opt străzi. Şi toate
acestea n-au fost cu 200 de ani înainte, ci acum
patru decenii. Când vorbeşti despre vârstele
unui oraş, ca un automatism îţi vine să înşirui
tot ce e nou, crezând că astfel vei convinge de
înflorirea lui, cu toate că, dacă stai să te
gândeşti, nu există unul la care să nu poţi
pomeni uzine, blocuri, şcoli, magazine. Dar
cum uzinele sunt tot uzine, şcolile tot şcoli, iar
magazinele tot magazine, indiferent unde se
află, cu diferenţa că o uzină, să zicem, produce
rulmenţi şi cealaltă aparate electrice, ajungi să
înţelegi că nu numai clădirile seamănă, dar şi
oamenii, că există vieţi asemănătoare şi poate
că asta înseamnă într-un fel viitor sau numai o
poartă prin care oamenii, cu oraşul lor în
spinare, trec spre el, şi că nici ceea ce vezi în
momentul de faţă nu este pentru multă vreme.
Ca să măsori schimbările în unele locuri îţi
ajunge ca etalon de timp deceniul şi vezi că
nimic nu mai seamănă. Atunci poţi pricepe că
porţile unui fost burg sunt deschise spre toate
minunile şi că axioma cu infinitul care trece
printr-un punct este valabilă şi pentru un oraș
de provincie.
Fragment din volumul Cornel Nistorescu –
Reporter la sfârșitul lumii. Nonficțiuni,
Editura Compania, București, 2013
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
„Am devenit, pentru câțiva ani, copilul de
trupă al Tribunei”
De vorbă cu poetul Petru Romoșan
(30 martie 1957, Orăștioara de Sus)
Petru Romoșan cu mașina de scris în vara lui
1981 – foto: Vlad Arghir
—Câteva versuri de-ale dumneavoastră,
domnule Petru Romoşan: „descriu un cocoș,
cocoșul nu mai cântă/ se face hârtie
mototolită, cade sub masă;/ descriu un câine,
câinele nu mai latră, schelălăie,/se duce
dracului” (Autodescrierea, din volumul Rosa
Canina). Cum trece România testul
descrierii?
— Scriam versurile pe care le citaţi prin
1979-1980. E momentul în care am înţeles că
sistemul comunist poate fi destructurat şi
Ceauşescu e doar un jeg muritor. Cum, ce –
ramânea de văzut, ramânea de făcut. Am
înţeles că Uniunea Scriitorilor, cu geniile sale
anuale şi cam plicticoase, nu e locul în care se
întâmplă lucruri importante. Un an mai târziu
mă angajam ca vânzator de tablouri într-un
magazin al Fondului Plastic din Bucureşti, de
pe Strada Şelari, lângă Crama Domnească, şi
abandonam boema literară. Atunci am început
lungul drum al maturizarii cetăţeneşti şi chiar
intelectuale. Mi-a luat vreo 15 ani, timp în care
m-am instruit în pictură şi în artele plastice în
general. După acest parcurs, eu înţeleg istoria
în imagini, picturi, desene, sculpturi, care au
devenit adevăratele mele cuvinte. E un alt fel
de a privi lumea decât al literatului. De fapt,
eu nu am fost literat niciodată şi, bineînţeles,
nu sunt nici astăzi. Am fost în adolescenţă şi în
prima tinereţe poet, şi am devenit un negustor
de artă. Negustor de artă – termenul e mult
mai complex decât pare la prima vedere şi are
o istorie foarte lungă, care vine din Evul
Mediu şi chiar din Antichitate. Destui călugări
au practicat disciplina. Au fost negustori de
artă şi Rembrandt, şi Rubens, şi atâţia mari
pictori din Italia. Până la intrarea în Renaştere,
pictorul era, de fapt, un negustor de artă: un
om care vindea imagini frumoase şi de preţ.
Azi, ca şi ieri, nu e vorba numai de
bani şi afaceri, e vorba şi de
expertiză, de descoperire de lucruri
importante, ştiute cândva şi
pierdute, de colecţii şi colecţionari,
de memoria nea-mului sau a
neamurilor, de lărgirea continuă a
patrimoniului. Iar negustorul de
artă are multe subdiviziuni – eu sunt
mai degrabă ceea ce se cheama şi se
chema încă din Evul Mediu un
„atribuţionist”. Ce este un
„atribuţionist”? Pe larg vă voi
explica altă dată. Deocamdată, vă
voi spune doar că e cel ce atribuie
lucrările, obiectele din toate
timpurile autorilor lor adevăraţi, le plasează
cel puţin într-o ţară, într-un oraş, într-un secol
sau chiar deceniu, într-o şcoală, într-un atelier
de maestru. E un fel de poliţist metafizic.
— „L-au aplaudat ca pe nimeni altul./ Lui
nu i-a ajuns./ L-au uns măscărici al norilor./
Lui nu i-a ajuns./ Continua să mărșăluiască
pe frânghia din ce în ce mai subțire” – sunt
din poemul intitulat Romoșan. Nu aţi obosit
să „mărşăluiţi”?
— Bine ţintit, domnule Petria! M-am născut
în Comitatul Hunedoarei, la Orăştioara de
Sus, numele actual al comunei unde se poate
încă vedea Sarmisegetuza Regia, capitala
regală a înaintaşilor noştri, înconjurată de
salba de cetăţi care o veghează şi o apără.
Foarte mulţi bărbaţi din Valea Grădiştei se pot
recunoaşte în figura severă a împăratului
Traian, marele administrator, aşa cum o ştim
de pe monede şi din statuile rămase. Se ştie că
în vechime împăraţii şi regii, romani sau
barbari, îşi răspândeau urmaşii peste tot pe
unde câştigau vreun razboi… Se pare că i-am
fost model lui Nichita Stănescu pentru
cunoscutul său poem Tocirea (“Soldatul
mărşăluia, mărşăluia, / mărşăluia / până când
/ până la genunchi / piciorul / i se tocea, i se
tocea”). Am fost câţiva ani prieten cu Nichita
începând din vremea când îmi urmam stagiul
militar la Bucureşti şi obişnuiam să mă
înfăţişez la Uniunea Scriitorilor în uniformă.
Pariul nostru, al câtorva tineri care am fost
numiţi “Generaţia ‘80”, a fost acela de a lăsa,
când vom închide ochii, o Românie liberă,
independentă şi, poate, mai fericită. O Dacia
felix ! Cum poate vedea oricine, nu ne găsim
încă acolo. Suntem încă foarte departe de
angajamentul tinereţii noastre. Mărşăluim
deci în continuare. Pe mulţi dintre ai mei,
generali sau soldaţi din toate contingentele, i-
am pierdut, uneori prematur, pe câmpul de
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
bătaie. Mă gândesc la Horia Bernea, Virgil
Mazilescu, Mihai Ursachi, Ioan Alexandru,
Florin Mugur, Mihai Pelin, Ion Mamina,
Ioana Berindei, Marin Mincu, Florin
Constantiniu şi câţi încă alţii, unii secreţi,
alţii cunoscuţi de toată lumea, apropiaţi sau
de departe. Îi port cu mine şi mărşăluiesc
mai departe, cum spuneţi dumneavoastră.
— Cum a ajuns puştiul de la ţară în
lumea literară, unde aţi intrat în forţă ?
— În 1972, eram în clasa a VIII-a, am
fugit de acasă la Cluj. Un coleg de bancă,
Teodor, mai mare cu doi ani, care ştia să
deseneze extraordinar cowboys, m-a ajutat
să urc din mers pe mocăniţa Grădiştea
Muncelului-Orăştie. De la Orăştie am luat
trenul până la Cluj, unde mă duceam să-l
caut pe D.R. Popescu. Citisem un interviu
cu el, luat, cred, de Adrian Păunescu în
Tribuna, şi mi s-a părut mie că, dintre toţi
cei care dăduseră interviuri acolo, era cel
mai cumsecade. Citeam aproape toată
presa din ţară la Orăştioara de Sus pentru
că poşta se găsea acasă, mama era poştăriţa
satului, iar eu lucram alături de ea de ani
buni : distribuiam ziare, scrisori, ţineam
contabilitatea. Pentru că eram cel mai tare la
matematică ! De altfel, dacă regret şi azi
ceva, e că nu am continuat cu matematica.
L-am găsit pe D.R. Popescu, pe care l-am şi
convins că nu e cazul să mă mai întorc acasă.
Împreună cu regretatul Petre Bucşa, director al
Teatrului Naţional, a încercat să mă mute la
şcoală la Cluj. Nu a reuşit, era imposibil, căci
aş fi pierdut anul şcolar. D.R. Popescu sunase,
de altfel, imediat la părinţii mei şi-i liniştise…
parţial. M-am întors acasă cu coada între
picioare şi directorul şcolii, excepţionalul
profesor de istorie Viorel Manolescu, care mi-
era văr primar şi ne învăţase totul despre dacii
meleagurilor noastre, m-a scos în careu şi mi-
a scăzut nota la purtare pentru “marea
evadare”. Dar, după ce mi-au fost publicate
mai multe poezii în Tribuna, nota la purtare
mi-a fost reparată şi am putut încă o dată să
iau premiul I. Pe atunci, nu luai premiul I dacă
n-aveai 10 la purtare… M-am întors la Cluj, am
luat examenul la liceul de engleză Ady-Şincai,
asta a fost dorinţa DRP-ului – eu aş fi vrut să
fac greacă-latină. Am început cursurile clasei a
IX-a la Cluj. Şi am devenit, pentru câţiva ani,
copilul de trupă al Tribunei. Aş dori să mai
amintesc aici rolul fabulos pe care l-a jucat în
Orăştioara de Sus Aron Demian, unul dintre
marii dascăli ai Ardealului, director al Liceului
„Aurel Vlaicu” din Orăştie vreo 25 de ani,
ajuns inspector general în Ministerul
Învăţământului în timpul guvernului
Octavian Goga, în 1938. Aron Demian a ispăşit
mai mulţi ani la Orăştioara de Sus în domiciliu
obligatoriu. Nefericirea lui s-a transformat în
şansa copiilor comunei. Şcoala generală din
Orăştioara de Sus a devenit, graţie marelui
dascăl, una din cele mai bune şcoli din ţară.
Zeci, apoi sute de elevi au urmat cu brio studii
Cornel Medrea, superioare, iar
La baie - ghimpele calitatea şcolii s-a
păstrat pentru
câteva generaţii.
— Cred că am dormit în acelaşi internat,
după 10 ani, dacă aţi stat la cel al Liceului
Ady-Șincai… Vorbiţi-mi despre Clujul de
atunci.
— Da, e vorba de internatul de pe Strada
Kogălniceanu, nr. 16, lângă Biserica
Reformată, unde ascultam adesea concerte
sublime din camerele noastre. O mănăstire de
prin secolul al XVI-lea, secolul lui Tiţian, cu
piaţeta ei din alte vremuri şi cu Sf. Gheorghe,
o sculptură celebră, al cărei original e la Praga.
Clujul de atunci ? Am trăit un straniu
sentiment de déjà-vu când am vizitat
Heidelbergul, străvechiul centru universitar
european. Comunismul nu ajunsese la Cluj.
Era încă un oraş în care Erasm din Rotterdam
ar fi putut locui. Ion Mureşan vă poate povesti
mai multe despre vremea aceea. A locuit şi el
acolo câţiva ani. Acolo ne-am cunoscut. Era cu
doi ani mai mare decât mine. Am trăit
împreună o scenă antologică datorată
domnului pedagog Lungu, un Marius Chicoş
Rostogan al adolescenţei noastre. Un coleg
sănătos a fost găsit în infirmerie de dl Lungu
în timpul unei epidemii. “Ce cauţi aicea, mă ?
Nu ştii că te poţi îmbolnăvi şi tu ?” “Eu sunt
imun, domnu’ pedagog”, a zis colegul. “Mă, tu
nu eşti imun, l-a luat Lungu la rost, tu eşti
tâmpit !” Domnule Petria, în internatul în care
am avut norocul să locuim, puţin după 1500 au
studiat franciscanii şi apoi iezuiţii. Merită să
ne amintim asta pentru ca noul Papă e şi iezuit,
şi se cheamă şi Francisc.
— Nu uit cum ascultam din cămin, seara,
concertele de orgă de la biserică. Chiar, parcă
erai pe altă lume. Cred că aţi scris acolo…
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
— Programul internatului era destul de
sever. După orele de curs, după masă, înainte
de masă, aveau loc “meditaţiile”, adică
pregătirea lecţiilor de a doua zi sau din zilele
următoare. Nu prea ieşeam în oraş, şi din lipsă
de bani, şi pentru că se putea ieşi numai cu
bilet de voie. Ne-am regăsit trei “scriitori” în
internat : Ion Mureşan, Vasile Dragomir şi cu
mine. Am instituit repede un minicenaclu. Am
reuşit cu mare greutate să-l dezbar pe Ion
Mureşan de poezia rimată. Nu putea scrie
decât cu rimă, totul rima până la disperare. Azi
văd că îşi reia din când în când vechea
apucătură, dar o stăpâneşte ceva mai bine.
Vasile Dragomir ne uimea pe amândoi. Lucra
în secret chiar la un roman ! Ceva de necrezut
pentru doi poeţi care se bazau pe talent, pe
inspiraţie, pe imaginea fulgurantă. Îmi
amintesc de sala de meditaţie în care eram
singur şi mă chinuia talentul. Acum, în
memorie, locul acela din vechea mănăstire de
Cornel Medrea,
Refugiata
pe Strada Kogălniceanu, sala de meditaţie, ia o
dimensiune mitică. Ce serioşi eram pe atunci !
În internat aveam şi colegi de la arte plastice şi
de la licee învecinate, cum ar fi “Emil
Racoviţă”, liceu de matematică.
— Aţi debutat în Tribuna.
— Da, m-a debutat D.R. Popescu în Tribuna
în 1972 şi a continuat să mă tipărească în anii
următori. Mi-a fost şi “profesor particular” de
literatură şi, iată, azi pot să vă spun, chiar de
politică. Pentru că acasă, în biroul lui plin de
cărţi de pe Strada Braşov, D.R. Popescu se
exprima foarte liber şi deloc convenţional, deşi
apăruseră Tezele din iulie 1971 şi alte
nenorociri ale lui Ceauşescu, care scăpa încet-
încet de frânele lui Ion Gheorghe Maurer (asta
o ştiu doar azi), iar scriitorul D.R. Popescu era
deja un personaj politic important al Clujului,
şi deci al Transilvaniei. Da, DRP-ul a fost
primul meu maestru major. M-a învăţat în
câţiva ani foarte multe lucruri inaccesibile
altfel unui licean oarecare, oricât de talentat ar
fi fost acesta. M-a învăţat literatură, morală,
politică, istorie. Iar pentru că în poezie era
doar un amator, i-a cerut expres lui Ion Cocora
să se ocupe de mine. Ion Cocora s-a achitat de
sarcină cu seriozitatea unui ardelean şi cu
delicateţea unui poet sofisticat. Le sunt
amândurora, lui D.R. Popescu şi lui Ion
Cocora, profund recunoscător.
— Clujul v-a rezervat lucruri plăcute şi
neplăcute.
— În ultimii ani ’70, viaţa literară a Clujului
era foarte vie. Erau Steaua (director Aurel
Rău), Tribuna (director D.R. Popescu), Editura
Dacia (director Alexandru Căprariu), revista
Echinox, care se constituise deja într-o mişcare
literară sub bagheta invizibilă dar severă a lui
Mircea Zaciu, cu liderii oficiali Ion
Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, şi cu
vedetele literare, în primul rând
Adrian Popescu, dar şi Ion Mircea,
Dinu Flămând în poezie, Eugen
Uricaru în proză şi, desigur, mulţi alţii
pe care din păcate îi uit acuma.
Rivalitatea dintre Tribuna (de fapt,
D.R. Popescu) şi Echinox plus
Universitate (Mircea Zaciu – va fi o
bombă când se vor publica dosarele lui
de la Securitate) era un subiect curent
al discuţiilor de la cafeneaua Arizona
sau de la Cola. Augustin Buzura, care
beneficia deja de o notorietate
naţională, lucra la Tribuna dar era în
tabăra lui Mircea Zaciu şi avea filierele
lui la Bucureşti. Aspiranţii la glorie,
foarte tineri şi încă necunoscuţi atunci
– Ion Mureşan, Marta Petreu,
Alexandru Vlad, Vasile Dragomir,
Radu Săplăcan, eu însumi, Macarie
Hedeşiu, Dan Gîrbovan – erau foarte
activi în cenaclurile, succesive sau
simultane, în care se făceau şi se
desfăceau glorii de o seară. Tot atunci
la Echinox apăruse o nouă promoţie cu
Ion Groşan, Radu G. Ţeposu, Ion Buduca, Emil
Hurezeanu. Generaţii, promoţii, genii şi
talente, poezie, proză şi critică – cu toţii am
crezut că toate acestea erau importante. Eu am
debutat în volum în 1977 la Editura Dacia, cu
Ochii lui Homer, în urma unui concurs cum
începuseră să se practice pentru a mai
descuraja legiunile de nou-veniţi în câmpul
literaturii. Cu un an înainte – aveam doar 19
ani –, revista Tribuna îmi acordase premiul ei
de poezie pe 1976. Premiul pentru filosofie i-a
fost acordat tot atunci unui anume Andrei
Marga. Mi-au ramas în memoria afectivă toţi
redactorii Tribunei de atunci : Ion Cocora,
Nicolae Prelipceanu, Ion Lungu, Ion Oarcăşu,
Victor Felea, Ion Vlad, Vasile Grunea, Marcel
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Constantin Runcanu, Vasile Sălăjan,
Constantin Zărnescu…
— Ce relaţie a fost între Mircea Zaciu şi
Securitate ?
— Regretatul Mihai Pelin a descoperit un
document din care rezulta că Mircea Zaciu a
fost consemnat la domiciliu. Şi, cum era istoric
militar, comenta că astfel de consemnări la
domiciliu nu-i priveau decât pe ofiţerii activi.
Nu se înţelegea dacă era vorba de Ministerul
Apărării sau de Securitate.
— Anterior, aţi panoramat Clujul cultural,
dar lucrurile bune cu precădere. Cele rele ?
— O să vă surprind. Am o amintire foarte
bună a acelor ani. Sunt convins că era mai
puţin comunism la Cluj decât la Bucureşti. Mai
puţină politică, mai puţină ideologie şi până şi
Securitatea era mai discretă şi, poate, mai
profesională. Relaţiile dintre persoanele
publice aveau o anumită ţinută care sper că,
măcar într-o anumită măsură, se menţine şi azi
la Cluj. Lucrurile acestea nu se uită. Bizar, e ca
mersul pe bicicletă sau şofatul sau chiar ca
mersul pe jos. Eu am o relaţie foarte bună şi cu
Parisul. Mă recunosc oricând cetăţean al
Clujului sau al Parisului, dar mărturisesc că,
după atâţia ani, relaţia mea cu Bucureştiul
continuă să fie una conflictuală sau, în orice
caz, de neaşezare. Clujul anilor ’70, literar dar
şi în general, era un oraş de trăit. E drept, pe
vremea aceea, Emil Boc nu era primar. Eu îl
cunoşteam doar pe dascălul lui,
„eminescianul” Teofil Răchiţeanu, un literat
plecat în nori. Elevul lui Teofil Răchiţeanu nu
ar putea să arate, din păcate, decât ca Emil Boc.
— Cum ați ajuns la București ? În ce
condiții ?
— La sfârșitul anului 1977, mi-a apărut la
Editura Dacia volumul de versuri Ochii lui
Homer. Redactor de carte a fost Mircea Opriţă,
şef de secţie Poezie era Vasile Igna, iar
directorul editurii era Alexandru Căprariu. Eu
am plecat să-mi satisfac stagiul militar, cu un
an şi patru luni, după expresia încetăţenită în
epocă, lângă Bucureşti, la Măgurele, unde se
găsea IFA – Institutul de Fizică Atomică.
Unitatea mea era de geniu-construcţii,
„diribau” în argoul soldăţesc de atunci. Prima
parte a stagiului militar a fost un infern. Am
lucrat, împreună cu subunitatea mea, la
Fabrica de Cărămizi Jilava, la un loc cu
puşcăriaşii, între altele. Am făcut şcoala de
gradaţi în condiţii destul de speciale, pentru că
unitatea de geniu-construcţii era, de fapt, un
batalion disciplinar, nu numai soldaţii erau la
pedeapsă, ci şi ofiţerii, până la colonel, şeful
unităţii. Cred că era o puşcărie mascată. În
paralel, fără nici o contribuţie din partea mea,
pentru că eram complet izolat, Ochii lui Homer
făcea o carieră formidabilă, cu zeci de cronici
literare şi, în final, cu premiul de debut al
Uniunii Scriitorilor. Ochii lui Homer şi
regretatul poet Florin Mugur, împreună cu
scriitorul militar Oliver Lustig, m-au extras
din batalionul de pedeapsă şi m-au mutat, cu
acordul ministrului Apărării de atunci, un om
cumsecade, generalul Ion Coman, la Viaţa
Militară, revista Armatei. Acolo chiar m-am
implicat ca redactor şi am reuşit, împreună cu
redactorul-şef, regretatul colonel Dumitru
Rădulescu, să modificăm în bine faţa revistei.
După armată au venit doi ani de boemă în
Bucureşti, cu un nou volum de poezie, Comedia
literaturii, în 1980, la Albatros (director Mircea
Sântimbreanu), şi cu o tentativă de emigrare
dusă practic până la obținerea pașaportului.
Am cunoscut-o atunci pe viitoarea mea soţie,
scriitoarea Adina Kenereş, şi am renunțat
pentru o vreme să mai plec din ţară.
Redobândirea cetaţeniei române, pierdută în
efortul de a emigra, a fost un alt calvar.
— Totuși, înainte de 1989 ați fugit în
străinătate. Povestiți-mi ce și cum s-a
întâmplat.
— Aşa este. În 1988, am trecut ilegal
frontiera în Ungaria şi de acolo, după o şedere
de câteva săptămâni la Budapesta, cu
interviuri şi poeme tipărite acolo, am ajuns la
Paris. Dar aceasta e o altă poveste, pe care vă
propun să o depănăm cu o altă ocazie. Vă
mulţumesc.
— Și eu vă mulțumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria,
Revista Tribuna
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Dorel Săndesc
(13 iulie 1959, Orăștioara de Sus)

Preşedintele Societăţii Române de Anestezie şi

Terapie Intensivă (SRATI);
Membru în Comitetul Executiv, World Federation
Societies of Anesthesiologists (WFSA);
Preşedinte, Comisia ATI a Ministerului Sănătăţii
Coordonator naţional, Sistemul de identificare şi
management al donorilor de organe şi ţesuturi în
moarte cerbrală;
Director, Departamentul X, Chirurgie II, UMF „V.
Babeş” Timişoara;
Şef Clinica Anestezie-Terapie Intensivă, Spitalul
Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

(Câteva proiecte dezvoltate în ultimii ani,

ÎMPREUNĂ cu colegii din SRATI:
- Programul Naţional de finanţare a cazurilor
critice din secţiile ATI;
- Creşterea de trei ori a numărului de donori aflaţi
în moarte cerebrală, cea mai mare creştere din
Europa şi lume în 2013;
- Adoptarea în premieră în România a
Examenului pentru Diploma Europeană de
Anestezie ca şi parte oficială a examenului de medic
specialist ATI-singura specialitate din România, care
face acest pas important spre racordarea învăţământului de specialitate la standardele
europene;
- Programul Naţional de dotare a secţiilor ATI cu aparatura şi echipamente specifice
- Ordinul 1500/2009, ce reglementează pe baze moderne funcţionarea specialităţii ATI).

Mărturie – Prof. Dr. Aurel Mogoşeanu

Mă bucur de evoluţia ascendentă
profesioală şi socială a Prof. dr.
Dorel Săndesc, cum se bucură un
tată de fiul său cel bun.
Prof. dr. Dorel Săndesc s-a născut
ca anestezist în şcoala de anestezie
timişoreană, a crescut şi s-a afirmat
pe plan universitar medical local, pe
ţară şi peste hotare prin calităţile
sale intrinseci, prin muncă şi
învăţătură.
A trecut prin toate treptele şi
fazele vieţii profesionale,
convingător, remarcat, apreciat de
toţi, cu realizări de excepţie. Aş
enumera pe Prof. dr. G. Litarczak, părintele sională excelentă (titluri, cărţi, comunicări,
anesteziei româneşti, pe Prof. dr. Gurman experienţă medicală), bun organizator,
(Israel), Prof. dr. Vaida (SUA), Prof. Piso manager (simpozioane, congrese, locale şi pe
(Regensburg), Prof. dr. Tiberiu Bratu care cu ţară), muncitor, activ, energic, amabil,
ochiul lui de mare psiholog de cititor, de minţi capacitate extraordinară de a face legături cu
omeneşti l-a remarcat de mult. personalităţi din ţară şi din afară, în interesul
De 10 ani a preluat conducerea disciplinei colectiv, instituţional, profesional. Este cult,
de Anestezie – Terapie Intensivă UMF „V. vorbitor de limbi, fluent, spontan şi spiritual,
Babeş” Timişoara, unde s-a format şi reprezentativ ca personalitate.
competent o menţine, o dezvoltă şi în mers o Nu am avut niciodată emoţii (sunt şi am
aduce la cote europene în formarea de rămas un emotiv) când prezenta o lucrare,
specialişti, în cercetare şi granturi, reprezentare conferinţă sau demonstraţie şi nici când era
la congrese, conferinţe, cărţi, invitaţii peste luat la întrebări – ştia tot, nu l-am văzut în
hotare ca speaker la cursuri internaţionale. dificultate.
Cred cu toată convingerea că are toate Nici în Franţa (Lyon) nu s-a lăsat mai prejos,
calităţile de a fi un bun rector: bază profe- când l-a uimit pe profesorul de curs cu
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
executarea unei manevre anestezice dificile.
Nu voi uita frumoasele cuvinte din expresia
profesorului: Mais tu est un champion şi l-a
angajat cu propunerea de a rămâne în Franţa.
Patriot, a venit în ţară cu toate regretele
colegilor francezi. Este puţin aprecierea
profesorului doctor G. Litarczak, părintele
anesteziei româneşti, când fiind la Băile Felix
ca pacient unde i s-a blocat coloana vertebrală
şi a ales să vină la “Dodo” să instaleze un
cateter peridural salvator ?
Am fost felicitat de toţi şefii de disciplină şi
secţii din ţară pentru norociul ce l-am avut că
am găsit un aşa competent ca urmaş! Norocul
a fost el, “Dodo”, prin capacitatea sa şi prin
potenţialul său multilateral.
Am simţit încă din perioada rezidenţiatului
său că “Dodo” are o stea undeva sus, care
străluceşte în mintea lui în reflexii multiple.
Îmi trăiesc pensionarea împlinit nu numai
pentru ce am făcut, dar mai ales prin tot ce face,
ce continuă, ce creează “Dodo”. Sunt mândru
de el şi cred în evoluţia lui pozitivă, cinstită,
muncită.
Ridică ştaketa anesteziei româneşti la nivele
europene, introduce cele mai noi metode şi
Prof. dr. Dorel Săndesc:
„Când vii la ATI, copilăria s-a terminat!"
„Bine ați venit în cea mai dură, cea mai
stresantă, cea mai mizerabilă specialitate, din
cea mai dură, cea mai stresantă şi mizerabilă
meserie din câte există. Pentru că asta este
medicina. Și dacă mămicile voastre v-au trimis
la medicină cu o imagine idealistă în care voi,
îmbrăcați în alb imaculat, livrați în jur viața,
sănătate, cu zâmbetul pe buze, trebuie să vă
spun că realitatea este cu totul alta. Sunteți pe
o linie a frontului în care vă luptați cu
moartea". Acestea sunt cuvintele pe care le
adresează Prof. Dr Dorel Săndesc studenților
din primul an de la Facultatea de Medicină.
Pentru cei care doresc să se specializeze în
ATI, informațiile sunt însă şi mai dure. „Când
vii la ATI, copilăria s-a terminat. Nu poţi
deveni medic bun dacă nu te dedici, iar asta se
poate face renunţând. Aici, în terapie intensivă,
miza este să salvezi omul de la moarte, iar
mediul în care te lupţi e mult mai periculos
decât mediul în care-şi desfăşoară activitatea
minerii. Mediul nostru de viaţă este
manevre anestezice (ecoghidaje, ecografie de
urgenţă pulmonară şi cranio-cerebrale),
conduce cercetări şi granturi licitate corect.
Se informează la zi, comunică, ia legătura cu
o dezinvoltură uimitoare, luptător pozitiv
pentru progres, combativ, decent, logic,
ştiinţific, nu-i ranchiunos. Este ales în diferite
comitete ştiinţifice, premiat (de patru ori),
felicitat, apreciat ca om de cuvânt, de idei de
profunzime. Respectă porunca a V-a “Cinsteşte
părinţii” şi pe tatăl profesional. A realizat
Asociaţia Anesteziştilor timişoreni numind-o
cu numele meu.
În urmă cu câteva luni a fost ales prin vot
secret Directorul Departamentului X Chirurgie
II UMF Timişoara.
În final consider că poate să-şi atingă
obiectivele asumate pe plan universitar de
schimbare şi recomfirmare a statului academic
al Universităţii de Medicină Timişoara, care m-
a făcut fericit ca student, ca doctor, ca profesor,
şi pe care o iubesc.
Prof. Dr. Aurel Mogoşeanu
ATI Timişoara
reprezentat de secreţiile umane, în forma lor
patologică de cele mai multe ori. În sânge ne
zbatem, în secreţii respiratorii, în transpiraţii,
în urină. Şi toate saturate de un stres incredibil.
Stresul e ceva inevitabil în această specialitate,
pentru că moartea este o rubrică permanentă",
precizează preşedintele Societăţii Române de
Anestezie şi Terapie Intensivă într-un interviu
acordat ziarului Adevărul.
Potrivit medicului, în ATI există cel mai
mare grad de tentative de suicid, depresii,
consulturi psihiatrice şi toxicomanii. „Există un
impact teribil când faci această meserie.
Depinde foarte mult de structura ta. Pe de altă
parte, aici îţi dai seama cât eşti de norocos tu,
ca individ. Îţi dai seama că, de fapt, majoritatea
pacienţilor noştri sunt exact ca noi. Pacienţii
suntem noi, oameni care n-au nicio vină c-au
ajuns acolo. Doar ghinionul a făcut ca acea
puşcă nevăzută a destinului, silenţioasă, să-i
nimerească pe ei. Stăm într-un rând, aliniaţi în
fata destinului, şi constatăm că unul dintre noi
a picat. Şi este el, şi nu suntem noi", mai
povesteşte medicul.
Sfatul tinerilor venit din partea
preşedintelui Societăţii Române de ATI este
acela că dacă vrei să devii un medic bun trebuie
să înveţi din mai multe experienţe, „să te adapi
de la mai multe izvoare". "Orice maestru ai
avea, oricât de bun, dacă înveţi numai de la el,
vei deveni epigon. Eu nu sunt fericit că foarte
mulţi medici părăsesc tara, dar încurajez
experienţele în străinătate. Ideal ar fi ca
majoritatea să se întoarcă, dar este obligatoriu
să plece", a mai afirmat prof. Dr. Dorel Săndesc.
Sursa: PaginaMedicala.ro
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Profesor doctor Dorel Săndesc:
Sistemul de sănătate trăieşte într-o mare minciună!
Motto: „Dorel Săndesc – un patriot, o persoană spirituală, un caracter demn şi un suflet
minunat. Un dac adevărat, ar trebui clonat de douăzeci de milioane de ori!”- Gheorghe
Zamfir
Domnule doctor, aţi atras de atâtea ori
atenţia autorităţilor în legătură cu
neregulile din sistemul medical. Sunteţi
prea departe de Bucureşti ca să puteţi fi
auzit?
O scrisoare pe care am trimis-o
autorităţilor centrale – la Ministerul
Sănătăţii, Parlament şi Preşedinţie – a fost
determinată de tragedia de la Maternitatea
Giuleşti şi am considerat, în numele
Societăţii Române de Anestezie-Terapie
Intensivă, împreună cu colegii mei, că
trebuia să reacţionăm pentru a nu se găsi
vinovat un om simplu, fără să vedem
adevăratele probleme de fond ale acestui
sistem, un sistem care poate face ca oricând o
asemenea tragedie să se repete. Am făcut nişte
propuneri de bun-simţ, pentru a se îndrepta
lucrurile, într-un interval de timp relativ scurt.
Ele ar fi de natură să crească siguranţa în
spitalele noastre şi să asigure un act medical de
calitate.
Care erau propunerile de care ar fi trebuit să
se ţină cont?
Sunt lucruri evidente care trebuie făcute
urgent. E necesar să rezolvăm problema
deficitului de personal, o problemă tolerată în
mod inexplicabil de sistem. În spitalele
româneşti se lucrează mult peste nivelul
normei şi, inevitabil, există riscul unor erori şi
accidente medicale. Nu poţi culpabiliza o
asistentă, pentru că ea e singură pe tură când
ar trebui să fie trei sau patru. Sistemul sanitar
nu mai trebuie să se identifice cu sistemul
bugetar, cu blocări de posturi, cu reduceri de
personal, cu faimoasa lege "se angajează unul
după ce pleacă şapte". Vorbim aici de vieţi
omeneşti şi nu te poţi juca cu aşa ceva! Noi
suntem, practic, o companie care asigură
servicii. O fi statul principalul acţionar, dar e
normal să se aloce bani pentru servicii, nu
pentru salarii sau pentru te miri ce! E nevoie ca
pentru numărul de bolnavi, înmulţit cu
complexitatea cazurilor, să se aloce o anumită
sumă. Nu mai vorbim de faptul că s-a ajuns să
nu mai fie bani pentru salarii sau pentru
consumabile, e o altă problemă. Trăim în
minciună, cărămida iniţială pe care stă
sistemul de sănătate este o mare minciună! În
toate ţările civilizate, plata se face pe caz. Se
face o clasificare a cazurilor şi în funcţie de
nivelul de complexitate se primesc anumite
sume, negociate cu Casa. Problema e că sumele
alocate pentru diverse cazuri sunt de şase,
până la opt ori mai mici decât în alte ţări, în
condiţiile în care costurile sunt aceleaşi, iar
salariile - ce să mai vorbim - mizerabile. Deci
este obligatoriu să intrăm în adevăr, să
recunoaştem costurile reale şi să vedem ce
sume putem asigura la buget. Unica soluţie a
ieşirii din minciună este creşterea bugetului
alocat sănătăţii, pentru a reuşi să tratăm
oamenii care se îmbolnăvesc.
De ce oare în toată această perioadă de
când aţi atras atenţia nu s-a întâmplat nimic?
Să fie vorba de incompetenţă sau de interese
meschine?
Mi-e greu să înţeleg ce-i în mintea
decidenţilor atunci când rămân opaci la nişte
propuneri de bun-simţ. Este clar că e
inacceptabil politic, că ar fi o schimbare prea
mare, greu de suportat. Ar da cărţile pe faţă şi
ar arăta că suntem capabili să tratăm doar 30-
40 la sută din patologia poporului român, în
condiţii cât de cât acceptabile. Prin această
minciună se creează o altă imagine,
inducându-se ideea că nu banii ar fi problema,
deficitul de finanţare, ci mai degrabă
managementul defectuos. Or, fără a exclude
faptul că sunt şi asemenea cazuri, nu poţi
spune că toţi managerii sunt proşti în ţara asta.
Mai e şi problema numirii conducătorilor de
spitale pe criterii politice. Dacă tu eşti forţa
politică aflată la putere la un moment dat,
sigur trebuie să respecţi linia partidului şi cică
tu negociezi cu Casa tariful pe caz mediu. Ce
negociezi practic? Ţi se transmite ordinul şi tu
semnezi contractul. După aceea trebuie să te
descurci cum poţi. Asta este realitatea!
Ne pleacă medicii!
Este îngrijorător acest fenomen al migraţiei
medicilor. Deşi învăţământul medical
românesc are hibele lui, trebuie totuşi spus că
gradul de compatibilitate cu sistemele
dezvoltate din alte ţări este remarcabil. Pe de
altă parte, sigur că avem foarte, foarte multe
lucruri de făcut. Ăsta e şi motivul pentru care
m-am decis să candidez pentru funcţia de
rector al UMF Timişoara. Eu cred că voi putea
- alături de colegii mei - să cresc nivelul
competitivităţii în educaţa de profil, atât în
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
planul cercetării cât şi în cel clinic. Sistemul
educaţional reprezintă esenţa profesiei
noastre. Suntem dascăli în acea universitate şi
trebuie să centrăm activitatea noastră pe
studenţii şi pe rezidenţii noştri, pentru a le
asigura o pregătire adecvată, care să ţină cont
de motivaţia profundă pentru care ei sunt
acolo, la şcoală, şi care este nu cea exterioară, o
notă sau o poziţie într-un top. Ei trebuie să
devină medici buni! Pentru asta se pregătesc,
şi nu pentru altceva. Trebuie să ne gândim că
atunci când ei ies pe poarta universităţii cu
diploma în mână, ca doctori, trebuie să fie
capabili să acorde îngrijrile medicale în acord
cu nivelul lor de pregătire.
Se mai iau examene pe şpăgi?
Fac parte dintr-un grup de cadre didactice,
care nu avem nici o legătură cu acest fenomen,
dar sigur că am auzit de el, există, creează o
imagine negativă în procesul de învăţământ şi,
fără îndoială, el trebuie analizat serios. Eu cred
că există un orizont de aşteptare, de schimbare
a lucrurilor şi în acest domeniu. E cazul să
încetăm cu asemenea practici.
Aţi iniţiat o serie de conferinţe, să le
spunem "atipice". Cum au decurs ele şi care au
fost efectele?
Facultăţile de la noi sunt şcoli de pregătire
superioară, dar nu de formare a unor
tehnicieni în domeniul medical, ci a unor
personalităţi, a unor intelectuali. Am
considerat necesar să reiau aici o tradiţie a
unor mari maeştri ai şcolii medicale româneşti
care nu s-au limitat la a preda doar strict partea
tehnică, ci deschideau ferestre mai largi, spre
curentele filosofice, teologice, psihologice dacă
vreţi. Astfel, am iniţiat, la finalurile unor
cursuri sau în preajma sărbătorilor religioase,
diverse conferinţe. Ultima a avut ca temă
pedeapsa şi recompensa. A fost un real succes,
au participat studenţi, rezidenţi, cadre
didactice, dar şi oameni din afara Universităţii.
Amfiteatrul a devenit un spaţiu public de
dezbatere. Am discutat despre motivaţiile
profunde pe care le uităm, în intervalul
cuprins de perioada copilăriei şi momentul în
care ne apucăm de lucrul efectiv. A fost o temă
primită cu mult interes. Le-am arătat că
odraslele noastre se nasc cu un dar de la
Dumnezeu, cu dorinţa de a cunoaşte lumea. Şi
noi, încet, încet, ce facem? În loc să-i ajutăm în
acest proces de cunoaştere, începem să le dăm
premii! Şi copiii devin dependenţi de aceste
premii exterioare, devin nişte "căţei ai lui
Pavlov". Le inhibăm acea motivaţie interioară
care este atât de mare, care ar fi suficientă
pentru o dezvoltare armonioasă.
Şi la şcoală, totul se învârte în jurul
topurilor, al premiilor. Se naşte un sentiment
de frustrare pentru marea majoritate a copiilor
care nu ajung în aşa-zisul top şi de suficienţă la
cei care şi-au atins scopul, adică premiul, locul
întâi. Se naşte sentimentul că doar unii pot fi
câştigători, când de fapt realitatea este cu totul
alta. Şcoala, în mod normal, trebuie să producă
oameni care să fie capabili să facă lucruri bune,
utile. Strict pe domeniu, studenţii noştri sunt
aici pentru a deveni medici, nu pentru a face
parte dintr-un top subiectiv. Top 3, să zicem,
nu este relevant! Imaginea unui om nu poate fi
dată de numărul care-i reprezintă acestuia
poziţia într-un top, aşa cum "modelează"
valorile societatea de azi De aceea se nasc tot
felul de fenomene ciudate, patologice. S-a
constatat că, în facultăţile în care se pune prea
mare accent pe valoarea notei, procentajul
celor care copiază la examene este mai mare
decât în rest. Pentru că ei ştiu că de acea notă
depinde imaginea lor şi vor să facă tot posibilul
pentru a fi văzuţi mai bine. Brodând tot pe
aceeaşi temă, companiile care lucrează după
sistemul pedepsei şi al recompensei pe termen
scurt sau mediu pot funcţiona bine. Dar pe
termen lung nu pot da rezultate. Trebuie să dai
premii din ce în ce mai mari, pentru acelaşi
rezultat, sau pedepse din ce în ce mai mari.
Aşadar pedeapsa şi recompensa sunt două
faţete ale aceleiaşi monede. Dacă vom continua
cu această monedă nu vom obţine mai nimic
de la viaţă.
Ba da, o generaţie de "roboţei"!
Roboţei, "căţei ai lui Pavlov" şi aşa mai
departe! Şi revenim la cum se face pregătirea
în şcoli... Trebuie să ne axăm pe elemente
practice. Omul ăla când iese de pe băncile
şcolii nu are voie să spună: "Dă Doamne să nu
găsesc vreun pacient grav bolnav, căzut pe
stradă, că nu ştiu cum să intervin aşa cum
trebuie, şi nu vreau să mă simt responsabil că
l-am omorât cu mâinile mele!". Avem
posibilitatea să eliminăm astfel de cazuri şi ne
stă în puteri să schimbăm aceste lucruri.
Ce sume vi s-au oferit să lucraţi în
străinătate?
He, he... sumele sunt incomparabile cu
nivelul de salarizare de la noi, vis-à-vis de
statutul nostru şi de importanţa muncii
noastre. Cifrele sunt foarte mari, şi acum, fără
falsă modestie, la titlurile pe care le am, vă
spun că sunt cu patru zerouri în coadă,
bineînţeles în euro sau în lire sterline. Eu am
fost "dincolo" şi în perioade în care diplomele
nu erau recunoscute ca acum şi n-aveam drept
de practică. Am reuşit să-l obţin prin proiecte,
ca stagiar. Am fost mai apreciat decât în ţară,
mi s-a propus să rămân, dar ceva mă trăgea
înapoi...
S-a "prăfuit" noţiunea de patriotism?
Nici într-un caz! Sentimentul ăsta zace în
noi, în fază de spori, într-o formă latentă, într-
adevăr sensibil la îngheţul care ne-a cuprins.
Un îngheţ moral, care ne paralizează valorile şi
speranţele. Însă acei spori nu dispar! Sunt gata
oricând să izbucnească într-un mediu, într-o
ambianţă potrivită, în lumină şi la căldura unei
societăţi normale.
Interviu realizat de Marcel Bărbătei
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

No comment: oradetimis.ro – 1 decembrie 2011

Prof. Dr.
Profesorul universitar Dorel Săndesc, şeful Clinicii de Dorel Săndesc
Anestezie şi Terapie Intensivă din cadrul Spitalului Primind colindătorii
Universitar Timişoara, unul dintre cei mai iubiţi şi de la Orăștioara de
Sus
preţuiţi medici din Banat, a avut amabilitatea să ne (As. culturală
trimită răspunsul său la întrebarea "Ce-aţi face dacă v-aţi „VALEA DACILOR”)
întâlni cu România, într-o dimineaţă, în cafenea?"
- Aş recunoaşte-o uşor, acea fată frumoasă, cu ochii
albaştri de Voroneţ, dar atât de pierdută, ameţită, abandonată şi
murdară, fără dinţi, bând în caverna fosforescentă a barului de zi.
M-aş apropia încet de ea, aş lua-o de mână şi i-aş spune: "Hai acasă.
Şi-au bătut joc de tine şi ţi-ai bătut joc de tine destul, nici eu nu am
fost uşă de biserică, dar acum hai acasă."
I-aş pregăti o baie fierbinte, aş spăla-o încet, cu grijă, i-aş pansa
rănile adânci şi aş unge-o cu uleiuri aromate şi tămăduitoare. Aş
duce-o la prietenul meu, chirurgul, să îi scoată toate cicatricile, de
parcă nici nu ar fi fost, şi i-aş pune dinţi noi, albi, strălucitori, cum
erau odată.
Şi apoi aş iesi cu ea în lume, tocmai de ziua ei, frumoasă peste
măsură, plimbându-ne îndrăgostiţi printre trecătorii împietriţi.
Ruşinaţi, îşi vor ascunde privirea în pământ cei care au batjocorit-
o de atâta timp fără să o vadă măcar, iar eu voi păşi zâmbind, cu
privirea pierdută în albastrul ei de Voroneţ, la braţ cu ea: Mama
mea, Iubita mea, Prietena mea, Fiica mea, România mea!

„Almanahul scriitorilor de la noi”

OCTAVIAN C. TĂSLĂUANU
S'a născut în comuna Bilbor (comit. Ciuc), din familie
preoțească, la 1876. Studiile liceale le-a făcut în Ungaria,
iar cele universitare în București. În cursul studiilor
universitare a fost profesor de limba și literatura română
și istoria Românilor la liceele particulare din București.
Dela 1902-1906 a fost secretar la Consulatul General al
României din Budapesta.
Dela 1906 e secretar al „Asociațiunii pentru literatura
română și cultura poporului român" cu sediul în Sibiiu.
E director al „Muzeului Asociațiunii", în care calitate a
adunat foarte multe obiecte pentru Muzeu și a făcut studii
etnografice și de artă poporală. În Budapesta a întemeiat
tipografia „Luceafărul”, în editura căreia au apărut mai
multe opere literare de ale scriitorilor dela noi și din
România.
A publicat:
„Informații literare și culturale", edit. W. Krafft, Sibiiu,
1910.
Redactează:
Dela 1903 revista „Luceafărul", care e în anul X de
existență.
Dela 1906 revista Asociațiunii „ Transilvania".
Dela 1911 „Biblioteca poporală a Asociațiunii", care are
peste zece mii de abonați țărani, ca membri ajutători ai Asociațiunii.
Sub îngrijirea dsale apare „Biblioteca scriitorilor dela noi", ce se publică în editura „Librăriei
Naționale" S. Bornemisa.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Poporanismul
— fragment —
Cultura, arta și literatura nu ceea ce se potrivea numai
pot fi niște privilegii numai felului ei de a fi. Nu avem să
pentru clasa cărturarilor, ci ele scriem pentru ea, „apa care
trebue să se transforme în curge", ci pentru întregul
bunuri ale poporului întreg, popor, „pietrile cari rămân", și
prin urmare și ale țărănimii. De rostul întregei noastre lucrări
aceea cărturărimea noastră are intelectuale era să asimilăm
datoria morală a se strădui în „pătura superpusă", făcându-o
toate manifestațiunile ei deopotrivă cu masele mari ale
culturale și artistice să se poporului".
apropie de popor și, în acelaş Așa gândea cea mai
timp, să se îngrijască prin toate strălucitoare minte a neamului
mijloacele a ridica nivelul nostru, Mihail Eminescu.
cultural al țărănimii. Căci Acest poporanism îl
numai când vom avea o întâlnim în toate literaturile
țărănime bine situată popoarelor și poporanismul
materialicește, disciplinată numai astfel înțeles poate avea
moralicește și cultă, și când Dezrobirea Muncitorilor (Lumea
un drept de esistenţă viitor în
ideile conducătorilor ei Nouă 11, 1895) artă și în literatură.
intelectuali vor trăi în Pe aceste căi au îndreptat nu
cunoștința tuturora, numai atunci se va realiza numai literatura ci întreaga artă, criticii de artă
adevărata unitate culturală. Când se va realiza ai Angliei: Ruskin, Morris și Crane cari cer o
acest ideal, atunci scriitorii și gânditorii artă poporană, o artă pentru toți. „Arta ce o
neamului vor fi cunoscuți și la țară, căci ei vor căutăm — zice Crane - este arta la care ia parte
fi expresia superioară și organică a sufletelor toată națiunea; numai această arfă poate
înfrățite cu munca ogoarelor. deveni o putere, care-i mână pe toți, numai a-
În acest caz și arta și literatura vor fi ale ceastă artă va înceta de a fi o jucărie scumpă
tuturora. pentru cei puțini".
Dar ce înțelegem astăzi sub poporanism în În străinătate există o mișcare puternică
literatură? pentru democratizarea artei. Și celor ce se tem
Iată ce cred eu că trebue să înțelegem: Literatură că prin această coborâre a artei, i-ar scădea
poporanistă e aceea care se adresează, fără deosebire valoarea, le răspunde așa de frumos
de clasă, întreg poporului, e aceea în care prin pedagogul Gurlift: „Tendința de a cultiva
limbă, prin cugetare și prin simțire se reoglindeşte poporul prin artă este serioasă și rodnică. Dar
sufletul poporului. toți cei ce lucrăm la ea am părăsii nădejdea că
Literatură poporanistă e întreagă literatura democratizarea artei i-ar aduce acesteia puteri
noastră poporală artistică, e literatura plină de nouă. Tendința artei este aristocratică, puterile
poezie a cărților bisericești, a cronicarilor și ei sunt în cei puțini, în cei tari, în indivizi. Nu
literatura artistică a scriitorilor poporali. vom avea un popor de maeștri, dar vom avea un
Literatură poporanistă e, mai departe, partea popor care pricepe pe maeștri săi, care-i admiră,
aceea din literatura cultă, care poate fi care-i ascultă!
înțeleasă și simțită de poporul întreg. Așa cred că trebue să înțelegem
Poporaniști sunt deci în parte și scriitorii: C. poporanismul în artă. Și nădăjduim că și
Negruzzi, Alexandrescu, A.Russo, Alecsandri, artiștii noștri se vor strădui ca creaţiunile
M. Kogălniceanu, I. Slavici, M. Eminescu, Al. sufletului lor să trăiască în sufletul neamului
Odobescu, I.L. Caragiale, G. Coșbuc, Al. întreg.
Vlahuță și alți scriitori tineri de seamă. În Astfel vor împlini cu toții chemarea
opera fiecăruia dintre aceștia găsim creațiuni, poetului Vlahuță pe care o adresează
cari se adresează neamului întreg, cari pot fi purtătorilor cuvântului!
înțelese și gustate atât în saloanele orașelor cât Voi, căror vi-s'a dat solia sfântă
și în șezătorile dela sate. De preoți ai acestei mari puteri;
Literatura poporanistă e deci literatura care Voi, în al căror suflet se frământă
încălzește deopotrivă, ca un soare, sufletul Întunecate valuri de dureri
întreg al poporului.
D-l I. Slavici ne spune că așa a înțeles Și gânduri de-un întreg popor gândite
poporanismul și Eminescu: — Nu duceți minunatul vostru dar
„Eminescu — zice d. Slavici — care nu era Ofrandă manilor nelegiuite;
eşit din mijlocul poporului, ținea să se Ci, ca pe sfânta masă din altar
potrivească întru toate cu poporul, pentru că
numai așa putea să străbată și să rămâe. — A 'mpărtăşirii taină preacurată,
Pătura superpusă, din care eşise el, era în Așa cuvântul să vi-l potriviți
gândul lui ceva întâmplător, stricat și efemer; Ca mii de inimi la un fel să bată
tot stricat și efemer trebuia să fie deci și tot Și miilor de veacuri să vorbiți.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Comedia zilei
„Fă sonete, scrie ode / Pentru domni, pentru boieri”
«Subita intransigență morală a unor oameni
care făcuseră, ei înşişi, semnificative
compromisuri şi, deci, nu aveau autoritatea de
a manifesta maxima inflexibilitate, este un
fenomen tipic de incoerență morală : oamenii
tuturor compromisurilor sau, cel puţin,
oamenii multor compromisuri devin cei mai
gălăgioşi judecători morali ai semenilor lor.
Cum sintetizează Augustin Buzura situaţia
(referindu-se însă la perioada de după 1990),
„iepurii“ îmbracă „blănuri de tigri“ şi
vociferează neobosit. Fenomenul ar trebui să
ne fie perfect familiar : nu numai că a făcut
ravagii adesea, în istoria autohtonă, dar l-am
putut constata, pe viu, în multiple forme, şi
după 1989. Cu toate acestea, puţini dintre
contemporani au o viziune clară asupra lui,
deoarece vacarmul mediatic şi maniheismul
prevalent în cadrul său creează o totală
confuzie morală.
Lucrurile sunt limpezi doar pentru aceia
care, stând pe margine şi conservându-şi
libertatea de gândire, au putut să-şi menţină
autonomia faţă de stereotipurile curente. În
perioada postcomunistă, un asemenea
observator independent a fost, spre exemplu,
Ileana Mălăncioiu. În convorbirile avute cu
Daniel Cristea-Enache, poeta semnalează
diverse forme ale fenomenului la care se
referise şi Augustin Buzura, precum şi, mai
înainte, Camil Petrescu. Ea observă că „Stelian
Tănase, care nu s-a remarcat nici prin cărţi, nici
prin cine ştie ce curaj înainte de Revoluţie“
ajunge ulterior „să se uite la sine ca la un fel de
Soljeniţîn al nostru“ ; că Ana Blandiana şi-a
uitat subit şi o parte din biografie, dar „şi o
parte din opera sa. Şi nu una oarecare, ci aceea
care a propulsat-o în vârful ierarhiei“ ; sau că
Gabriela Adameşteanu, „care – aşa cum
spunea Paul Goma – înainte de 1989 tăcea atât
de tare încât tăcerea ei se auzea până departe“,
a devenit subit ultraautoritară, îngăduindu-şi
să someze pe cineva cu imputarea : „de ce nu
aţi fost martir ?“ („o asemenea întrebare“,
comentează foarte judicios poeta, „nu avem
dreptul să-i punem nimănui pe lumea
aceasta“, deoarece „de vreme ce suntem vii,
nici noi nu am fost martiri“) » (Adrian-Paul
Iliescu – Anatomia răului politic, Editura
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană,
Bucureşti, 2005, pp. 89, 90).
Avem, da sau nu, o presă liberă ? Nu, nu
avem o presă liberă. Presa (cea scrisă, vorbită
şi, mai ales, de televiziune) e integrată
grupurilor de interese. Două observaţii se
impun imediat. Mai întîi, acţionariatul nu e
transparent şi, în multe cazuri, e situat în
paradisuri fiscale. Cu toate acestea, acţionarii
intervin cotidian în politica internă a României
şi îi folosesc pe ziarişti pentru a obţine diverse
avantaje economice. În al doilea rând, aproape
nici o întreprindere de presă nu e rentabilă,
Adrian-Paul Iliescu
adică nu are un
caracter pur comercial, cu dezavantajele şi
libertatea care derivă dintr-o funcţionare
autentică de piaţă. Pasiunea serviciilor secrete
pentru presă şi ziarişti e incontrolabilă, dar
devastatoare. S-ar putea crede că aceste servicii
nici nu se ocupă cu altceva. Presa culturală,
atâta câtă mai există, formează un singur grup
de interese, dominat de o periculoasă gândire
unică. Gândirea unică atacă programatic şi
agresiv o inexistentă, deşi atât de necesară,
corectitudine politică românească. Mai este
meseria de ziarist o meserie respectabilă ? Mai
depinde libertatea românilor în vreun fel de
presă ? De ce avem oameni de presă atât de
bogaţi într-o ţară atât de săracă ? Oare nu se
câştigă prea mulţi bani din presă comparativ
cu alte meserii, în aceeaşi economie săracă ?
Sunt mai importanţi « presarii » decât oamenii
din învăţământ, sănătate, justiţie sau cultură ?
De mulţi ani, nimeni nu a mai pus nici o
întrebare clară despre legitimitatea presei. S-a
subînţeles că Măria Sa Presa luptă pentru
democraţie, şi deci nu poate fi pusă în discuţie.
Numai că, în anii din urmă, « cavalerii
dreptăţii » au ajuns să fie percepuţi de masa
tăcută ca la fel de corupţi ca şi clica abjectă a
politicienilor. De care « pixarii » sunt legaţi
ombilical. Rămânând neschimbată – de ce să
mai evolueze dacă e atât de bună ? –, presa a
devenit o forţă retrogradă. Capabilă să
provoace dezastre în următorul timp. Cele
câteva răspunsuri şi mai multe întrebări de
mai sus mi-au fost sugerate de unele poeme
din veacul al XIX-lea având ca temă cenzura.
Gheorghe Sion, autor al Suvenirelor
contimpurane (1888), a fost un bun poet
ocazional (Limba românească : “Mult e dulce
și frumoasă /Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-
armonioasă /Ca ea nu găsim. // Saltă inima-n
plăcere / Când o ascultăm, /Și pe buze-aduce
miere / Când o cuvântăm. // Românașul o
iubește / Ca sufletul său, / Vorbiți, scrieți
românește, Pentru Dumnezeu. […]”), ca şi un
bun traducător din franceză şi, mai ales, din
greacă. A condus Revista Carpaţilor (1860-1861).
A fost şi socrul, post-mortem, al celebrului
Mateiu I. Caragiale.
P.R.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Cenzorul meu
1822, Mamorniţa, Cernăuţi – 1892, Bucureşti
George Sion
Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Ştiu că-n ţară-s multe rele

Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimele-s grele
Pentru biata muza ta :
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.

Ştiu că-n ţară nedreptatea

Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge ;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge...
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Satire de vrei a face,

Trebuie să te cumpăneşti ;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri,
Nu-ţi dau voie a tipări.

Despre drepturi siluite

Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce se fac neîncetat ;
N-ai nici un cuvânt a spune ;
Nu ai drept a le lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.

Fă sonete, scrie ode

Pentru domni, pentru boieri :
Scrie orice despre mode,
Despre coarne sau muieri.
Ciocoism şi umilire
Predică cât vei pofti ;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări. »
(1845)
Desene preluate de pe pagina editurii Compania
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
IOAN cavaler de PUŞCARIU
S'a născut în Sohodolul Branului, la 10 Octomvrie 1824,
Gimnaziul l-a făcut în Braşov şi Sibiiu. În Sibiiu a făcut şi teologia
şi studiile iuridice la academia de aici, după ce terminase întâiu
în Cluj studiile filosofice şi fisice. La 1848, 15 Maiu, a fost „stegar"
la adunarea naţională de pe „Câmpul Libertăţii", care l'a ales
membru al comitetului naţional permanent. Desfiinţânduse
comitetul s'a refugiat în România, de unde s'a rentors numai
după pacificarea ţării, ocupând apoi slujbe de stat. Cariera şi-a
început-o ca asesor în districtul Făgăraşului şi a fost unul dintre
acei puţini Români, cari au dus-o până la jude de Curie. La l890
s'a penzionat şi azi trăieşte în Bran.
Lucrări:
1. Causa română, 1872.
2. Consideraţiuni asupra timpului şi spaţiului, 1878.
3. Comentar la patenta urbarială din 1854.
4. Die romänische Amstsprache.
5. Mărul, 1883.
6. Date istorice despre familiile nobile române.
A colaborat la: „Telegraful Român" şi la „Viitorul", pledând pentru activitate. A dat primul
impuls pentru înfiinţarea „Asociaţiunii transilvane". E membru al Academiei Române.

Recerințele unul literat

De vreai să freci de literat,
Trei lucruri ia 'n vedere:
Să moşteneşti pe-un unchiu bogat,
Să n'ai lipsă a cere; Păstrează să poji tipări
Făr' de prenumerare;
Testează celor ce-ar ceti
Un fond de premiare.

Orăştia mea
Fiecare oraş există în tot atâtea
variante câți oameni i-au respirat aerul.
Fiecare oraş are zbaterea sa şi propria
cromatică, doar că Orăştia mea este
unică.
Oraşul meu nu e reprezentat nici
măcar de munții sau apele lui, ci de noi,
cei care mișunăm zi de zi pe străzile
pline de istorie ce se împletesc la fiecare
colţ de stradă. Oraşul meu e o furtună de
culori îmbinate în nu prea marile clădiri
ce se înalță grațios înaintea falnicilor
munți.
E locul în care viaţa mea a luat curs,
a început să înflorească.
În acest oraş mi-am format caracterul
şi sper ca tot mai mulți oameni să fie im-
presionați de oraşul meu.
Oana-Maria Bistrian
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Orăștie – mai mult decât un oraș

Orăștia „mea”, cu siguranță, nu e cu nimic mai prejos decât
Clujul „meu” sau Bucureștiul „meu”, orașe cu care nu am prea multe
tangențe. Cu străzile sale deschise, cu acele câteva garduri vii si acei
câțiva copaci ce apar asemenea oazelor in deșerturi, cu arhitectura
comunistă a blocurilor și unghiul înclinat al orașului care îți dă tot
timpul senzația că urci si cobori Mont-Blancul, Orăștia pare să fi fost
construită pe fugă. Și totuși, cu cât te apropii mai mult de centrul
micului municipiu, cu atât frânturile modernizării devin mai
accentuate. Traficul infernal ce se formează de cele mai multe ori îți
da senzația că te afli în unul dintre acele megalopolisuri fascinante și
în același timp asurzitoare. Ai crede că într-un orășel ca acesta viața e
mai liniștită. Greșit! Fiecare se grăbește și toți trebuie să ajungă
undeva, indiferent dacă este vânzătoarea care tocmai curată geamul
magazinului sau tinerii care, în diminețile de primăvară, se opresc la cafenea înainte de a începe
o zi de școală identică celei de ieri. Nimeni nu are timp să se oprească sau să privească în jurul
său. Ai crede că și astrele au obosit în urma acestui nonsens ce s-a infiltrat în viețile noastre,
încetând să mai facă vreo schimbare, iar când încearcă acest lucru, tot ce fac este să repete ceva
ce s-a mai repetat de atâtea ori. Vine ploaia. Aceeași ploaie plină de amărăciune ce mângâie
asemenea unor lacrimi obrazul acum plin de imperfecțiuni al pământului sau aceeași ploaie
plină de furie pe tot ceea ce este viu și cugetă, dar care se răzgândește repede si dispare. În ceea
ce privește iarna, iarna adevărată, de aceasta nu mai putem vorbi. An de an încearcă să-și
găsească un loc pe betonul rece al orașului, dar an de an este refuzată aproape cu desăvârșire.
Timpul este viață și moarte, și toți cădem pradă lui, dar cu siguranță, Orăștia pe care eu am
început să o cunosc, niciodată.
Silvia Beldiman

Africa din mine

Am găsit replica asta la sfârșitul unui film,

„În fiece dimineață, o antilopă se trezește în
Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai
repede decât leul dacă nu vrea fie mâncată, ca
a doua zi să se gândească la a doua zi.
În fiece dimineață, un leu se trezește în
Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge mai
repede decât antilopa dacă nu vrea să moară
de foame, ca a doua zi să se gândească la a
doua zi.
În fiecare zi, cineva se trezește și nu numai
în Africa și în fiece zi știe că trebuie să alerge
mai repede dacă vrea ca a doua zi să se
gândească la… a doua zi”!
nu mai știu care, m-a marcat nu acțiunea în
sine, ci aceste cuvinte. Animalelor le este
simplu, știu că-n fiece zi trebuie să facă ceva,
să fugă, să rumege sau să rupă, să sfâșie ori să
moară.
Mie ce-mi este hărăzit în astă Africă?
În fiece dimineață mă trezesc și după
scurta-mi conversație cu Mântuitorul, dau
leului dintr-o bucată de antilopă, sub formă
de cafea și fum de țigară, apoi fug. Fug spre
vremelnicele-ndatoriri ce mi se pare că de la
mine, leul lumii, le așteaptă; astfel, dau iar
jertfă bucata de antilopă pe altarul cotidienei
nebunii. Bucăți din mine răsfrânte-n timp și
semeni. Alerg apoi spre magazine, atenta
antilopă din Africa cea mare nu are a se teme
decât de leii cei flămânzi, flămânzii-mi
prădători mă-mbie în suave măști pe palide
fețe cu marfa lor, ei nu vor carne, ei o vând, ar
vinde și suflete, dar nu le stă în putere; pe bani
cumperi doar marfă și ei în asta se afund.
Parcursul vieții te face să întâlnești mulți
oameni și dintre ei există o persoană care nu
este ca toate celelalte. Este acel cu care ai putea
să vorbești ore în șir și să nu te plictisească,
acel căruia ai putea să-i spui lucruri fără să te
judece, acel pe care nu-l vei lăsa să-ți scape
niciodată.
Mai apoi, alerg de hienele flămânde ce
pândesc; ele nu au curajul leului să atace, nu
fug după pradă ci așteptă un dărab de hoit pe
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
care vremea-l lăsase în urmă-i, eu l-am uitat,
dar ei îl aduc pe tapet, dându-i trecutului
valoarea zilei de actual, de hrănesc hienele
mele cu amintirile ce dor, au sadica plăcere de
a veni în haită să-nfulece. Trăiesc din trecut ca
să nu poată vedea viitorul, sunt prea mici și
slabe pentru ziua de azi, de privit în ochi, nici
vorbă să te poată privi, nu au demnitate, ele
doar îți mănâncă nervii tocând ce a trecut,
dorindu-te jos acolo în cloacă, că doar, cum
poți tu să nu fi parazit când ele sunt, de ce să
ridici capul, de ce să fii tu însuți, de ce să alergi
spre mai bine, când trebuie să te ferești de
hiene? Astfel, mai dau leului un crâmpei de
antilopă, un ceva scris să poată citi. Aci, în
Africa din mine, în fiece dimineață, un leu rage
ca antilopa să fugă, cum și eu fug.
La amiaz', fug din căldura Africii, mă trag
la hodină, dar leul, leul nu se oprește, mai vrea
hrană, el, prădătorul, nu cere, vine și o ia. Din
liniștea-mi sufletului rămâne o scrijelitură, din
tot se-nfruptă el. Îmi ia, hapsânul și foile scrise
și gândurile ce nu au prins viață. Încercări
mentale de răzvrătire, mai bine zis repunere în
adevăr, nu leul a trăit în locul meu, el lasă
acvilelor din hoitul de povești și vorbe, fără să
simtă o singură clipă ce am simțit eu.
Seara, ei, seara, nu știu ce va mai face leul,
sunt doar la amiaza Africii din luntru-mi; las
Timpul să decidă de va mai fi o seară și o zi a
sufletului meu. O certitudine am din fugă-mi
reținută: o să-l ascult doar pe cel ce-mi
vorbește cu ochii, o să-l înțeleg doar pe cel ce
îmi atinge sufletul fără ocolișuri și o să mă
implic doar atunci când am încredere deplină
în cineva. Și mâine:... „de va mai fi mâine… o
să mai dau și mâine prinos de rugă
Creatorului și jertfă de cuvinte ’nsâgerate
leului.”
Antilopele Africii fug zilnic, dar nu zilnic
un leu se hrănește cu ele. Pline de foame
vremuri, sofisticat e leul. Cu toată-mi fuga în
Africa mea, am iubit, am pierdut. Mi-a fost dor
și milă, dar am rănit, am avut încredere, dar
am făcut greșeli. Din toate acestea am învățat!
Am învățat să mulțumesc zâmbetului ce-mi
face ziua lumină, am învățat să mă ridic atunci
când cad și de cad, iar să o iau de la capăt
pentru că nimic nu mă oprește să stau drept,
cum nimic nu mă oprește, căzut fiind, să stau
în tină. Am învățat că trebuie să știu să mor și
să-nviez în fiece zi, deoarece viața-i continuă
moarte...
În fiece zi, în Africa, o antilopă fuge de un
prădător, cum în fiece zi, Africa-mi renaște!
Dan Orghici

In memoriam: pictorul Aurel Nedel

(19 ianuarie 1930, Vaidei - 19 ianuarie 2014, Vaidei)

Omul de aleasă omenie, artistul de înaltă valoare, Aurel Nedel, care a

văzut lumea și natura în lumina din divina lumină, reflectată în creația
sa în toate culorile curcubeului, a închis ochii, sub povara unei
groaznice dureri. S-a dus în întunericul mormântului.
Nu va mai vedea niciodată îndrăgita lumină, nici culorile nemurite
în tablourile sale, căci a pierit la 19 ianuarie, în ziua în care s-a născut,
în 1930.
Legat trup și suflet de satul natal, nu s-a dus prea departe, a rămas
să se odihnească lângă părinții și strămoșii săi din progradia
Vaideiului de Orăștie. Convins, ca și poetul Lucian Blaga, că
„Veșnicia s-a născut la sat", în cimitirul satului și-a ales veșnicia. Cum
Octavian Goga a fost poetul Rășinarilor, Coșbuc al Hordoului, Blaga
al Lancrămului, satul cu nume de lacrimă, Aurel Nedel a fost Pictorul
Vaideiului, cu oamenii, casele și pomii lui înfloriți (vezi tabloul Case
și pomi înfloriți), cu livada, cu pădurea în care el și-a petrecut atâta
vreme, cu varietatea florilor pe care le-a însuflețit printr-o bogată
gamă cromatică.
Nedel rămâne un pictor al satului ca acela din lirica poeților amintiți,
dar la fel ca ei, rămâne și un artist național de prestigiu, care a expus la
Praga, Moscova, Tel Aviv, Helsinki, Lisabona, Teheran, Berlin, Bratislava și
în numeroase alte orașe renumite.
Prin opera lui a dus imagini grăitoare din frumoasa imagine a ţării și a oamenilor săi pe care
i-a portretizat cu toată dăruirea și talentul. (v. Portret de muncitor).
A fost un artist talentat, fără ifose, un mare muncitor care a ascultat sfatul maestrului său,
Alexandru Ciucurencu, care i-a spus: „Mata ești un colorist excepțional, în atelier trebuie să stai
zilnic, cel puțin opt ore în fața șevaletului". El a lucrat, ca harnicii țărani, zi-lumină. De multe
ori îl vizitam la atelierul său din strada Eforiei, la ultimul etaj al unui bloc înalt.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
A fost un pictor de notorietate. La toate expozițiile lui de la Casa
Armatei și de pe strada Calderon, participa o mulțime de îndrăgostiți
de frumos. S-a bucurat de un real prestigiu în rândurile criticilor de
artă și în mijlocul generației sale, din care fac parte bunul său
prieten Traian Brădean, C. Piliuţă, Achiţenie, C. Baciu, Marius
Cilievici, Sabin Bălaşa și alți câțiva pictori iluștri, între care el
ocupa un loc de cinste.
Mulți dintre ei au plecat în lumea în care nu este nici durere,
nici întristare, acolo unde numele lor, devenite renume, se
întristează pe cruci, „ca pașii într-o biserică".
Acum pleacă și el după ei, lăsându-ne în suflet durerea, și mie
personal prietenia și imaginea copilăriei mele.
Sunt convins că toți aceștia și mulți alții zic acum „Să-i fie
calea lină spre veșnicie!".
Ion Dodu Bălan

Aurel Nedel,
Autoportrete

Aurel Nedel,
Natură statică cu fructe
și linguri

Aurel Nedel,
La pozat
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Orăștia descrisă de călătorul turc Evliya Çelebi

Adrian-Iulian Secui
Pentru Orăștie, anul 1661 aduce
ultima invazie turcească. Cu armata
turcilor, vine și Evliya Çelebi, călător și
istoric turc, de la care ne-a rămas o
descriere sumară a cetății. Pentru
început ar trebui explicate cauzele
prezenței turcești în Transilvania. La
mijloc de secol XVII, Principatul
Transilvaniei se afla în zona de
confluență a imperiilor habsburgic și
otoman. Din punct de vedere politic
principatul era sub suzeranitate
turcească, plătea turcilor un dar anual de
complezență în valoare de 10000 ducați,
iar principele transilvănean, înainte de
instalare, trebuia confirmat de Înalta
Poartă. La 1660 este ales – de către Dieta
transilvană – ca principe János Kemény,
care hotărăște recunoașterea
suzeranității habsburgice și ieșirea de
sub suzeranitatea otomană. Lucru deloc
pe placul turcilor care trimit în regiune
pe serdarul Köse-Ali pașa cu misiunea
de-a readuce lucrurile pe făgașul normal
și a instala ca principe pe Mihai Apafi I
(Apafi Mihály). Las mai jos pe Evliya
Çelebi să descrie evenimentele, așa cum
apar în lucrarea lui de căpătâi
Seyahatname sau Cartea Călătoriilor:
„... și am mers din nou tot prin valea Pentru turci lucrurile merg bine. Mihai
Streiului timp de o jumătate de ceas și am Apafi I este instalat ca principe în 14
ajuns, spre sud-est, pe o culme înaltă. Pe când septembrie 1661. János Kemény este omorât
mergeam așa prin pădurea deasă ce o în bătălia de la Seleușul Mare la 22-23 ianuarie
acoperea, deodată, pe la miezul nopții, am 1662. Orăștia se va reface rapid după
văzut un foc mare. distrugerile turcești. În 1663, Mihai Apafi
- Ce-o fi asta ? îl întrebarăm pe prizonier. înființează Colegiul Reformat, iar în 1665 îl
- E Orăștia - zise el - pe semne că oastea aflăm pe Mihail Halici ca rector al colegiului.
voastră a atacat orașul acela, dar de aici până Șase ani mai târziu după prima “vizită” - în
acolo drumul ține două zile. Auzind acestea anul 1667 - Evliya Çelebi trece din nou prin
ne-am liniștit.” zonă, de data asta în misiune diplomatică.
„Cetatea Orăștiei. Deși este supusă crailor “Orașul Orăștie. Este primul conac. I se spune
Ardealului, totuși se află în stăpânirea cetatea Orăștiei. Această cetate bogată părea
ungurilor-sași (Saz Madjarlari, e vorba de sașii acum ceva mai reparată (a fost arsă de către
ardeleni) în ea aflându-se ostașii împăratului turci doar cu 6 ani în urmă, vezi anul 1661), iar
austriac, aceștia nu capitulaseră, ci plecaseră, judele și căpitanii ei au venit să se închine,
lăsând cetatea goală. De aceea orașul a fost ars. aducând, în semn de închinare, o sută de
Cetatea, de formă rotundă, se află însă la căruțe de zaherea (provizii alimentare pe care
poalele unui deal și era puternică, șanțul ei era țările române erau obligate să le pună la
plin cu apă. Avea un oraș mare, împodobit cu dispoziția armatei turcești). Ordia fiind
tot felul de palate, hanuri și biserici, încât era îmbelșugată, toți și-au procurat zaherele din
un oraș frumos, cu vii și grădini, cu târg și oraș. De aici, mergând șapte ceasuri către
bazar. Când a fost ars, s-au găsit în el atâtea miazăzi (de fapt mergea către vest. Evliya
bogății și provizii, încât ostașii islamului s-au Çelebi se orienta greu într-o țară străină), am
îmbogățit și s-au îmbelșugat. Pornind cu trei ajuns la cetatea Deva.”
sute de ostași pe dealuri și prin vii, am luat și "Descrierea cetății Orăștie (Sazvar). Cetatea
de aici prizonieri și prăzi și, vânzând totul în era așezată pe malul unei ape și la poalele unui
tabăra islamică, am câștigat, împreună cu cei munte, este zidită din piatră și era, deci, o
trei sute de viteji, trei sute de guruși, încât cetate puternică cu un oraș întins. Ali Pașa a
osteneala și necazurile nu au fost în zadar. incendiat-o și pe aceasta. Acum se află din nou
Plecând a doua zi din această cetate, am mers într-o stare mai înfloritoare decât în trecut,
șase ceasuri spre miazănoapte (în realitate fiindcă este un loc foarte productiv, având o
mergea spre est) și am ajuns la cetatea Vințul
de Jos.”
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
câmpie mănoasă, vii și grădini. De acolo, am
plecat spre apus, mergând timp de șapte ore
de-a lungul marelui râu Mureș, am trecut prin
sate înfloritoare și prospere."
Câteva informații despre Evliya Çelebi. S-a
născut în anul 1611 la Constantinopol într-o
familie înstărită, tatăl său fiind bijutier al
Curții. Ținând cont de situația materială bună
a familiei, în copilărie are parte de o educație
aleasă la diverse școli elementare și
ecleziastice. În 1640 a părăsit Istambulul și
timp de 40 de ani a bătut în lung și-n lat
Imperiul Otoman precum și regiunile
adiacente, observând și consemnând locuri,
fapte, evenimente și obiceiuri locale. Aceste
note și însemnări adunate de-a lungul
timpului au fost publicate într-o lucrare de
Orăștie
Orăștia, străveche așezare,
reprezintă, fără îndoială, un
exemplu elocvent în care istoria
locală relevă un specific rezultat
dintr-o istorie în care destinul
românilor s-a împletit cu cel al
sașilor și maghiarilor. Zonă de
timpurie colonizare săsească, orașul
a devenit un centru scăunal, o
comunitate liberă care a îngăduit o
dezvoltare a structurilor de
civilizație de-a lungul perioadelor
istorice, de la evul mediu la epoca
modernă și contemporană.
Pompiliu Teodor,
Monografie 775 de ani, Orăștie
zece volume numită Seyahatname sau Cartea
călătoriilor.
A luat parte la campania militară otoma nă
din 1657 împotriva lui Gheorghe Rákóczi al II-
lea, la expedițiile întreprinse în 1659 împotriva
lui Constantin Șerban, care ocupase scaunul
Moldovei în noiembrie 1659, precum și
împotriva domnului Țării Românești, Mihnea
al III-lea Radu, care se aliase cu principele
Transilvaniei în lupta de eliberare de sub
dominația otomană. În anii 1660-1661 îl găsim
pe Evliya Çelebi participând la campaniile
conduse de serdarul Köse-Ali pașa pentru
supunerea Oradiei, până la instalarea lui
Mihail Apafi ca principe al Transilvaniei
(septembrie 1661). Șase ani mai târziu ajunge
la Alba Iulia într-o misiune diplomatică la
principele Mihail Apafi. Pleacă de aici, cu o
scrisoare de recomandare a principelui Mihail
Apafi, la domnul Țării Românești, Radu Leon
(1664-1669), iar de acolo a trecut în Moldova.
În timpul desfășurării acestor expediții Evliya
a avut prilejul să străbată în lung și în lat
Moldova, Țara Românească și Transilvania,
chiar și Bosnia și o parte din Polonia, lăsându-
ne însemnări deosebit de prețioase despre tot
ceea ce a văzut, a auzit sau a trăit el însuși.
Moare la Cairo în anul 1682.
Dicționar: órdie, ordii, s. f. Hoardă, oaste
(turcească sau tătară); tabără militară. Mulțime
mare de oameni; gloată. – Din bg., scr. ordija.
Sursa: DEX '98.
zahereá, zaherele, s. f. Provizii alimentare pe
care țările române erau obligate să le pună la
dispoziția oștilor otomane.
(Reg.) Tain pentru vite, preparat din tărâțe,
sfeclă de zahăr, sare etc.; p. ext. nutreț, furaj. [Var.:
zahareá s. f.] – Din tc. zahire.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

„Almanahul Scriitorilor de la noi”

ȘT. O. IOSIF
Născut la Brașov, fiu al fostului director gimnazial Ștefan Iosif
și nepot de mamă al lui Gavril Muntean, traducătorul întâi al lui
„Werther", poetul Iosif și-a făcut studiile la liceele din Brașov și
Sibiiu, și când familia întreagă s'a mutat în România, și le-a
continuat în București. Plecând din Ardeal, el a dus cu sine multe
amintiri și din toate scrierile lui se desface un suflet dela noi, care
se gândește des, în creațiunile sale, la poporul nostru obijduit.
A fost întâi ziarist la Iași și la București. S'a ivit apoi în
coloanele revistelor celor mai bune. A scris mai întâi la „Viața"
dlui Vlahuță. A condus revista „Sămănătorul" multă vreme.
Lucrări:
1. „Poezii", traduse din Petőfi și din alți poeți unguri, 1896.
(„Apostolul" minunat tradus).
2. „Patriarhale", București, 1901, (Poezii).
3. „Romanţe și cântece de Heine", București 1901.
4. „Poezii", București, 1901-1902.
5. „A fost odată", poveste în versuri, 1903.
6. „Din zile mari". Poem istoric în versuri.
7. „Poezii din 1903—1908", volum în editura Socec.
Iar în colaborare cu poetul D. Anghel, a publicat:
8. „Verlaine". Traduceri. Ed. Minerva.
9. „Legenda funigeilor".
10. „Caleidoscopul lui A. Mirea", 2 volume.
11. „Cometa". Comedie.
12. „Carmen seculare". Poem în versuri.
Șt. O. Iosif, în colaborarea amintită, a tradus din Banville, din Halm și Ibsen. Apoi câteva
măiestre traduceri, cum sunt textele din operele lui Richard Wagner și câteva balade germane,
pe cari le-a dat singur la lumină.

FÂNTÂNA VRĂJITĂ
]os, la fântâna dintre plopi,
Descânt ‘o vrăjitoare Dar nici doi pași nu face 'n drum
Se umflă apa, - joacă stropi Stă roibul, sforăeşte,
In scăpătat de soare. Și doauă braţe-l prind acum
Se umflă apa, scade iar Pe călăreț în clește.
Și parcă vrea să fiarbă, - Se apără cu suflet stâns,
Se 'ndoaie plopii și tresar Și luptă și se zbate.
Vrăjiți de hâda oarbă. Dar vrăjitoarea-l ține strâns
Și-i călărește 'n spate!

Și tot șoptind și tot vrăjind Cu pintenii el bate 'n cal

Aruncă bobii 'n sită, Stă zările să soarbă,
Se 'ndoae plopii vâjăind Pădure, holdă, vale, deal
Și noaptea e sosită. Se pierd în noaptea oarbă.
Și tot vrăjind și fot șoptind Și 'n zori de zi au fost găsiți
Ea face-un semn cu mâna, Acolo, la fântână,
Din plopi foi moarte se desprind, Și cal și călăreț, zdrobiți
Și clocote fântâna. De goana cea păgână.

Legate-s apele de-acum. Voi fetelor și voi, feciori,

a 'n umbră stă şi-aşteaptă. La apă când v'eţi duce,
Un călăreț trudit de drum Suflați asupră-i de trei-ori
Spre cei doi plopi se 'ndreaptă. Și faceți sfântă cruce,
Spre gura însetată el Căci la fântâna dintre plopi
Găleata o apleacă, Stă baba bălsămată,
Bea apa descântată el, Și nu deleagă zece popi.
S'aruncă 'n șea și pleacă. Ce leagă ea odată!
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Comedia zilei
Dicționar politic pentru eternitate
Nu-l cunoașteți pe Nae Orăşanu? Chiar nu v-a ajuns
niciodată la ureche numele acestui teribil opozant? Și totuşi...
El este naşul «micilor» sau, dacă preferaţi, al «mititeilor» și al
«bateriei» (vin cu borviz la gheaţă). Undeva, pe Strada
Covaci, la numărul 3, în crîşma La Iordache (localul fraţilor
Constantin și Iordache Ionescu), nu departe de Strada
Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu
au ajuns până la noi : «naturală» (apă rece), «pricină» (sticla
mică de vin), «idee» (ţoi de ţuică), «focos» (ardei),
«patricieni» (cîrnaţi–ascendenţii micilor), «taifas» (cafea),
«marghiloman» (cafea cu rom), «baionete» (scobitori),
«protocol» (socoteala). Aceste ziceri gastro-nomice (cele mai
multe i-au fost atribuite lui Orăşanu), precum și alte
«invenţii» politice au circulat cu mult înaintea producţiilor
celebrului nostru Caragiale naţional. Orăşanu ocupa la
Iordache masa 6, împreună cu Gălăşescu şi alţi politicieni şi
ziarişti, în frunte cu Mihalache Marghiloman. Era numită
Masa vânătorilor, a mincinoşilor, inventatori de glume. Masa
5 era a literaţilor : B.P. Hasdeu, Radu Rosetti, Nicolae
Nicoleanu, Nicolae Filimon, Ion C. Fundescu (Nicolae
Vătămanu – Catastih de bucureştean, Editura Litera, Bucureşti,
1980).
Scriam cele de mai sus şi altele anul trecut în deschiderea volumului care-l readucea în
actualitate pe N.T. Orăşanu (1833-1890) după 130 de ani. Volumul conţine şi un «Dicţionar
politic sau Epoca pruso-ciocoiască». Schimbînd datele de atunci cu cele de azi, dicţionarul poate
fi utilizat cu folos. Iată cîteva «litere».
P.R.

Lumea azi este pe dos,
merge tot cu capu-n jos,
într-o caricatură din anul
1860, publicată de
N.T.Orăşanu
Elecţiuni
Elecţiuni – adunare pe colegii şi comune,
Unde s-aleg deputaţii ce guvernul îi propune.
Operaţiune care, recunoscută de lege,
Se efectuă adesea prin trînteli şi prin ciomege.
Bandele de haimanale sînt motorii principali
Cînd se află la putere boieri constituţionali.

Justiţie
Justiţie – o cochetă ce se dă numai pe bani ;
Printr-însa se înţoleşte mare număr de golani.
Ea se dă prin intermediul unor oameni învăţaţi,
Cu diplome pe hîrtie, doctori sau licenţiaţi.
Îi cunoaşteţi locuinţa acestei femei pierdute?
Nu veţi bate cale multă ! O găsiţi în orice curte:
Domnul Weissa şi mai bine vă dă informaţiune,
C-a condus-o la braţetă mult timp prin Casaţiune.

Hatîr
Hatîr, cum de toţi se ştie, este un cuvînt turcesc,
Altoit destul de bine în sistemul boieresc.
Prin hatîr se capăt’ slujbe, prin hatîr averea-ţi pierzi,
Prin hatîr eşti cîteodată trimis după icre verzi.
Ca să nu strice boierii înaltul domnesc hatîr,
Dau adesea naţiunii un guvern curat catîr.
Adică, cu alte vorbe, prin hatîr vedem cuzişti
Cocoţaţi în capul ţării cu marii februarişti.
N.T. Orăşanu
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Penițele comitatului
Valeriu Bârgău
Accident cardiovascular
Plânge, plânge, plânge,
Toată lumea plânge
fiolele plâng pe mine
sunt steaua îngropată-n ruine
Morţii se-mburdă în oxigen
şi oxigenul naşte picături mici de sânge
Oh, ticălosul s-a cuibărit în suflet
şi nu mă mai vrea afară
Sângele meu făcut din brânză,
slănină, portocale şi alcool
îşi lasă mirosul în carnea mea străvezie
Sunt bătut şi
luciul morţii mă strânge
se dezghioagă din ea
o gelatină albă, stufoasă
Acestea sunt etuvele din care
pleacă morţii în lumea senină.
Un câine latră la salvare
şi ea fuge mai repede
cu înfiorătorul claxon peste ea
Sufletul meu cade de pe
degetele lungi ale asistentei
şi se vaită că nu e un loc să fugă
strigând că a murit Valeriu Bârgău
gata se pot bucura
o mulţime de nerozi.
Mortul este al nostru
sufletul cald îşi aşteaptă
pulverizarea la rece.
O voce strigă:
Nu te uita pe uşa din dos a oxigenului
lumea e o caraghioasă fără vârstă
îşi strânge ce mai poate pe ea
un aparat horcăie peste tine
universul nu mai există
cineva îţi strânge ochiul stâng
pleoapă peste pleoapă
şi-ţi încreţeşte pielea
ţi-o face ca pe pruna uscată
din care a ieşit vara
Oxigenul mă strânge la ochi
perfuzia m-a legat de un drum de fier
ruginit
o fiinţă îmi caută băşica udului
şi strecoară în ea un şarpe ce ustură
Nu pot citi ce scrie pe halatul doctorului
partea stângă s-a aşezat temeinic peste
mine.
Nu mai există stare de mijloc
inima e un fel de spectacol
peste care nu se mai poate aşeza cortina
Vezi o cale lungă cu umbre
băncuţe cu oameni
crini pentru morţii de hepatite
mai încolo sunt cei care şi-au pierdut un
deget
îl caută pe dedesubt
Accident cardiovascular
aparatele se holbează la mine
undeva în umbră
cineva se pierde odată cu mine.
Aparatul care mi-a luat inima
o vede pe un ecran
iar inima se supără
Eu plâng şi-mi vreau
inima înapoi
Doctorii o strâng între degete
şi se miră
Asta e inima lui Bârgău
hai s-o învelim în „Călăuza“
să vedem dacă sângele iese prin ziar.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Arta la ea acasă
Triunghiularul discret
Îmi spun adesea, la finiş de criză de timp
că, niciodată nu e prea târziu, asta şi dintr-un
sentiment al speranţei cred, de a mă salva de
amânare, simptom păgubos, la o adică, ce-aş
putea zice, însă îmboldit de muza nestatornică
şi, de ce nu, ca orice născocitor de imagini,
profitând şi de un răgaz de weekend, privesc
cucerit de o penumbră de plane şi dibuiesc
precum într-o anamneză, măreţia verticalei
brâncuşiene, altfel de cum o găsisem în vreme,
pe o falie a aerului nietzcheian întruchipând
aripile decolării lui Vuia, într-o îmbinare
onirică de triunghiular instant pe vibraţia
melosului enescian, într-un moment inedit al
lansării lor în eter.
Este poate şi un efect retractil, de reflex la
smoala vâltoratică a informaţiei de bâlci, a
acestei mass-media neruşinate de noapte şi zi,
dela noi, mai ales, dar şi revăzând o parafrază
a lui Andre Malraux care, vorbind despre
prietenie spunea că ea, prietenia nu se
mărgineşte la a consemna întâmplări în sine ci,
caută sensuri umane, relevă corespondenţe şi
afinităţi morale, trăsături de personalitate ce
acţionează ca un fluid spiritual atras în aceeaşi
incidenţă sufletească şi, astfel, nu ezit să-mi
adresez mie însumi o întrebare, să-mi fac mie
un interogator, despre anomalia că, după un
secol de lume în casacade de informaţie
neâmblînzită, nu i-a atras nimănui atenţia, un
model de prietenie precum cea legată în 1906,
într-un loc binecuvântat, centru al civilizaţiei
Ion Scorobete - despre Constantin Brâncuși
de pe Sena, între aceşti minunaţi tineri români,
pribegiţi de geniu, în căutarea sensului
propriu existenţei umane.
Parisul lui 1906 poate fi numit cheagul
visurilor celor cu chemări esenţiale, locul
înspre care aleargă într-o suflare cei îmbrânciţi
de destin, de o accentuare a fantasmei de care
se ştiau sau nu locuiţi, iar înaintând pe firul
întâmplării, îl găsim pe Brâncuşi urcând la
mansarda de la numărul 17 Montmartre,
adevărata Mecă a artiştilor secolului XX, spre
care îl îndemnase un alt oltean, Drăghicescu
întâlnit întâmplător pe o bancă, în grădina
Tuileries, pornit anume să-l caute pe
bănăţeanul Vuia, aşezat de mai devreme pe
aceea arteră care duce dintr-o uitătură drept la
Sacre-Coeur, acolo unde se depune rugă-
ciunea spre a fi ales.
Îşi face Brâncuşi, astfel adunat, un simplu
inventar al gândurilor, care îl mână spre
atelierul de idei al lui Vuia, undeva în
aproprierea nedezminţitei Taverna, de unde
răzbate în drum voioşia nopţii, spre a-l întâlni
pe omul judecăţii la rece, care-l va tulbura de-
a pururi, cum că, zborul omului, precum
pasărea, decolarea şi aterizarea vie în sine, de
pe pământ, vor fi în cele din urmă dezlegate,
deşi savanţii lumii întregi, matematicieni
celebri declară cu seninătate olimpiană că,
realizarea ideii de a naviga în aer trebuie
alungată în domeniul viselor, ca o himeră
încolţită în creieri dezechilibraţi, oaspetele
inventatorului având el însuşi opinia sa
despre pasărea măiastră, această idee
favorizând mereu un prilej plăcut,
incandescent, fecund, de a se lansa în bogate şi
nesfârşite dueluri de interferenţă intelectuală
ştiinţă-artă, confruntări amicale ce au adus
consacrarea fiecăruia în spaţiul de exprimare
manifestat cu gingăsie, în mediile pe care le
agreau.
Ajuns în salonul aripelor de pe planşetă,
angrenate imaginar în aerul unui aprilie,
ţesând încă nori cenuşi deasupra Parisului,
Vuia combate printr-o dialectică suplă creator,
cu argumente de euristică, susţinerile ex
cáthedra ale lui H. Poincaire, Bouquet de la
Grye, sau ale tandemului Becanson&Tatin,
desluşindu-i socraticului Brâncuşi semnele
abia previzibile ale unei civilizaţii noi, ale unei
lumi care bate în fereastra creatorilor cu
degete tot mai acut descifrabile, doar
intensitatea emoţiei fiind cea care poate să
amâne clipa, momentul împlinirii destinului
omului, acela de a se coagula în modelul
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
concret, în pasărea mecanică săgetând cu din desenul co-sângeanului său, urmărind
inima insinuantă de oţel şi aripi precum ale vocea sigură a acestuia, cadenţa de ceasornic a
liliacului, principiul ce va da visului substanţa ideilor lui Vuia, izvorând parcă din echerul
ce i-a fost accesibilă doar demiurgului. revolut prin dimensiunile şi simetria trecerii
Brâncuşi, în cea mai pură expresie a
ţăranului român, astfel cum îi plăcea să se
identifice, aduce cu el în mansarda avocatului
lugojean, inginerit la şcoala austro-ungară de C. Brâncuși
la Budapesta, un miez din concepţia primitivă Măiastra
sedimentată la poalele Carpaţilor de sud-vest,
un aliaj în structura căruia îşi simte chemarea,
aude ţipătul celor ce s-au întrupat de veacuri
în spiritul său pentru valenţele de profet al
artei moderne, în înfăţişarea lui de sfânt rătăcit
într-o lume conservatoare, unde se dă
pierzaniei într-un roi de curente, mişcări,
direcţii, programe şi manifeste.
Auzind ce spune Vuia, meşterul oltean se
înclină în semn de respect pentru puterea de
seducţie a bănăţeanului, care nu este cu mult
mai departe decât el, ca origine, îi desparte
doar Parângul din care-şi căra adesea lemnul
pentru lucrul de cioplit, astfel că îşi lipeşte
retina de liniile subţiri ale pergamentului la
scară, unde un creion cu mină destul de fină,
pentru un tâmplar, iscodeşte carul pe patru
roţi cu punte de automobil, care însă nu e ceea
ce pare, după el, e rodul unei fantasme care îl
înspăimântă, îi dă fiori de gheaţă căci, aglu-
tinând spaţiile cel terestru şi cel Dumnezeiesc,
el nu concepe că se poate clinti vreo linie
măcar a acestuia din urmă, că tot ce îi e permis
omului, e să se înalţe la modul ideal, pe o
scară, o coloană care sprijină întruchiparea instrumentale din geometria soluţiei în
divină, la care el doar visează. dinamica fluidului, adoptate în final, pentru a-
Însă, captivat se dădu contemplaţiei cu i face demonstraţia unghiului, din care exultă
uimire, sorbind din privire pasărea înfiorată scânteia desprinderii de la sol a aripelor, şi mai
cu deosebire, temeiul îmbinării elementelor
construcţiei ce i se par, mai apoi asemănă-
toare, îmbrățişării elementelor ideale, a
bârnelor din construcţia casei pe care el a
meşterit-o, în adolescenţa sa, la Hobiţa.
Mai mult, proiectul înaripat îi dezvălui, cu
simbolistica sa aparte, prin întrepătrunderea
metalului cu lemnul, cu materialul textil, în
magma gândului, o terifiantă îmbinare şi
desfăşurare a substanţei unice care îi
dezmărgini şi lui ideaţia, îi transferă în
imaginar o respiraţie permiabilă, elastică, o
inflexiune deschizătoare spre alte perspective,
ferecate până atunci, calea către cele trei
constante ale împătimitului Vuia, adică: spre
viteza orizontală, cerută de o necesitate stabilă
şi un raport între greutatea şi forţa energetică
a păsării, un echilibru câştigat în spaţiu.
Cheia însăşi a unei lumi ce stă să se nască.
Temelia măiastrei se încropi, aşadar, din
bizara acumulare de meşteşug ancestral, de-
construind volumele parazitare, adăugate fă-
ră nici un tâlc, ideii simple, filiforme de cre-
aţie.
Îşi descoperi pe loc sensibilitatea emer-
gentă, punctul de întâlnire fierbinte al
crezului său, cu cel al inventatorului decolării
mecanice, se aplecă la îndemnul acestuia din
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Constantin Brâncuși,
Portretul domnișoarei Pogany
urmă spre odiseea construcţiei aparatului cu
aripi şi află că zbuciumul care le ocroteşte
odihna amândurora e de aceeaşi natură, vine
dintr-un întuneric cărunt, grav dar fermecător,
serafic de misterios şi se simţi copleşitor de
contemporan cu cei care modelaseră zborul,
care dovediseră principiul înălţării din
smârcurile animalice ale omului, se întâlni
aşadar cu idealurile unui Marey seducător, de
ale cărui observaţii îşi arboră fâlfîirea
şoimului, în rădăcina ideii de coloană
nesfârşită, pe care să poată înainta fiecare
dintre semeni după puterea cugetului, a
lungimii arcului de freamăt interior, şi de ce
nu, se armoniză cu sfânta gândire a lui Pliniu
cel Bătrân, instrumentată de fapte la care a
lucrat ochiul însuşi, măsurând prepararea
momentului desprinderii.
Se dumiri, astfel că, între arta lui şi ştiinţa
tehnologizată a lui Vuia, se exhiba un miez
transversal, cu un anume suflu ascuns,
inefabil, dat de insolubila magmă paradoxală,
fixată de ritm, precum ar fi incendiată de
melosul sonurilor sprintene ale Simfoniei I în
Mi bemol major a prietenului lor, Jurjac
Enescu, la a cărei primă audiţie ei luară parte,
în a doua jumătate a lui ianuarie 1906.
I se păru că-i reaude vocea lui Enescu,
mărturisirea făcută la Salonul de artă de la
Musee Luxembourg, de faţă cu Rodin şi Vuia,
când mai tânărul Jurjac îi spune bănăţeanului
că ideea zborului este nelipsită din
imaginarul compoziţiilor sale, pentru că
notele sale muzicale sunt înşirate pe
portative precum păsările, gata să-şi fâlfâie
aripile şi să-şi ia zborul, ţâşnind când mai sus
când mai jos, spre înalt, fiecare cu sunetul său,
mai lung ori mai domol, iar Vuia îi descrise
principiul şi mecanismul decolării păsării
mecanice, desprinderea maşinii sale cu aripi la
Montesson, în 18 martie 1906, la nici două luni
distanţă, de la zborul păsărilor de pe
portativul Simfoniei I în Mi bemol a lui Jurjac.
Brâncuşi stărui pe această temă, pentru că
lucrarea sa, Cap de copil, de la Salonul din iunie
1906, îi adună într-un triunghiular efervescent,
de nedisimulată performanţă, şi îi conferi
postura orgoliului măsurat cu paharul bunei-
cuviinţe, din care se încumetă să-i refuze lui
Rodin invitaţia de a ucenici în Rue de Varenne,
când îi spuse că ” Nimic nu creşte la umbra
marilor copaci”, dar realiză în prezenţa celor
trei şi a Doamnei Lena că în faţă i se deschise o
poartă imensă, un început pentru a se
concretiza pe sine, pentru a se pune cu titlu de
cuib la dispoziţia Oului universal, mereu în
Rugăciune, indus Cuminţeniei pământului şi de-
a pururi, Sărutului pentru că, numai astfel,
invocându-se pe sine ca mater, ţărână veşnică
din care să erupă ideile, opera, se va ridica pe
aripile Măiastrei, adăugând Coloanei infinite noi
geometrii.
Sena anului 1906 le deveni astfel, apa sfântă
de botez, într-un Paris dispus să înflăcăreze
talentele, pasiunile veridice, apa metropolei se
insinuă într-un Iordan al fenomenului păsării
la început de secol XX, iar Vuia, Brâncuşi şi
Enescu se învăpăiară în acest trident care, cum
spune Jurjac, are o singură muzică, muzica
spiritului interior, a căutărilor nesfârşite, aceea
de a exprima zbuciumul sufletului. „Nu
dispunem de nimic altceva decât de magia
incomparabilă a amintirii. Toate creaţiunile
noastre, originale şi puternice, sunt rodul unei
concentrări şi a unei monomanii sublime,
vecine cu nebunia. Eu port în mine un vis
permanent: simt, zi şi noapte, în inima mea un
freamăt neîntrerupt, care nu m-a făcut
vreodată să cred că am ajuns la perfecţiune.”
Să fie aceasta mai mult decât o replică
ingenuă dată lui Brâncuşi, uluitorului său
fond ancestral, dezvăluit cu atâta generozitate
creatoare, la care tot amintirea se dă drept cuib
de locuire, de gestare a sâmburelui arhaic
anonim? Credem că nu e nicio îndoială, de
vreme ce în sculpturile sale de păsări, el caută,
cum spune David Levis, să-i dea formei o viaţă
activă, să zboare, visul fiind până la urmă
esenţa artei lor. Şi, atunci, nu este oare Vuia
omul de creaţie care dă expresia rotundă vieţii
unei păsări artificiale care îmbină arta muzicii,
sculpturii, raţiunii, ştiinţei, tehnicii într-un
model nemaiaflat până în 18 martie 1906?
Răspunsul nu poate fi decât unul categoric,
care ne indundă de bucurie şi nelinişte.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Enescu, George Enescu – o restituire

scrisoarea
O scrisoare a lui George Enescu, adre-
sată lui Mihail Andricu (1894-1974),
compozitor şi pianist, membru core-
spondent al Academiei din 1948 (în 1949
avea să primească premiul de compoziţie al
Academiei Române, după ce în 1924
primise premiul I de compoziţie „George
Enescu”)
S.West 72nd Street New York City,
USA, 25 ianuarie 1949

Mulţumesc pentru frumoasa ta scrisoare.

Mă bucur să aflu că lucrezi. Lucrez şi eu fără
întrerupere, dar mai mult cu guma decît cu pana. Prinţesa a fost foarte bolnavă cînd am ajuns la New
York, dar, mulţumesc lui Dumnezeu, se simte mult mai bine.
Cît despre mine, e greu să-mi vină ceva de hac…
Şi-acum, apropo de Academia Română, mi s-a spus că a fost schimbată. N-am primit nimic, aşa că nu
ştiu nimic precis, dar trebuie să se ştie bine un lucru: este nedrept să fie date afară valori naţionale, mai
ales în domeniul ştiinţific, artistic şi intelectual sub pretext că au alte opinii politice. Politica n-are ce
căuta în sferele înalte ale culturii, care trebuie să fie sfîntă, ceva de care nu te atingi. Încă o dată, nu ştiu
nimic, căci guvernul nu m-a pus la curent. Dar, dacă ar face-o, aş întreba mai întîi de ce au fost scoşi
unii dintre colegii mei eminenţi, iar dacă răspunsul ar fi că e din cauze politice, aş spune că nu am, cu
siguranţă, nimic de-a face cu o Academie politică. Am acceptat totul, cu condiţia să fie de ordin exclusiv
artistic, şi strig în gura mare că nu înţeleg să fiu amestecat în nimic din ceea ce e de ordin politic. Nu
există cale de mijloc. Vreau să văd pînă unde merge respectul necondiţionat pentru muncă pur şi simplu.
Eu sînt un muncitor şi atît. Mi-am petrecut cei 7 ani închis în ţara mea; cer, eu, care mi-am trăit viaţa
în străinătate, ca, la vîrsta mea, să se recunoască faptul că am dreptul şi datoria să-mi exercit profesia în
ţări de veche cultură sau care sînt în plin, formidabil avînt… Chiar aşa. – Îmbrăţişeaz-o din partea mea
pe Mişuca, pe care o admir, o iubesc şi o respect profund. Transmite gîndurile mele cele mai bune
prietenilor noştri şi consideră-mă în continuare preadevotatul tău, cu afecţiune,
Georges Enesco

S.West 72nd Street New York City, USA, ce 25 janvier 1949 Enescu,
scrisoare
verso

Merci pour votre bonne lettre. Je suis

heureux de savoir que vous travaillez. Moi
aussi, tout le temps, mais plus du grattoir que
de la plume. La Princesse a été très souffrante à
notre arrivée à New York, mais grâce à Dieu,
elle est bien mieux.
Quant à moi, je suis un dur-à-cuire… Et
maintenant, à propos de l’académie roumaine,
on m’a raconté qu’elle avait été changée. Je n’ai
rien reçu, donc je ne sais rien de précis, mais
qu’on sache bien une chose : c’est injuste de
mettre à la porte des valeurs nationales, surtout
dans le domaine scientifique, artistique et
intellectuel, sous prétexte d’opin ions politiques
différentes. La politique n’a rien à voir dans les
hautes sphères de la culture, laquelle doit être chose sacrée, à laquelle on ne touche pas. Encore une fois je
ne sais rien, puisque le gouvernement ne m’a pas mis au courant, mais au cas où cela arriverait, je
demanderais d’abord pourquoi on a éliminé certains de mes éminents collègues, et si la réponse est que
c’est pour des causes politiques, je dirais que décidément je n’ai rien à faire avec une académie politique.
J’ai accepté tout, à condition que ce soit exclusivement d’ordre artistique, et je crie sur tous les toits que
je n’entends pas être mêlé en quoi que ce soit à ce qui est d’ordre politique. C’est à prendre ou à laisser.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Je veux voir jusqu’où va le respect
Tânărul Enescu, inconditionné pour le travail pur et simple.
desen de
Șt. Dimitrescu Je suis un travailleur, et rien que ça. J’ai
passé les 7 années enfermé dans mon pays,
je demande, moi qui ai vécu toute ma vie à
l’étranger, qu’à mon âge on veuille bien
admettre que j’ai le droit et le devoir
d’exercer ma profession dans les pays à
culture ancienne ou qui sont en plein
formidable essor. Et voilà.
Embrassez pour moi Mişuca que
j’admire, aime et respecte profondément.
Dites toutes mes meilleures pensées à nos
amis, et croyez-moi bien toujours votre très
dévoué et affectionné.

Georges Enesco
(Scrisoarea lui George Enescu către Mihail
Andricu din 25 ianuarie 1949, colecţie parti-
culară.)
Cum s-a situat George Enescu faţă de noul
regim de fabricaţie sovietică integrală după
abdicarea forţată a regelui Mihai şi instaurarea
republicii populare? Există un document
excepţional, o scrisoare din 1949, în care marele
muzician îşi exprimă clar poziţia. În anii
următori, Petru Groza a depus mari eforturi
pentru a-l aduce acasă, după modelul sovietic al
epocii în care personalităţi ca Mihail Sadoveanu,
Tudor Arghezi, Grigore Moisil, Al. Rosetti erau
puşi în vitrină ca nişte bibelouri de propagandă.
După moartea artistului, autorităţile comuniste s-
au zbătut inutil să-i aducă trupul şi să-l
înmormânteze acasă, în România – există un
testament explicit care împiedică asta. În anii
războiului rece, scrisoarea aceasta a fost citată
frecvent la Europa Liberă, mai ales de Virgil
George Enescu şi Yehudi Menuhin
Ierunca, de altfel şi un împătimit meloman, cu o
colecţie impresionantă de discuri. O restituim aici,
împreună cu transcrierea fidelă a originalului şi o traducere atentă la toate detaliile.
P.R.
„ποίησις"-„poiesis”
Aduceţi-l pe Dante
Dante intră în Siena călare pe un măgar.
În Siena sau altă umbroasă aşezare de oameni.
De un an cetatea îl aşteaptă.
“Dante ne va salva !” surîd municipalii.
“Ciuma, otrăvitoarele zvonuri, plictisul…
Dante ne va salva !”
Mîndrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,
Se înfuriară foarte :
“Acesta nu-i Dante, acesta nu poate fi Dante,
Aduceţi-l pe Dante !”
Cel de pe măgar se ridică în şa.
Strigă şi el după puterea lui :
“Nu-i vită omul, ci-i dator să aducă lumină lumii
şi să alunge ceaţa !”
Mîndrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,
Izbucniră în rîs.
Petru Romoşan
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
veșmintele de sărbătoare a unei zile
în mâzga copacului freamătă râul care nu mi-e străin
oricât m-ar înstrăina oraşul
cu artificiile sale
liantul are vocaţia sângelui meu
munte cu verticala piramidală
spre care aderă fiecare metal din structură
în armonia elementelor mă clădeşte
dupa natură
încat spirala de nikel a vocii păstrează firul apei
în adâncul cel mai întunecat
ca probă de vârstă
prin cristalinul detaliului legat de umbră
nu se dezice
mă adaugă în principiul formei
căci nicio atomizare nu destarmă vemântul ţesut
prin ligametele trupului
Ion Scorobete

Fiu al omului pentru care Ora din Secolul XX
bate în Alt secol
De făcut tot ce se poate, într-o lume care e
aşa cum e, de multe ori mai mult moartă decât
vie, de parcă tocmai am trecut pe la parastasul
ei, şi urmează pomana. Iar dacă lumea se vede
că nu e bună, sau chiar nu mai e deloc, atunci
trebuie alta. O modulaţie de spaţiu sau de
timp, ar putea fi de ajuns; un grăunte de curaj
cât să priveşti în jur tocmai din ochiul
tornadei, pentru a vedea lucrurile aşa cum
sunt, şi nu cum se lasă ele văzute pentru că aşa
vor.
A fi în contratimp cu orânduiala aceea
împăciuitoare care multora li se potriveşte
bine ca frac, ca joben ori ca jilţ. A nu lua în
seamă mai nimic din ceea ce pare poruncă dar
nu e decât minciună pentru mers strâmb mai
departe… „Am murit când/ Dumnezeu nu se
născuse încă şi m-am născut când/ Dumnezeu
era deja mort !/ Secolul/ XX era pe sfârşite./
Marquez scrisese/ un veac de singurătate,/
Nietzsche –/ Aşa grăit-a/ Zarathustra,/ Omul
pusese pasul pe lună./ Din cer se prăbuşeau/
îngerii morţi !/La orizont se vestea/ un al
treilea război mondial./ Einstein murise/ şi/
Dumnezeu era deja mort !...” ( Secolul XX ).
La ce mai trebuieşti când s-au întâmplat
cam toate care trebuie să se întâmple ? Pentru
că luate de la capăt, pot fi şi altfel, pentru că
nu asta trebuie neapărat să fie faţa şi taina lor.
„Ora” lui Nichita Danilov se întregeşte minut
de secundă, după cum pâraiele din ploaie de
picur. Îmbrăţişarea ca un descântec, atingerea
terapeutică a lucrurilor, în timp ce te confunzi
cu propria ta umbră, pot fi un soi de nou
început… „Mâna mi-o întind peste lucruri, cu
degetele mele închid pleoapele fiecărui lucru
bolnav./ Mă înalţ din întuneric şi în propriile
mele adâncuri pier !/ „Sunt cel care sunt !”/
Paşii mei nu lasă urme pe drum,/ nici o
oglindă nu păstrează/ imaginea mea !...”
Nichita Danilov
(n. 1957)
Nesfiala de singu-
rătate te poate apropia tot
mai mult de tine, în timp
ce tu pe tine căutându-te,
prin simpla speranţă că te
vei afla, de fapt afli că
însăşi aceasta poate fi
numită existenţă: „…Sunt
cel care sunt !”/ Seara mă
simt ca un cer/ iluminat de tristeţe,/ noaptea
mă las dus de valuri/ spre mine ca spre/ un
ultim ţărm./ Nu intru pe nici o uşă, în nici o
casă nu vin,// în nici un suflet nu mă cobor./
Nicăieri nu mă aflu,/ nici înlăuntrul meu nu
mă găsesc…”
Dintr-odată, toate zbaterile încep să capete
un sens, undeva se produce o scânteie, un big-
bang sare din teorie în cea mai clară, orbitoare
şi asurzitoare împlinire în concretul greu de
pronunţat şi imposibil de măsurat: „… Sunt
tristeţea cea mai vastă,/ cel mai dureros extaz./
Bucuria ce creşte din mine/ nu va ajunge
niciodată la cer./ Cu disperare mă revars,/
ţâşnesc din sinea mea/ spre lucrurile îngrozite
din jur,/ dar pretutindeni sunt/ Eu !...”
Îţi dai seama oarecum iniţiatic ce lipseşte,
abia când obiectualizezi de-a binelea
imaterialul acela blând pe care îl bănuiai
demult dar până acum nu l-ai întâlnit, deşi e
mereu în preajma ta, mult mai viu decât tine,
mai vrednic decât oricare altă formă de
înfăţişare pe care ai putea-o şti vreodată, în
afară de Dumnezeu desigur… „îngerul meu
tămăduitor/ n-are aură, nici aripi./ îmi pune
degetul pe rană şi-mi spune:/ „Exişti,/
Danilov, exişti ?”// „Exist, exist, îi răspund./
De mai bine de un sfert de secol// nu fac decât
să exist.” „Atunci fii mai sigur de tine şi există
cu adevărat !”/ „Exist, exist îi răspund.”/ „La
vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune./ Tu parcă
n-ai sânge în vene,/ n-ai viaţă, n-ai demon.”/
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
„Exist, exist, îi răspund./ De mai bine de un
sfert de secol/ mă străduiesc să exist.”/
„Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta/şi există
cu adevărat !”/ „Cealaltă jumătate a mea/ a
rămas dincolo./ Dincolo, îi răspund./ Du-mă
în alt timp, în alt secol !” (Alt secol).
Începi să prinzi esenţa firii până într-acolo
încât nu te mai înspăimânţi din orice, nici
măcar atunci când vezi bine că se petrec
lucruri crunte, le dibuieşti un alt rost şi le dai
un alt înţeles, într-o altă înfăţişare. Cum te
rostogoleşti printre îngeri, în noul tău orizont
surprinzi un regretabil accident şi treci mai
departe înlocuindu-ţi în memorie fatidicul cu
nonşalantă voia sorţii: „Stau trei îngeri
decapitaţi la capătul unui peisaj galben./ Peste
ei pică seara./ Primul e verde ca iarba, al doilea
roşu ca focul, al treilea vânăt ca luna.//
Capetele le-au căzut la pământ şi acum în
jurul lor creşte iarba, al doilea roşu ca focul, al
treilea vânăt ca luna.// Capetele le-au căzut la
pământ şi acum în jurul lor creşte iarba./ … /
Perechi de îndrăgostiţi în jurul lor au făcut un
cerc şi dansează în iarbă…” (Arlechini la
marginea câmpului).
Până la urmă, „Fiu al omului” fiind,
Nichita Danilov admite aceasta cu oarecare
dezamăgire venită la coborârea pământeană
din astral. Dar, tot rămâne acel drum mai
departe, nu se ştie încotro, poate înapoi în
astral, într-o altă şi altă construcţie, pentru că
nu are sfârşit… „”Peste tatăl meu trist cade
umbra şi tata coseşte. În urma lui mama
strânge snopii cosiţi./ Li se prelungeşte umbra
pe pajiştea arsă./ Mă priveşte tata din urmă şi-
l simt, dar nu-mi întorc spre el faţa./ O aud pe
mama cum mă strigă din urmă,/ dar nu-mi
întorc faţa./ O, fiu al omului, fiu al omului/
Nimic, nimic.”
Daniel Marian

Nichita Danilov
Secolul XX
Am murit când
Dumnezeu nu se născuse încă şi m-am născut când
Dumnezeu era deja mort!
Secolul
XX era pe sfârşite.
Marquez scrisese
Un veac de singurătate,
Nietzsche -
Aşa grăit-a
Zarathustra,
Omul pusese pasul pe lună.
Din cer se prăbuşeau
îngerii morţi!
La orizont se vestea
un al treilea război mondial.
Einstein murise şi
Dumnezeu era deja mort!
Se sfârşea sfârşitul unei lumi
şi începea începutul unui om
în care nu mai credea nimeni.
Pe străzi bătea un vânt tot mai negru,
pe cer vulturii se roteau
Fekete Iosif,
tot mai neliniştitor.
Orfeu Un dangăt tot mai funebru
vestea un nou început.
Strada
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
din care un domn cu favoriţi şi monoclu
aruncă o privire severă la trecători
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
în care apare un costum
cu un costum verde sub braţ
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
în care apare un copil
şi împuşca trei trecători
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Poetul Traian T. Coșovei (1954-2014)
Poetul Traian T. Coșovei, năs-
cut pe 28 noiembrie 1954, în
Bucureşti, a aparţinut generaţiei li-
terare optzeciste.
A absolvit Facultatea de
Filologie (secţia română-engleză)
în 1978, cu o lucrare despre Beat
Generation, poezie americană
contemporană. De asemenea,
Traian T. Coșovei a fost membru
fondator al Cenaclului de Luni, se
arată pe site-ul humanitas.ro.
A debutat în presa literară în
1978, în revista România Literară, iar debutul
editorial a avut loc în 1979, la Cartea
Românească. A fost membru al Uniunii
Scriitorilor din România din 1980.
Începând din 1996 a lucrat la Muzeul
Naţional al Literaturii Române (MNLR) din
Bucureşti, Departamentul Relaţii Publice, și la
publicaţia Museion, înfiinţată de el și editată de
MNLR. În anul 2002 a înfiinţat Cenaclul "La
formarea ideilor", cenaclu exclusiv de proză. În
2002 a participat ca redactor pentru limba
engleză la realizarea CD-ului Mihai Eminescu.
În 2003 a devenit coordonator editorial al site-
ului www.calendarnichita.ro, dedicat Anului
Nichita Stănescu. Din 1998 a iniţiat la Muzeul
Naţional al Literaturii Române din Bucureşti
"Institutul de glasuri" (prelecţiuni în spiritul
junimist) - acţiune ce reuneşte personalităţi
marcante ale culturii române contemporane.
Printre cărțile publicate se numără
"Ninsoarea electrică" (editura Cartea
Românească, 1979) "1, 2, 3 SAU..." (editura
Albatros, 1980), "Cruciada întreruptă" (editura
Cartea Românească, 1982), "Aer cu diamante -
împreună cu Mircea Cărtărescu, Florin Iaru, Ion
Stratan (editura Litera, 1982), "Poemele
siameze", (editura Albatros, 1983), "În aşteptarea
cometei" (editura Cartea Românească, 1986),
"Rondul de noapte" (editura Militară, 1987),
"Pornind de la un vers (critică literară)" (editura
Eminescu, 1990), "Bătrâneţile unui băiat
cuminte" (editura Pontica, 1994), "Mickey Mouse
e mort" (editura Cartea Românească, 1994),
"Percheziţionarea îngerilor" (editura Crater,
Traian T. Coșovei
într-o dimineață de iarnă...
Într-o dimineață de iarnă
dormeai atât de adânc,
încât respirația ta era mai neliniștită
decât albul zăpezii.
În timp ce eu te priveam,
trăgând perdele roșii ale frigului.
1998), "Lumină de la frigider"
(editura Cartea Românească, 1998),
"Bună dimineața, Vietnam!"
(editura Călăuza, 1999), "Hotel
Urmuz (critică literară)" (editura
Călăuza, 2000), "Mahalaua de azi
pe mâine" - împreună cu Dan
Mircea Cipariu - (editura Vinea,
2000), "Les annees folles du
socialisme" - împreună cu Ştefania
Coșovei - (Asociaţia Scriitorilor &
editura Eminescu, 2000), "Pisica
neagră, pisica moartă" - împreună
cu Bogdan O. Popescu - (editura Crater, 2001),
"Institutul de glasuri" (editura Cartea
Românească, 2002), "Vânătoarea pe capete"
(editura Libra, 2002), "Greva căpşunelor"
(editura Libra 2004), "La formarea ideilor"
(editura Contemporanul Ideea Europeană,
critică literară, 2005), "Băutorii de absint",
antologie de poezie - împreună cu Ion Mureşan,
Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov, Ioan Es. Pop
- (editura Paralela 45, 2007), "Motocicliştii
spaţiali" - împreună cu Ioana Mănescu - (editura
Tracus Arte, 2008), "Poeţii marilor oraşe", critică
literară (editura MNLR, 2008), "Aerostate
plângând" (editura Tracus Arte, 2010).
Traian T. Coșovei a obţinut premiul
Uniunii Scriitorilor, în 1979, premiul Asociaţiei
Scriitorilor din Bucureşti, în 1994, pentru
volumul "Bătrâneţile unui băiat cuminte",
marele premiu "Ion Vinea", în 1996, premiul
Academiei "Carpatica", în 1996, premiul
Academiei Române pentru poezie, în 1996,
premiul internaţional "Nichita Stănescu", în
2000, și titlul de Autorul anului 2002 - acordat de
APLER pentru volumul de poezie "Vânătoarea
pe capete".
De asemenea, Traian T. Coșovei a fost
distins cu Ordinul "Meritul Cultural" în gradul
de Ofiţer, în 2004, și a obţinut premiul Asociaţiei
Scriitorilor Bucureşti, pentru volumul de poezie
"Greva căpşunelor", premiul pentru jurnalism
literar al revistei Tomis, în 2005, și premiul
Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, pentru volumul
de critică literară "Poeţii marilor oraşe", în 2000.
anul copiilor
E seară.
E prea târziul acela de care ne e frică.
În parc,
o femeie spală cu mâini lacome
statuile cu capete de copii…
Câinii latră,
copiii au capete
de marmora
sau de bronz.
Nici anul acesta nu a trecut în zadar.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Cristina Toma
Mă poţi înţelege Tango
oar iubindu-mă ntr-un ieri erai în braţele
Până la obscuritate mele
Căci lumina este partea Te prelingeai
Inteligibilă Printre coapsele umede
A fiinţei mele Mă iubeai nebun
Uşor de pătruns De carne
De atins Templul în care explodai
Strălucirea ei În roşu
Ispiteşte Era trupul meu de felină
Până la orbire Fragedă, neîmblânzită..

Priveşte-mă deci Te-aş invita la un tango

Cu ochii inimii Argentinian,
Şi cuprinde-mă În care să-mi acoperi sânul
Cu braţele ei stâng
Adăposteşte-ţi în mine Doar cu palmele,
Sufletul Dar mi-e teamă
Şi vei cunoaşte Că ai să încurci paşii
Nemărginirea
Mă vei privi deci de pe
scaun
Cât voi dansa pe tocuri
înalte.

Miron Țic
Mai suntem în stare
Mai suntem în stare să pornim,
Pe aleea începută altădată,
Tu o sfioasă domnişoară, Gânduri pierdute
Eu un anonim, într-o vară
Casa fiindu-ne un copac cu frunza Gândurile tale,
tremurată Infrunziri adevărate.
Frumoase linişti,
Mai fi-vom în stare de o călătorie în doi, In care,
Convinşi că numai prin iubire vom şti, Te caut pe tine,
Să dezlegăm dorinţele crescute în noi, Frumoasa mea
Să nu grăbim prea mult noaptea de zi. Ce porţi în căuşul
palmei
Mai suntem în stare de a fi stăpâni pe Fructe de
cuvinte, zmeură coaptă.
Mai putea-vom avea frum-useţe în gând, Aş vrea aşa de
Câtă vreme,unul, pe altul nu-l minte, mult
Vom duce mai departe, timpul, sub Să sorb cu
priviri buzele mele
înzuând. Fierbinţi de dor
Pierdut într-o
vară.
Sava Henția - Țărăncuță cu fuior
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

„Almanahul scriitorilor de la noi”

Pe parcursul Anuarului - dragă cetitorule - vei găsi astfel de trimiteri, acestea sunt, cu voia
dumneavoastră, nimic alta, ci numaidecât continuitatea scrierilor de atunci în zilele noastre,
textele sunt copiate în întregime și nu am intervenit asupra lor, dorind astfel a păstra numai
decât autenticitatea limbajului acelor vremi. (Nota editorului)

ILARIE CHENDI
Născut la 1872, în Dârmos (Târnave), din neam de
preoți. A făcut liceul german în Sighișoara, apoi seminarul
teologic din Sibiiu și facultatea de litere din Budapesta. în
toamna anului 1898 trece la București, unde trăiește și astăzi,
fiind bibliotecar-ajutor al Academiei Române.
A colaborat la „Telegraful Român", la „Familia", la
„Convorbiri Literare" și la „Țara Noastră". A contribuit la
întemeierea revistelor: „Curierul literar", „Sămănătorul",
„Viața literară" și „Cumpăna". Astăzi scrie despre viața
literară curentă: la „Tribuna" și partea critică la revista
„Luceafărul".
Lucrări:
1. „Începuturile ziaristicei noastre" 1900. 2. „Ziua învierii"
de Ibsen (tradusă cu Sandu-Aldea) 1900.
3. „Ioan Botezătorul" de Suderman (tradusă cu Sandu-
Aldea) 1901.
4. „Zece ani de mișcare literară în Transilvania" 1901.
5. „Preludii" (editura „Sămănătorului", Ed. 1. și II.),
articole literare din 1903.
6. „Foiletoane" 1904.
7. „Fragmente" din 1905.
8. „Impresii" din 1908.
În editura „Minervei", împreună cu cooperarea regretatei scriitoare Eugenia Carcalechi, a
tipărit operele complete ale clasicilor noștri Alexandri, Costache Negruzzi și Odobescu, pe cum
și două volume de opere postume ale lui Eminescu. Cu dl Kirileanu a dat cea mai frumoasă
ediție din Creangă. Cu E. Carcalechi a mai scos la 1904 un volum la Socec din scrisorile lui
Alexandri. Iar în bibliotecile populare, ale „Minervei", „Alcalay" și a „Asociaţiunei transilvane"
a făcut să apară mai multe broșuri de popularizare din trecutul și prezentul literaturei noastre.

Câteva rânduri
Principiul criticei este adevărul, fără reservă. Suntem însă
oameni cu toții. Dacă ții la semenii tăi și la petrecerea în
cercurile lor, mărturisirea adevărului complet este aproape
cu neputință. Nu este o frază cât de delicată, care să nu
supere pe cineva. Nu este propoziție, în care să nu găsiască
ceva de bănuit. Și mai ales, când te simte, că, din capriciu, te
scalzi în două ape, că nu ești precis; că te silești a trece cu
vederea anumite păcate, pe cari i le-ai putea ușor descoperi,
— nu te poate ierta nimeni. S'ar părea că de-aproapele tău îți
poartă ura, din momentul ce știe, că îl cunoști bine și că i-ai
pătruns toate tainele și slăbiciunile minții și ale sufletului.
Ce este deci de făcut, pentru a-ți crea o situație categorică
față de cei dinprejurul tău?
Nimic mai greșit ca o atitudine de concesii.
Prin reticenţe și reserve, prin compromisuri și păreri în
doi peri nu există legături permanente. Calea mijlocie, Traian Bilțiu Dăncuș,
recomandată de utilitarişti ca „aurea" și întrebuințată de toți Legendă
speculanții de situații, este cea mai abominabilă. In
procedările critice nu se admit decât estremele: sau recunoști calitățile cuiva și atunci te alipești
cu tot sufletul de dânsul, sau îi spui verde neajunsurile toate și atunci îl tratezi în consecință, cu
toată asprimea spiritului tău.
De ce atâtea zîmbete viclene; de ce atâtea cuvinte și clișee convenționale și atâtea simulări de
dragul unei întocmiri mai comode a drăguței de viață?
Împărțiți lumea numai în două categorii: în cei buni și cei răi; în cei cu talent și în cei orfani
de talent. Și calea asta va duce singură spre triumful binelui și al frumosului.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Comedia zilei
Chef electoral
Traian Băsescu pare hotărît să mai cîştige o dată preşedenţia României. Mai hotărît decît toţi
adversarii săi. Îl poate opri cineva ? Dacă în următoarele două luni nu se întîmplă nimic
spectaculos – dosare de mare corupţie, dosarul Omar Hayssam, stenograme fulminante, filme
« documentare » bombă –, noul preşedinte se va numi tot Traian Băsescu. Spre disperarea
tuturor celor care s-au săturat de scandal, crize, diversiuni, vulgaritate, incompetenţă
economică, dezastru moral. Şi banda va chefui încă o dată, ca în nemuritorul Cîntec al bandei
de N.T. Orăşanu.
P.R. (octombrie 2009)

Banda ici, banda colea,
Banda trage la măsea,
Căci guvernul e cu ea.
Vinu-i bun, ocaua-i mică,
Beau bandiţii pînă pică,
Căci de nimeni nu au frică.
Banda ici, banda colea,
Banda s-a-mbătat lulea,
Şi Poliţia cu ea.
Vinu-i bun, ocaua-i mare,
Beau bandiţii pînă moare,
Din zori pîn’ la-apus de soare.
Banda ici, banda-n Obor,
Banda bea mereu de zor,
C-a venit iar vremea lor.
Vinu-i bun, fără parale,
Beau pungaşi şi haimanale
De prin cele mahalale.
Banda ici, banda-n Obor,
Cu Moş Popa-n capul lor
Şi cu primul-procuror.
Beau hamalii şi geambaşii,
Personaj și
Beau ciocoi şi ciocoiaşii,
Beau bandiţii şi pungaşii.
Cîntecul bandei
Banda ici, banda colea,
Banda ar bea Dunărea,
Dac-ar curge vin pe ea.
Dar guvernul, generos,
Le dă vin mai cu prisos,
Şi ei beau pînă pic’ jos.
Popa Tache în papuci
Trage danţ la Şapte-Nuci,
Spărgînd oala de uluci.
Ce-i trebuie liturghie
Cînd e vorba de beţie
Şi de brîu şi de chindie?
Banda sus, banda pe vine,
Pitpalac isonu’-i ţine
Şi Purcică suge bine.
Căpitani, maiori, polcovnici,
Din gardă cei mai destoinici,
Cînt’ cu popa ca ţîrcovnici.
Banda ici şi-n Cişmigiu
Fekete Suge vinul şi rachiu
Iosif Pentru domnu’ Catargiu
felinar Şi-i urează tam-nesam
Să ajungă ori haham,
Sau iar mare caimacam.
N.T. Orăşanu (1833-1890)

Domenica
Regazzoni și
Ioan Bolborea,
Fântâna
Vioara spartă,
București
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Mari figuri ale exilului românesc
Ion Rațiu
RAŢIU, Ion (Iancu), om politic,
memorialist, publicist, ed. *6 iun. 1917, Turda –
† 17 ian. 2000, Londra, Marea Britanie.
Înmormîntat la 23 ian. 2000 în cimitirul greco-
catolic din Turda, în cavoul familiei. Tatăl :
Augustin, avocat, decanul baroului din Turda ;
mama : Eugenia (născută Turcu). Descendent
al familiei memorandistului transilvănean Ioan
Raţiu. Înrudit, printr-una din bunici, cu
scriitorului Ion Codru Drăguşanu. Nepot al di-
plomatului V.V. Tilea. Absolvent al Liceului
„Gh. Bariţiu“ din Cluj (1934). Licenţiat al
Facultăţii de Drept din Cluj (1938). În perioada
studiilor universitare se înscrie în organizaţia
de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc. Prac-
ticant în cadrul cabinetului de avocatură
condus de Ionel Pop, nepotul lui Iuliu Maniu.
Absolvent al Şcolii de ofiţeri de rezervă din
Craiova (1939). Din apr. 1940, diurnist la Le-
gaţia română din Londra.
Rechemat în ţară în sep. 1940, după
abdicarea regelui Carol al II-lea, demisionează
şi solicită azil politic în Anglia : „in 1940 I
became a refugee in the West because I rejected
German Nazism and did not want to live under a
dictatorship — any dictatorship.“ Îşi menţine
cetăţenia română pînă la sfîrşitul vieţii.
Membru al unui Comitet Naţional Român
(Free Romania) înfiinţat în noi. 1940 la Londra
şi condus de V.V. Tilea, fost ministru al
României în Marea Britanie, pentru a combate
politica inaugurată de regimul generalului Ion
Antonescu. După ce Anglia declară război
României (7 dec. 1941), guvernul eng. aprobă
rămînerea la Londra a unor foşti membri ai
legaţiei române, printre care şi I.R. Absolvent
în 1943 al secţiei de ştiinţe economice a
Colegiului „St. John“, Cambridge, unde
studiază ca bursier. Dr. în ştiinţe politice.
Căsătorit din 1945 cu Elisabeth Pilkington, fiica
unui ofiţer din armata britanică. În timpul
războiului colab. la emisiunile în limba română
ale postului de radio BBC, care pledează
pentru renunţarea la războiul împotriva
U.R.S.S. În 1946, cînd intenţionează să se
întoarcă în România pentru a candida pe listele
Florin MANOLESCU
P.N.Ţ. la alegerile din noi., Iuliu Maniu îi
recomandă să rămînă la Londra. În timpul
Conferinţei de Pace (29 iul.–15 oct. 1946), lu-
crează în calitate de corespondent la Paris al
agenţiei americane de presă International
News Service. Cf. însemnărilor din Jurnalul lui
Leontin Constantinescu, refuză în 1947
propunerea făcută de generalul Nicolae
Rădescu de a prelua funcţia de secretar al
Comitetului Naţional Român la Paris. As. de
program la BBC (1952–1955).
Consilier juridic pentru problemele
româneşti pe banca apărării grupului condus
de Oliviu Beldeanu, în procesul de la Berna
(1955–1956). În această perioadă, autorităţile
comuniste din R.P.R. îl condamnă în
contumacie şi îi retrag cetăţenia română. Din
1957, proprietar al companiei de expediţii şi
transporturi maritime J.R. Shipping Co. Ltd.
Fondator şi administrator delegat al firmei Re-
gent Line, specializată în transporturi maritime
lunare între Europa de Nord şi porturile
atlantice din sudul S.U.A. (1963–1975). Coautor
al unui memoriu („Appeal for Amnesty“),
conceput de un comitet eng. înfiinţat în 1961 şi
adresat Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin
care se cere punerea în libertate a deţinuţilor
politici şi a celor întemniţaţi pentru
convingerile lor.
Pe lista anexată memoriului s-a aflat şi
numele filosofului Constantin Noica.
Adversarii din străinătate i-au reproşat că ar fi
întreţinut relaţii secrete cu diverşi
reprezentanţi ai R.P.R. şi R.S.R., care în 1963 i-
ar fi oferit funcţia de ambasador în Marea
Britanie (cf. Aurel Sergiu Marinescu), şi că într-
o conf. susţinută la Londra în oct. 1971 a
susţinut oportunitatea legăturilor comerciale
cu R.S.R. (Vasile Posteucă în Drum, nr. 1, ian.–
mar. 1972 ; René Théo în B.I.R.E., nr. 844, 1 dec.
1986). Potrivit afirmaţiilor lui Ion Pantazi, în
1968 s-ar fi întîlnit la Paris cu liderul comunist
Ion Gheorghe Maurer, cu care ar fi purtat
convorbiri secrete. La mijlocul anilor ’60 ar fi
depus eforturi pentru a scoate Comitetul
Naţional Român de sub conducerea grupului
din S.U.A., controlat de Constantin Vişoianu, şi
pentru a-l muta, cu sprijinul Franţei, în Europa.
În 1965 a înfiinţat la Londra Asociaţia Culturală
a Românilor din Anglia (ACARDA), pe care a
condus-o, în calitate de preşedinte, pînă în 1985
(din 1985, preşedinte de onoare). Cf.
informaţiilor oferite de Stejărel Olaru, această
asociaţie a fost infiltrată de agenţi DIE, iar
preşedintele ei, numit în rapoartele secrete
„Toni“, „a fost urmărit de Securitate în toată
perioada cît a locuit la Londra. [...] Notele
informative ale agenţilor din Londra [printre care
şi Silviu Crăciunaş] numeau asociaţia « corabia »,
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
iar pe membrii exilului din Marea Britanie –
«navigatori»“.
Din sep. 1971 delegat în Comitetul Central
al Partidului Naţional Ţărănesc din exil. La
începutul anilor ’70, regele Mihai I s-ar fi opus
intenţiei de cooptare a lui I.R. în Comitetul
Naţional Român. În dec. 1976, ia iniţiativa
convocării unei conf. care să conducă la
unificarea exilului românesc, iar în mai 1984
este ales, în cadrul unui Congres întrunit la
Geneva, preşedinte al Uniunii Românilor
Liberi (preşedinte de onoare : Brutus Coste).
Manifestul lansat de grupul de pregătire al
Congresului URL (Londra, 31 ian. 1984)
cuprinde, între altele, o prezentare a
principalelor „valuri“ ale exilului românesc :
„1. Cei care au adoptat o poziţie pro-aliată la
începutul războiului. / 2. Legionarii eliminaţi de
Generalul Antonescu, care, după 23 August 1944,
au format Guvernul de la Viena. / 3. Cei care au
reuşit să se salveze în perioada instaurării
regimului comunist din România, care au format
Comitetul Naţional Român (1945– 1948). / 4.
Refugiaţii din timpul regimului comunist, din
cauza teroarei, privaţiunilor sau dezamăgirilor.“
Pînă la înfiinţarea URL (mai 1984), ION RAȚIU
a desfăşurat, prin ACARDA, „o bogată activitate
politică şi publicistică : scrisoare vicepreşedintelui
U.S.A., George Bush, denunţând violarea
drepturilor omului în România ; protest împotriva
«finlandizării Europei » ; scrisoare Congresului
american prin care cere anularea hotărârilor de la
Yalta ; protest faţă de persecuţia baptiştilor etc. ;
articole demonstrând netemeinicia propagandei
maghiare privind genocidul minorităţii maghiare
din România, scrisori cerând eliberarea preotului
Gheorghe Calciu-Dumitreasa [...] ; protest înaintat
doamnei Margaret Thatcher, în pregătirea
proiectatei vizite la Budapesta ; protest asupra
vizitei generalului Alexander Haig la Bucureşti ;
scrisoare către vicepreşedintele George Bush,
arătând nemulţumirea exilului în legătură cu
proiectata sa vizită în România ; articol în «
Chronicle », intitulat « Acea Basarabie» ; conferinţe
în cadrul Academiei Româno-Americane; protest
ACARDA contra taxelor în valută forte impuse de
regimul comunist celor ce vor să părăsească ţara
definitiv“ (Aurel Sergiu Marinescu).
Un document al Securităţii referitor la
înfiinţarea şi activitatea URL a fost publicat în
Arhivele Securităţii (vol. II, Bucureşti, 2006).
Un „Documentar privind organizaţia
«Uniunea Românilor Liberi »“, întocmit de
Securitate în aug. 1984, a fost publicat în
Caietele INMER (nr. 10, dec. 2007). În 1978, în
timpul vizitei lui Nicolae Ceauşescu în Marea
Britanie, I.R. conduce o manifestaţie de protest
şi este reţinut de poliţie după ce s-a legat cu
lanţuri de un gard al palatului reginei
Elisabeta. Potrivit afirmaţiilor lui Ion Mihai
Pacepa, după această manifestaţie, Nicolae
Ceauşescu ar fi dispus asasinarea lui Ion Rațiu
în termen de două luni.
„Eu am plecat [din România] mai devreme de
două luni şi-am raportat ordinul că Raţiu trebuie să
fie omorât şi era pe cale să fie omorât. Scotland Yard
a luat imediat măsuri de protecţie, l-a mutat pe
Raţiu, a devenit anonim pentru o scurtă perioadă –
până când a reuşit Scotland Yard să ia toate
măsurile necesare [...].“
Principalele obiective ale URL (din 1987:
Uniunea Mondială a Românilor Liberi) au fost:
„redobândirea suveranităţii naţionale, reîntregirea
teritorială a României în graniţele din septembrie
1939 ; restaurarea democraţiei ; restabilirea tuturor
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti pentru toţi ro-
mânii, indiferent de apartenenţa etnică, religioasă
sau socială ; apărarea drepturilor românilor de peste
hotare ; păstrarea nealterat (sic) a culturii, credinţei
şi datinilor strămoşeşti ; stabilirea unor forme de
asociere între naţiuni, menite să împiedice
tentativele de hegemonie“ (cf. Aurel Sergiu
Marinescu). „Alături de alte instituţii româneşti
din străinătate, [...] noi făceam publice pe toate
meridianele, comentam şi atacam toate abuzurile ce
se petreceau în ţară, mai ales prin « AMNESTY
INTERNATIONAL » ; noi am dat glas Doinei
Cornea, lui Ion Puiu, lui Radu Filipescu, lui Mihai
Botez, lui Ony Brătianu, părintelui Calciu, Anei
Blandiana şi atâtor altora“ (I.R., cf. Dan Bogdan).
În calitate de „organ executiv al exilului“, UMRL
a publicat în Românul liber (nr. 2, 1986) o
declaraţie referitoare la deontologia exilului ro-
mânesc, în care se afirmă :
„1) A întreţine relaţii cu un regim politic
considerat de toţi românii ca fiind de natură
criminală şi frauduloasă, constituie un gest de
prietenie faţă de acest regim şi exclude automat
persoana în cauză din rândurile exilului ; / 2)
Simplul fapt de a contribui material la publicaţii
controlate direct sau indirect de regimul sovietic de
la Bucureşti reprezintă un act de colaborare ; / 3)
Orice acţiune favorabilă regimului de la Bucureşti
sau reprezentând un gest de recunoaştere al
acestuia, ca şi orice act de colaborare, conferă celui
în cauză calitatea de agent de influenţă al acestui
regim ; / 4) Românii exilaţi care deţin funcţii în
organismele din exil nu pot vizita România fără a-
şi pierde automat dreptul de a continua funcţiile
respective“ (cf. Aurel Sergiu Marinescu ; rev.
Dialog). Declaraţia a fost semnată de I.R.
(preşedinte) şi Doru Novacovici (secretar gene-
ral). „În august 1989, în timp ce făcea lobby în
Congresul American pentru înăsprirea sancţiunilor
împotriva regimului din România, Raţiu a primit
un telefon la Washington, prin care era alertat de
poliţia germană şi belgiană, de faptul că o echipă de
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
agenţi feminini se deplasează la Londra pentru a-l
asasina, la ordinele Elenei Ceauşescu“ (art. din The
Daily Telegraph, trad. şi reprodus în Cotidianul,
19 ian. 2000). Din 1951 a condus rev. Tribuna. A
ed. buletinul de informare The Free Romanian
Press (din 1956, în limba eng., ulterior, Presa
română liberă ; din 1985, The Free Romanian) şi
Românul liber (din 1984, cu ed. în limbile
română şi eng. ; mutat la Bucureşti în 1995). A
finanţat apariţia în R.F. Germania a rev. Con-
trapunct. Din 1986, acţionar în proporţie de 28
% la Ed. Ion Dumitru.
Vol. Contemporary Romania (1975) „se
adresează în primul rând străinilor şi îşi propune să
arate natura regimului comunist din ţară“ (Sanda
Stolojan). „Am scris « România de astăzi », la
cererea unei edituri foarte importante, din America.
Am scris textul, l-am predat şi, ulterior, mi s-a cerut
să fac « o mică modificare ». Să ţin seama de
independenţa lui Ceauşescu. [...] Am refuzat
modificările propuse de editura americană şi imediat
am găsit o altă editură britanică dispusă să o
tipărescă. Am dat-o la tradus imediat în limba
franceză, iar ediţia aceasta a apărut mai repede decît
cea engleză. Apoi, a mai apărut o traducere poloneză
care s-a vîndut imediat.“ La 24 ian. 1990 s-a întors
în România şi a contribuit la reorganizarea Par-
tidului Naţional Ţărănesc (devenit P.N.Ţ-
Creştin Democrat), în cadrul căruia a deţinut
funcţia de vicepreşedinte. A candidat din
partea Convenţiei Democrate, fără succes, la
alegerile din 20 mai 1990 pentru funcţia de
preşedinte al României, avîndu-i ca adversari
pe Ion Iliescu (cîştigător) şi Radu Câmpeanu.
Ales deputat în jud. Cluj şi Arad. Preşedinte al
Grupului parlamentar P.N.Ţ.-C.D. Împreună
cu deputatul Dorel Dorian (din partea
Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din
România), a coord. activitatea unei subcomisii
pentru relaţiile cu diaspora în cadrul Comisiei
de Politică Externă a Camerei Deputaţilor. În
1990 a făcut o donaţie Universităţii
Georgetown din S.U.A., prin care a fost
înfiinţată Catedra de studii româneşti şi
Biblioteca „Ion Raţiu“. În 1991 a fondat la
Bucureşti ziarul Cotidianul. „Ion Raţiu a editat
Cotidianul pentru a ajuta la naşterea şi
consolidarea democraţiei în România. Atunci
ziarele şi revistele, împreună cu românii ieşiţi în
stradă, au făcut chiar mai mult decât partidele
istorice abia reînfiinţate [...]“ (Cornel Nistorescu).
Un jurnal început în exil şi ţinut la zi se află
în posesia familiei. Cîteva vol. cuprinzînd
notele cotidiene consacrate evenimentelor de
după 1989 au fost publicate în România. Piesa
de teatru Templeton, semnată cu pseudonimul
Anthony Lock şi scrisă în colab. cu Jane Cobb,
a fost reprezentată în 1958 la Arts Theatre Club
din Londra şi ed. în 1995 în limba română.
Preşedinte (1957–1984) şi preşedinte de onoare
(din 1984) al Federaţiei Internaţionale a
Ziariştilor Liberi. Membru fondator al organi-
zaţiei Amnesty International (din 1961).
Membru al organizaţiei PEN Club
International şi al organizaţiei PEN Club în
exil. Dr. honoris causa al Universităţii din
Oradea (din 1999). Cetăţean de onoare al
oraşului Arad (post mortem). Fundaţia „Ion
Raţiu“, cu sediul în România, acordă un
premiu pentru trad. din poezia europeană
(Premiul „Corneliu M. Popescu“) şi un premiu
pentru fair-play politic („Papionul de aur“).
Respectînd dorinţa lui I.R., familia a înfiinţat în
2004, la Turda, un Centru de Studii
Democratice, patronat de Fundaţia „Ion Raţiu“
pentru democraţie.
Teoria generală a obligaţiunilor în Codul Civil
Român, Cluj, 1936 ; Succesiunea legală — ab
Intestat — în Codul Civil Român (în colab. cu
Aurel Chira), Cluj, 1937 ; Policy for the West,
Harvill Press, Londra, 1957 (trad. în limba
română, Bucureşti, 1992) ; Bessarabia, a Roma-
nian Land, ACARDA, Londra, 1968;
Contemporary Romania, Foreign Affairs
Publishing Co. Ltd, Richmond, 1975 (trad. în
limba fr., Ed. Grassin, Paris, 1975; trad. în limba
poloneză, Londra, 1975; trad. în limba română,
Londra, 1977; România de astăzi, Bucureşti,
1990); Cartea Memorandului, ACARDA, Londra,
1979 ; Moscow Challenges the World, Sherwood
Press, Londra, 1986 (postfaţă şi trad. în limba
română de Radu Bărbulescu, Timişoara, 1990)
; Clive and Anna : piesă în două acte (Templeton,
trad. din limba eng. de Mihai Popescu,
adaptare şi cuvînt înainte de Dan C.
Mihăilescu), Bucureşti, 1995 ; În fine, acasă. Note
zilnice : decembrie 1989–decembrie 1990,
Bucureşti, 1999; Din zilele unei „democraţii
originale“. Note zilnice : ianuarie–decembrie 1991,
Bucureşti, 2000; Istoria unei candidaturi
deturnate. Note zilnice: ianuarie–decembrie 1992,
Bucureşti, 2001; Tirania majorităţii. Note zilnice:
ianuarie–decembrie 1993, Bucureşti, 2002; Marele
lobby. România în NATO. Note zilnice: ianuarie–
decembrie 1994, Bucureşti, 2002.
Referinţe : Ion Raţiu, Cine mă cunoaşte în ţară
aşa cum sînt ?, Bucureşti, 1991 ; Rodica Bogdan,
Mara Ştefan, Ion Raţiu. Întoarcerea din exil,
Bucureşti, 1993 ; Dan Bogdan, În aşteptarea
redeşteptării. Convorbiri cu Ion Raţiu, Bucureşti,
1994 ; Dorin Ivan, Ion Raţiu sau tentaţia
martirajului, Buzău, 2000. V. şi Ion Pantazi, Am
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
trecut prin iad, Ed. „Stindardul Românilor“, vol. 395, 8 sep. 2000, p. 3 ; Nesemnat, „In
II, München, 1989 ; Aurel Sergiu Marinescu memoriam: Testamentul lui Ion Raţiu“,
(2002, V, 2005) ; Stejărel Olaru, Cei cinci care au Cotidianul, 17 ian. 2005 ; Cornel Nistorescu,
speriat Estul, Iaşi, 2003 ; Lucia Hossu Longin, „Un omagiu lui Ion Raţiu“, Cotidianul, 1 aug.
Faţă în faţă cu generalul Ion Mihai Pacepa, 2009.
Bucureşti, 2009. Din volumul Florin MANOLESCU –
Sanda Stolojan, „România de azi de Ion Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989.
Raţiu“, Limite, nr. 21, mar. 1976, pp. 18–19 ; Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii, ediţia a
Constantin Cubleşan, „Mărturisiri de doua revăzută şi adăugită, Editura Compania,
tranziţie“, Tribuna, nr. 21, 23–29 mai 1996 ; Bucureşti, 2010
Mircea Iorgulescu, „Sub camuflaj“, Dilema, nr.

Petru Groza – Adio lumii vechi !

Memorii, Editura Compania, Bucureşti, 2003
mea, eu, prevăzând ce
Epilog la viaţa de liceu avea să vină, am luat-o
la fugă. Sărind însă un
Înaintând pe drumul amintirilor mele, nu gard, m-am lovit atât
mă pot despărţi de etapa şcolară şi nici de de tare cu capul de
bătrânul liceu din Orăştie fără de a nu trece în gard, încât port şi
revistă şi leziunile corporale care îmi amintesc astăzi urma acelei
şi astăzi despre peripeţiile şi prestaţiile mele izbiri în ceafă. Astfel că
fizice. De altfel, sub acest raport, încă de pe păstrez nu numai
băncile şcolilor primare, ştiu că am dat dovadă amintirea unei serioase
de mult spirit de întreprindere, căci bătăuş m- chelfăneli din partea
am pomenit, în înţelesul strict al cuvântului, tatei, dar şi stigmatul
de la cele dintâi contacte ale mele cu tovarăşii temperamentului meu
de şcoală. năbădăios.
Abia acum îmi dau seama că una din Pe această linie a
preocupările mele principale a fost multă conflictelor mele
vreme să-mi măsor puterile cu toţi aceia care zilnice, nimic mai
îmi ieşeau în cale şi care nu mă convingeau de firesc decât ca
la prima vedere că sunt mai tari decât mine. încăierările cu colegii
În şcoala primară de la Coşteiul Mare, tata mei să-mi devină o a
m-a dat în grija unui copil de ţăran, mai înalt doua natură, urmărin-
şi mai puternic decât mine şi care se afla Petru Groza- Tînăr
du-mă şi la liceul din stagiar în avocatură
înaintea mea cu vreo două clase; acesta se Orăştie. la Lugoj (1908-
chema Toma Vasile. Era un băiat blând şi, în 1910), sub
Mi se întâmpla şi îndrumarea
absenţa tatălui meu, avea însărcinarea să stea astăzi, adeseori, când temperamenta-
acasă cu mine şi cu ceilalţi doi fraţi ai mei şi să întâlnesc colegi de ai lului avocat
ne supravegheze. Cu Toma Vasile nu-mi Aurel Văleanu.
mei de odinioară –
puteam deci măsura puterile făţiş, dar am acum cetăţeni onorabili,
izbutit o răfuială indirectă ca să-mi asigur în vârstă –, că ei îşi încep conversaţiile cu mine
victoria. Ducându-ne pe coridorul lung de la cu următoarele cuvinte:
vechea casă parohială a tatei, care mai târziu a — Mai ţii tu minte ce bătaie mi-ai tras
fost înlocuită cu una nouă de către tatăl meu, atunci... sau atunci...?
ne-am luat la întrecere în fugă. Astfel, după Dictatul de la Viena, trecând
Având picioarele mai lungi, Toma fugea oarecum clandestin prin Budapesta şi
desigur mai repede decât mine. Eu l-am făcut oprindu-mă la un moment dat la un galantar
însă să fugă de mai multe ori cu mine, pentru din piaţa Deac – locul magazinelor elegante,
a prinde ocazia pe care o pândeam ca să-l de confecţii –, în uşa prăvăliei iată că s-a ivit
trântesc. Şi astfel, pe neobservate, am pus figura puternică a proprietarului magazinului,
lângă perete cârja preoţească a tatălui meu şi, care imediat s-a apropiat zâmbind şi
în timp ce el, într-una din aceste curse ale spunându-mi:
noastre, căuta să mi-o ia din nou înainte, eu am — Ce faci aici, frate Petre?
apucat cârja şi cu partea ei încârligata i-am Eu nu l-am recunoscut de îndată, şi el,
prins pe dindărăt, în plină fugă, un picior. observând acest lucru, ca să-mi ajute memoria,
Bietul băiat s-a răsturnat din plină viteză şi, s-a recomandat:
rostogolindu-se la pământ, şi-a fracturat un — Cum? Nu mă mai cunoşti? Eu sunt Mişi
braţ. Evident că, la vederea osului frânt în Grünwald, colegul tău de la Orăştie, pe care l-
două, m-am cutremurat de spaimă şi, cum la ai ars de atâtea ori cu palmele tale, încât şi azi
urletele lui de durere a sosit din sat un frate de le simt pe obrajii mei!
al său care s-a înfuriat tare văzând isprava
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Vă mărturisesc că la aceste cuvinte l-am
recunoscut, dar în postura leului, fiindcă mi-a
fulgerat atunci prin minte: «Te pomeneşti că
omul are de gând să-şi ia revanşa!?» El numai
la asta nu reflectă, căci lui îi mergea bine
prăvălia! Este adevărat, crescuse mai solid
decât mine – poate şi în urma acelor bătăi,
fiindcă se spune că bătaia e ruptă din rai! Avea
un abdomen respectabil şi un puternic lanţ de
aur. Iar prăvălia lui era plină de muşterii. Deci,
evident că era mult prea bine dispus ca să-şi
mai facă pe gratis vreo supărare cu vreo
încăierare tardivă cu mine.
Ba m-a poftit înăuntru şi acolo ne-am
reamintit multe lucruri din trecut, adesea
terminând poveştile din viaţa noastră şcolară
cu refrenul:
— Da, ţii minte atunci când l-ai bătut pe
ăla?... sau pe ăla?...
Sau:
— Îţi aminteşti când ai luat o bătaie
straşnică de la atletul liceului, care era cu trei
clase superior nouă, Wirth Ianoş?
De fapt, acest
Wirth Ianoş, fiul
unui cunoscut cea-
sornicar şi bijutier
de pe strada
principală Kossuth
Lajos din Buda-
pesta, nefiind un
prea bun elev, a fost
plasat de către tatăl
său din capitala
Ungariei la
«periferie», adică la
liceul din Orăştie.
Sportul se
înjghebase bine
Adam Groza – Tatăl lui încă de pe atunci la
Petru, Adam Groza, preot la Budapesta şi fiul
Coştei (fotografiat la Lugoj,
cca. 1915-1917). bijutierului făcea
atletism în toată
regula, având o musculatură puternică, care i-
a câştigat respectul tuturor colegilor noştri din
liceu. Nimeni n-ar fi avut curajul să intre în
conflict cu el.
Fatalitatea, care mă urmărea însă,
determină atunci un conflict cu mine. Eram
prin clasa a V-a de liceu, iar el era prin clasa a
VIII-a. Era tocmai apparitor, adică supra-
veghetor săptămânal, cu sarcina de a veghea
asupra ordinei în dormitoare şi plecării
noastre din curtea internatului spre sufrageria
din grădina bisericii de alături, noi trebuind să
ne orânduim doi câte doi, în tăcere.
Fratele meu din clasa I, Victor – azi medic
bacteriolog la Târgu Mureş –, a rămas fără soţ
şi Wirth s-a răstit atunci la el:
— Unde îţi e soţul, măgarule?
Fără să mă pot abţine, eu i-am strigat din
spate:
— De ce insulţi pe fratele meu? – Deşi n-
aveam voie să vorbim din rânduri.
Pentru această intervenţie a mea el m-a
ocărit de îndată; dar asta nu era încă totul, căci
el avea dreptul să aplice şi pedepse
disciplinare, bunăoară, să interzică porţia de
supă de chimen sau de cafea, dimineaţa.
Sosind noi la refectoriu 1, cei 160 băieţi ai
liceului, ne-am ocupat locurile, în picioare, la
cele 16 mese, în aşteptarea rugăciunii
obişnuite de dimineaţă, pe care o spunea, pe
rând, câte un licean din clasa a VIII-a.
În acest refectoriu, în mijlocul căruia se afla
masa profesorilor – ca în orice internat de pe
vremea aceea –, se păstra o disciplină
«calvină», de mănăstire, fiind interzise
conversaţiile şi orice zgomot. Şi atunci, după
rugăciune, Wirth s-a apropiat de fratele meu,
interzicându-i să-şi bea cafeaua (jumătate din
băieţi beau cafea, iar cealaltă jumătate, supă de
chimen, făcând cu schimbul), drept pedeapsă
pentru purtarea lui neregulamentară din
curte, dar mai mult pentru a mă pedepsi
indirect pe mine, fiindcă necuviinţa era din
partea mea, nu din partea bietului meu frate.
Simţeam acest lucru şi m-a tulburat pedeapsa
dată fratelui meu. De aceea mă apropiai de
fratele meu cu următoarele cuvinte:
— Bea-ţi cafeaua! Nu ascultă de această
cămilă!
— Ce ai spus? A ripostat Wirth.
— Am spus: «cămilă».
Wirth a ridicat atunci mâna ca să mă
lovească, dar nu i-a fost cu succes, fiindcă
fulgerător l-am plesnit în faţă cu ceaşca de
cafea a fratelui meu. Orbit de cafeaua care-i
intrase în ochi, el dădea din mâini şi din
picioare în neştire, luându-se după mine.
Iar eu, dându-mi seama de primejdia care
mă păştea dacă punea mâna pe mine, i-am
azvârlit înainte, pe rând, toate ceştile care-mi
ieşeau la îndemână; şi am ajuns astfel până la
masa cu farfurii cu chimen, de unde,
retrăgându-mă strategic mai departe, am
început să azvârl cu farfuriile, unele din ele
nimerindu-l, altele nimerind spre mesele
vecine. Şi am ajuns în cele din urmă la masa
din mijlocul sălii, a profesorilor.
Panica a fost, desigur, enormă, fiindcă
bătrânele bolţi ale acestui refectoriu n-au
văzut niciodată un scandal de asemenea
proporţii.
Apparitor-ul m-a ajuns totuşi din urmă şi,
punând mâna pe mine, am simţit de îndată
încleştarea musculaturii lui de oţel. Cu o
iuţeală surprinzătoare, mi-am eliberat însă
mâna stângă şi am luat un cuţit de pe masa
profesorilor, ridicându-l către atletul ce mă
încolţise, care, văzând primejdia, a făcut un
salt mare îndărăt.
În acest moment, cineva m-a încleştat
puternic dintr-o dată cu două braţe, din care
nu m-am mai putut smulge, fiind astfel
dezarmat. Şi în acest mod am fost evacuat din
refectoriu.
Consiliul profesoral nu m-a eliminat însă
pentru această ispravă, aşa cum se aşteptau cu
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
toţii, ci mi-a aplicat o pedeapsă mai uşoară, pe
care am suportat-o cu multă satisfacţie;
fiindcă, faţă de gloria şi prestigiul pe care le-
am câştigat din acest moment în liceu, mi se
părea că am făcut o afacere foarte bună
bătându-mă cu acest atlet.
Dar şi în alţi ani de liceu am avut ocazia
unor astfel de răfuieli, unele – recunosc – cu
sfârşit tragic.
Bunăoară, când eram în clasa a IV-a de
liceu, făcând noi într-o oră de curs scandări de
hexametri şi pentametri, trebuia să batem
ritmul cu degetele pe bancă, însoţind această
bătaie cu sunetele:
Tram – tra – ta – tam!
Tram – tra – ta – tam!... etc.
Eram la hexametrii lui Homer, în ora de
limba elină 2. Această elină intra foarte greu în
capul bietului meu vecin, un secui corpolent,
Gaal Ioşka, care, pretindea el, aparţinea
neamului Arpazilor şi tribului lui Töhötóm. El
n-avea însă nimic comun, nefiind încărcat prin
succesiune, cu greceştile acrobaţii poetice ale
lui Homer. Pe deasupra, avea şi un defect de
limbă: nu putea pronunţa pe r; pronunţa în loc
de r mereu litera h. Aşa că şi scandarea la el
ieşea cam astfel:
Tham – tha – ta – tam!
Tham – tha – ta – tam!...
Producând acest defect al bietului băiat
ilaritatea clasei.
Lumea a trecut apoi la ordinea zilei, după
acest incident ilariant, dar eu l-am ţinut în
evidenţă, pândind un moment propice.
Seara, în dormitor, când, de la opt până la
zece, aşezaţi la masa comună – mensa publica
– cu lampa de petrol atârnata deasupra ei de
bolta seculară, într-un regim de absolut
silentium 3, ne făceam cu toţii studiile, în
această tăcere completă fiind interzise chiar şi
şoaptele între noi, eludând vigilenţa
supraveghetorului nostru, primarius, care
veghea de la o măsuţă de alături, am început
să-l şicanez pe Gaal Ioşka, care şedea în faţa
mea, lovindu-l cu piciorul pe sub masă şi
scandând în şoaptă:
Tham – tha – ta – tam!
Tham – tha – ta – tam!...
Făcând şi mişcarea respectivă cu degetul pe
masă. Agasat, secuiul s-a înfuriat la un
moment dat şi a scrâşnit din dinţi, pe jumătate
şoptind:
— Mişelule, dă-mi pace, că-ţi trag una!...
Eu, ştiindu-mă la adăpostul disciplinei care
nu-i permitea nici chiar să mă înjure tare,
necum să se apropie de mine lovindu-mă, am
continuat îndărătnic această batjocură la
adresa lui, încurajat şi de succesul pe care l-am
desprins pe feţele vecinilor, pe care i-a apucat
o veselie înfundată.
Secuiul, privind în jurul lui şi văzând că am
provocat râsul întregii mese, a făcut un salt din
scaunul în care se afla şi mi-a tras o palmă
zdravănă peste masă. Eu, încercând să
ripostez tot peste masă, am doborât lampa de
petrol şi s-a produs atunci un vacarm teribil, în
care unii se ocupau cu stingerea focului iar eu
căutam să scap de secui, care mă urmărea
graţie luminii mai slabe ce venea de la masa
supraveghetorului nostru, învârtindu-mă
după mese.
M-a prins în cele din urmă în colţul camerei
şi acolo ne-am pomenit amândoi pe vârful
lăzii cu lemnele de foc. Grămada de lemne s-a
împrăştiat însă sub greutatea noastră şi, astfel
încăieraţi, am căzut pe podele, el fiind
deasupra mea cu toată greutatea lui.
La un moment dat, am simţit o durere
surdă în piciorul stâng şi, când am vrut să mă
ridic, am constatat că fluierul piciorului
împreună cu osul accesoriu plesniseră în două.
Cel mai nenorocit după această constatare era
bietul secui, care era pe cât de mătăhălos
trupeşte, pe atât de bun la suflet; şi el a fost cel
dintâi care a început să se văicărească,
plângând. M-au aşezat pe o targă, şi colegii
mei, împreună cu secuiul, m-au dus pe umeri
de-a dreptul la spital.
Şapte săptămâni am stat în pat cu piciorul
în ghips. Şi, cum eram în preajma examenelor
de fine de an, desigur că nu m-am putut
prezenta la aceste examene şi era cât pe-aci să
pierd şi anul. Foştii profesori ai tatălui meu,
care, după cum vă povesteam, a făcut şi el
studiile secundare la acelaşi colegiu, m-au
protejat însă şi mi-au dat certificatul de trecere
a clasei. Aşa că, sub acest raport, eu am ieşit cu
profit din această întâmplare.
Şi, în legătură cu aceasta, făcând nu de mult
o vizită guvernului maghiar din Budapesta,
foştii mei colegi de la acest liceu improvizând
o întâlnire a noastră după patruzeci de ani de
la bacalaureat, în aula colegiului reformat din
strada Lonyai, unul din bătrânii mei colegi –
protopopul reformat Tökes Ernö – s-a
prezentat cu o fotografie a absolvenţilor clasei
a IV-a de liceu, aşa cum era la modă la fiecare
sfârşit de an; această fotografie, spre deosebire
de celelalte, era luată însă nu în curtea
colegiului, ci la spitalul din Orăştie, eu fiind
aşezat pe un scaun cu piciorul stâng fixat în
ghips şi rezemat deasupra celui drept.
Priveam cu toţii fotografia, cunoscând
provenienţa acestei particularităţi şi
înduioşându-ne la amintirea nenorocirii mele.
Ar fi prea mult ca să înşir şi alte isprăvi. Aş
vrea numai să arăt, povestind viaţa mea
şcolară, că şi finalul a fost demn de celelalte
prestaţii fizice ale mele, din cursul celor opt
ani petrecuţi la colegiul reformat maghiar din
Orăştie.
La ora de gimnastică din clasa a VIII-a,
făcând eu intenţionat o mişcare neregulată la
un salt cu prăjina pentru a deruta pe colegul
meu de alături, am căzut pe ceafă, spărgându-
mi osul craniului. Purtam încă bandajul pe cap
când, după examenul de clasa a VIII-a şi
înaintea bacalaureatului, profitând de
libertatea relativă pe care o aveam în acest
răstimp, sătul de disciplina de fier a celor opt
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
ani de liceu pe care îi urmasem acolo, am
evadat cu o grupă de colegi pentru a face un
chef la restaurantul Cassini din Orăştie.
Cu exuberanţa tinerilor cu mari speranţe,
cu mustăcioarele care de-abia se înfiripau, dar
cu conştiinţa bărbaţilor eliberaţi de sub tutela
liceală, am luat şi cheful în serios. Îmi
reamintesc foarte bine cum, cântându-ne
ţiganii la ureche şi bând noi vin acrişor, mai
mult ca fală decât din plăcere, ne scăldam în
satisfacţia de a fi admiraţi de burghezii şi
burghezele din Orăştie, aşezaţi la mesele veci-
ne. Şi în această ambianţă am făcut-o, desigur,
lată.
La plată însă, lucrurile au luat o întorsătură
tragică; prezentându-ne şeful chelnerilor nota
– era un om înalt şi zdravăn – în starea de
ebrietate puerilă în care ne găseam, această
notă ni s-a părut zdrobitoare pentru
buzunarele noastre. Mai ales că toţi laolaltă n-
aveam suma care ni se cerea.
S-au ivit atunci discuţii care, fiind eu de
faţă, au degenerat în bătaie; fiindcă, la un
moment dat, părându-mi-se că am auzit
zburând de pe buzele chelnerului-şef cuvântul
«mucoşi», am ţinut de a mea datorie să-i cer
satisfacţie pentru această insultă adresată unor
«maturizanţi» – cum ne plăcea să ne numim în
preajma examenului de «maturitate», căci aşa
se numea pe atunci examenul de bacalaureat.
Şi am tras atunci o palmă zdravănă şefului
chelnerilor. Dar nici colosul n-a fost leneş şi
mi-a tras un pumn în piept care m-a dat peste
cap. Înfuriat şi căutând să repar ruşinea, am
sărit în picioare şi, împreună cu colegii mei de
o parte şi chelnerii de altă parte, mi-am jucat
rolul principal într-o bătaie care până la urmă
a devenit generală, cu numeroase spargeri de
farfurii, sticle şi geamuri. Iar cum o parte din
public ţinea cu noi, eu am considerat că noi am
ieşit învingători pe acest câmp de bătaie şi am
plecat apoi spre casă.
În zorii zilei care se ivea, abia făcuserăm
câţiva paşi pe stradă, când iată că prietenul
meu Otto Roth, înspăimântat, văzu că
pantalonii mei albi erau plini de sânge.
Speriaţi, cu toţii mă pipăiau în dreapta şi în
stânga (eu eram şi mai speriat, fiindcă,
neavând nici o durere, gândeam că este
sângele adversarului meu şi mă înfricoşa
această postură de ucigaş), dar nu găsiră
izvorul sângelui care lăsa tot mai multe dâre
pe hainele mele. Începui să simt însă cum
puterile mă părăsesc.
La un moment dat, ridicând mâna dreaptă
în sus şi uitându-mă întâmplător la ea, am
descoperit o rană deschisă, cu marginile
înspăimântător de umflate, provenind evident
dintr-o tăietură în vecinătatea arterelor
principale. Lămuriţi acum asupra cauzei, unul
din noi a sărit la poarta farmaciei Vlad, de
lângă liceu, sunând, şi unde, deschizându-ni-
se, cu toate că era ora atât de matinală, am
primit ajutor.
Un bandaj aveam deja la cap, astfel că acum
puteam să port un alt bandaj şi la mână, timp
de patru săptămâni purtând eu bandajul de la
mîna legat de gât; aşa încât colegii mei de pe
vremuri şi astăzi fac haz când îşi amintesc de
această armură a mea, cu care am părăsit liceul
de la Orăştie, cu certificatul de «maturitate» în
buzunar, dar şi cu stigmatele mai aparente ale
încoronării
vitejiilor mele în
acest străvechi
colegiu. Aşa
încât păream
mai degrabă un
erou care se
întoarce de pe
un câmp de
onoare cu mari
şi sângeroase
bătălii.
Dar, aşa
bandajat cum
eram, cu tot
costumul meu
marţial de erou,
m-am prezentat Cei trei fii ai lui Adam Groza :
în familia Petru, Liviu şi Victor
fostului (fotografiaţi la Lugoj,
cca 1910-1911).
protopop al
Orăştiei, Vasile Domşa, care avea multe fete
frumoase şi între care cea mai mare a fost ani
de-a rândul partenera mea la şcoala de dans şi
«idealul» meu de student, adică «prima mea
dragoste», stăpânindu-mi întreaga imaginaţie
în acei ani, cu părul ei inelat de culoarea
corbului, cu ochii ei mari şi iscoditori. Era de-
o vârstă cu mine şi-şi cam neglijase studiile din
pricina plimbărilor noastre prea dese, primind
adeseori dojană de la părinţi. Dar eu, pornit
spre hotărâri mari, m-am îmbrăcat la jachetă,
luându-mi şi un baston şi un joben nou-nouţ,
aşa cum se cuvine unui bacalaureat, şi m-am
dus să peţesc fata.
Protopopul, contemporan al tatălui meu la
colegiu şi prieten cu el, om blând, m-a primit
cu bine, ascultând cu părintească înţelegere
mărturisirea sentimentelor mele şi hotărârea
luată de a mă logodi cu fiica sa, urmând ca,
după terminarea studiilor, să ne căsătorim.
Când totul mergea mai bine, intră buzna
peste noi în cameră protopopeasa, o femeie
foarte energică şi expeditivă, care, aflând
despre ce este vorba, m-a şi repezit cu
cuvintele:
— Ce? Vrei căsătorie? Mai întâi şterge-te
bine la nas şi du-te şi fă şcoala înainte! Fă-te
om şi pe urmă să umbli după astfel de lucruri!
A fost pentru mine un trăsnet din cer; mai
ales că ştiam că alături, în dosul unei uşi de
sticlă, pândeşte cu repezi bătăi de inimă,
apăsându-şi cu mâna pieptul, «idealul»
dragostei mele. Şi, cum simţeam că ridicolul
mă ucide, m-am pomenit de îndată în stradă,
evitând apoi ani de-a rândul să mă mai apropii
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
de casa aceea când treceam prin Orăştie ca
student al Universităţii din Budapesta.
Abia mai târziu, după câţiva ani de la
această dramatică întâmplare, luându-mi
inima în dinţi şi dus de nostalgie şi de ambiţia
de a dovedi părinţilor şi fetei că am ajuns om
cu diplomă în buzunar, am bătut din nou la
casa protopopului Domşa, mărturisesc, nu
fără emoţie şi anume gătit pentru cucerire.
Mare mi-a fost însă din nou decepţia când
am aflat că «idealul» meu se măritase cu un
onorabil boier din Vechiul Regat, care, venind
cu un automobil galben, după cum am aflat
mai apoi din vecini, a dus-o pentru totdeauna
din Orăştie. Ea este astăzi o venerabilă bunică,
întâlnind-o adeseori la Bucureşti în casa unui
general prieten, a cărui cumnată este.
Cu acest episod închei această lungă
epopee a «virtuosului» licean care am fost, cu
atâtea bucurii şi decepţii, cu atâtea biruinţe şi
înfrângeri, după cum aţi văzut.

George Bariţiu
(1812, comuna Jucu de Jos, judeţul Cluj – 1893, Sibiu)

Înstrăinaţii
Un tânăr
Murăş, Murăş, apă lină,
Prea de mulţi străini eşti plină ;
Someş, apa ta-i prea rece,
Ca de veacuri zece.
Împrejurul tău n-am stare. Monedă din aur dedicată aniversării a 200
N-am bine şi-ndestulare de ani de la naşterea lui
Oh, ce-nstrăinare ! George Bariţiu

Arieşul sărăceşte,
Oltul tot se mai iuţeşte ;
Streiul seacă, osteneşte ;
Nici una nu creşte.
Târnăvile-s prea sărate,
Turbure,-n mol înglodate ;
Oh, ce răutate !
Munţii reci, fără simţire,
Câmpii fără de rodire ;
Toate-mbracă altă fire ;
Oh, ce tristă privire !
Trecem, trecem fraţi dincoace,
Unde ceriul toate coace,
Vântul suflă pace.
Un înger
Priviţi, vedeţi colo departe,
Cum ceriu-n două se-mparte ;
Fiul timpului soseşte
Şi spre noi priveşte.
Treceţi, mergeţi înainte
Cererea voatră fierbinte
E luată-aminte.
(1838, în Foaie pentru minte, inimă şi
literatură, supliment al Gazetei de Transilvania)

Un bătrân
Anul trece, altul vine,
Eu tot nu mai dau de bine.
Când va fi să-mi însănine,
Zilele-mi de dureri pline.

Şaptezeci de ani şi şasă

Fără ţară, lege, casă,
Nedreptăţile m-apasă ;
Ah, sfărâmate-a mele oasă !
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Mari figuri ale exilului românesc

Monseniorul Octavian Bârlea
Florin Manolescu
Rector al Misiunii Catolice Române
Unite din Germania şi păstor sufletesc al
credincioşilor români din München (din
iul. 1978). În calitate de preşedinte al
Academiei Româno-Americane de Arte şi
Ştiinţe, a efectuat în primăvara anului 1977
o vizită în R.S.R., ca invitat al „Asociaţiei
România“. Împreună cu Ordinariatul
Catolic de München-Freising, a înfiinţat
Centrul Cultural Românesc de la München
(inaugurat la 6 decembrie 1981). Exeget al
istoriei Bisericii Române Unite şi al Şcolii
Ardelene. „Lucrarea Monseniorului Bârlea
[Biserica română şi ecumenismul corifeilor
renaşterii culturale] urmăreşte etape din
BÂRLEA, Monseniorul Octavian, istoric al lupta Românilor uniţi, adesea încurajaţi şi
Bisericii Române Unite, teolog, trad., ed. *5 sprijiniţi de Roma, atât cu clerul romano-
mai 1913, com. Mogoş, jud. Alba – † 5 apr. catolic local, cât şi cu factorii răspunzători dela
2005, München, R.F. Germania. Fratele Curtea din Viena, pentru a face să triumfe
folcloristului Ovidiu Bîrlea. Tatăl : Ioan ; spiritul ecumenic al Conciliului Florentin [din
mama : Maria, născută Costinaş. Absolvent al 1439], prin legitimarea drepturilor morale şi
Liceului din Alba Iulia (bacalaureat în 1930). sociale ale poporului nostru ; luptă în mijlocul
Studii la Academia Teologică din Blaj (pînă în căreia s’au aflat, într’un moment decisiv, şi
1934). Pedagog la Seminarul catolic corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu,
„Mitropolitul Vancea“ din Veza, Blaj. Secretar Gheorghe Şincai şi Petru Maior“ (Ion
ad-interim la Cancelaria Mitropoliei greco- Negoiţescu). Partizan al ideii de apropiere
catolice din Blaj (1934–1937). Hirotonisit dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită din
subdiacon, diacon şi preot de rit greco-
catolic la Blaj, în oct. 1937. Studii la
Pontificium Athenaeum de Propaganda
Fide (Roma, 1937–1940), încheiate cu titlul
de dr. (1943). Studii de istoria Bisericii la
Facultatea de Istorie ecleziastică a
Universităţii Gregoriene din Roma,
încheiate în 1945. În oct. 1945 este însărcinat
cu funcţia de membru al Misiunii
Vaticanului pentru refugiaţii din Germania
şi Austria. Vicar general pentru românii din
Germania şi Austria (1945–1952).
Transferat la Paris ca vicepreşedinte al
Misiunii Catolice Române pentru Europa de
Vest şi rector al Misiunii Catolice Române
din Franţa (din feb. 1952). La 26 feb. 1952,
Sfîntul Părinte Ioan al XXXIII-lea îi conferă
titlul de Monsenior, prelat de onoare al
Sanctităţii Sale Papa de la Roma.
Paroh al Parohiei Catolice Române din
Paris (din 1954) şi misionar pentru românii
de rit latin din Franţa (în 1955). În această
calitate conduce Căminul Misiunii Catolice
române din Paris, rue Ribera. Cercetător
ştiinţific la Arhivele Vaticanului (1955–1961)
şi prezentator în limba română la Radio
Vatican (1957–1960). Capelan şi prof. de
religie la mănăstirea „Zum guten Hirten“
din München (1961–1968). Şeful secţiei
române de la Radio Vatican (1968–1973).
Vizitator apostolic pentru românii de rit
bizantin din S.U.A. (1973–1977). Corneliu Medrea,
Bătrâni
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
România. În acest spirit, a transmis Jahrhunderts und die ökumenische Frage, Ed. O.
patriarhului Teoctist, ierarhilor Bisericii Harrassowitz, Wiesbaden, 1989 ; Limes-ul roman şi
Ortodoxe Române, ierarhilor Bisericii Române urmele lui, Ed. Misiunii unite româneşti din R.F.G.,
Unite şi episcopilor români din S.U.A. „o vie München, 1990 ; Unirea Românilor (1697–1701), Ed.
chemare la unirea“ cu Scaunul Sfîntului Petru Misiunii unite româneşti din R.F.G., München, 1990 ;
Spre o nouă faţă a Bisericii Române Unite, Ed. Misiunii
din Roma. Această „Chemare“, red. la 2 mai unite româneşti din R.F.G., München, 1991 ; Chemarea
1991, a fost reprodusă în cîteva din publicaţiile la unire sub ecumenism. Enciclica Sfântului Părinte
periodice româneşti din exil (v. Curentul, nr. 6 Ioan Paul II „Ut unum sint“ (Ca toţi să fie una) din 25
002, dec. 1991, pp. 2–3). Împreună cu George Mai 1995, Ed. Misiunii unite româneşti din R.F.G.,
Racoveanu, a publicat în rev. Îndreptar trad. în München, 1995 ; Spre Înălţimi. Deschidere ecumenică
limba română din Liber Psalmorum şi a cu ocazia vizitei Sfântului Părinte Ioan Paul II în
alcătuit pentru credincioşii de confesiune România (7–9 Maiu 1999), Ed. Misiunii unite
catolică şi creştin-ortodoxă vol. Rânduiala româneşti în R.F.G., München, 2000.
creştinească, ce cuprinde în sine Sfintele Referinţe : Cuvântul, „Sărbătoare la München“ [25
Liturghii, Sfintele Taine, Ierurgiile, Laudele lui de ani de preoţie ai monseniorului Octavian Bârlea],
Cuvântul în exil, nr. 6, noi. 1962, p. 1 ; I. Negoiţescu,
Dumnezeu, Preacuratei, Îngerilor şi Sfinţilor „Biserica Unită şi Şcoala ardeleană“, Contrapunct, nr.
precum şi rugăciuni la toată trebuinţa, acum în 3, 1985, pp. 10–11, 23 ; Titus Bărbulescu, „Ecumenism
acest chip întocmită spre folosinţa întregului românesc, unire, ortodoxie. Rânduri despre creştinismul
cler şi popor român din pribegie (Freising, la Români, în lumina operei scrise şi de predanie a
1951). Împreună cu Petru Gherman a ed. la Monseniorului Octavian Bârlea“, Revista Scriitorilor
Paris, în 1955, vol. Omagiu şcolilor din Blaj Români, nr. 24, 1987, pp. 116–120 ; Corespondent,
(alţi colab. : Aron Cotruş, Mircea Eliade, N.I. „Sărbătorirea Monseniorului Octavian Bârlea la 50 de
Herescu). Realizat iniţial prin multiplicarea ani de fericită păstorie“, Lupta, nr. 92, 22 dec. 1987, p.
unui dactiloscript, acest vol. a fost reed. la Blaj 6 ; Virginia Şerbănescu, „O mare personalitate de talie
în 2004. Din 1978 a ed. la München rev. europeană : Monseniorul Octavian Bârlea“, Journal
A.R.A., nr. 28, 2003, pp. 12–14 ; Ion Cepoi,
trimestrială Perspective. Fondator şi „Monseniorul Octavian Bârlea : o viaţă dedicată
preşedinte al Societăţii Academice Române creştinismului şi românismului“, Journal A.R.A., nr.
(1957–1969). Fondator şi preşedinte al 28, 2003, p. 15 ; Claudiu Mătasă, „Un luptător... paşnic
Academiei Româno-Americane (1975–1977). : Octavian Bârlea“, Journal A.R.A., nr. 28, 2003, pp.
Membru al Ordinului Cavalerilor de Malta. 16–17 ; Liliana Surugiu, „Monseniorul Octavian Bârlea
Membru de onoare al Academiei Româno- — primul preşedinte ARA“, Journal A.R.A., nr. 28,
Americane (din 1999). 2003, pp. 18–19 ; Titu Popescu, „Monseniorul Octavian
De Confessione Orthodoxa Petri Mohilae, Ed. Bârlea sau exemplaritatea unei vieţi“, Vatra, nr. 3–4,
Knecht i. Komm, Frankfurt pe Main, 1948 ; Ex Historia mar.–apr. 2005, pp. 9–10 ; Mircea Carp, „Monseniorul
romena : Ioannes Bob Episcopus Fagarasiensis (1763– Octavian Bârlea (1913–2005)“, Caietele INMER, nr. 4,
1830), Ed. Herder, Freiburg i. Br., 1951 ; Biserica noi. 2005, p. 66 ; Ion Dumitru, „Msgr. Dr. Prelat
Română Unită (în colab. cu Aloisie Tăutu, Pamfil Octavian Bârlea“, Caietele INMER, nr. 15, iul. 2009,
Cârnaţiu, Flaviu Popan, Carol Capros, Alexandru pp. 56–58. V. şi I. Negoiţescu (22000) ; Virginia
Mircea şi Mircea Todericiu), Madrid, 1952 ; Une Âme Şerbănescu, Scîntei din vatra vremii, Iaşi, 2001, pp.
de feu. Monseigneur Vladimir Ghika (în colab. cu 283–286 (date biografice despre Octavian Bârlea).
Michel de Galazin), Ed.
Beauchesne, Paris, 1961 ;
Ostkirchliche Tradition und
westlicher Katholizismus. Die
Rumänische Unierte Kirche
zwischen 1713–1722, Acta
historica, 6, München, 1966 ;
România şi Românii,
American Romanian Academy
of Arts and Sciences, Los
Angeles, 1977 ; Biserica
română şi ecumenismul
corifeilor renaşterii culturale,
Ed. Misiunii unite româneşti
în R.F.G., München, 1983 ;
Reforma, Conciliu şi Imperiu,
Ed. Misiunii unite româneşti
în R.F.G., München, 1985 ;
Metropolia Bisericii Române
Unite proclamată în 1855 la
Blaj, Ed. Logos, München, Sava Henția,
1987 ; Die Konzile des 13.–15. La marginea orașului
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Scriitori din diaspora
Scrisul ca rug aprins al pustiei
Noroc că suntem
ființe cuvântătoare.
Adică oratorice. Adi-
că vizionare (oră = a
vedea); am văzut,
pentru aceea am grăit.
Dar grăiesc și pentru că aud. Nu degeaba
zicea Meister Eckhart că omul este un
fenomen acustic. El vine întru fiinţă prin
rostirea cuvântului: „Să facem om…“ Deci
prin Cuvânt, căci fără El „nimic nu s-a făcut
din tot ce s-a făcut“. De aceea omul cuvântă.
Problema este că există cuvânt şi anti-cuvânt.
Depinde din ce parte cuvintezi. Eu scriu din
partea şi din cauza pustiei. Nu a celei
meontice ci a celei eontice. Îmi place eonul că
e bun foarte. Eonul eonului însă este şi mai
frumos. Kairos. Kairos contra Cronos.
Cronosul distruge pustia. Noroc că ea se mută
în Kairos. Şi eu după ea. Mă ţine obligaţia aici
şi dorinţa acolo. Pustia este locul unde
Dumnezeu te duce ca să vorbească inimii tale.
Şi ceea ce auzi aceea mărturiseşti apoi. Acesta
este scrisul. Asta e cuvântarea dinspre
Cuvânt. Scrisul este un fenomen acustic.
Esenţa lui e bazată pe auzire, cum spunea
marele Pavel: „Credinţa vine din auzite“.
Chiar şi din auzirea interioară. Auzit-am,
pentru aceea am grăit. Pustia este meta-
cuvântul. Esenţa cuvântului constă în meta.
Esenţa doar o auzi, o simţi, dar n-o cuprinzi.
De aceea nici un cuvânt nu spune Totul. Nici
toate cuvintele nu spun Totul. Dar ele îl
indică. Îl indică pentru că-l recunosc. Pentru
că vin din partea aceea. Cele care vin. Pentru
cât ne trebuie nouă ca să fim cine ar trebui să
fim nu ne trebuie explicaţii. Totul nu se
explică. Ne trebuie călăuzire. Nu e necesar să
înţelegem pe cale explicativă ce era cu steaua
aceea care ducea spre Betleem. Era în afara
obişnuitului. Principalul e că rolul ei era de a
călăuzi. Când călăuzeşti prin pustie tu mâni
din urmă. Mergi înainte şi ţii orbul de mână
Theodor Damian (SUA)
cu dragoste. Dacă cuvântezi, dacă scrii
dinspre pustia eontică o faci pentru că eşti
cuprins de ea. Copleşit. Scrii de dor. În pustie
eşti mult mai aproape de cine ţi-e dor decât
altundeva, dar niciodată în mod exhaustiv.
De aceea propensiunea este continuă. Cum
spunea marele Grigore (al Nisei): Epectaza.
De aceea pustia este locul prin excelenţă:
locus theologicus. Şi este, în acelaşi timp,
intervalul. Căci în interval are loc marea
întâlnire. Întotdeauna scrii datorită unei mari
întâlniri. Scrisul e semnul schimbării. Când
întâlnirea e mare, schimbarea e semnificativă.
Cel mai adesea radicală. Adică e convertire.
Când aşa ceva se petrece cu tine nu poţi să
taci. Ai impresia că dacă tu ai tăcea pietrele ar
striga. Intervalul ca loc. De aici se trage totul.
Evident, dacă locul acela are pustia lui. Pustia
este tăcerea din cuvânt. Este meta-cuvântul.
Iar Dumnezeu, cum frumos o spune Olivier
Clement, este un Cuvânt la capătul tăcerii.
Când pustia aceea te locuieşte, adică este locul
tău, tu fiinţezi întru ea. Pustia nu-i este dată
oricui. Nu oricine o poate duce. Isihia: liniştea
şi singurătatea cer eroism. Şi eroii spiritului
sunt puţini. De aceea scriitorii nu sunt toţi cei
ce scriu. Depinde de partea dinspre care scrii.
Aşa cum sunt cuvinte şi „palavre“, aşa sunt
scriituri şi scriituri, adică scriitori şi scriitori.
Cuvânt şi anti-cuvânt. În pustie însă poţi să şi
vezi (orao = a vedea). Proorocul este cel care
vede. Dar vede nu pentru că cere să vadă. De
aceea eroii pustiei nu se rugau să aibă vedenii.
Pentru că anti-cuvântul se poate preface în
înger luminos pentru a duce în ispită. Şi când
se întâmplă o vedenie se rugau pentru darul
discernerii. Pustia este solitudinea. Iar în
solitudine te ia dorul de Celălalt şi de ceilalţi.
Iar dorul este esenţa solidarităţii. Dragostea.
De aici rugăciunea către Celălalt, pentru
ceilalţi. În felul său, cel ce scrie din partea
pustiei este un pustnic.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Dumitru Ichim (Canada)
Cenuşa petalelor
Și străzile s-au molipsit Vai şi iarăşi vai de străzile făcute de om
de la oameni cu după chipul şi asemănarea lui. Parcă s-au
beteşuguri, fărădelegi şi născut bătrâne şi cu casele scofâlcite. Când văd
boleşniţe. Dar câtă un om încep să-l spurce, ridicându-şi poalele,
deosebire între oameni şi hilizându-se în sughiţuri guturale din buzele
străzi! Când un om e prins strânse sub nas ca o prună uscată de şoric. E
că a fost, îmbătrânind pe groaznic să cazi noaptea în coşmarul străzilor
ascuns, e scos din fabrică făcute de om. Unele de bolişte şi de urât ajung
sau de la birou, spre neputincioase făcându-şi nevoile pe ele.
sfârşitul zilei, precum se scot şi sacii de gunoi. Sanitarii le scot scutecele, dar le aruncă alături
Toţi au mănuşi. Lungi. Până la coate. Până la de pat. Iarna se aude lupul cum urlă de după
umeri. Mănuşi chimono. Mănuşi răsfrânte pe lună. Din când în când trece pe rând când un
sub bărbie. Mănuşi de întins mâna. Mănuşi de câine, când strigoiul lui, lingând bubele
dat din cap şi de făcut cu ochiul. Când te-au purulente ale cărămizilor. Nimeni nu curăţă
scos şi te-au depozitat la curba drumului, nici cetatea de străzile omului. Nimeni nu le duce
n’ai terminat ţigara că lângă tine e adusă o la spital sau la doctorul de nervi. Nimeni nu le
îngemănare a ta. Îţi aştepţi târzielnicul înger duce la morgă. Casele funerare nu vor să le
păzitor şi te trezeşti în locul lui cu un sac de îngroape. Bătrânii cetăţii îşi declină orice
gunoi. Te uiţi peste umăr. Când toţi au plecat responsabilitate declarând ziariştilor că ele
îl rupi cu unghia de la degetul arătător. Din el aparţin ceasornicarului.
se revarsă pe caldarâm mănuşile lor: mănuşile Cu totul altceva e când un om de pe străzile
ochiului şi ale deochiului, mănuşile urechilor, omului se îmbolnăveşte. Imediat e prins şi
mănuşile zâmbetului de fermuar, mănuşile închis în spital. În primul rând e legat. Mâinile
urărilor de bine, mănuşile pupăciunilor… de barele de la pat. Venele sunt înţepate cu tot
pretutindeni mănuşi. Întoarse pe dos, duhnind felul de tuburi şi fire de care atârnă doctori,
a labă şi lăbuţă parfumată. fluide, felceri, vitamine, sfătuitori sociali,
Dar cu străzile e diferit. Unele sunt făcute măturători, vitamine lichide, surori solide şi
de oameni, altele de copaci. Cele făcute de antibiotice. Ți se administrează somn. Te
copaci sunt largi, spaţioase ca o poveste, iar trezeşte, în cazul în care ai adormit fără biletul
aleile paralele cu copacii poposiţi din alte de voie, să-ţi spună că somnul face bine
veacuri curg până pe tărâmurile mării. Când întrebându-te de ce nu dormi? În spital eşti
străzile îmbătrânesc nimeni nu le scoate afară proprietatea spitalului. n spate ţi se măsoară
din cetate. Străzile făcute de copaci se de câte ori respiri, dacă nu ţi s-a lungit limba şi
aseamănă cu străzile plănuite după zborul ce-ţi vorbeşte inima şi către cine bate. Și iarăşi
porumbelului. Seara, pe umărul mării, le vezi trebuie să ştii că nu degeaba pe uşă ţi s-a pus
cum îşi pleacă uşurel capul. În visurile lor un număr şi nu degeaba cartonaşul cu semnul
înfloreşte teiul şi tinerii se sărută. de pericol: craniul cu cele două cuvinte
încrucişate.
Daniela Farhadi (Germania)
Daniela face parte din entuziaştii copii care participau la cenaclul şcolar fără nume, pe care
l-am constituit ad-hoc cu Ion Popescu Brădiceni în şcolile generale şi liceele din Tg.Jiu.
Frumoasă iniţiativa, dar eram nebuni, frumoşi şi tineri... A plecat din România, dar nu s-a rupt
cu sufletul de ea. Dorul îi trăieşte în fiecare poem şi cred că merită să fie publicată, pentru că
mai mulţi să se bucure. Să-mi spui părerea..
Micul eşantion este cu semnele autentice ale unei lirici în maniera clasică, una cu fior
mantramic, una feminină de fierbinte vibraţi, - cu stil şi metaforism ce au fost ghilotinate de
finele secolului recent trecut. Un suflet generos în stihuiri melodioase, de romanţe vechi...
Perenitatea unei astfel de poezii va fi mereu dinspre interioritatea arderii, a patosului. Ar
merita - fără a fi un sentenţios arogant -, nu vreo stingheră pagină, ci o carte, fie măcar pentru
prietenii vieţii, pentru urmaşi.

Când tu mă uiţi Când cineva mă uită, eu mai sunt

Când cineva mă uită, mor puţin,
Iar dorul meu străbate fără rost. Doar cât un semn fragil de întrebare
Aş căuta în valuri adăpost Rămas nescris în grabă la plecare,
Ca să mai pot să plec şi iar să vin O lacrimă strivită în cuvânt.

La malul mării, ca un înecat, Când tu mă uiţi, adorm duios

Cu părul despletit, fosforescent, În somnul tău din noaptea fără-o stea
Un far minuscul pe un continent Şi nu mă mai trezesc, oricât ai vrea -
Pe care doar nomazii-l mai străbat. Şi visul meu e-atâta de frumos.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Presa din Orăștie -
un seismograf al vieții
Orăștia poartă cu sine și numără aproape
opt secole. Este firesc, desigur, ca în cadrul
tradițiilor sale culturale, publicistica să ocupe
un loc de frunte. Putem afirma chiar că la
începuturile modernizării presa a fost înaintea
tuturor celorlalte domenii ale spiritului, motiv
pentru care ne aplecăm din nou asupra ei,
relevând importanța multiplă și valoarea
acestei activități. Mai întâi, presa Orăștiei,
începând cu Revista Orăștiei, în 1895, devenită
mai apoi Foaia Comitatensă și urmată de toate
celelalte periodice, au asigurat un drept
fundamental pentru om și anume, dreptul la
informație. Atâtea evenimente, fapte,
întâmplări, inițiative, câte s-au petrecut, presa
a știut să le așeze frumos în paginile sale și să
le ofere, ca știri, cititorilor. Din această
perspectivă, publicistica Orăștiei se constituie
ca o reală arhivă pe baza căreia putem
reconstitui și cunoaște mai bine trecutul.
Libertatea, cu întreaga sa cohortă de
suplimente, a fost în Transilvania o publicație
activă, demnă, măreață și nu întâmplător ea a
avut abonați în America, Germania, Africa de
Sud, Australia, Ungaria, Bosnia, Rusia, etc. Ea
a fost ecou și oglindă cinstită a eforturilor
umane, a condus și a luminat viața oamenilor,
aducându-le o protecție specială prin
radicalismul cuvântului tipărit, a reflectat
viața și într-o oarecare măsură a și anticipat-o.
Titlul unei alte publicații, Familia română,
din 1908, nu trebuie înțeles în sensul restrâns,
deoarece alături de toate celelalte periodice, s-
au grupat multe condie, cărturari de seamă și
alese personalități, dar presa, în ansamblu a
solidarizat și cimentat pe cititori și nu numai
pe cei din Orăștie și jurul ei, ci pe spații mult
mai largi și pe parcursul mai multor generații.
În paginile publicațiilor aflăm un tip de
cunoaștere și cogniție specială, căci n-a fost
nici una literară, științifică, filosofică, politică,
morală, ci una la zi, cotidiană, la prima vedere
efemeră, ca și foile apărute, dar în paginile
cărora s-au sedimentat viața, faptele, ideile,
istoria.
Indiferent cum s-au numit ele și când
sau câte au apărut Activitatea (1902), Foaia
interesantă (1907) etc. toate au făcut servicii de
comunicare, au făcut parte din structura
„mass-media”. În această calitate, cu certă
coloratură morală, presa Orăștiei și-a asumat
răspunderea de a scrie, de a comunica
adevărul. Prin ea am învățat mai bine
respectul pentru adevăr care era cu atât mai
important cu cât se referea la problemele mari,
sociale, fundamentale, naționale etc.
Publicațiile au contribuit la pulsarea vieții, a
întreținut efervescența vieții culturale. În mod
subiectiv, recunosc faptul că-mi sunt mai
aproape de sufletul meu publicațiile literare
Spicuiri literare, din anul (1901), Cosînzeana,
(1911), Thalia română, (1909).
Vizitând cândva pe scriitorul I.
Agârbiceanu și venind vorba și
de presa Orăștiei, și în prima
linie de Cosînzeana, la care cola-
borase, mi-a scris pe un număr
al acesteia, ca să nu se uite,
următoarele cuvinte: „Înainte
de Unire era greu să editezi o
revistă literară în Ardeal și mai
greu să-i dai câțiva ani de
existență. Era o dovadă de
curaj, căci nu te ajuta nimeni,
numai entuziasmul."
Cosînzeana Orăștiei a întreținut
pentru creatori și cititori acest
entuziasm necesar. A
contribuit la realizarea acestui
țel și publicistica de profil
economic: Bunul econom,
(1899), Tovărășia. (1905), Spicuiri economice,
(1912) care au canalizat energiile umane către
faptele fundamentale ale vieții.
În suita de publicații variate: ziare, 20 de
almanahuri, reviste, calendare, anuare, nu
puține au fost cele politice, comerciale,
culturale sau care se adresau conaționalilor
care trăiau aici, alături de români și amintim:
Szászváros es vidéke (Orăștia și împrejurimile)
(1918), Szászváros, (1936)!
Expresie a aspirațiilor celor care trăiau la
Orăștie a fost și Națiunea, 1911 care cu bună
credință a promovat și ocrotit valorile
naționale, conștiința națională, îndeplind
astfel misiunea de educare publică a
oamenilor.
Nu putem să nu subliniem noul
„magazin de cunoștință folositoare” care a
fost Foaia interesantă, cu materiale și imagini
extrem de variate și plăcute.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
O mențiune pentru publicațiile
umoriste care au fost Bobârnaci (1910), Cucu în
Ardeal, Hai să râdem (1921), Friptura (1926),
Bumbușca (1930). Ele probează spiritul deschis
și generos al celor de la Orăștie.
Au înmugurit aici și alte publicații
variate, așa cum au fost seria broșurilor
periodice Paradoxe (1920), sau cele unice cu
titlul Convorbiri științifice (1917), Studii
științifice (1910).
Cu o frumoasă frecvență au fost
anuarele școlare și publicațiile din familia
calendarelor și albumelor. În acest fel,
gazetăria curge până în zilele noastre, când s-
au tipărit alte și noi periodice, cum au fost cele
ale profesorilor Baciu.
Fără teama de a greși putem spune cu
dreptate că Orăștia a scris și ea o pagină de
onoare în istoria presei românești, orientând
viața către țeluri frumoase și înalte.
Ion Iliescu
Nota editorului
Anii ’90 reprezintă etapa în care presa din
Orăștie devine un formator de opinie. În
prima perioadă a deceniului ’90, întreaga
presă s-a limitat la a informa publicul cititor
cu privire la o serie de evenimente interne și
externe, fără a exista o preocupare vastă în
domeniul editorialelor, al luărilor de poziție
cu privire la un eveniment sau altul.
Ca mai apoi presa să devină angrenată
politic, o portavoce a grupărilor politice, e
mediul favorit prin care programele, opiniile
politice sunt comunicate. Jurnalele sunt
instrumentele prin care se realizează
propaganda politică. Este epoca în care
istoricul, prin presă, poate să își facă o idee cu
privire la realele forțe de putere, la imaginea
de sine a unora sau la înțelegerea celuilalt
Acum avem de a face cu o diversificare a
conținutului articolelor, a rubricaturii, a
așezării în pagină, tot mai multe informații și
luări de poziție fiind integrate în conținutul
ziarelor. De asemenea, avem de a face și cu o
creștere a numărului ziarelor, dar și al
localităților de apariție. Putem spune, acum,
că presa orăștiană face trecerea de la un
jurnalism amator, al unui grup pasionat, la un
jurnalism profesionist, cu redacții și o
organizare bine pusă la punct.
În domeniul publicistic, după
Revoluție, observăm o creștere a numărului
editurilor și al librăriilor, datorită cererii
publicului. Evoluția este una deosebită, de la
nici o tipografie și editură în perioada
anterioară lui ’90 la cele două existente la
începutul lui 2000. Editura și tipografia
EMMA și tipografia Danielle.
Publicații apărute în această perioadă:
Revista Orăștiei, Palia, Buletin Informativ, A
trăi la Orăștie, Cronica Orăștiei, Palia Expres,
Opinia, Expresul de Orăștie, Bună Ziua Orăștie,
Solia.
Revistele de cultură:
Visul, Inedit, Dăruiri Literare, Revista
Orăștiei, Repere Culturale.
Publicații ale cultelor:
Calea, Adevărul și Viața, Ambrosius,
Lutherische Lage , și altele.
Diferite alte reviste școlare.
La sfârșitul anului 2012 apare în peisajul
publicistic orăștian „Săptămânalul Vorba”. Dar
despre asta nu voi vorbi, dumneavoastră
putând a-l citi în fiecare miercuri.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
10 sfaturi de viață de la Nicolae Steinhardt
1. Dacă nu putem fi buni, să încercăm să fim măcar politicoși.
2. Nimeni să nu silească pe aproapele său, nici măcar pentru a-i face bine.
3. Împrejurările sunt mai întotdeauna grele. Împrejurările nu pot fi scuză decât pentru
ratați.
4. Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement
circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.
5. Elementara deșteptăciune e o îndatorire.
6. Biruința nu-i obligatorie; obligatorie e lupta.
7. Ochii noștri nu sunt concepuți pentru dispreț, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii
ce se căznește să iasă din sufletele noastre.
8. În viața noastră nu există profesori mai severi decât viciile și incapacitățile noastre.
9. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalți de la înălțimea vulturilor
aflați în zbor.
10. Dumnezeu iubește nevinovăția, nu imbecilitatea.

Omul politic Eminescu

La ce e bună presa în vremuri de răspîntie,
pline de pericole pentru ţara noastră ?
Întotdeauna celor care trăiesc în epoci ieşite din
comun li se pare că aşa ceva li se întîmplă doar
lor, că sînt năpăstuiţi de soartă, bătuţi de
Dumnezeu. Perioada marilor clasici, fondatori
de naţiune, a fost una de mari lupte, de mari
încercări. Ioan Slavici a scris aproape o carte
întreagă (Amintiri) despre colegul său de geniu
şi de gazetă. În articolul pe care vi-l propunem
aici spre lectură, el se ocupă de omul politic
Eminescu.
Minabilii noştri contemporani, „fripturiştii
lui Băsescu”, internaţionalişti de ocazie,
bursieri şi stipendiaţi, feroce arivişti în faţa lui
Dumnezeu, de genul autorilor de compilaţii
foarte recomandate inginerilor virgini cultural,
Cărtărescu, Patapievici, Pleşu, plus maestrul
unguentelor şi al altor consumisme - untul lui
Noica, de exemplu -, Liiceanu, au încercat
oarecum comic să-l înfunde pe preaînaltul
nostru Eminescu vîrîndu-l, de-a dreptul sau
mai pe ocolite, în categoriile infamante
“antisemit” sau “incorect politic”. Ambele
categorii sînt aplicate cam incult şi strîmb la un
secol XIX românesc destul de complicat.
Recunoaştem că nici noi nu fraternizăm cu
“fixaţia” lui Eminescu asupra chestiunii
evreieşti, dar poetul făcea politică şi cei vreo
600 000 de evrei la nivelul anului 1876, cei mai
mulţi emigraţi din Galiţia şi Rusia în foarte
tînărul şi fragilul stat român, mai ales în
Moldova sa patriarhală, reprezentau un
“partid” important, iar gazetarul care era
Eminescu se poziţiona de partea “vechilor”,
boieri sau ţărani. Moses Gaster, unul dintre cei
mai mari intelectuali români, nepot de rabin şi
unul dintre primii care a ţinut în sinagogă
predică în româneşte, a scris-o limpede : “Se
zicea că [Eminescu] era antisemit. Pe atunci
antisemitismul era foarte răspîndit, dar el n-a
fost contaminat de acel virus, foarte rar a
abordat chestiunea evreiască în ziar şi numai o
dată sau de două ori în poemele sale, unde i-a
satirizat pe greci şi a adăugat, de asemenea, un
cuvînt despre evrei” (cf. Nicoleta Dabija,
“Mihai Eminescu şi “chestiunea evreiască”).
Ioan Slavici însă nu se ocupă în acest articol
de Eminescu şi chestiunea evreiască. Clasicul
ardelean subliniază că Mihai Eminescu a făcut
politică în numele său, şi nu în numele vreunui
băsescu “conservator” contemporan, deşi se
bucura de o mare simpatie din partea lui
Lascăr Catargiu, şi că era nu numai cel mai
mare poet al timpului, dar era şi un cetăţean
deplin şi foarte activ al neamului său. Acum,
cînd scena e ocupată agresiv de piţifelnici,
infractori şi impostori, recursul la clasici ne
poate fi tuturor de folos.
P.R.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Eminescu în politică
D-l A. Vlahuţă a publicat, sunt acum câteva
săptămâni, un articol, care porneşte din gândul
că Eminescu « n-a întrat el de bunăvoie în
războiul politic, ci prietenii şi împregiurările l-au
tras ». Gândul acesta e un sămn neîndoios că nu
l-a cunoscut d-l Vlahuţă pe Eminescu când trăia
şi nu şi-a dat silinţa să-l înţeleagă nici după ce a
murit. Se vede însă că sunt oameni care pun temei
pe spusa d-lui… Vlahuţă, căci Luceafărul din Sibiu
a crezut de cuviinţă să reproducă pentru
luminarea cititorilor săi articolul d-lui Vlahuţă –
fără ca să-şi deie seamă că-l prezentă pe
Eminescu drept un fel de sâmbriaş al condeiului
ceea ce nici n-a fost, nici nu putea să fie.
Noi, care nu numai după « metodele
manuscriselor lui » îl ştim pe Eminescu, ni-l
aducem aminte ca om care nu se lăsa să fie « tras
» ori « împins », ci umbla totdeauna de capul lui.
Încă la vârsta de douăzeci de ani, când se afla
în primul an la Viena, el scria şi îndemna pe alţii
să scrie articole politice, pe care nu le plătea
nimeni, avea convingeri bine întemeiate în toate
cestiunile politice, se unea numai cu oameni care-
i împărtăşeau vederile şi nu era dus de nimeni, ci
ţinea să ducă pe alţii.
Aşa-l ştim noi cei ce am lucrat împreună cu
dânsul.
«Fost-a Eminescu partizan al acelor clase
vechi, româneşti pentru că a fost naţionalist ori a
fost naţionalist pentru că a fost partizan al acelor
clase?» se întreabă un alt scrutător, d-l G.
Ibrăileanu.
Aşa ori aşa, nu mai încape nici o îndoială că el
era partizan convins şi sincer al « acelor clase
vechi », pe care le-a susţinut în coloanele ziarului
Timpul, nu tras « de prieteni şi de împrejurări »,
ci din propriul său îndemn. Dac-ar fi fost om cu
oarecare dare de mână, el şi-ar fi jertfit averea ca
să publice ziare şi cărţi pentru susţinearea «
acelor clase vechi ».
Nu era cu toate acestea nici aristocrat, nici
naţionalist în înţelesul comun al cuvântului.
La el toate porneau din cea mai curată iubire
de oameni.
Îi punea sus în gândul lui pe nemţi, care le
dăduseră maselor mari o bună şi sănătoasă
îndrumare în viaţa comunală, în cea morală şi-n
cea economică şi scăzuseră prin aceasta
suferinţele omeneşti. Îi erau deci urgisiţi
maghiarii, care, nesăţioşi, asupreau pe alţii şi
sporeau suferinţele omeneşti. Pentru acelaşi
cuvânt îi erau urgisiţi evreii, « grecoteii cu nas
subţire », « bulgăroii cu ceafa groasă », dar şi cei
mai neaoşi români, care căutau « traiul bun pe
nemuncite ». Având inima deschisă pentru
suferinţele orişicui, el se uita totdeauna cu un fel
de groază împregiurul său, căci pretutindenea îi
ieşeau în cale oameni nedreptăţiţi şi chinuiţi de
semenii lor.
Alinarea şi mântuirea nu puteau în gândul lui
să vie decât de la « clasele vechi », care sunt în
primul rând interesate ca lucrurile să meargă
bine în ţară, au tradiţiuni în ceea ce priveşte
purtarea de grijă pentru bunul mers al vieţii
comune, pot să se pregătească în toată lărgimea
pentru împlinirea menirii lor fireşti şi nu au
Ioan Slavici
nevoie să-şi mistuie puterile în luptă cu greutăţile
vieţii zilnice.
Nu va fi avut, poate, dreptate, dar aşa vedea
el lucrurile, şi « boier » era pentru dânsul un om
care-şi petrece viaţa ostănind pentru binele
tuturora. De aceea « trase cu patimă de pe
meterezele Timpului în rândurile fraţilor lui de la
Românul, dar pentru toate comorile din lumea
aceasta n-ar fi tras şi de pe meterezele Românului
în rândurile fraţilor de la Timpul ».
Dar se va zice că nu erau boierii cum după
părerea lui trebuiau să fie, şi mulţi dintre dânşii
îşi petreceau viaţa în flecarii ori în desfrâu, se
însoţeau cu evrei, cu « grecotei » ori cu « bulgăroi
» şi numai puţini mai stăruiau asupra bunelor
tradiţiuni ale familiilor lor. Eminescu avea şi
bărbăţia de a înfrunta răul, şi de pe meterezele
Timpului el trăgea cu aceeaşi patimă şi-n aceia
dintre compartizanii săi, care nu erau vrednici să
fie socotiţi în rând cu « boierii », căci el nu cauza
unui partid o susţinea, ci pentru binele obştesc se
lupta şi le era recunoscător celor ce-i dedeau
putinţa de a face aceasta.
Dar a săvârşit şi muncă de salahor, şi d-l A.
Vlahuţă citează dintr-o scrisoare vorbele : «
Aştept telegramele „Havas“, ca să scriu iar, să
scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt
şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc. »
Câţi sunt între noi, care-n clipe de amărăciune
n-au scris ori n-au rostit, cel puţin, asemenea
vorbe !
Iar clipe de amărăciune avea Eminescu în
fiecare zi – nu pentru că era muncit de gândul că
în zadar îi este munca.
Ce era adecă Timpul acela, în a căruia
redacţiune se mistuia Eminescu ?
Lucram într-un timp în redacţiune Eminescu,
Caragiale, şi eu, care aveam şi administraţiunea.
Fondaţiune nu avea ziarul. Din vânzarea cu
numărul ieşea puţin. Abonamentele n-aduceau
destul. Ceea ce lipsea se aduna din cotizaţiuni.
Azi unul, însă, mâne altul dintre cotizatori se
sâmţea jignit de vreun articol publicat în ziar şi
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
ori venea cu o falcă-n cer cu alta-n pământ la
redacţiune, ori refuza cotizaţiunea. Era dar « criză
» în fiecare zi, harţă necurmată şi nu puteam
niciodată să ştiu când şi cât pot să achit din
onorare, nici dacă mai poate ori nu ziarul să
meargă înainte.
Mai bine n-a fost nici după ce Caragiale şi eu
am plecat, şi Eminescu, mai stăruitor, a rămas
singur.
Ceea ce l-a ţinut la Timpul n-au fost niciodată
« prietenii şi împregiurările », ci nestrămutata lui
Jurnal de referendum iulie-august 2012
Bun a fost referendumul ăsta! A făcut
lumină în sat cât o explozie nucleară: a arătat
câtă demagogie colcăie în speech-urile despre
măreţia UE, a scos din bârlog foamea PPE, a
pus în șpagat parteneriatul strategic, a
ridiculizat în prime-time pretinşii neutri din
media, a îngropat definitiv clica de apărători ai
„democraţiei occidentale“ care stătea, vezi
Doamne, într-un nume de om, a pozat justiţia
la vârf în poziţiile infamante care nu se
bazaseră până acum decât pe zvonuri, a
radiografiat starea şi culoarea instituţiilor
majore menite să asigure ordinea şi siguranţa,
toate apte să producă mai multă dezordine şi
nesiguranţă decât o galerie de fotbal, care o fi
ea animată de un ideal simpluț, dar măcar
acela e autentic şi clar.
A adus referendumul şi destule surprize.
Două îmi par că merită să fie luate în seamă
mai ales. Una, mai mică, ar fi aceea că
«politicul» apare ca un peşte mult prea
lunecos ca să se lase prins ca lumea de cineva,
de la vlădică până la opincă. Ieşit din toate
gurile şi scris în lung, în lat şi în curmeziş pe
tot Net-ul de milioane de ori pe zi, n-a făcut
decât să-şi întărească scheletul de stafie. Ca o
zvârlugă, refuză să sară în undiță, ocoleşte
năvoadele, îi face în sâc unui pretins consilier
economic care-i întinde juvelnicul. Pentru
mulţi, «politicul» e un fel de banderolă de
gașcă; pentru puţini, e o mască a interesului
personal cu miros prăfuit de carte din pod;
pentru câţiva, birocraţi mai ales, e o jegoasă
ameninţare a avantajelor dobândite cu infinite
sacrificii morale.
În fine, toată schema de chemări şi boicoturi
de partid a părut cu săptămânile să cadă într-
o ureche surdă. Mai corect, într-una care se
preface surdă – talent excepţional al ţăranilor
care te vând şi te cumpără într-o clipită, muţi
şi surâzând tâmpeşte. Or, ei sunt departe de a
fi tâmpiţi: oare nu-s tot aceia pe care i-au
prostit zece partide până acum, de şi-au tot
schimbat siglele ca să-şi tragă apă, gaz sau
drum, şi-au rămas tot cu mâna întinsă?! O, ei
nu sunt proşti deloc: au ieşit la vot la locale ca
să se scape de monştrii impertinenţi care-i
sfidaseră câţiva ani, zi de zi, şi care au ajuns să
se ascundă sub nume de asociaţii, mişcări şi
uniuni altfel colorate decât banda din care
continuau să facă parte; şi au ieşit la
convingere că muncind acolo săvârşeşte o faptă
bună, şi dorinţa de a combate multele rele care se
iveau în fiecare clipă împregiurul lui.
N-a fost Eminescu numai poet, ci totodată şi
om în cel mai bun înţeles al cuvântului, un
neobosit luptător pentru binele obştesc.”
Ioan Slavici – Opere, VI, Memorialistică,
Constantin Mohanu (ed.), Academia Română,
Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi
Artă, Bucureşti, 2005, pp. 777-780
Text preluat de pe blogul Editurii Compania
referendum ca să-l demită pe smintitul care
închinase țara străinilor, pentru că altfel n-ar fi
fost de înţeles cum de ei şi ai lor se usucă pe
picioare, în timp ce el şi ai lui hăhăie în
continuare şi ameninţă rânjind pe un ton de
«trai, nineacă!». Nimic «politic» în toate astea!
Numai lucruri foarte «personale», cum
personale şi deloc politice au fost mii şi sute de
decizii antisociale, antiprofesionale şi
antinaţionale. Toate şubrezind până la
demolare stat şi prezent, unitate şi viitor.
A doua surpriză, mai mare, a fost aceea a
slabei cunoaşteri a românilor şi din partea
politrucilor, şi dinspre funcţionărime,
sociologi, poliţai de varii grade şi arme. Mai
precis, de când au adormit ei ultima oară (de
când au făcut adică adevărate ample anchete
de teren, sondaje largi şi detaliate, de când au
tras ultima tură de lecturi, au cercetat bazele
de date, au parcurs statistici şi studii tematice
din meserie), adică de-acum vreo zece ani şi
mai bine, populaţia ţării s-a schimbat de n-o
mai recunoşti. Şi în cifre, şi în locuri, în gusturi,
în experienţe şi aşteptări. Lumea românească
din vara lui 2012 e pur şi simplu alta decât cea
din 2000! În plus, cu avalanşa tehnologică pe
ea, cu paşapoarte şi umblări non-stop, conturi
de toate felurile, joburi şi cursuri în Europa
întreagă şi sute de canale, mii de site-uri şi
bloguri sub nas, anii care au trecut pot fi
înmulţiţi cu patru faţă de molcoma durată
calendaristică măsurată într-un secol anterior.
Tam-nesam, „directorii de conştiinţă“ li se
adresau acestor „români noi“ diluându-şi
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
vorbele şi aşa slăbănoage ca să fie ele bune siguranţă, căci mai toată România e în cealaltă
pentru «omul simplu» – ăla pe care-l avea parte. Numele de «tabără» acest comando nu
Malenkov în minte prin `52. Or, omul ăla e şi-l merită decât dacă i se adăugă din gros
chiar cel care n-are de gând să-i asculte reţelele de afaceri politico-economice care-l
vreodată! E unul din masa de 30-35% care leagă de câteva figuri europene şi americane,
habar n-are ce-i cu el, nu merge niciodată la în nici un caz de toată Europa, de toată SUA
vot nicăieri în lume şi poate fi şi foarte fericit sau de omenirea civilizată. La un «contra» atât
în felul lui. Autiştii vorbareţi n-au însă habar de mare, ce înseamnă, în fond, «pro»? Ce
de ce e în mintea lu`mamaie şi a lu`tataie, ba vedem cu ochiul liber: membri de partid,
chiar cred că pe mamaie şi tataie îi doare la sicofanții uzuali, liber-schimbiști istorici şi
bascheţi că nepoţii lor n-au unde munci, că tuterii lor, vârfuri de instituţii aservite, cu
nepoata n-are loc în grădiniţă pentru copil şi propriii lor servanţi şi acoperiţi, companii
că ei înşişi n-au bani de lemne, şi-s şi mari media dependente, şantajabili şi angajaţi
idioţi dacă se bat pe-o pungă de mălai din ăla anume pentru tărăboi. La urma urmei, totalul
gratuit de la Ajutoare dată în dar cu pompă de lor e neglijabil în ansamblul populaţiei. Să
vreun partid înainte de alegeri, că mai uita ei adunăm la acest ansamblu şi milioanele de
de pe un an pe altul. Ba uite că, dacă aşa o fi români care au votat cu picioarele? Mai bine să
fost, nu mai e aşa. N-a uitat nimeni ne oprim. Chiar şi cu atât, cu ceva care trece
Parlamentul Boc-ului mecanic, voturile cu adică de 90% din corpul social şi profesional
pedelacii în bănci, nămeții de sub elicopterul încă viu, portretul atât de urât care li s-a făcut
lui MRU şi cei 30% clamaţi pentru partidul cu metodă românilor în ultimii ani merită să
prezidenţial de Ioan Oltean şi Vasile Blaga, în fie aruncat la gunoi de urgenţă. Uite că ne-au
dispreţul oricărei logici. supravieţuit şi bunul-simţ, şi memoria, şi
Cine sunt românii ăştia care n-au uitat? Păi, judecata, şi interesul pentru ţară. Deloc n-am
aia 65% care încă există social şi profesional, devenit hoarde de populaţie manelistă,
compuşi din aia vreo 60% care s-au dus la vot, analfabetă, drogată cu «distracţie», intoxicată
plus aia vreo 2,5% care nu s-au dus fiindcă cu etnobotanice şi deliruri verbale, salivând la
erau prea bolnavi/bătrâni sau au avut o punga cu mălai.
problemă gravă în acea zi sau erau în vacanţă, Cumulate, surprizele ideologice şi cifrice
dornici de uitare sau prea departe de orice ale referendumului sunt de pus la icoană: nici
urnă, plus vreo 2,5% care au ascultat îndemnul nu i-a convins careva pe români că «politica»
la boicot laolaltă cu cei care ţin de maghiarime. ar fi doar o salată de cuvinte, nici nu i-a
Poate că mai interesantă ar fi analiza celor lămurit că trădarea, învelită în staniol de
900.000 de voturi cu NU – cum se vor fi adunat «reformă» şi «modernizare» de la marmotă, o
ele? Să tot fie vreo 25% dintre ele de la băsişti fi vreo mare ispravă. Nu e exclus să fim
convinşi, vreo 35% de la colateralii acestora şi distruşi pe cine ştie ce cale originală, nu e
de la primul strat inert aflat sub influenţa şi exclus să fugim cu toţii de-aici într-o zi
vreo 40% de la «non-conformiștii» căpăţânoşi mâncând pământul. Dar măcar azi, după ce
şi cu totul neangajaţi, genul care nu dansează am văzut în vara asta, merită să ridicăm
în dancing, nu bea în bar şi nu se uită, de paharul şi să ne bucurăm.
ruşine, exact la ceea ce vrea să vadă la orice oră Adina Keneres
– o categorie prezentă
în toate comunităţile Grandville, Balzac și personajele
mari cam la aceleaşi din Comedia umană,
Enciclopedia Larousse
valori.
Să punem şi o
marjă de eroare
obişnuită şi să ne
destindem dară, căci
avem toate motivele.
S-a spus cu mare
sfâşiere că s-a rupt
România în «două»,
că se luptă între ele
«tabere», că ne
zdrobim pentru pro
sau contra şi alte
trăsnăi la fel. Păi, nu-
i adevărat! Una din
cele «două» Românii
conţine doar un
comando, plus
centura lui de
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Pseudointerviu cu Cornel Nistorescu
Cornel Nistorescu fiind
unul dintre efectiv realii
jurnalişti de reportaj, care
ştie să dea viaţă cuvintelor,
să le insufle, asemeni unui
golem, o existenţă proprie.
Reportajul „Să bată, să bată,
să bată”, publicat de Cornel
Nistorescu în anii ’80 – un
reportaj despre transplantul
de inimă – transmitea nu
doar informaţia ci şi emoţia,
iar bătăile inimii
transplantate se confundau
cu cele ale cititorului cuprins de emoţie. Puteai
să simţi degetele chirurgului ieşind din pagină
şi alunecând pe propria-ţi inimă.
Chiar şi după ani de zile, când a devenit
puternic şi influent, directorul de atunci al
„Evenimentului Zilei” a rămas un jurnalist
veritabil, unul dintre puţinii directori de ziar
naţional care iubea această muncă atât de mult
încât era capabil să-şi însoţească
corespondenţii pe teren în căutarea
reportajului.
Astăzi Cornel Nistorescu vede, la mai bine
de 20 de ani de la Revoluţie, o presă murdară,
parte la maltratarea limbii române. După anii
'90, chiar credea că presa este o a patra putere
în stat… Ceea ce ar putea părea chiar culmea
azi, nu ? – în sensul de: ori prima,ori mai bine
deloc…
Cât despre presa din ziua de azi, în opinia
lui Cornel Nistorescu, chiar ar fi nevoie ca
mulţi dintre jurnalişti să îşi revadă
competenţele profesionale şi să fie reevaluaţi.
El acuză de corupţie o parte a presei.
Întrebare: Cum se vede presa noastră din
interior?
Cum ar răspunde Cornel Nistorescu: Presa
din România este parte a unei decăderi
profesionale, a unei decăderi morale, a unei
decăderi legale. Presa din România este un
afront şi un pericol pentru calitatea oricărei
intenții democratice – de ce nu ar spune (
răspunde ? ) jurnalistul.
Întrebare: Mai avem nevoie de cenzura
legii?
Cum ar răspunde Cornel Nistorescu: Dacă
ducem lipsă de auto-cenzură, asta este și atunci
acești termeni numiți simplu „libertate de
exprimare” și „libertatea presei” trebuie
clarificați, trebuie să se ajungă la legiferare,
chiar la o colaborare cu Parlamentul. Este
nevoie de libertate, dar de una responsabilă, şi
nu prost înţeleasă. Încă există edituri solide,
tele-viziuni şi publicaţii serioase şi nu critic
întreaga breaslă, ci doar acel segment care,
chiar şi în aceste zile, derulează campanii
împotriva legii. Sunt motive care duc la lipsa
de credibilitate
Întrebare: Puținele entități media curajoase
care fac asta, ascunsul printre alte știri, în loc
să-i dea un loc vizibil unei
probleme, proporțional cu
gradul de exclusivitate al
informației și cu relevanța
ei pentru interesul public,
fac în cele mai multe cazuri
ca adevărul să se audă în
surdină, un altfel zis de
batistă pe pian. Mai poate
merge presa tot pe drumul
acesta?
Cum ar răspunde
Cornel Nistorescu: În urma
unui examen de conştiinţă
care ţine de săptămâni şi luni de zile, sunt în
situaţia să vă spun că presa din România este
parte a unei decăderi cumplite: a unei decăderi
profesionale, a unei decăderi morale, a unei
decăderi legislative. Presa din România este un
atac, un afront şi un pericol pentru calitatea
oricărei intenţii democratice. După ani de
profesie, mă simt vinovat că am fost împotriva
oricărei legiferări, din 1990, crezând că vom şti,
asociaţiile profesionale şi comunitatea
profesională, să gestionăm această libertate
(n.r. - libertatea presei) nelegiferată. Din
păcate, nu am fost în stare.
Întrebare: De ce atâtea întrebări și
răspunsuri – legate de media – acum, la o
lansare de carte…
Cum ar răspunde Cornel Nistorescu: Sunt
obligat la această lansare de carte să lansez, de
fapt, un APEL. Voi încerca să duc şi o
campanie. În urmă cu luni de zile am încercat
şi am invitat colegii de breaslă să participe la
întocmirea unei Asociaţii Pentru Apărarea
Libertăţii Presei. Mi-au răspuns 7-8-10-12
oameni. Eşec. Niciun interes. Nu ştiu de ce.
Sper că veţi înţelege că nu este vorba în niciun
fel de o lege a presei în sensul punerii de
botniţă ziariştilor. Am luptat în aceşti 23-24 de
ani pentru a avea un strop de libertate, dar o
libertate responsabil practicată, nu o libertate
utilizată iresponsabil, cum se practică acum.
Întrebare: Mulți ziariști contemporani au
făcut parte din viața dumneavoastră
publicistică, unii au pornit chiar aventura
numită presă sub îndrumarea dumneavoastră,
este ușor, este greu să vezi dincolo de omul din
fața ta, talentul jurnalistic?
Cum ar răspunde Cornel Nistorescu: Încă nu
am descoperit cântarul de farmacie cu care se
măsoară caracterul din prima clipă în care un
om intră într-o redacţie. Şi am evaluat de multe
ori greşit. Şi asta mă apasă. Mulţi dintre
oamenii pe care i-am încărcat cu încredere au
trădat profesia fie din lipsă de anvergură
interioară sau intelectuală, fie din foame, fie
din criză, fie din probleme de caracter. Mă simt
îndatorat să încerc să găsesc o cale de a
contribui într-un fel sau altul la redresarea
profesiei noastre.
Dan Orghici
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Omul din supermarket și comedia bugetului
Românii şi-au jucat alegerile parlamentare
la ruleta rusească şi au pierdut. Dar a cîştigat
Traian Băsescu. Un an lung (criza !) de
campanie electorală agresivă, isterică,
devastatoare, pentru ce ? Au plecat ai noştri şi-
au venit ai noştri. Ce mai chichirez gîlceava ?
De ce atîta tărăboi ? Răspunsul e unul cît roata
carului, deşi nimeni nu-l dă: fondurile
europene. Mahmureala de după beţia
electorală e pe măsură. Cititorii de articole
anti-Băsescu (sau anti-Udrea), ca şi
consumatorii înrăiţi de pamflete televizate, au
intrat acum, în ianuarie 2010, brutal în sevraj.
Şi sînt, bineînţeles, contrariaţi, dezorientaţi şi
foarte nefericiţi. Oare ce au citit şi consumat ei
televizionistic a fost doar o ficţiune, un vis, o
aberaţie ? Cititorii de articole incorecte politic
se tem că vor fi arestaţi. Reflexe de pe vremea
cu Europa liberă, Vocea Americii şi BBC…
Şi totuşi, după 20 de ani (post-comunişti?
anticomunişti?) de eforturi haotice de
tranziţie, poporul nostru a atins o binemeritată
perfecţiune : românii – cum bine ne numeşte
Traian Băsescu – din ţara asta – cum bine ţipă
Emil Boc în Parlament – îşi iau, în sfîrşit,
salariile şi pensiile direct de la FMI. Sub
conducerea luminoasă a lui Boc, după
conducerea întunecată a lui Tăriceanu, cu
sprijinul neprecupeţit al oligarhilor de bine
Udrea, Videanu, Berceanu, bravii noştri
compatrioţi nu trebuie să-şi mai cîştige banii
prin muncă obositoare. Pensionarii, la drept
vorbind, au lucrat în majoritate la comunişti,
deci, cum ar veni, n-au prea muncit.
Conectarea live a salariilor şi pensiilor la FMI
e un vis împlinit. Desigur, mai sînt de rezolvat
cîteva detalii tehnice. De pildă, bine ar fi ca tot
românul să aibă un Visa sau Mastercard, de
preferinţă Gold sau Platinum, prin care FMI
să-şi achite obligaţiile contractuale fără
intermediari. Apoi, pe lîngă vizele europene,
binevenite pentru shopping, ne-ar trebui şi o
intrare liberă în State, ca să folosim la
maximum cardurile
nou-nouţe. Ștefan Bertalan,
Măscăriciul
«Românii» urmăresc încă de pe vremea
vechiului guvern, care întîmplător e şi noul
guvern, Lacul lebedelor din Parlamentul
României, pus pe muzică nouă de maneliştii
afiliaţi PDL. Minunatul balet e atacat de
diverşi răutăcioşi şi numit în batjocură «
Comedia bugetului ». Cei care vorbesc astfel
nu vor să înţeleagă că acest buget e doar
pentru export. Pe noi, românii, nu ne
interesează – e limpede pentru toată lumea –
decît conectarea salariilor şi pensiilor noastre
la trezoreria FMI. Dominique Strauss-Kahn a
reuşit să adune la Washington un buget
colosal – de ce să nu profităm şi noi ? Români
sîntem ! Lacul lebedelor pe manea locală e o
partitură foarte dificilă şi ce ne-am face fără
balerinul liberal Vlădescu şi fără încercatul
nostru prim-lebădoi Emil Boc ?
Carismaticul şi pitorescul preşedinte
român s-a făcut iar ales pentru cinci ani.
Pentru adversarii săi – o eternitate. Îi priveşte.
N-au decît să plece în Spania, Italia sau pe
mare. Traian Băsescu rămîne pe uscat la
Cotroceni. Noul Băsescu e însă un dictator
blînd şi popular. Domnia-Sa preferă să
comunice – banalităţi – cu românii, împingînd
căruţul din supermarket. La fel ca vechiul
Băsescu. Din pămînt, din iarba verde, din
betoane apar microfoanele, camerele de luat
vederi şi întrebările cuminţi, potrivite. O
singură dar importantă noutate : noul
Băsescu nu îşi mai asumă guvernul. Pe
Emil Boc, Elena Udrea şi pe toţi ceilalţi îi
trimite în ograda din care au venit, PDL,
partidul cu cele mai multe mandate.
Pe noua majoritate de la Bucureşti,
condusă de noul preşedinte, după
încheierea cu succes a marii privatizări, o
mai stimulează doar două sporturi
extreme: banii FMI şi fondurile UE. Cum
nu s-au temut strămoşii noştri haiduci, nici
politicienii români nu se tem de nimic.
Ceva rămîne totuşi de neînţeles : dacă
beneficiem de atîta sprijin din partea UE şi
FMI, de ce mai mergem totuşi la serviciu ?
Petru Romoşan
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

„Almanahul scriitorilor de la noi”

ION AGÂRBICEANU
S'a născut în Cenade, comitatul Albei-de-jos, în 1882,
19 Sept. E preot în Orlat, lângă Sibiiu.
Colaborează îndeosebi la „Luceafărul",
„Viața Românească", „Tribuna" şi „Unirea".
Lucrări:
1. „Dela ţară", nuvele.
2. „În clasa cultă", nuvele.
3. „Două iubiri", nuvele.
4. „În întunerec", nuvele.
Sub presă:
„Schiţe şi povestiri", în editura „Librăriei Naţionale" (Orăştie).

Luminița
Primăvara se începuse cu secetă mare. Se treizeci şi cinci, dar apucase se rămână aşa
roşiseră livezile ca arse de brumă, iar dealurile nemăritată.
erau pământ gol. Vitele zbierau pe câmp ziua, Ploaia dela Rusalii aduse bucurie şi în casa
răcniau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi lor. Ce-i drept n'aveau fânaţe, n'aveau
plecaseră capul adânc în piept. Bucatele se sămănături să se usuce, n'aveau vite să moară
scumpiseră foc, de nu le puteai apropia de ele, de foame. Dar avea Salvina două braţe tari şi-
şi-aici, în satul de munte, erau şi mai pipărate. acum va căpăta de lucru pe la oameni.
Dela Paşti până la Rusalii, odată numai s'a Că în timpul cât ţinuse seceta, babei Mâia i
îndurat cerul să se întunece şi să asvârle câţiva se uscă şi gâtul şi pieptul, iar din adâncul
stropi mari, grei, rari. Şi făceau popii slujbe de măruntaielor i se stârnia ceva ce-i aducea
ploaie la toată liturghia, şi se rugau oamenii cu ameţeală la cap. Salvina n'avea unde să
ochii uscaţi. muncească, n'o chema nimeni, şi de cerşit nu
Dar dela Rusalii cerul se
căptuşi de-odată cu nori grei, Sava Henția,
Peisaj de amiază
plini de întunerec şi de vijelie. Şi
pădurile de brad începură să
vuiască adânc, ca o cădere
puternică de ape mari. Şi-un
fulger s'aprinse în înălţime, din
Pleşea până în Măgura, zvâcni
în toată lungimea lui, şi
înfunerecul începu să se coboare
şi mai tare. în noaptea aceea din
Marţea Rusaliilor, mulţi creştini
vor fi priveghiat numărând
trăsnetele ce se sloboziau când ici, când colo, putea să cerşească. Şi, dacă nu muncia fata,
cu detunături clocotitoare prin păduri şi cine amarul să se îngrijească de o femeie
stânci. bolnavă, bătrână?
Diminiaţa ploua încă, şi oamenii se adunau Când îi înlinde mălaiul, Mâia de trei ori pe
câte doi, trei la vreo portiţă acoperită şi zi clătina încet din cap că nu-i trebuie, şi numai
povestiau. a patra oară îmbuca ceva. Şi ochii ei înconjuraţi
Pe drumul strâmt, plin de bolovani, care de pieliţă zbârcită, vineţie, priviau nemişcaţi,
duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuţă dulcegi, plini parcă de-o apă alburie.
de bârne, puţină, de s'o cuprindă şese oameni Zicea de multe ori: „Doamne, tu fată, că rău
în braţe. Căsuţa e răsleţită de sat, pe deal în înghit". Şi, după ce fata nu zicea nimic, după
sus, de nici popa nu merge la Bobotează cu un răstimp întindea din gâtul plin de vine şi
crucea acolo. Cantorii au scornit vestea, că de oase, şi mai zicea o vorbă: „oare nu s'a
femeea de acolo zăvoreşte uşa şi stă închisă, înnourat afară?"
câtă vreme umblă popa cu botezul prin partea Şi câte odată fata trebuia să iese să
aceea de sat. Vreodată cine ştie cum va fi fost, privească cerul. În răstimpul acela dintre Paşti
dar acum baba Mâia zăcea de mult pe pat, şi şi Rusalii lumină nu s'a aprins în căsuţă la cele
nu mai vorbia nimeni de dânsa, ca şi când n'ar două femei. În trei Dumineci a cumpărat
mai fi pe lume. Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina sare de câte patru bani, odată oţet de
Salvina. Aceasta era fată bătrână, trecuse de cinci, şi-atâta li-a fost tot târgaşul.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, l-a dus lapte ca astăzi, şi ca mâne Salvina a
pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de căpătat de lucru. Era şi vremea, căci fata se
lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar asprise tare. Vorbia răstit cu bătrâna din firea
luminiţa aceea n'o aprindeau. O păstrau pe ei, căci era scurtă şi smâncită la vorbă, dar în
când era să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce zilele din urmă era tot mânioasă.
ţinea în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lângă pat,
când va pleca pe drumul de veci. a luat luminiţa de pe cruce şi a aşezat'o cu
Şi nici nu aveau lipsă s'o aprindă. în căsuţă câteva chibrite lângă ulcică.
n'aveau de ce se împiedeca. Cele două lăviţi - Iaca aici lapte. Aici ai şi luminiţa şi
înguste erau lângă păreţi, o lădiţă într'un chibrite.
ungheţ, patul era bătrâna în el, iar masă nu - Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu,
aveau. Cele trei icoane cu sfinţi desnădăjduiţi, zise bătrâna când fata ieşi pe uşă.
cari se strâmbau ca în muncile din iad, atârnau Abia se duse Salvina, Mâia luă ulcica, şi,
de păreţi şi nu le făceau val. deslipindu-şi buzele, sorbi odată, de două ori,
Baba Mâia nu s'a ridicat de pe oase de vreo de trei ori. Şi băutura albă părea că frece — în
doi ani. Câte odată avea junghiuri adânci, „se drumul său în jos — peste podeţe, părea că se
petrecea", cum spunea fata, apoi iar se linişti. adună în gropi şi se varsă apoi mai departe,
Dar în vremea aceasta de secetă, hrănită rău, aşa ghiolcănia.
Mâia slăbi şi mai tare din puteri. Durerile îi Şi Mâia de odată să simţi mai bine. Se
veneau mai des şi de multe ori, în chinurile ei, uşurase şi i se muiase parcă toate oasele.
întindea mâna holbând din ochi după Afară ploaia încetase de cu noapte, dar
luminiţă. vremea nu era senină. Nori negri, mari, petece
Fata i-a adus pe popa s'o grijească, s'o de nori mai luminoşi tot călăloriau dela Apus
împărtăşească cu cele sfinte. la Răsărit. Vântul numai în răstâmpuri
Da-i veni ei aşa numai să moară, ci nu depărtate şuiera la vreun brad prin apropierea
muria. căsuţii, apoi iar tăcea dintr'una.
La Rusalii, când se întunecă, bătrâna zise: Din pat, pe ferestuţă, baba Mâia vedea
—Are să ploaie, fată. afară. De câte ori n'a privit ea prin ferestruţa
—Da, are să ploaie, zise aceasta. aceea! De când n'are ea alta de făcut decât să
Şi când cei dintâi picuri izbiră pe coperişul se gândească, să privească prin ferestruţă, şi
de şindilă, ca un ropot dulce, ca un cântec să-şi aştepte moartea!
sfânt, cele două femei tresăriră: Şi, de multe-ori gândul ei colinda departe,
—Plouă, zise Mâia, cu zeci de ani în urmă. Îşi amintea de tot ce a
Plouă, zise Salvina, şi deschise uşa să între văzut, de tot ce a păţit în viaţă. Dar iată, acelea,
în casă mirosul ploii. ca şi când n'ar fi fost. Ca norii cari trec pe cer
Bătrâna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi târându-şi umbra pe pământ şi se duc să nu se
îşi măsură o cruce largă, neregulată. Când mai întoarcă. Şi iată c'a rămas numai cu fata!
începură să se descarce trăsnetele unul după Dar şi fata, ca şi când n'ar fi. Ea se duce la lucru
altul, ca dărâmări de stânci
prăpăstioase, baba Mâia îşi măsoară
altă cruce şi zice: „închide tu, fată, uşa.
Are să vremuiască".
Şi-a închis fata uşa, şi s'au culcat
amândouă în lumina fulgerelor.
Dar ploaia vre-o patru zile n'a mai
contenit. Câte odată scăpau de după
dealuri vânturi mari, ce duceau spre
Pleşa grămezi mari de nori, ca nişte
turme de dihănii şi de uriaşi, negri,
vineţi, mânioşi, încleştaţi unii
înlr'alţii. Câte o ruptură de cer
rămânea albastru înnalt, dar îndată
alergau alţi nori să o astupe. Şi vântul Sava Henția,
se opria apoi, şi ploaia începea să cadă Moara
acum, măruntă, deasă.
Baba Mâia şi cu fată-sa, aşteptau-aşteptau dimineaţa şi vine seara, şi câte odată nici seara.
să se însănineze. Se împuţina mălaiul, trebuia Şi în necurmatele zile de boală, părăsită,
făină, şi Salvina a văzu că totuş trebuie să deie baba Mâia privi cu dragoste, cu sfinţenie, la
creiţarii pe lapte. luminiţa de ceară, iată că luminiţa aceasta e
Mă-sa abia mai sufla, şi bucată uscată singurul sprijin care n'o părăseşte niciodată.
înzădar i-ar mai fi dat. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul cel
Ochii bătrânei în cele două zile din urmă i din urmă. Şi bătrâna suspina de multe ori:
se îngălbiniseră pe la alb. Rotunzi, mici, „Sfântă luminiţă, sfântă ceară, sfinte albine!"
priviau țintă, şi sămănau acum cu ochii unei Ani întregi trecură de când nu s'a mai putut
cucuvăi. duce la biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea
popa, din ce spunea diacul.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Şi, în boala şi singurătatea ei, baba Mâia la
lucrurile acestea se gândea mai mult. Îşi
închipuia cum are să fie iadul cu dracii, cum
are să fie raiul cu sfinţii? Iadul? D'apoi
întuneric besnă, de să nu-ţi vezi mâna. Şi prin
întuneric cozi şi ghiare de draci, cari prind pe
creştin şi-l duc la căldarea cu smoală să-l
opărească, Doamne fereşte! Iadu? O, Doamne,
Doamne! D'apoi bivolii împungaci, ce-ar lua în
coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşii de
oameni! Doamne fereşte, Doamne fereşte!, —
suspina bătrâna.
Dar ea n'avea s'ajungă în iad. Pe ea va
prinde-o Sfântul Petru de mână, a sprijini-o să
nu cadă şi va întreba-o: „Tu eşti baba Mâia?" Şi
ea va zice:
— Eu, Sfinte Petre.
—„Cea de-a avut o fată, una Salvina?" va
zice Sfântul.
— „Da eu!"
— „Cea de-a bolit vreme multă de tot?
— „Da, eu!"
— Şi atunci Sfântul Petru va zurui din
chei şi va găsi pecea potrivită. Se va deschide
poarta şi Sfântul Petru îi va arăta locul de
hodină, în iarbă înflorită, supt un măr cu
mere aurii.
Nu, ea nu va apuca în iad! Ce-a făcut ca
să meargă în iad? Şi are ea luminiţa aproape.
Când va simţi că i se ridică nodul în gât să-i
oprească răsuflarea, aprinde luminiţa, sfânta
luminiţă de ceară. Şi-atunci, chiar de-ar vrea
s'o răpească cornoraţii, se vor împrăştia.
în chipul acesta baba Mâia îşi făcea o
mulţime de icoane. Şi totuşi vremea îi trecea
destul de greu.
Dar astăzi când bău laptele până 'ntr'un
picur, nu-i veneau gânduri de acestea.
Astăzi privi dornică prin ferestruţa căsuţii,
şi-i veneau gânduri copilăreşti. Uite, cum ar
vrea să iese puţin afară. Numai aici, înaintea
uşii: când a trece norul de pe soare, să cadă
lumina pe ea! Ba nu, ar vrea să meargă şi mai
departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să
vadă cum mai stă satul. Să-1 vadă pe popa şi
să-1 întrebe de sănătate. Să se 'nfâlnească cu
două bătrâne din vremea ei — Anuţa şi
Zamfira —, şi să le întrebe: „Da voi ce mai
faceţi ?" Şi ele să zică: „D'apoi ce să facem?
Iacă!" Şi să meargă mai departe pe uliţă să
vadă biserica. Mare şi frumoasă biserică! Să se
întâlnească cu oamenii cari i-au fost vecini
până a sfat şi ea în sat. Şi oamenii să zică: „Ce-
i vecină?, ai mai venit la vale?". Şi ea să zică:
„Mai!".Tot aşa să umble pe uliţă pe unde n'a
umblat de mult şi oamenii să zică : „Iacă şi
baba Mâ'a". Iar copiii şi cei mai tineri să
'ntrebe: „Mamă, cine-i bătrâna aceia?", şi
femeia să zică: „baba Mâia, cin' să fie!".
Gânduri de acestea îi veniau astăzi. Şi nu
erau gânduri goale, erau gânduri vii, erau
icoane. Şi nu icoane reci, icoane aşa de călduţe,
de baba Mâia le simţiâ căldura ca o mângâiere
la inimă. Şi cerca să se învârtă 'n pat, să poată
vedea mai bine pe fereastră.
Nu, astăzi nu se gândia la iad şi la raiu. Azi,
după ploaia ce 'nverzise câmpul, ar fi voit să
mai fie odată fată mare, să pască vitele pe
munte, să păşească pe frunzele uscate, umede
acum, să se prindă cu mâna de-o creangă, şi
picurii rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe
obraz, pe iie, apoi să iese pe culme, la luminiş,
să toarcă şi să privească vitele cum pasc, şi
seara să vină acasă cu vitele sătule cum îs
dobele. Se mai cugeta cât ar fi de bine să mai
umble ea pe vârful măgurii, pe Frasinul, după
fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe
Frasinul: cât „buricul deştiului" de mari.
Ori să aibă ea acum nişte pere dela dascălul
cel bătrân din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara.
Numai dascălul are pere de acelea în sat.
Şi cum se gândi aşa la câte toate, baba Mâia
simţi că se face tot mai uşoară. Dela o vreme i
se păru că nici nu mai stă în pat. Şi pipăi bine
Ivan Aivazovski,
Curcubeul
scândurile. Apoi, uşoară de tot, iată că sta aşa
şi nu se mai putea gândi la nimic. Dar era bine.
Las' să fie, că nu-i rău. Au durut-o pe ea destul
oasele, au tăiat'o destul junghiurile ca şi cu
săbii ascuţite. Acum, aşa călduţă, uşoară şi fără
dureri stă, şi ochii par'că-i râd. Şi 'n casă e o
linişte aşa de bună! Şi soarele se uita chiar
acum deodată pe cele trei ferestuţe. Uite, ce
pulbere de lumină!
Deodată însă baba Mâia schimbă ochii, şi-i
umplu cu spaimă. Simţia cum vine ceva, ceva
rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse
mâna, dar n'ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî
cât putu, dar luminiţa căzu pe podele,
junghiul ce-l simțise o prinse, o 'ncârligă, dar
bătrâna se svârcolia mereu s'ajungă luminiţa
de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe podele
şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.
După o grămadă de vreme, acum se
coborîse mai întâiu din pat. Şi prin cele trei
ferestuţe lumina albă cădea mereu în casă,
apropiindu-se tot mai tare de pat. Lumina
acum trupul ţapăn al Mâii, ulcica răsturnată, şi
luminiţa de ceară, de care n'a avut parte
bătrâna.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Politica zilei
Perturbări morale vechi şi noi
Cel mai mare poet al Ardealului, putem să-l numim chiar « poetul naţional al Transilvaniei
» - şi la acea vreme erau mai multe ţări în care se visa în limba română -, Octavian Goga a avut
un sfîrşit de carieră, şi chiar un sfîrşit pur şi simplu, foarte trist. Ca prim-ministru al unui
fantomatic guvern de extremă dreaptă, în 1938, prin cîteva violente măsuri antisemite, a reuşit
să-i facă un rău maxim scriitorului şi patriotului care purta acelaşi nume. Ca un ardelean serios
dar naiv, a crezut în promisiunile şi excesele aventurierului care a fost Carol al II-lea.
Recuperarea lui n-a reuşit-o încă nimeni cu adevărat – rămîne ca o datorie pentru generaţiile
prezente şi cele viitoare. Mai ales pentru cele născute în Ardeal.
În textul care urmează ne vom recunoaşte ca într-o oglindă, cu dubiile noastre de azi, deşi
Octavian Goga vorbeşte despre perioada imediat următoare primului război mondial.
P.R.
Tabla valorilor
[...] Perioada de după războiu va rămîne în istoria ţării și
prin caracteristica sguduire care a eclipsat tabla valorilor la noi
în aceste zile. Sociologul de mîine va cerceta lucrurile în
amănunte și va stabili cauzele. Va accentua de sigur o serie de
circumstanţe atenuante, va invoca spiritul nivelator al tranşeelor,
va vorbi de efectele imediate ale votului universal, va arăta
stările de înfăţişare culturală cu totul particulară a nouilor
provincii și altele, găsind, fireşte, explicaţie pentru toate.
Fenomenul în sine însă nu va putea fi contestat și deocamdată
prezentul suferă pe urma lui. În faţa noastră se desfăşoară un
dureros proces de perturbare morală a societăţii. Este groaznica
năvală a nechemaţilor, declasarea continuă a tuturor slujbelor,
diminuţia de prestigiu a tuturor culmilor din viaţa noastră
publică.
Dela un capăt al ţării la celălalt s’a putut înregistra această
tendinţă de regresare a valorilor. S’ar părea că pe o vastă
suprafaţă energiile noastre se mişcă greu și că Romînia Mare,
cum îi zic foarte mulţi dintr’un impuls de grandilocvenţă
inoportună, – este în aspectele ei multiple mult mai mică și mai primitivă decît regatul de ieri.
Nerînduiala a crescut, rolul instituţiilor diverse e mai şters, resorturile mecanismului de stat au
slăbit, și, ce e mai trist, ravagiile incompetenţei sunt într’o permanentă creştere. Niciodată în
ultimele decenii n’au cerut cuvînt mai multe jumătăţi de oameni ca acum cînd pînă sus de tot
prostia deaproapelui te urmăreşte la tot pasul...
De sigur eclipsa de inteligenţă este generală și a năpădit toate domeniile, terenul de
manifestare clasică însă e politica, priviţi împrejur și veţi vedea aici straşnica eflorescenţă a
mandarinilor răsăriţi peste noapte. Cîntăriţi aceste admirabile personalităţi pe care faima le
poartă în carul de triumf și judecaţile după dîra de lumină
pe care îl lasă în urmă. Ce să mai umblaţi pe la Bucureşti,
paşnici cetăţeni din Ardeal, deocamdată uitaţi–vă la voi
acasă. Din mijlocul unei vieţi patriarhale un vifor a smuls
parcă rădăcinile de ieri și ne–am pomenit cu toţii din bun
senin cu o fantastică exagerare a tuturor proporţiilor.
Lumea a ieşit din făgaşul ei de normalitate, ierarhia
valorilor s’a frînt. Politica a scormonit rărunchii societăţtii
și ca în orice mare vîltoare bolovanii grei s’au lăsat mai la
fund, aruncînd la suprafaţă vreascurile uşurele. Efectul e
în adevăr dezastruos și cu multe nuanţe de ridicol.
Spărgînd coaja unei obscurităţi de-o vieaţă, a dat busna
înaintea noastră o falangă de „fruntaşi” în ale politicei.
Toţi au reţete pentru durerile patriei, aceşti adorabili
doctori ai Ardealului. Ei strigă la adunări publice jicnind
indulgenţa nemăsurată a bieţilor tărani, ei dau
interviewuri la gazetele din Bucureşti care le anunţă
sosirea în Capitală la ştirile zilei. [...]
Sava Henția, Octavian Goga (din volumul Mustul care fierbe)
Întâlnire
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Scrisu-s-au scris despre Orăștie
Orăştie
Oraşul are 750 de ani, o cetate care nu se
poate vizita datorită celor două comunităţi,
maghiară şi săsească, ce ţin să rămână închisă
pentru vizitatori, bisericile din interior fiind
încă în funcţie … În partea din spate, cea
dinspre muzeu, erau niste şandramale, care au
fost demolate, cu gând să-şi facă ştabii niște
viluţe acolo. Doar că, săpând pentru fundaţie,
au dat peste un izvor puternic, ce a umplut
groapa, ba a şi dat pe afară. Acolo fusese
şanțul de apărare al cetăţii, şanţ ce era plin cu
apă și avea legătură cu Canalul Morii, cel de
lângă Autogară. Muzeul de Etnografie şi artă
populară, pe care l-am crezut mereu muzeu de
istorie local, e şi el mai mereu închis, iar anul
trecut avea toată strada închisă, pentru
remodelarea unei parcări. Ca să le pună capac
la toate, mai era până prin 1980 un magazin cu
o firmă ce-ţi dădea fiori “Magazin de
subproduse carnate”. Mergând cu trenul spre
Orăştie de la Vinţu, celebra gară cunoscută şi
în Japonia *), povesteam unui co-trenar despre
acest magazin. Întâmplarea a făcut să fie
primarul din Orăștie, așa că, atunci când am
plecat, peste vreo două săptămâni, magazinul
avea firma schimbată “Magazin de
subproduse din carne”. Firma făcea probabil
parte din concernul “Firme idioate”, ca cea din
Piaţa Unirii “Scoatem unghii” sau cea din
Râşnov “Tăiem barba şi capu”.
Director la muzeu a fost pentru un lung
timp, un foarte bun artist plastic, Nicolae
Adam, cu care ne-am împrietenit venind
mereu pe acolo. Este cel căruia Orăştia îi
datora banii pentru monumentul Palia, pentru
mozaicul de pe peretele Spitalului orăşenesc,
şi pentru altele, făcute în contul munici-
palităţii, care nu avea bani nici să-i plătească
leafa. Asta pentrucă nu era rentabil … muzeul.
Pe prispa acestui muzeu, prispă ce se visa lapi-
dariu, era depusă o piatră dacică găsită pe
Valea Prelucilor, spre Vârful lui Vulpe. Piatra
prezenta caneluri şi găuri fără nici o funcţie
aparentă. Este reprodusă într-o carte despre
civilizatia dacică, dar nu imi amintesc acum
unde. În muzeu, într-o vitrină trona un
bulgăre de pământ ars de la Sarmizegetusa,
din sanctuarul mare rotund. Se pot vedea
ieşind din acel bulgăre urme de stâlpi de lemn
ars, cuie, cioburi de tiglă, cea mai bună dovadă
că sanctuarul a fost acoperit. Cred că o
radiografie ar fi fost interesantă. Dar cine s-o
facă? Muzeul era pe ducă, încasatoarea nu
dădea bilete, să-i rămână şi ei un ban, iar
directorul era pe schele, să-şi câştige leafa,
altfel era ameninţat că închid muzeul.
Gara Orăştiei, pusă în lunca Mureşului, este
la trei, patru kilometri de centru. Trebuia să iei
un autobuz la care biletele se dădeau în gară.
Cornelius Ionescu
Dacă nu ştiai mergeai pe jos, autobuzul nu te
astepta. Taxiurile nu-i luau decât pe cunoscuţi.
În gară era înghesuială şi la plecări, o mulţime
de ţigani asteptând trenurile spre Cluj sau
Timişoara. Doar păsăricile negre şi mari ce-şi
aveau cuibuşoarele în salcâmii de dincolo de
calea ferată îi depăşeau ca număr. Şi minune,
minune, printre ei trecea ţanţoşă o fată
frumoasă, înaltă, blondă, cu cosiţe la fel blonde
ba şi lungi, cu vreo şapte fuste plisate puse una
peste alta, curate, curate şi care … se aşează
lângă mine. Avea un geamantan mare, bej, din
piele, cu 17 etichete de hoteluri străineşti, le-
am numărat şi o să ţin minte mereu. “- Stau şi
eu aici.” “ – Stai, fato, da’ umbli asa singură cu
trenu’?” “Aşa umblu io, tata e bulibaşa din
Orăştie. E cel mai mare bulibaşă. Acu merg la
Viena.” “Şi ce faci acolo?” “ – Ei, ce fac, sunt la
facultate” “ – Bravo ţie” zic şi mi-a luat maul
de tot. Şi veni trenul de Viena şi fetei îi făcură
toţi coridor, prin care trecu ţop, ţop. Autogara,
la doi paşi de centru, în piaţa de legume, făcea
legături incerte cu comunele din jur. De acolo
se putea merge la Geoagiu, la Costeşti, dar
orarul afişat era simbolic. Trebuia să iei bilet şi
să alergi după fiecare autobuz care venea şi să
întrebi unde merge şi când pleacă. Lumea se
uita urît la noi că eram plini de bagaje şi nu
mai aveau ei loc cu sarsanalele. Dar în
ansamblu era bine, că altfel nu se putea. Noi
mergeam cu bani puţini, puşi deoparte leu cu
leu în fiecare săptămână, cu bonurile de
mâncare de la cantina studenţească vândute,
cu conserve de carne şi fasole cu costiţă luate
şi ele din timp, cu brânză topită sărată foc, cu
o costiţă cam osoasă pe care s-o facem la foc şi
cu un salam care după trei zile obosea. În rest
o cutie de nes luat de nu mai ştiu unde, de
multe ori de la shop, pe dolari, supe praf, fulgi
de cartofi cu gărgăriţe, cuburi de supă de pui
şi ca o supremă delicateţă, praf de ouă vărsat,
până l-au interzis, că umplea lumea de
salmonele. Şi mai luam din piaţa din Orăştie o
pungă plină cu roşii şi castraveţi, pe care o
duceam în mână. Aparate proaste de făcut
poze, eu aveam un Smena 6, în pozele căruia
ploua tot timpul, iar pozele le făceam pe hârtie
expirată, că era mai ieftină. Dar erau multe.
Multe şi proaste. Proastele noastre. Că noi …
Tot nu le găsesc. Şi mai luam ceva cu noi.
Ţigări Carpaţi fără filtru, că era o criză …
Băutură deloc, ca să pot savura netulburat
împrejurimile. Şi în niciun caz pe drum.
Dar ce ne păsa? Eram în Împărăţia Dacilor,
nu în RPR-RSR.
_____________________________________
*) Un român în gară la Osaka: - Un bilet până
la Vinţu, vă rog. - Care Vinţu, de Sus sau de Jos?
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Reuniunea Meseriaşilor
Elena Pârvu
Desfășurându-și activitatea pe o perioadă
de o jumătate de secol (1899-1949), Reuniunea
Meseriaşilor Români din Orăştie a fost una
dintre organizaţiile profesionale locale bine
cunoscute, nu numai în viaţa oraşului şi a
zonei în care a activat, ci adesea în toată
Transilvania, 1918 în toată ţara.
I-a fost dat şi ei să parcurgă, împreună cu
generaţiile de meseriaşi care au constituit-o,
un timp zbuciumat, încărcat cu foarte
importante evenimente politice. Şi, chiar dacă
a căutat, cât a putut, să se ţină departe de viaţa
politică activă, n-a rămas, totuşi, indiferentă Aurel Nedel,
faţă de prefacerile prin care a trecut poporul Țărani
român în toată această vreme.
Urmărită în timp, activitatea Reuniunii, cunoscuţi ca oameni harnici, cinstiţi şi, nu de
evident în cadrul restrâns în care s-a puţine ori, pitoreşti, fie că era „Croitorul", ori
desfăşurat, a răspuns nu doar unor interese „Pantofarul , ori „Ceasornicarul", „Sifonarul",
profesionale înguste, ci şi aspiraţiilor „Măcelarul", „Frizerul", "Dogarul". Tot mai
româneşti mai largi. A receptat, de aceea, puţini sunt astăzi cei care îşi aduc aminte de
adeseori acut, constrângerile şi libertăţile, ei. S-au scufundat odată cu timpul, fără să-l
victoriile şi eşecurile, bucuriile şi tristeţile pe învolbure prea mult. Istoria oraşului nu-i
care poporul român le-a trăit în prima poate însă eluda. Ea îi va reţine, nu ca
jumătate a secolului nostru. Istoria persoane particulare, ci laolaltă, ca pe o
românească a acestui timp s-a reflectat fidel şi comunitate care a reprezentat un factor
în organizaţia meseriaşilor din Orăştie. economic şi social activ, alături întotdeauna
Ca în întreaga ţară, şi la Orăştie, pe măsură de marile aspiraţii ale neamului.
ce noile realităţi se impuneau, timpul vechi se „Reuniunea Meseriaşilor Români din
scufunda, lăsând în urmă amintiri. Un poet al Orăştie", organizaţia acestei comunităţi, s-a
locului, Dominic Stanca, într-un volum învrednicit de toate atributele celor care o
purtând chiar acest titlu „Timp scufundat", formau. A fost, deci, un factor economic,
evocând scene ori surprinzând portrete, a social şi cultural activ în viaţa Orăştiei, într-
conservat, pentru posteritate, ceva din una dintre cele mai zbuciumate perioade din
atmosfera unui oraş în care meseriaşii au fost istoria modernă a României.
Orăştia mea
Mi-am pus într-o zi întrebarea: oare ce înseamnă
Orăştie pentru mine? Ei bine, Orăştia înseamnă a doua
casă, locul în care bunicii m-au crescut în primii ani ai
vieţii, primii prieteni, primele iubiri la trei ani şi mereu,
când mă gândesc la acest oraş, mă văd mică, inocentă,
stând în poala bunicii şi desenând oraşul de care mă
leagă atâtea amintiri.
La orice colţ al străzii vezi oameni fericiţi, care se
bucură în fiecare zi de „Parcul Tineretului”, de Centrul
Vechi, Muzeu, cafenele sau pizzerii. Din toate acestea
ne dam seama că avem un oraş modern dar, în acelaşi
timp şi traditionalist, deoarece ţine la valorile populare
româneşti, dovadă fiind tinerii interpreţi de muzică
populară ai Casei de Cultură din Orăştie.
Putem spune că „Oraşul Paliei” este o mare atracţie
turistică pentru că are o importantă încărcătură
istorică, în jurul acestei localităţi fiind construite cetăţi
dacice, tot aici găsindu-se obiecte valoroase de pe
vremea dacilor şi chiar în Orastie tipărindu-se pentru
prima dată părți din Vechiul Testament în limba
română în anul 1582.
Nu cred că v-aş putea da o explicaţie mai bună de
ce iubesc eu atât de mult Orăştia. Eu cred că fiecare are Burebista şi opera sa, frescă
un loc unde se simte liber, unde îşi umple sufletul de realizată sub conducerea lui Aurel Nedel
linişte şi unde acel ceva îl face să nu plece de acolo.
Pentru mine, acel loc este Orăştia!
Mihaela Anghelache
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Burebista și opera sa
În grandomania-i arhicunoscută, Nicolae
Ceaușescu şi-a dorit altceva. Să “tapeteze”
clădirile din ţară cu mozaicuri cât toate zilele.
Şi tot pe teme istorice.
A început cu Casa de Cultură din
Miercurea-Ciuc, povesteşte Nedel, care a făcut
parte din echipă ce a realizat mozaicul întins
pe un întreg perete al clădirii din Orăștie.
Artistul plastic a fost implicat în grandiosul
proiect după ce pânzele pictate de el i-au picat
cu tronc Elenei Ceauşescu.
„Îmi amintesc că am expus, o dată, alături
de alţi patru artişti, la un eveniment la care a
participat Regina Fabiola a Belgiei. Regina mi-
a cumpărat trei lucrări. Elena Ceauşescu a luat
şi ea două, dar, evident, fără să le plătească”,
spune pictorul orăștian, căruia Ceauşescu i-a
oferit ordinul Cultural clasa I.
Când grandiosul mozaic istoric din
Harghita a fost gata, a urmat un altul, în
judeţul Dâmboviţa. De data aceasta, pe un
bloc. Dimensiunea lui: nici mai mult, nici mai
puţin de 240 de metri pătraţi. Fostul dictator
comunist avea de gând să umple ţara cu astfel
de lucrări. Aşa a venit şi rândul Orăștiei. În
anul 1988, Aurel Nedel şi echipa lui se apucă
din nou de lucru. Tema mozaicului era clară –
trebuia să aibă legătură cu dacii. Partidul i-a
găsit un titlu – „Burebista şi opera sa”. Şi tot
partidul a hotărât locul unde urma să fie
amplasată grandioasa murală.
Pe un bloc de pe Strada Armatei. Frontul lui
– adică, locul pe care avea să-l ocupe Burebista
– dădea spre Piaţa Victoriei. Cu alte cuvinte,
era cât se poate de vizibil. Exact asta voia şi
Ceauşescu – un naţionalist convins, care
promova un trecut idealizat al ţării, fără să-i
pese de vreo regulă a cercetării ştiinţifice şi
plecându-şi urechea la date şi, mai ales, la
surse îndoielnice.
„Mozaicul trebuia să fie gata până-n
toamnă, aşa că am lucrat la el o vară întreagă.
Pe atunci, locuiam la Bucureşti. Pentru trei
luni, m-am mutat la Cluj-Napoca. Şi eu, şi
echipa cu care am lucrat – fiul meu şi alţi doi
artişti plastici. Plăcile ceramice care
compuneau mozaicul nu puteau fi fabricate
decât acolo, la «Sanex». Eram cazaţi la Hotelul
Partidului. De dimineaţă până la miezul
nopţii, stăteam în fabrică. Mă chinuiam,
împreună cu un laborant, să inventez
pigmenţi”, rememorează Aurel Nedel,
declarându-se însă nemulţumit de blocul
mozaicat care poate fi văzut şi astăzi în centrul
Orăștiei.
De altfel, este singurul mozaic care a mai
rămas în picioare dintre cele trei care au fost
realizate în ţară. Cu chiu, cu vai, pictorul a
scos-o la capăt cu opera dictată de Ceauşescu.
A fost gata la timp. Dar fostul dictator
comunist a văzut-o mult mai târziu, căci nu s-
a sinchisit de inaugurare. A trimis la Orăştie
doar vreo doi reprezentanţi ai Comitetului de
Cultură şi Artă şi un director din Ministerul
Culturii, îşi aminteşte Nedel.
Impozantul mozaic i-a adus artistului
hunedorean 500.000 de lei, pe care a i-a
împărţit cu toată echipa. „La atât a fost
evaluată lucrarea de către Comitetul Central.
Oricum, era maximul pe care îl puteam câştiga
de pe ea. Dacă depăşeai această sumă, aveai
nevoie de aprobarea directă a Elenei
Ceauşescu şi mulţi evitau să ajungă până
acolo”, mai spune Aurel Nedel.
Monna Voinescu
Sursa: Ziarul Hunedoreanului

Orăștie

„Orăștia este un oraș cu un bogat trecut

cultural și de luptă. De sub teascurile unei
tipografii de aici a ieșit, la anul 1582, cunoscuta
Palia de la Orăștie, tradusă de Mihail Turdaș, una
din primele tipărituri în limba română.
Tipografia cu litere chirilice, la care a lucrat fiul
lui Coresi, diacul Şerban, exista încă de pe la
anul 1581".
Octavian Floca,
„Regiunea Hunedoara, ghid turistic”
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

„Almanahul scriitorilor de la noi”

ANDREIU BÂRSEANU
Născut în 17 Oct. v. 1858 în Dârstele-Brașovului, din familie
de preot.
A studiat în Brașov, Viena și München. Din 1881 profesor,
mai întâiu la gimnaziu, și apoi la școala comercială sup.
română din Brașov. Membru al „Academiei Române" și
preşed. al „Asociaţiunei". Trăiește în Sibiiu.

A publicat:
1. „Doine și strigături din Ardeal", în colaborare cu Dr. I. U.
Iarnik, (ed. I. Buc. 1885.)
2. „Din traista lui Moș Stoica" o colecțiune de anecdote
poporale.
3. „Cincizeci de colinde", (edit. 1. Brașov, 1890).
4. „loan Lăpedatu", discurs comemorativ, Brașov, 1898.
5. „Învățăminte din viața Metr. A. Șaguna", Brașov, 1898.
6. „Istoria şcoalelor centrale române din Brașov", Brașov,
1902.
7. A colaborat la mai multe manuale școlare.
8. A tradus: „Călătoria lui Stanley prin Africa-centrală", povestită pentru tinerime, și novela
„Insula morților" de R. Voss.
9.A colaborat la foile: „Familia", „Convorbiri literare", „Transilvania" și „Gazeta
Transilvaniei".
10. A redigiat în a. 1887/8, împreună cu I. Popea, foaia „Școala și familia".

Un falnic glas...
(cântec nou)
E-al Romei glas de mamă
Din zări cu cer senin:
„Un graiu vorbit de îngeri
Ca zestre eu v'am dat;
Vorbiţi-1 deci cu fală,
Păstraţi-1 neschimbat!"

Ca tunetul de vară
Un tulnic din păduri
Trezește văi și dealuri,
Străbate munții suri:
„De câte-ori sunat-am
In vreme de nevoi,
Venit-au moșii voștri,
Tot cete de eroi!"

Și noaptea din morminte

S'aude-adese-ori,
O tainică șoptire
Ce 'n suflet dă fiori:
Elena Popea, „Prin mii de suferințe
Familie de țărani Un nume v'am lăsat;
Blăstăm, blăstăm pe-acela
Un falnic glas răsună Ce neamul și-a uitat!"
Din vârfuri de Carpați;
E glasul ţării voastre, Răsune acest cântec
Români, îl ascultați: Prin munți și prin câmpii;
„De veacuri fără număr Trezească inimi moarte,
La sânu-mi vă hrănesc; Aprindă inimi vii.
Nici-când nu dați uitării Iar cine neam și țară
Pământul strămoșesc!" Nemernic va trăda,
Disprețul și blăstăm ul
Un glas din depărtare Să fie plata sa!
Străbate-acuma lin;
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

O capodoperă uitată
Iosif Vulcan (1841-1907) provenea dintr-o veche şi bună familie greco-catolică. Era
strănepotul umanistului Samuil Vulcan, episcopul unit care a fondat şcoala românească din
Beiuş. Cu studii de drept, Iosif Vulcan se dedică gazetăriei, pe care o practică până în ultima
clipă. Fondator şi director al Familiei, îl debutează pe Eminescu, căruia el e cel care îi schimbă
numele din Eminovici. Tot el a fost printre primii care au recunoscut şi susţinut talentul lui
George Coşbuc şi pe cel al lui Octavian Goga. A fost membru al Academiei Române de la
Bucureşti, dar s-a stins la 1907, cu câţiva ani înaintea unirii Transilvaniei cu ţara, ideal pentru
care a lucrat toată viaţa. Este autorul unei superbe antologii de poezie, Lira mea (1882), care nu
a fost retipărită. Poeziile La Răşinari, Basarabia (pe care deja am antologat-o) sau Adio la
Bucureşti pot intra în orice antologie care se ocupă de secolul al XIX-lea românesc.
Andrei Şaguna a ales să fie înmormântat la Răşinari. Tot la Răşinari s-au născut Octavian
Goga şi Emil Cioran, pe lângă o lungă serie de profesori şi oameni de ispravă : Eugen Brote,
proprietar al cotidianului Tribuna, Aurel Brote, economist şi avocat, Eugen Goga, Traian Bratu,
Ion I. Roman, directorul Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, Vasile Iliuţ, Maniu Lac,
pasionat călător, Dan Maniu Lungu şi încă mulţi alţii.
P.R.

Iosif Vulcan
Unde sunt ? Să-mi spuneţi mie, Să te poata-ncătuşa,
Căci eu, frate, zău nu ştiu ! Ca românca de vorbeşte
Într-un rai de bucurie Sau îţi cântă-n limba sa.
Am ajuns dar’ încă viu ?! Trageţi hora românească,
Nu-s în rai, că el nici n-are Şi românca să trăiască !
Să-mi dea astfel de comori.
Sunt în loc mai de-ncântare : Pân-avem noi în naţiune
Între fraţi şi dragi surori ! Fiice brave şi fii buni,
Trageţi hora românească, Steaua nu ne-a mai apune,
Veselia să trăiască ! Vom fi vrednici de străbuni.
Numai dânşii să se-nspire
Ce simţire de plăcere De cerescul simţământ :
Saltă-n ochi şi-mi arde-n vâni ! Să lucreze-n înfrăţire
E plăcerea ce-ţi oferă Pentru scopul ’nalt şi sfânt.
De-a petrece cu români. Trageţi hora românească
Vorba, cântul, simţământul, Înfrăţirea să trăiască !
Toate drag ni se-ntrunesc ;
Căci şi dorul, ca şi gândul, Am vinit sărac aice
Totul este românesc. Şi bogat am să pornesc,
Trageţi hora românească, Căci de-acuma văz ferice
Ce-i român să tot trăiască ! Viitorul românesc.
Eu pornesc, dar, vai, cu jale
Ce cunună multiubită ! Las acest loc desfătat ;
Însă diadema ei, Unde inimi amicale
Inima la ce palpită, Dulci iluzii mi-au creat...
E buchetul de femei. Trageţi hora românească
Căci nimic nu se găseşte Amicia să trăiască !

Din volumul Lira mea, cu tiparul lui Eugeniu Hollósy în Oradea-Mare, 1882

Grup de bărbați și fete

RĂȘINARI
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Orăștia și scriitorii ei de azi
Vizita
În bucătărie e forfotă mare. Pe plită fierb mai
multe oale şi peste tot sunt vase cu câte ceva în
ele. Şucu şi Buni muncesc de zor. Se vede de
departe că aşteaptă musafiri de seamă.
- Apăi, tu ce zâci? I-o plăcea puiu'-n prezăl
cu rişcaşă?
- No, stăi încet, Ghiţă, că mâncarea noastră
le-o plăcut la tăţi, oricât de domni or fi fost.
- Ştiu, dară! D-apăi mă gândesc să-i facem
pe plac copilului ăstuia cu care vine Irina.
- Apăi, dacă vrei să fie bine, du-te de taie
hoara aia odată, că nu mai am vreme să fierb
zama dacă nu te grăbeşti. Iote, laşca-i uscată, o
tai minteni.
- Bine, mă duc. O ciupeli tu, sau ţi-o aduc
gata de băgat în oală?
- Las' că vin eu în şopru pe când îi de
ciupelit. Pune-o numa' colo' pe cârpător.
Din uşă, Şucu se întoarce:
- Apăi cuţâtu' ăla bun, unde-i?
- Unde să fie, Ghiţă, în fiocu' de la coastăn,
unde l-ai lăsat.
- No bine, dacă-i acolo, l-oi găsî.
Buni zâmbeşte în urma lui. Îi ştie ea
metehnele. Nu găseşte nimic, niciodată. Într-o
zi, venind din grădină l-a găsit bosumflat în
faţa raftului încărcat cu borcane, deoarece nu
găsea dulceaţa aflată exact în faţa lui.
Deschide uşa şi strigă spre şopru:
- Ai găsit cuţâtu', Ghiţă?
- De unde să-l găsesc, că numa' tu ştii pe
unde le pui... fir-ar al cui ştiu eu de cuţât, că iote
cum pierd vremea şi până să vină trenu' nu mai
sunt decât câteva ceasuri.
- Stăi o ţâră, că vin, numa' să mă mai uit
odată în cuptor la plăcintă...
Buni deschide uşa cuptorului şi
mulţumită de ceea ce vede, îl închide repede la
loc, să nu se lase plăcinta. Murmură încet, aşa
pentru sine:
- Până vin din şopru îi coaptă...o să se
bucure Irina, asta-i place cel mai mult...
Coboară scările aproape în fugă, să nu se
lase aşteptată. Are peste 60 de ani dar e foarte
harnică şi iute. Poate şi pentru că este micuţă şi
slăbuţă ca o fetiţă de 15 ani. Numai părul alb,
strâns sub batic o trădează, altfel nici n-ai crede
câţi ani are. Obrazul este neted şi luminos iar
ochii negri zâmbesc mereu în ciuda atâtor
greutăţi întâmpinate. Ochii aceia frumoşi,
codaţi şi cu gene lungi i-a moştenit şi Irina, în
rest, are firea bunicului, iute la mânie dar bună
la suflet, fără a ţine vreodată duşmănie pentru
ceva. Foc de paie.
Între timp, bunicul a tăiat găina cea grasă,
pentru supa cu tăieţei şi acum, fluierând, îi
smulge penele într-o oală cu apă fiartă. Absolut
tot ce face, face cu plăcere. Pentru el nimic nu
este corvoadă. Munceşte, cântă sau fluieră
întotdeauna. Poate de-asta anii nu-l
Ileana-Lucia Floran
împovărează. Are cu
13 ani mai mult decât
soţia sa, dar nu pare
să-i simtă.
- Gata, ai venit şi tu
la spartu' târgului.
Iote, acolo în cratiţă
sunt bucăţile pentru
rişcaşă, iar în oala
roşie cele pentru
zamă.
- Pentru pilaf şi
supă, Ghiţă, că nici nu ne-o pricepe băiatul
acela crescut la Bucureşti...
- No, dară acum nu m-oi fandosî şi eu ca
tine... mde, tu ai făcut pensionu', eu nu. Eu am
învăţat meseria de pantofar de la tata şi până la
urmă am ajuns contabil cu mânecuţe la un
birou prăfuit... vezi tu, cum te schimbă
vremurile?
- Apăi dejeaba te mai gândeşti la astea, că-s
trecute toate, bine că ne-am descurcat şi acum
suntem amândoi la pensie...
- Dacă n-am fi avut necazu' cu fata, am fi
putut zâce c-am avut o viaţă bună...
- Nu cârti în faţa lui Dumnezeu, Ghiţă, aşa a
fost să fie, iote, o avem pe Irina...
- Da, dreptate ai, e cuminte şi ne iubeşte...
- Apăi, cum altfel? Că doară noi am crescut-
o!
- Ce s-ar fi bucurat tată-său şi mumă-sa de o
zi ca asta...
- Aşa-i, vezi cum trece vremea? Parcă ieri
avea 5 ani şi fugea după câne prin curte şi iote
acum, îi profesoară...
- Ştii ce mi-o zâs la telefon? C-a luat licenţa
cu 10...
- Ştiu, că mi-ai spus de o mie de ori...da' îmi
mai poţi spune de o mie, că şi io mă bucur...
Între timp, bucăţile de găină sunt aşezate în
„kuktă” şi puse la foc. Bunicul a cumpărat
„oala minune” de vreo 2 ani, când au apărut în
magazin lucruri aduse din Ungaria într-un
schimb comercial. La început, bunica s-a temut,
nu era obişnuită cu aşa ceva, apoi, văzând că
totul fierbe mai repede, a început s-o folosească
tot mai des.
- Gata, uită-te la ceas, să nu se facă fleaşcă,
la jumate să opreşti focul, mă duc să dau de
mâncare la porc...
- Să nu stai mult, Ghiţă, că trăbă să tai
prăjitura...
- Nu stau mult că fiertura e gata, numa' i-o
vărs în vălău... laşca ai tăiat-o?
- Am tăiat-o, e pusă acolo pe blidul de
plastic.
- Bine, aduc şi nişte roşii din grădină să
facem o salată?
- Adu, cum nu? bine c-ai zâs... şi roşii, şi
castraveţi şi ceapă verde.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
- Imediat, într-un sfert de oră îi gata salata...
să nu uiţi de oală...
Bunicul iese fluierând. Mângâie câinele care
se gudură prietenos, aruncă nişte boabe de
porumb la găini, priveşte cu drag porumbeii cu
coadă rotată şi ia oala cu fiertură pentru porc.
Au gospodărie mare. Muncesc amândoi
întreaga zi, dar au tot ce le trebuie şi nu au avut
nici un fel de greutăţi s-o ţină pe Irina la
facultate cinci ani. Aproape că nu cumpără
nimic. Ulei şi orez, în rest, toate sunt de-ale
casei. Bunica face pâine în cuptorul din şopru.
Au o holdă cu grâu şi macină făină în fiecare
an.
Bunicul a terminat cu animalele. Ultimii
care şi-au primit porţia, au fost iepuraşii.
Bunica a rărit ieri morcovii aşa că astăzi,
iepuraşii au primit ceva pe gustul lor. Intră în
grădină să adune legume de-o salată şi priveşte
cu drag în jur. Atunci când s-au mutat aici,
grădina era părăsită, buruienile erau mai înalte
decât un om, acum însă, se puteau mândri...
pe-o parte aveau o livadă superbă cu tot felul
de pomi fructiferi, de la caise până la gutui şi
nuci, iar pe cealaltă, legume de tot felul şi flori.
Irinei îi plăcea foarte mult să citească în
grădină. Bunicul îi amenajase un loc special la
umbra nucului, cu bancă şi măsuţă. Iarba era
atât de deasă şi moale acolo, încât fetiţa stătea
de multe ori desculţă şi mângâia cu tălpile
covorul verde şi mătăsos.
Îşi alungă toate gândurile, bune sau rele şi
fluierând, dădu drumul la apă să spele
legumele. Era o zi mare. Nu trebuia să se lase
copleşit de emoţii. Irina ştie că aici e oaza ei de
linişte şi pace, că aici e acasă şi nimic nu trebuie
să-i ştirbească bucuria acestei zile.
Bunica priveşte ceasul. Mai este mai puţin
de o jumătate de oră până la sosirea trenului. Îl
aude prin curte pe bunic şi deschide uşa să-l
strige:
- Ghiţă, nu ai terminat? Acuş vin copiii...
- Gata, am adus tot ce trăbă!
- Dă-le-ncoace să le tai...
- Da' ce frumos ai făcut prin bucătărie! Nici
nu mă aşteptam să deretici aşa repede...
Isabela Nicoară
și iarba uscată înverzește
uneori iarna
eu sunt eu până-n adâncul ochilor
deveniți pătrați să poată cuprindă aceeași
frângere
m-au râs într-un unghi perfect
gemându-și privirea pe un pat de frunze
după plecarea înnebunită din tine
nuanțe înalte se rup din ei
umblă tulburate sub sângele meu
lăsând doar o cărare de vină
- Da, m-a ajutat Dumnezeu, toate îs la locul
lor.
Bunica începu să taie legumele iar bunicul
aduce din cămară sarea, uleiul ş-oţetul. Irinei
nu îi plăcea salata prea acră, aşa că bunica
adăugă doar un strop de oţet, aşa, de gust.
- Ai emoţii, aşa-i? întrebă bunica zâmbind...
- Păi, cum nu? Mai ştii cum ziceam? Să ne
ajute Dumnezeu să trăim până ajunge Irina în
clasa întâi... şi uite, acum am ajuns să trăim şi
clipa în care e absolventă de facultate...
Bunicul îşi şterse o lacrimă...
- Ştii ceva? schimbă bunica vorba... nu te
duci în calea ei până la staţie? Poate i-o fi greu
bagajul...
- Ba mă duc, cât îi ceasu'?
- E vremea, du-te, că mai faci vreo cinci
minute şi până acolo.
Bunicul dă să iasă. În curte se aude căţelul.
Poarta era larg deschisă şi Irina aruncase deja
toate bagajele pe jos şi luase căţelul în braţe:
- Ce dor mi-a fost de voi!!!
- Irina, draga bunii, dragă!
- Lasă cânele şi hai să mă îmbrăţişezi şi pe
mine! glumeşte bunicul – sau numa' de el ţi-o
fost dor...
- Şucu, Buni, ce bine e acasă! Irina dansează
prin curte, îi sărută zgomotos pe bunici pe
obraji şi fără să stea pe gânduri inspectează
toată ograda, cu căţelul alergând în urma ei.
- Nu s-a schimbat deloc, e tot fetiţa noastră...
şopteşte bunica.
- Da, cum de e singură? este nedumerit
bunicul...
- Irina, unde e Radu?
Irina se opreşte din joacă, se întoarce spre cei
doi bunici şi şopteşte pierit, dintr-o dată cu un
glas serios:
- Nu mai vine, s-a răzgândit...
- No, dă-l bruşului, că nu-i nici o pagubă... o
consolează bunica, dacă nu ştie ce pierde, nu te
merită! Hai în casă să mânci, că ţi-o fi foame...
- Sper că ai făcut pilaf! se alintă Irina
scuturându-se de toate gândurile.
Aici, viaţa nu poate fi decât frumoasă e...
acasă!
cântă în strane laude de amorțit orbirea
din buze
Dumnezeului meu însetat i-au izvorât
coarne
cât am întârziat voit geometria
doar cu două secole înainte de ieri
distanțele vor fi socotite cu alte degete
pe alte oase sălbăticite de timp.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Oamenii-Îngeri
Sunt oameni aici pe pământ care își poartă
aripile invizibile de înger întoarse în ei. Sunt
ființele fără supărări, oricâte durere văd,
oameni direcți care chiar răspund la întrebări
și dacă nu răspund e pentru că nu există
răspuns. Știți și voi, nu-i așa, că există oameni
cu totul întorși pe dos, care chiar și lacrimile le
au întoarse în ochi. Sunt oamenii care sună la
tine când simt, fără oră și zi, și dacă nu
răspunzi sună iar și iar. Ei nu au mândria
faptului că nu le răspunzi, nu fac presupuneri
și dacă telefonul sună neîncetat la tine poți în
final să răspunzi și ei, firesc, vorbesc. Ei au
mereu glasul îngrijorării când văd umbrele
tale și iadul tău. Oamenii ca ei nu te-ar trăda în
nici unul din războaiele vieții. Și dacă te-ai
pierde, ei și-ar întinde aripile albe și ar pleca
după tine. Uită-te acum pe cer și îi vezi porniți
pe urmele pierduților dintre noi. Oamenii
aceștia, minunile acestea, sunt oamenii-îngeri.
Ei sunt deseori scara mea, ei sunt și treptele
scării. Dacă ei ar pieri, dacă Dumnezeu mi i-ar
lua, eu, rămasă singură, m-aș prăbuși pe
mormântul lor și aș băga mâinile în pământ să
îi scot întregi. Și dacă ei pășesc în viața ta și
înaintea ta cu lumina lor, bucură-te că
Dumnezeu ți i-a dat. Și tu poți, cu egoism, ca
să nu îi pierzi, să îi spui lui Dumnezeu că îți
sunt vitali. Să te mulțumești apoi să te îmbraci
cu brațele lor care te apără. Că Dumnezeu,
chiar dacă nu crezi, uneori poate să îi ascundă
de tine și orb ești lângă ei. Eu, care pășesc
atinsă de frunze, de aripi de păsări, de ploaie
și am pulsul acordat cu cel al vântului am
fost nedreptățită. Oamenii mi-au părut fără
duh până acum. Mă uitam în stânga și
oamenii-îngeri erau în partea mea dreaptă.
Iar când, împovărată, am întors capul, i-am
văzut. Fâlfâitul aripilor ascunse îl aud în
inima mea acum. Penele albe cad pe foaia
mea și cu o pană din aripă scriu acum. Urc
pe scara mea fără teama de a cădea.
Adriana Chira

Asaltul inculturii
Niciodată nu m-am simțit mai fără de
speranță, de parcă aș fi trăit sfârșitul literaturii
și începutul imbecilizării. Poetul se vindecă
greu de confuzii, aluzii și iluzii (e arsenalul
fatal care a poleit cu aură stearpă, fruntea
multor poeți care promiteau). Mă doare să văd
fanarul extinzându-se, parcă fug oameni ade-
vărați și-n locul lor vin niște surogate de ceva,
un ceva pe care nu-l pot pricepe. Trăind în
pustiul singurătății conjugate pe toate
planurile, ruptă din relațiile cu lumea reală și
spirituală, fără un raport de suspiciune, de
luciditate pură, incultura devoră tot ce omul
primește ușor, prin întâmplare și conjunctură.
Nu este vorba de disperare, nu sunt disperat,
ci îngrozit. Groază este cuvântul care descrie
cel mai bine ceea ce am simțit.
Nu am avut mari pretenții și nu am
plecat cu idei preconcepute la acel eveniment,
dar oricât de jos aș fi gândit, realitatea a fost de
o mie de ori mai sumbră. Caragialesc, ar fi o
definire minoră.
Ajută-mă, Doamne, să nu mai trăiesc
astfel de stări, să nu mai aud nimic din ce am
auzit, să nu mai văd teatru prost în locul unei nu este poezie dacă nu este patriotică”). Acest
lansări. Părerea de fi pe drumul (a fi în fel de a sacrifica inspirația ocazională,
punctul) unde aștepți, primești și trăiești (nedăruită de îngeri sau greșesc, aici sunt
miracolele s-a stins odată cu o frecvență îngeri căzuți), inspirație care revarsă râuri de
năucitoare a cuvintelor spuse doar pentru a lălăială și bulibășeală din cărțile cu care nu poți
denigra (stau mărturie nereușitele constante ce oferi înflorire, viață, impuls, sens, doar dacă
fac parte din „capodoperele mele” și „poezia inima ta creatoare încetează a-și da acordul
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
deplin asupra tălmăcirii pe limba ei a
gândurilor eliberate de orice formă de
condiționare.
Cuminte ar fi fost să stau acasă !
Vladimir Stoicescu scria în „Nu mai face pe
idiotul”: Nu există un anume standard, nu
exista un anumit cod al rațiunii și simțirii. Nu
există nici măcar un standard de etică, etica
fiind dictată de filozoful pe care tu alegi să-l
urmezi. Teoretic nu ai de ce să te temi atunci
când mintea ta sălășluiește în legalitate.
Legalitate care este dictată de puține legi
umane, scrise sau nescrise și incomplete. Nu
omorî, nu fura și așa mai departe. Restul
depinde doar de tine. În relațiile interumane,
calibrăm prisma prin care vedem lucrurile cu
persoana la care ne uităm.
Prostia umană este absurdă și nelimitată.
Este omniprezentă indiferent de educație,
vârstă, sex și stare socială. Există și oameni
deștepți, problema este că deșteptăciunea de
multe ori vine cu multă îndoială de sine și eu
nu am întâlnit un om mai încrezător decât
prostul. Paradoxal, deșteptăciunea nu
înseamnă doar inteligență. Poți fi inteligent și
prost de bubuie.
Umanitatea a crescut pe umerii unui
mănunchi de oameni. Iar noi, noi stăm pe
internet și privim citate pe care nici nu le
înțelegem. Citate care ne fac, de fapt, să fim
mai siguri în prostia noastră, citate care
creează o iluzie a înțelepciunii. Nu poți
interioriza procesul de gândire care a dus la
revelație, fapt care denotă imposibilitatea
înțelegerii totale. Să nu uităm că telefoanele pe
care noi ne jucăm, sunt mai puternice decât
computerul care a făcut să aterizeze primul
modul lunar.
Nu poți să îi spui prostului că este prost,
este o pierdere de timp și energie. Nu poți nici
măcar să îl acuzi de asta, nu știe mai mult și nu
știe mai bine. Să ne ajute… cine ne ajută.
Daniel Marian a scris: Și dacă am chef să
scriu, SCRIU !!! VARZĂ:
Ligi, Asociații, Uniuni scriitoricești….
Mă bucur nespus de mult, ca ultimul
broscoi stătut la coadă la sfintele moaște ale
sfintei tâmpenii, că am ocazia de a spune
verde-n față cum că lumea scriitoricească din
arealul pe care-l împart cu toți ceilalți e
zdravănă, dar conține într-însa ceva greu de
imaginat. Cum ar fi linsul spre și dinspre un fel
de adunătură / congregație cel puțin cretină
idioată inadmisibilă, unde se găsesc fişte-unii
a fi fraierii pomenii. În concret, e vorba despre:
Teatru-mbârligat sub soare de neon
Am fost invitat la lansarea unei cărți pe care
n-o văzusem nici beat. Văzusem în schimb alta,
despre care am zis ce-am știut mai bine. De
unde și până unde, de la evenimentul cu
pricina, am ajuns pe o tarla de cretinitate, o
mână de oameni, e altă treabă. Am aflat despre
unii că-s proști, nebuni, sau doar… înțelepți
(!?). Mare-i grădina, nu-i așa ?
O spun, de fapt o declar, o susțin și o
semnez: Eu, cel puțin, nu voi face niciodată
parte dintr-o ambientare de genul celor care nu
știu altceva decât, prin oamenii lor, să
îndepărteze lumea largă de la propria-i
libertate de a fi. Orice: Ligă, Asociație, Uniune
– când e vorba de scriitori, e doar o bâtă-n
baltă.
Am spus ce-am avut de spus. Când va
fi nevoie, mai adaug, dar sper să nu fie cazul
să-mi folosesc limbajul de rezervă.
Ionuț COPIL scria în „Despre lansări de
carte pe bandă rulantă, orgolii de organizații
literare fără rost și lehamite,”azi, orice idiot (a se
citi om cu idei) care scrie se autointitulează
scriitor. Și, când orgoliul lui depășește
granițele tupeului legal, apare nevoia de
recunoaștere prin afilierea la diverse
organizații literare. La început a fost una,
puțini în ea și mulți pe afară. Și ăștia erau
frustrați și au creat propria organizație. Dar
cum nici aici nu au încăput toți pigmeii ce
băteau cu capul, pumnii și picioarele la porțile
gloriei și succesului de conjunctură, au creat
alte organizații. Valoarea, autenticul, geniul,
utilul au fost înlocuite cu lucruri mai plăcute
capilor familiilor literate; în unele plagiatul a
fost ridicat la rang de virtute, în altele
primează cantitatea, vulgaritatea fără rost,
încifrarea dublă ce ascunde trăiri banale.
Cititorul este intoxicat cu nonvalori și
refuză să le mai înghită. Din păcate asta nu îi
oprește pe idioți să scrie jurnale de doi lei. S-a
ajuns la situația paradoxală în care scriitorul e
și cumpărătorul cărților sale. Editurile sunt
fericite, idioții au orgoliul satisfăcut, cititorul îi
bagă în ascendența literaturii cu caietele lor de
dictando cu tot.
Sunt oameni care scriu bine, dar au acel bun
simț și reținere în a se amesteca în gloata
urlătoare a canibalilor de glorie. Sunt înghițiți
de masa de non-valori. Din aceste motive vrem
o singură structură literară și, dacă în țara asta,
la ora asta, sunt doar o sută de scriitori, acei o
sută de scriitori să fie promovați și vânduți.
Pentru că ceea ce se întâmplă e exploatarea
orgoliului celor ce se vor scriitori și o bătaie de
joc la adresa cititorilor. Această organizație
literară, să-i spunem US, nu trebuie finanțată
de stat, rolul ei este să identifice, promoveze și
vândă scriitorii buni. Din vânzări un procent
pentru US și un procent pentru scriitor.
Eventualele tabere de creație și cenacluri
literare să fie finanțate fie din sponsorizări, fie
participanții să bage mâna în buzunar.
Calitatea de membru să fie temporară și
determinată de vânzări; să spunem că un
anumit număr (de pildă un milion de
exemplare vândute) îți conferă statutul de
membru US pe viață.
Actualele lansări de carte pot fi înlocuite cu
ședințe de cenaclu unde scriitorul își citește
,,operele” de pe agendă sau tabletă,
supunându-le analizei și judecății
participanților. Dacă se consideră valoroase
merg mai departe având ca țintă devenirea lor
în… carte. Eu închei: „Doamne, vino Doamne,
să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Dan Orghici
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Vic Virgil Bălan
Insomnii I
Din „periat” noi facem o plăcere
Stăm sluj când nimeni nu ne cere
Răspundem „da”, când nimeni nu ne-ntreabă
Ne-aflăm în treabă când nu e de treabă
Călcăm principii, datini şi morminte
Nimic nu mai contează, să mergem înainte.
Se calcă în picioare pentru un colţ de pâine
Nu eşti sigur pe azi, ce să mai zici de mâine?
Pentru un trai mai bun nu am găsit remediu
Şi unii dintre noi, trăiesc ca-n Evul Mediu.
Se vinde surogatul pe post de-original
Iar viaţa, însăşi viaţa, trecută-i la „banal”.
Se-ncheie alianţe, înţelegeri, pacte
Se fură peste tot, cu acte şi în acte.
În loc să fie salvat cel care se îneacă,
Primeşte „ajutor” un butoi cu apă.
Suntem hrăniţi cu E-uri, dar şi cu iluzii
Trăim în perioada marilor confuzii.
Ne mint, ne ameninţă, pe faţă ne înşeală,
La modă-i pupincurismul şi marea linguşeală.
Degeaba înveţi bine, degeaba te şcoleşti
De nu dai mită, şpagă, nu poţi să te-nvârteşti.
Vrei să fii sobru, cinstit, vrei să fii demn
E cum ai face frecţii, la un picior de lemn.
Dar cine să audă durerea cum mai plânge?
Dar cine să mai vadă speranţa cum se frânge?
Încet, încet, dispare acea scară a valorii
Şi ca la comandă, modificăm istorii.
Ne renegăm strămoşii, şi-o facem triumfal Ian Davie,
Pictură pe pană
Şi fără remuşcări, ca pe un fapt banal.
Chiar nu vedem cum dispreţul ne apasă?
Sau ne mândrim că atârnăm în funii de mătase?
Murim cu zile, îngropaţi în datorii
Şi-n datorii se nasc, mulţime de copii.
Dar cine ne condamnă să fim mereu datori?
Să fim mereu învinşi şi nu învingători?
De ce când vindem doar un bănuţ primim
Iar când cumpărăm, muncind din greu plătim?
Voi, cei ce v-am ales, daţi-ne un răspuns
Sau nu mai aveţi timp, acum că v-aţi ajuns?

E de-al nostru, e român de-al nostru

De câte ori nu am auzit la radio-TV, de câte ori nu am citit în ziare, când un conațional de-al
nostru reușește peste hotare, mai ales în sport, dar nu numai. M-am oprit la sport fiindcă se
intonează imnul național și atunci trăirile, emoțiile, sunt fără margini și simțim cu adevărat că
suntem români. Dar, sportivii noștri de mai mult timp cuceresc medalii și titluri pentru alte
cluburi din afară. Mai mult de atât, nici măcar nu se mai face niciun efort ca să-i putem vedea
în meciuri pentru câștigarea unui titlu mondial cum a fost cazul meciului în care Lucian Bute
și-a apărat pentru a treia oară titlul mondial. Nici atât nu mai merită biet popor român? Într-o
duminică am văzut la TV o emisiune cu medici care au reușit în America, în New-York,
Washington și alte orașe. De ce acolo și nu aici? Alți români au făcut descoperiri importante
pentru bunul mers al omenirii, dar nu la noi, fiindcă la noi sunt „încurajați” cu tăieri de salarii;
mai mult de atât, li se sugerează că ar fi mai bine să plece. Când se aude de cuceririle românilor,
încep să curgă laudele că ce deștepți suntem, dar nu era mai bine și pentru cel plecat și pentru
noi să fie aici? Nu era mai bine să ne bucurăm noi primii de succesele lor, de binefacerile
descoperirilor lor? Aici, dacă nu ai pile nu poți avansa, odată ajuns dincolo, cu seriozitate și
perseverență se reușește. În țara asta, în conducerea țării, chiar nu se dorește să fim cu adevărat
performanți, nu se dorește să nu mai fim tot cei din urmă? Nimeni nu suferă că îmbătrânim și
ne împuținăm? Sau asta se dorește?
Dacă da, să ne spuneți și nouă!
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
CORNEL NISTORESCU sau LECȚIA DE IUBIRE
Seară de decembrie. O pâclă lăptoasă
amestecă contururile lumii și lasă totul
fără hotare, acoperind goliciunea iernii
sterpe și sufletul ce tânjește la zăpezile
de altădată... Alerg spre clădirea
liceului, cu ferestrele sălii festive
luminate și, cu respirația tăiată, ajung în
holul de la intrare unde, luminos, cu o
bucurie evidentă în priviri, Cornel
Nistorescu își îmbrățișa invitații. Era un
alt chip, fără urmă de adumbriri din
încrâncenatele dezbateri televizate,
unde îl văd mereu și când mereu sunt
bucuroasă pentru bătăliile pe care le
câștigă printr-o logică impecabilă,
susținută de o acuratețe excepțională a
discursului său elevat. Și presimt că în
seara aceasta ceva din intimitatea ființei sale
ne va fi dezvăluit. Altceva, dincolo de
pasiunea pentru scris, dincolo de ceea ce se
vede sau se știe despre el. Ceva ce să mă facă
să înțeleg care a fost izvorul cu apă vie din care
a sorbit dorul mistuitor de cunoaștere și
adevăr, obsedant și definitiv, ca un blestem și
ca o binecuvântare. Pentru că, a face jurnalism
la modul acesta, înseamnă a te ocupa cu viața,
a te racorda cu toată ființa ta la lume, la lumea
ta, pe care o dorești mai dreaptă și mai bună,
pe care să o slujești prin cuvântul întors la
funcția magică, creatoare, ce desparte
adevărul de minciună și binele de rău, ca la
începuturi, când s-a despărțit pământul de
ape...
Vorbind despre cele două cărți recent
scoase de la tipar, „Reporter la sfârșitul lumii”
și „Români, vi se pregătește ceva!” Cornel
Nistorescu a vorbit inevitabil, despre ieri și
azi, dar de fapt a vorbit despre o mare iubire.
Pentru locurile acestea și oamenii lui. Și din tot
ceea ce a spus, două lucruri m-au mișcat
profund. Primul a fost omagiul adus
învățătoarei sale, octogenara doamnă Ripoșan,
aflată în sală, ceea ce m-a făcut să alunec, preț
de câteva clipe, asupra rostului dascălului în
lume, lăsând însă gândul neterminat, de teama
de a nu mă auzi întrebându-mă ce o fi
însemnând dascălul pentru învățăceii de azi.
Tocmai la timp, îl aud pe autorul celor peste o
mie de pagini de „nonficțiuni” adunate în ani
de gazetărie, că se află aici, acum, pentru că a
venit „să dea socoteală” celor de a căror
judecată s-a temut toată viața sa, lumii acesteia
așezate și cuminți din inima Ardealului, căreia
îi datorează enorm. A vorbit despre valorile pe
care și-a așezat viața, despre instituțiile
fundamentale ale oricărei comunități, dar
aproape nu l-am mai auzit, pentru că îmi
venea să mă ridic, să fac o reverență adâncă în
fața lui. „Doamne! Câtă noblețe! Să te simți
dator să vii în fața alor tăi, după zeci de ani, să
dai socoteală de toate gândurile vieții tale, în
care ai crezut cu frenezie, chiar și atunci când,
ulterior, viața, poate, le-a infirmat! Și să-ți ceri
iertare pentru că n-ai putut schimba mai mult
în bine lumea aceasta, mi se pare cea mai
frumoasă lecție de responsabilitate și onoare
ce s-a predat în colegiul „Aurel Vlaicu” în
ultimul sfert de veac! Și dintr-o dată mi s-a
părut că mă aflu într-o sală cu un auditoriu
imens, o mulțime așezată în genunchi, ce
atingea cu fruntea parchetul rece. O
îngenunchere vinovată, pentru că noi n-am
schimbat mai nimic în anii aceștia și pentru că
nici prin gând nu ne-a trecut să ne cerem
iertare, măcar copiilor noștri...
...Și-apoi am plâns. Împreună. Cu toată
sala. De dorul apei din șipotul curat al
copilăriei noastre... De dor de mama lui, de
dor de mama mea... Mamele noastre, icoane de
lumină și iubire... fără de care nimic nu mai
este cum a fost... Și se apropie Crăciunul...
Simt că, de oriunde s-ar fi aflat, Cornel
Nistorescu ar fi venit spre noi, cu cărțile lui ca
un dar de Crăciun. Însoțit de un alt român
frumos, poetul Petru Romoșan, prietenul și
editorul său, tot „de-al nostru”, din Orăștioara
de Sus, căruia trebuie să-i mulțumim,
deopotrivă, pentru magia acestei seri. Și, când
i s-a părut că dăm a-l lăuda mai mult decât se
cuvine, ne-a oprit aproape sever și ne-a poftit
să-i adresăm întrebări despre cum am putea
face viața asta mai bună. Exprima, în clipa
aceea profesia sa de credință.
De aceea, Cornel Nistorescu ar trebui să
vorbească în Agora! Pentru că are credințe și
pentru că, în rostirea lui, limba română capătă
noblețe... Și pentru că ni se adresa, ieri,
iubindu-ne, cu o bucurie nedisimulată, ca la o
întâlnire mereu visată, cu lumea lui de la poale
de munte și margini de ape, care l-a construit
atât de temeinic, pe matricea desăvârșită a
neamului nostru de țărani, peste care se vor
așeza curând albe zăpezi și, din nou, „Lerui,
ler”…
Silvia BELDIMAN
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Jurnalist
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un jurnalist este o persoană implicată în
activitatea literară sau publicistică din jurul
unei apariții periodice (publicație sau, prin
extensiune, transmisiune prin televiziune,
radio, Internet ș.a.). Jurnalistul, atunci când
în discuție este o persoană afiliată unei
publicații (ziar, revistă ș.a.), mai este numit
gazetar sau ziarist. Pentru realizarea de
materiale care presupun interacțiunea cu
alte persoane (reportaje, interviuri),
jurnalistul delegat se numește reporter. Uneori, asistenții tehnici (fotografi, operatori,
microfoniști ș.a.) ai unui reporter sunt numiți tot jurnaliști.
La origine, sensul cuvântului „jurnalist” avea același înțeles cu termenii „gazetar” sau
„ziarist”, dar și-a extins semnificația în ultimii ani drept consecință a evoluției similare a
cuvântului englezesc, journalist. În plus, în limba engleză cuvântul acoperă și înțelesul
cuvântului critic din română; de exemplu, sintagma music journalist se traduce drept „critic de
muzica”.
Totalitatea activităților specifice și a competențelor de care dă dovadă un jurnalist în acest
sens poartă denumirea de jurnalism.

Semn de carte
Un gazetar „de subţire “
Gheorghe Grigurcu

Să fim serioşi: pofida unui oarecare respect pe care vi-l port

nu există, n-ar
putea exista o
graniţă fermă
între scrisul
literar şi cel așa
zis, frecvent cu
nuanţă
peiorativă,
ziaristic.
Darul verbului, în jocul său infinit de
conotaţii dătătoare de miraje, e la fel reco-
gnoscibil în ambele-i aplicaţii, la fel expus
primejdiilor propriilor sale insuficienţe ori
carenţei de caracter. Oare un Arghezi, un Ion
Vinea, un G. Călinescu, un Cămil Petrescu nu
apar prezenţi în integralitatea producţiei lor,
literatura ca atare şi coloana de gazetă
funcţionând ca două vase comunicante? La
Geo Bogza, reportajul nu reprezintă oare
partea cea mai relevantă a operei? Există
deopotrivă romancieri, poeţi, critici, ziarişti de
bună şi de proastă calitate. Cornel Nistorescu
e, neîndoios, un gazetar „de subţire” (într-o
anume vechime, pictorii erau numiţi la noi
„zugravi de subţire”). Scriitura d-sale e alertă,
dar foarte supravegheată, provocatoare cu
fineţe aidoma unei partide de scrimă. Răspicat
în opţiuni, perspicace în argumentarea lor,
învederează un cavalerism al formulărilor, o
catifelare care le sporeşte efectul printr-un
alibi (fie şi ironic) al protocolului. Iată maniera
în care se adresează unui personaj ambiguu:
„Mult stimate domn (Răzvan Theodorescu), În
pentru studiile de istoria artei româneşti,
despre care unii spun că ar fi interesante, vă
scriu cu toate că nu veţi înţelege mare lucru.
Nu veţi înţelege, pentru că limbajul istoricului
de artă îmi este oarecum peste mână, iar
gazetăria vă este cu desăvârşire străină”. Nu o
dată Cornel Nistorescu se dovedeşte un
excelent portretist. Are aerul unui caricaturist
care, închizând un ochi şi efectuând o volută
rapidă cu braţul, surprinde într-un crochiu, în
doar câteva clipe, fizionomia individului cu
ale sale metehne morale. Gheorghe Funar:
„mă întorc involuntar la imaginea
dumneavoastră, la acel rictus, cu o gură
strâmbată dispreţuitor, deasupra căruia
blincăne privirea electrică a unui animal
agresiv”. Alexandru Mironov: „Mironov nu
avea curajul să privească ratarea în ochi şi s-o
înfrunte cu luciditate, chiar dacă era vorba de
a altuia”. Adrian Păunescu: „Oricât credeţi
dumneavoastră în infinitul memoriei, ca apoi
să preamăriţi uitarea, tot nu veţi reuşi să
incineraţi toată hârtia pe care aţi pângărit-o şi
nici să curăţaţi cu diferiţi detergenţi literari
sinistrele urme pe care le-aţi lăsat în ridicarea
minciunii la performanţe apocaliptice în
timpul epocii de aur”. Şi, cu un special dichis
sarcastic, adecvat cazului în speţă, C. V. (sau
V. C.!) Tudor: „Pe vremuri nu era decât un
băiat de mingi. Se pleca până la pământ şi
spunea da chiar şi atunci când era întrebat ce
face tac-su! (...) Ani la rând, dacă un om îi
spunea lui Vădim că e prost sau mediocru, el
avea un singur răspuns. Te spun la Patronu’.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Patronul era pălăria lui pentru scos în faţa
Partidului, a Securităţii, a jurnaliştilor, inclusiv
a pipiţelor pe care le aborda”. Factorul care
asigură liantul unor asemenea exerciţii de
echivalare stilistică a reacţiilor foarte variate
ale gazetarului îl reprezintă ocolirea
compromisurilor. În drastică diferenţă faţă de
atâţia şi atâţia confraţi. Cel puţin din câte ştim,
Cornel Nistorescu n-a plecat niciodată urechea
la cântecul sirenelor politice, n-a luat niciodată
în seamă darurile greceşti ale oficialilor veroşi.
I s-ar potrivi eticheta ce şi-a aplicat-o Panait
Istrati: „omul care nu aderă la nimic”. Acum,
la aproape un sfert de veac de la răsturnarea
din decembrie 1989, evenimentul i se
înfăţişează într-o perspectivă defel
grandioasă, drept o mixtură de tragedie şi
carnaval. Optimismul care ne-a cuprins pe
atunci apare azi dezumflat aidoma unui biet
balon. Dacă oamenii se bucurau de prăbuşirea
dictatorului, această bucurie nu era scutită de
un revers umbros, intuit fără greş în fatalitatea
sa: „O bucurie exagerată parcă pentru a
acoperi anii de nepăsare sau de complicitate
cu «Epoca»”. Dincolo de sancţiunea aplicată
căpeteniilor dictaturii, ziaristul nu poate a nu
vedea decât o „răscoală a mediocrilor”:
„Niciodată nu mai văzusem atâţia oportunişti
înghesuiţi pe fiecare centimetru pătrat al
micului ecran. Şi totuşi muriseră oameni! Zeci,
sute. Poate mii. Unde erau teroriştii? (...) Pe cei
mai mulţi dintre actorii nopţilor de revoluţie îi
cunoşteam. Oameni de mâna a doua şi a treia
de prin instituţii, redacţii de ziare şi reviste,
teatre, cafenele”. Evoluţia socială s-a dovedit
contrară aşteptărilor celor „naivi” nu
altminteri decât prin buna lor credinţă.
Sistemul comunist, „pavoazat în capră
democratică”, a persistat, persistă încă în
atâtea şi atâtea chipuri. Cu adevărat păşim „pe
un pământ şubred, mai sărac, în ţarina căruia
se ascunde cu dibăcie scheletul aceluiaşi stat
totalitar”. Cornel Nistorescu: un nume care
merită interes şi consideraţie.
Cornel Nistorescu, „Români, vi se pregătește
ceva!”. Epistole politice, reportaje, interviuri,
editoriale din „Expres” (1990-1995), Ed. Compania,
2013, 552 p.

Scrisoarea lui Maiorescu

despre înmormântarea
lui Eminescu

Arta supremă a războiului este înfrângerea inamicului,

prin înşelătorie, fără luptă, astfel:
1. Discreditaţi tot ceea ce merge bine în ţara inamicului;
2. Implicaţi reprezentanţii claselor conducătoare ai ţării inamice în afaceri dubioase. Distrugeţi-le
reputaţia şi, la momentul potrivit, supuneţi-i dispreţului propriilor concetăţeni;
3. Utilizaţi creaturile cele mai ticăloase şi mai abjecte;
4. Răspândiţi discordia şi conflictele între cetăţenii ţărilor ostile. Întărâtaţi-i pe tineri contra
bătrânilor;
5. Ridiculizaţi tradiţiile adversarilor. Discreditaţi-le luminătorii de conştiinţă;
6. Induceţi în eroare inamicul, spre a-l conduce la temporizare şi neglijenţă, apoi avansaţi cu
repeziciune;
7. Perturbaţi, prin orice mijloace, intendenţa, aprovizionarea şi funcţionarea armatei inamicului;
8. Slăbiţi voinţa luptătorilor inamici prin cântece şi melodii senzuale;
9. Daţi inamicului fete şi băieţi tineri pentru a-i lua minţile, dar şi jad şi mătase pentru a-i zgândări
ambiţiile;
10. Fiţi generoşi în promisiuni şi recompense pentru informaţii;
11. Infiltraţi-vă peste tot spionii. Bazaţi-vă pe trădătorii care se găsesc în rândurile inamice;
12. Faceţi-l pe adversar să creadă că mai există o posibilitate de a se salva. Apoi, LOVIŢI.
Scopul vostru trebuie să fie preluarea intactă a tot ceea ce se află pe pământ. În acest fel trupele vă
vor rămâne odihnite, iar victoria va fi totală.
Sun Tzu, general chinez, părinte al ştiinţei militare
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu

„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta”
După aproape două secole, textele (... La propunerea noastră..., Timpul, 31 august
publicistului Mihai Eminescu rămân încă actuale. 1878, în Opere, vol. X, pag. 104)
Iată câteva fragmente preluate din articolele
publicate în Timpul care demonstrează acest „Statul a devenit, din partea unei societăţi de
lucru. esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi
„Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin
aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii
administraţiei vând sângele şi averea unei politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume
generaţii”. însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi
(Mihai Eminescu, Domnul Simeon Mihălescu câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura
publică..., Timpul, 18 aprilie 1879, în Opere, vol. X,cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora,
pag. 223) alterează mersul natural al societăţii, se
substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului
„Astfel, statul român nu mai este un produs al adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în
geniului rasei române, ci un text franţuzesc formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri
aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege “. guvernamentali şi parlamentari”.
(De câte ori «Românul» era în opoziţie..., Timpul, (Ni se pare că vorbim..., Timpul, 17 august 1882,
14 august 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 168 în Opere, vol. XIII, pag. 172)
„Constituţia noastră, punând greutatea pe o „Răul esenţial care ameninţă vitalitatea
clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, poporului nostru este demagogia”.
a dat loc la o declasare generală din cele mai (Pseudo-Românul ne cere..., Timpul, 16 mai 1882,
dezastruoase.” în Opere, vol. XIII, pag. 119)
(Influenţa austriacă asupra românilor din
Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în „Voim şi sperăm o reacţie socială şi economică
Opere, vol. IX, pag. 173) determinată de rămăşiţele puterilor vii ale
poporului, care, dacă nu e preursit să piară,
„Oameni care au comis crime grave rămân trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus
somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o
înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat
(«Românul» în ajunul alegerilor..., Timpul, 3 mai cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare
1879, în Opere, vol. X, pag. 229) a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct
de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate,
„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor
azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracte de liberalism american şi de
abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar
precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de pune stavile speculei de principii liberale şi
caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele
patriotic.” enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar
(Nu încape îndoială..., Timpul, 8 august 1880, în condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi
Opere, vol. XI, pag. 291) (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar
apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala
„Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând
universităţi, la Academie, în corpurile de meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la
selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da,
întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi
acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea
protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, normală a puterilor acestui popor. Nu e dar
care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează vorba de reacţiune prin răsturnare”.
c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei («Românul» a contractat năravul..., Timpul, 29
publice.” iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 267)
(E clar că un stat..., Timpul, 12 noiembrie 1880,
în Opere, vol. XI, pag. 400) „Înmulţirea claselor consumatoare şi
scăderea claselor productive, iată răul organic,
„La noi mizeria e produsă, în mod în contra căruia o organizare bună trebuie să
artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a găsească remedii”.
unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de (După cum se poate prevedea..., Timpul, 2
dezvoltare economică a ţării, organizaţie care octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323)
costă prea scump şi nu produce nimic”.
(Fraţii Nădejde... Timpul, 18 iunie 1881, în Opere, „Prin legi practice trebuie să [li] se creeze
vol. XII, pag. 212). oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere
de înflorire”
„Poporul a pierdut de mult încrederea că (După cum se poate prevedea..., Timpul, 2
lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism octombrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 323).
al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei Radu Mihai Crişan
vieţi fără bucurie şi fără tihnă”.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Cărţi care provoacă memoria

Oricum am sta, din orice unghi am privi
situaţia din România, la aproape un sfert de
secol de la Revoluţie şi la aproape şase ani de
la aderarea ţării la Uniunea Europeană,
fundalul nu este unul roz. Toate sondajele de
opinie indică o dezamăgire cruntă a
cetăţenilor, plecînd de la nesiguranţa locului de
muncă, slabul standard de viaţă, corupţia
politică, ineficienţa justiţiei, prăbuşirea
învăţămîntului naţional, decăderea sistemului
public de sănătate şi pînă la provincializarea
accentuată a culturii ori mai ales absenţa
moralei din viaţa socială. Tabloul general este
unul de natură să inducă depresie în orice
privitor cît de cît avizat. Există soluţii, dincolo
de demagogia politicienilor şi de verbalismul
celor care reprezintă vremelnic instituţiile
statului nevolnic numit România?
Nu ştiu dacă o casă de editură din ţara
noastră are puterea să amelioreze de doi bani
speranţă lucrurile acestea cotidiene ce ne fac
viaţa imposibilă, dar e sigur că prin cărţile pe
care le scoate pe piaţă ea poate să semnaleze
numeroase zone de umbră care obnubilează
orizontul existenţial al românilor. Şi e dincolo
de orice îndoială că o editură precum e
Compania din Bucureşti, condusă de Adina
Kenereş şi Petru Romoşan, doi extraordinari
scriitori optzecişti, face parte din registrul
„denunţătorilor” profesionişti ai acestui
dezastru naţional pe care, altfel, îl constatăm cu
o veselie suspectă şi masochistă, de parcă ar fi
vorba de viaţa altcuiva, nu a noastră.
Numeroase titluri publicate în ultimii 11-12 ani
şi semnate de autori români, de la Retori,
simulacre, imposturi de Ciprian Şiulea la Boierii
minţii de Sorin Adam Matei, au aşezat sub
lentila comentariului acid realitatea morală şi
politică cu totul maladivă din biata ţărişoară.
Valentin Protopopescu
Iată că recent amintita editură a mai lansat
două cărţi cu potenţial exploziv: România penală
văzută de un senator fost procuror de Valer
Marian şi Români, vi se pregăteşte ceva! de
Cornel Nistorescu. Cînd afirm că e vorba de
volume care pot genera polemici şi impulsiona
un anumit tip de scandal nu mă refer cîtuşi de
puţin la ignobila cherelă televizionistică, lăţită
impudic pe toate ecranele TV ale familiilor din
România. „Scandalul” pe care aceste două
titluri ar trebui să-l işte este unul cu miză
globală şi... sanitară. Şi Valer Marian, şi Cornel
Nistorescu scriu, în intervenţii scurte şi
punctuale, deşi nu fără talent, inteligenţă şi
sarcasm, despre patologia clasei noastre
politice. O patologie care, volens-nolens, este şi
a noastră, căci onor politicienii ce-au distrus
naţiunea şi statul de aproape un sfert de secol
sînt de-ai noştri, nu teleportaţi din altă galaxie,
noi i-am votat şi re-votat, noi le-am permis să-
şi bată joc de vieţile noastre – nu alţii! În cele ce
urmează voi face succinte referiri critice la cele
două cărţi publicate de editura bucureşteană.
Autorul volumului România penală văzută
de un senator fost procuror, Valer Marian,
joacă în optimist incurabil. Domnia sa este de
părere că lucrurile mai pot fi îndreptate.
Magistrat de formaţie, activînd apoi ca
jurnalist, intrat în politică într-un mare partid,
din care a ieşit apoi nefiind de acord cu
anumite practici oculte, şi asta atunci cînd
formaţiunea lui politică se afla la guvernare!,
Valer Marian îşi construieşte volumul din
declaraţii politice şi de presă, din interpelări
parlamentare şi din scrisori deschise publicate
în presă. La rigoare, textele sale nu reprezintă
o noutate, nu sînt inedite, dar adunate sub
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
formă de carte parcă au o altă forţă, parcă
dobîndesc o altă coerenţă, oferind publicului
interesat o imagine logică, argumentată şi
panoramică asupra unor aspecte nefaste în
viziunea sa, realităţi care minează sănătatea
socială a naţiunii române – şi nu de ieri de azi.
Nu am căderea să mă pronunţ asupra
veracităţii dezvăluirilor pe care le realizează
autorul cu privire la un actor politic sau altul,
în mod cert stabilirea adevărului faptelor
denunţate de scriitor revine instituţiilor
abilitate, însă dacă măcar unu la sută din aceste
dezvăluiri sînt adevărate, atunci în mod făţiş
avem o mare problemă ca stat de drept şi ca
naţiune sănătoasă civic.
Cum spuneam, nu mă pot pronunţa asupra
funcţiei de adevăr a faptelor şi interogaţiilor ce
dau substanţa cărţii România penală. Între
altele, există în paginile volumului citat şi o
referire la Societatea Română de Radio. O
minimă deontologie mă obligă să nu fac
referire în detaliu la această referinţă, căci m-aş
afla într-un vădit conflict de interese. Însă una
peste alta, ceea ce pot să propun ca manieră de
evaluare a valabilităţii întru veracitate a acestei
cărţi neliniştitoare este să amintesc posibila sa
incidenţă sub unghiul de vedere a două teorii
filosofice cu privire la adevăr. În gnoseologia
filosofică două sînt teoriile cu privire la natura
adevărului: cea a adevărului-corespondenţă şi
cea referitoare la adevărul considerat ca sistem
coerent de afirmaţii. Potrivit celei dintîi, o
afirmaţie este adevărată dacă între ea şi fapta
sau obiectul asupra cărora poartă poate fi
stabilită o relaţie directă. Pe scurt, între
formulare şi realitate există raport strict şi
neinterpretabil. Cea de-a doua teorie se referă
însă la coerenţa dintre afirmaţiile cu privire la
realitate. Adică: în măsura în care afirmaţiile
cuiva despre fapte reale sînt coerente între ele
şi exclud autocontradicţia, atunci acel subiect
exprimă adevărul.
Din perspectiva celor două teorii ale
adevărului, cum stă cartea lui Valer Marian,
România penală? Aşa cum subliniam, nu pot
verifica şi proba în acest scurt text relaţia dintre
afirmaţii şi fapte. Aceasta ar trebui să fie
sarcina procurorului, iar eu nu sînt procuror. În
schimb, din punctul de vedere al criteriului
„coerenţă”, spusele, dezvăluirile şi întrebările
retorice ale autorului mi se par extrem de
solidare. Am citit cu atenţie cartea şi nu am
descoperit contradicţii, răzgîndiri şi aberaţii
logice.
Pentru că spaţiul nu-mi îngăduie, mă voi
referi la doar două aspecte cu care sînt 100
% de acord. Primul se referă la maniera în
care-l vede autorul pe Preşedintele Curţii
Constitu-ţionale a României, Augustin
Zegrean, un jurist mediocru, fără operă, fără
experienţă de judecător, fără autoritate
intelectuală, dar cocoţat politic în acea neve-
rosimilă funcţie publică, una care incumbă
o responsabilitate imensă. Cum s-a achitat
domnul Zegrean de această sracină ştim cu
toţii...
În al doilea rînd, mă voi referi la episodul
„decembrie 1989, Sibiu”, episod în care autorul
nostru a evoluat în calitate de procuror
însărcinat cu cercetarea evenimentelor din
cetatea Sibiului. Eu însumi am fost participant
activ la acele evenimente, căci îmi satisfăceam
stagiul militar chiar la unitatea din centru,
celebra 01512, aşa că am fost martor ocular,
fiind chiar interogat ulterior. Autorul a cercetat
întîmplările sîngeroase din acel decembrie
echivoc, descoperind unele fire foarte
interesante referitoare la „teroriştii” sibieni,
aceştia fiind cîteva zeci de vorbitori ai limbii
ruse şi ai unei limbi româneşti stîlcite, dar cu
toţii atletici şi mai ales dotaţi cu valize suspect
de similare. Valer Marian şi-a depus demisia,
ieşind din magistratură din pricina piedicilor
pe care le-a întîmpinat atunci cînd cercetarea
lui ajunsese prea departe... În România
„democratică” adevărul încă deranjează!
Una peste alta, România penală văzută de
un senator fost procuror este o carte ce oferă
multe teme de meditaţie cu privire la calitatea
democratică a statului de drept din România,
iar autorul ei, Valer Marian, pare a fi un om
curajos, nedispus la compromis.
Nu cu mult diferit este volumul scris de
jurnalistul şi prozatorul Cornel Nistorescu
Români, vi se pregăteşte ceva! Epistole politice,
reportaje, interviuri, editoriale din Expres
(1990-1995). Doar perioada asupra căreia
poartă textele sale, una incipientă în aşa-zisa
istorie democratică a ţării, cea de după
evenimentele din decembrie 1989, este diferită
de epoca la care face referire senatorul Valer
Marian. Acesta din urmă radiografiază integral
sfertul de veac în care a fost distrusă ţara, în
timp ce Cornel Nistorescu se ocupă doar de
primul „cincinal” postrevoluţionar, semn că
volumul lui va fi urmat şi de altele – ceea ce e
bine, căci jurnalistul a fost un cronicar sagace şi
extrem de atent, care nu a lăsat ca
evenimentele, personajele, intrigile şi
conflictele să treacă neconsemnate. Iar într-o
ţară ca a noastră, în care ceea ce s-a petrecut
astăzi sigur va fi uitat mîine, dacă nu mai rapid,
chiar e nevoie ca asemenea texte scurte şi
contextuale să fie „salvate” prin adunarea lor
între coperte de carte.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Gestul în sine e unul natural, totalmente
neforţat căci Nistorescu este un excelent
scriitor, un observator lucid dotat cu talent
autentic, el posedînd arta portretului şi ştiinţa
tuşelor fine. Stilul său din cartea Români, vi se
pregăteşte ceva! îmi aminteşte de strălucitorul
prozator din anii 1980 din volumul de proze
scurte Paradisul provizoriu, în care tînărul
(pe-atunci) scriitor redescoperea la un nivel de
mare ţinută reportajul şi short story-ul, două
genuri aproape uitate şi în acea epocă, dar mai
ales astăzi. Fără să-şi piardă „vîna” de
prozator, Cornel Nistorescu a renunţat
progresiv la ficţiune, constatînd cu bun simţ că
realitatea şi cotidianul bat de la distanţă orice
fapt izvorît din imaginaţie.
Aş spune încă şi mai mult: cu cît această
amară constatare a căpătat o şi mai aspră
greutate, cu atît gustul ficţional s-a văzut sleit,
căpătînd preponderenţă capacitatea de a
reflecta asupra mizeriilor, ticăloşilor şi
dramelor cotidiene. Pe scurt, scriitorul de
talent a fost împins în spate de marele gazetar,
iar ficţionalistul alert a fost treptat înlocuit de
un moralist din ce în ce mai vehement. Există,
desigur, o vocaţie secretă de a aşeza în
„insectar” pe imorali şi un temperament de
„judecător” etic în ceea ce-l priveşte pe autorul
nostru. Aprecierile şi comentariile în cheie
morală nu-l fac însă pe Nistorescu un tezist,
un fanatic din stirpea lui Savonarola.
Jurnalistul ardelean nu este un în retrocedarea averilor furate de comunişti, ci
fundamentalist al actului judicativ în cheie şi în retragerea deoparte a ştabilor „roşii”,
etică, aşa cum pare a fi Monica Macovei, nu are expliciţi sau acoperiţi?
umori pe care să nu le controleze, nu are Întrebarea este, fireşte retorică, ceea ce nu
izbucniri ultimative. Domnia sa ştie prea bine face însă deloc inutilă lectura cărţii scrise de
că nu are statura şi nici aplecarea de a emite Cornel Nistorescu, Români, vi se pregăteşte
judecăţi definitive. Rezumînd, îmi permit să ceva! Epistole politice, reportaje, interviuri,
spun că nu-şi arogă veleităţi „angelice”, nu editoriale din Expres (1990-1995), vastă
clamează că ar deţine „fir roşu” cu Divinitatea, panoramă a primilor cinci ani din sfertul de
ştie prea bine că lucrurile e bine să fie apreciate veac în care România a fost distrusă.
întru relativul lor.
Pe de altă parte însă, Cornel Nistorescu are Articol apărut în Revista Bibliotecii Judeţene
ceva din flegma unui empirist englez fascinat “Ovid Densușianu” Hunedoara – Deva,
de jocul pervers şi incoerent al i- şi a-moralităţii Vox Libris
omeneşti. Poate de-aici îi vin inflamările de
moment şi patetismul uşor exagerat, toate
însă bine stăpînite de luciditatea
observatorului implicat, care ştie a respecta
evidenţa faptului şi calitatea repetatelor
experienţe. Nu din puseu paranoid se
revoltă uneori autorul, ci dintr-un preaplin
al bunului simţ. Şi, evident, are dreptate,
căci cum să nu te revolte coexistenţa,
proximitatea şi paralelismul istoric şi moral
între Ion Iliescu (şi Traian Băsescu, dacă
binevoiţi!), pe de o parte, şi Elisabeta Rizea
sau Corneliu Coposu, pe de altă parte!
Pe Cornel Nistorescu îl mai enervează şi
lipsa de coerenţă logică a evenimentelor
istorice şi vremurilor pe care le trăim, căci,
nu-i aşa, dacă „o lume a murit, iar alta s-a
născut”, nu s-ar fi cuvenit oare să asistăm la
o reparaţie morală care să constea nu numai
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Reverendul Robert Walsh face un scurt popas la
Orăștie
Demult de tot, pe când lui Negru Vodă nu-
i venise încă ideea de a trece munții și a
descăleca în ceea ce se va numi mai târziu Țara
Românească; cu mult timp în urmă, pe când
mahalaua sudistă cu pretenții de capitală era
locuită doar de ciobanul Bucur, oile și măgarii
lui, orașul nostru chiar era oraș pe bune. Cu
orășeni, cetate înconjurată de zid și șanț cu apă
judecător regal, biserici, bresle, breslași și toate
cele care formează un oraș înfloritor în toată
puterea cuvântului.
Avem un oraș cu o istorie bogată dar prea
puțin cunoscută, haideți să aflăm câte ceva
despre ea.
Prin primăvara lui 2009, căutând date
despre istoricul Orăștiei, am dat de un chestie
interesantă. Ediția a IV-a, publicată în 1831, a
cărții "Narrative of a journey from
Constantinopole to England" scrisă de
reverendul Robert Walsh. La întoarcerea în
Anglia de la Constantinopol(1) acesta trecând
prin Valahia și Transilvania se oprește pentru
scurt timp la Orăştie.
Robert Walsh s-a născut în Irlanda la
Waterford, în anul 1772. Studiază la Trinity
College din Dublin, își ia bacalaureatul în 1796,
studiază medicina, iar mai târziu, în anul 1802
devine preot. În noiembrie 1820, a plecat la
Constantinopol în calitate de capelan al
ambasadei britanice, făcând parte din suita lui
Percy Clinton Sydney Smythe, lord de
Strangford(2) , proaspăt numit ambasador Ia
Sublima Poartă. În vara anului 1824 Robert
Walsh s-a hotărât să se întoarcă acasă
călătorind de-a lungul Europei.
Părăsind Constantinopolul a străbătut
Rumelia(3) și Bulgaria. A trecut Dunărea la
Giurgiu, îndreptându-se spre București. Ajuns
acolo află ca o epidemie de ciumă făcea ravagii
în regiune. Pleacă prin Piteștiul contaminat de
ciuma și Curtea de Argeș, spre trecătoarea
Turnu Roșu, pe unde intră în Transilvania.
Face o escală la Sibiu unde se întâlnește cu
omul de afaceri grec Zenobie Pop.
În Transilvania rămâne plăcut impresionat
de frumusețea regiunii, așezări pitorești fiecare
cu biserica tronând pe o înălțime în mijlocul
satului:
„Am intrat acum într-o țară bogată, o
cultură superioară și mișunând de oameni, cu
un aer de mândrie și de opulență, în așa mare
contrast cu aceea străbătută de mine de la
Constantinopol la munții Carpați, căci era
evident că trebuie să existe o cauză
extraordinară care să explice această tranziție
bruscă și această cauză când a fost explicată mi
s-a părut deosebit de satisfăcătoare. Am aflat
acum că mă aflam în inima heptarhiei săsești
(Saxon Heptarchy) de a cărei existență auzisem
vag și care acuma am descoperit-o ca fiind atât
de interesantă."
Adrian SECUI
Observă calitatea
bună a drumurilor
datorată faptului că
fiecare comunitate
își îngrijea porțiunea
proprie de drum
care îi aparține.
„Ajunsesem
acum la un obelisc în
marginea drumului
cu inscripția: Via
Francisci I Austriae:
Imperat: strata 1817.
Drumul era hotărât
cel mai bun pe care îl aflasem de la plecarea
noastră din Constantinopol, și era lucrat de
țărani. Fiecare sat îngrijește de o anumită
porțiune de drum în districtul lor; am întâlnit
grupuri de ale lor lângă acest loc bărbați și
femei ce reparau porțiunea lor, împlinind
făgaşurile săpate de căruțe pe drum. La
anumite intervale sunt stâlpi de lemn cu dungi
negre vopsite pe ei și cu inscripții arătând
depărtarea de Sibiu și numele satului pe
teritoriul căruia se afla acea porțiune de drum.
„Și-a urmat apoi drumul prin Sebeș
(Mullenbach) și Orăştie (Szászváros).
Mai jos reproduc doar episodul în care trece
prin Orăştie": „La ora 9 am ajuns la râul Mureș
(Marosch). Acest râu frumos, numit în
vechime Marissus, este lat și navigabilaă. Trece
printr-una din cele mai bine cultivate și bogate
regiuni din Europa, apoi se varsă în Tisa, asta
însemnând că orice fel de mărfuri pot fi
transportate la Dunăre și de aici în orice parte
a imperiului. Drumul nostru s-a scurs, mare
parte din timp, de-a lungul Mureșului până
am ajuns la Orăştie (Szosvaros), un sat cu
populație numeroasă. Aici, în fata unui han
lung(5) , sobru și elegant (probabil era fostul
Hotel Transsylvania), ne-am luat micul dejun
în căruţă și am hrănit caii, la fel cum am făcut
și în ziua dinainte. Când ne-am terminat masa,
am intrat în han, pentru a fuma și a ne bea
cafeaua. Într-o cameră se aflau doi unguri
prinşi într-un joc asemănător biliardului,
folosindu-se de o bâtă și o bilă. În altă cameră
erau doi boemii (bohemians) cântând un duet
la clarinete. Ungurii sunt total diferiţi faţă de
turci, români sau saşi. Sunt înalţi, slabi, osoşi,
frunte proeminentă, ochi mici, pomeţi
proeminenţi, nasuri turtite, ducându-mă cu
gândul la tătari, ceea ce și sunt de fapt. Vorbesc
o limbă neinteligibilă pentru germani, care de
fapt nu are nici o legătură cu limba germană.
S-au jucat biliard și au băut vin acrişor cu
râvnă, timp de două ore, vorbind cu cea mai
mare sfătoşenie tot timpul; când am plecat i-
am lăsat la fel de angrenaţi în jocul lor ca atunci
când am sosit. Boemii, semănau mai mult cu
ţiganii; tenul lor era foarte închis la culoare,
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
părul și ochii negrii; erau mai degrabă tăcuţi și
manieraţi. Au cântat în duet tot timpul, iar
dacă stau să mă gândesc bine, ei sunt de fapt
muzicanţii Ungariei.
Am părăsit Orăştia la ora două, am ieşit din
oraş trecând pe sub o arcadă(7) - construită nu
demult în locul uneia mai vechi - pe care se
putea citi: Ridicată în anul 1200, reparată în
anul 1817.
Ne-am urmat în continuare drumul,
mergând paralel cu malurile Mureșului, pană
la ora 9 când am intrat în oraşul Deva. Trece
prin Deva, Ilia, Zam, Săvârşin, Lipova,Arad.
Ajunge înapoi în Anglia după o călătorie de 5
luni.
Note de subsol:
1.Constantinopol (latină: Constantinopolis;
greacă: Konstantinoupolis) este vechea denumire a
orașului Istanbul de astăzi, aflat în Turcia. Numele
său original a fost Bizanţ (greacă: Byzantion).
2.Diplomat englez de origine irlandeză. De-a
lungul timpului a fost ambasador în Portugalia
(1806), Suedia (1817), Imperiul Otoman (1820), și
Rusia (1825).
3..Rumelia sau Rumeli (turcă Rumeli („Țara
romanilor" de la termenul Rum: „Grec" [înainte
„Roman"] și El: „ Ţară, tărâm"); greacă Pov/ueXq,
Roumeli; bulgară PyMemx, Rumelia) este un nume
utilizat începând din Secolul al XV-lea pentru a
desemna regiunea din sudul Balcanilor aparţinând
Imperiului Otoman. „Rumeli" înseamnă „ţara
Românilor", o referire la Imperiul Roman de
Răsărit, fosta putere dominantă din regiune înainte
de expansiunea otomană.
4.Poate nu o să vă vină să credeţi, dar acuma
vreo 200 de ani, Mureşul era navigabil.
5.Probabil clădirea de care vorbeste Robert
Walsh este fostul Hotel Transsylvania. Clădirea în
care funcţionează actuala casă de cultură (n. tr).
6.Probabil ţigani (n. tr)
7.Vechea poarta de intrare în oraș, astăzi
dispărută. În perioada medievală oraşele
Transilvaniei aveau astfel de porţi. Robert Walsh
observă în oraşele prin care a trecut că vechile porţi
erau restaurate pe cât posibil.
Bibliografie:
Narrative of a journey from Constantinopole
to England. By rev. Robert Walsh. Fourth edition.
London 1831. Pag. 296-297.
Călători străini despre Ţările Române în
secolul al XIX-lea. Volumul 2 (1822-1830). Pag 98.
Editura Academiei Române, București 2005.

„Almanahul scriitorilor de la noi”

VASILE SUCIU
Născut la 13 ianuarie 1873 în Copăcel, lângă Făgăraș, din
părinți ţerani. Studiile le-a terminat în Blaj și Roma. Din 1898 a
fost profesor la Seminarul din Blaj până în 1910, când a fost ales
canonic metropolitan.
A publicat:
1. Hipnotism și Spiritism, Blaj 1906.
2. Teologia dogmatică fundamentală, voi. I. Blaj 1907.
3. Teologia dogmatică fundamentală, voi. II. Blaj 1907.
4. Teologia dogmatică specială, voi. I. Blaj 1908.
5. Teologia dogmatică specială, voi. II. Blaj 1908.
6. Principiile fundamentale ale religiunii creștine. Blaj 1909.
7. Principiile morale ale religiunii creștine. Blaj 1909.
8. Raportul dintre religie, știință și societate. Blaj 1910.

Firea omenească și legea creștină

Poate că nu-ți vei fi dat seama niciodată de

asămănarea cea mare dintre pădurețul altoit și
omenimea încreştinată !
Pădurețul, până rămâne pădureț, și nu-l
altoiești, nu poate produce decât numai
poame pădurețe, iar dacă l-ai altoit, poamele,
cari altcum ar fi fost pădurețe, sunt bune. Și de
se va întâmpla că iasă cumva un luger de sub
altoitură, vei avea pe acelaş pom, poame bune
pe mlădița altoită, și poame pădurețe, pe cea
nealtoită. Aceleași rădăcini, acelaş trunchiul și
acelaş suc, supt din pământ, produc poame
bune ori pădurețe, după cum trece sucul prin Elena Popea,
mlădița altoită ori prin cea pădureață. Procesiune în Franța
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Întocmai așa și cu firea omenească, altoită
cu legea creștină. Firea omenească, după feliul
său, e pădureață. Face ea, nu-i vorbă, poame.
își câștigă cunoștințe, dezvoaltă idei,
săvârșește fapte bune. Dar toate acestea sunt
poame pădurețe. Sunt fapte făcute de om, și pe
cari le poate face omul. Sunt poame de soiu
mai de jos.
Cunoștințele acestea ale minții omenești
câteodată sunt nesigure, de altădată sunt
amestecate cu greșeli. Ideile, pe cari le
propoveduieşte mintea, își au, pe lângă partea
lor luminoasă, și partea întunecată. în sfârșit,
de vei pune în cumpănă faptele bune cu
scăderile lor cu tot, nu știu în care parte se va
pleca cumpăna, pe partea faptelor bune ori pe
partea scăderilor?
Ai vrea să vezi cu ochii mobilizarea aceasta
a firi omenești prin legea creștină? Bine! Dar
nu te voiu duce prin lumea Grecilor, nici prin
a Romanilor, ca să-ți arăt poamele lor și să le
asemeni cu poamele legii creștine. Nu! Aceasta
Elena Popea,
Madona cu pruncul
nu se poate isprăvi în câteva șire!
În schimb ia harta globului pământesc și te
uită, nu la întinsa Africă, nici la tinera
Australie, ba nu lua în socotinţă nici chiar
colosul din partea de miazănoapte a Aziei.
Uită-te numai la Egipt, la Media, la Persia și la
China. Adu-ți apoi aminte de măreția și
cultura lor străveche de odinioară, preistorică
pentru noi Europenii! Atât erau ei de superiori
celorlalți oameni, de Chinezii se văzuseră
nevoiți în îngâmfarea lor, să se închidă cu zid
de cătră ceilalți muritori. Iar astăzi? Dacă n'au
dat înapoi, de bună seamă că n'au mers
înainte!
Întoarce-te apoi la mica Europă creștină, la
Europa cea de ieri de alaltăieri, și la fiica ei, la
America. Și fă asămănarea între cultura și
bunăstarea acestora și între cultura și
bunăstarea împărățiilor acelora, odinioară atât
de vestite, iar azi atât de înapoiate. Ce
asămănarea neasemenea!
Și, poate că înaintarea Europei și a Americei
vine dela împrejurările prielnice, între cari s'au
aflat și cari le-au ajutat în dezvoltare; ori dela
împrejurările vitrege, cari le-au făcut să-și bată
capul în lupta pentru existență? Nu!
Împrejurările de traiu, fizice și geologice, au
fost și sunt mult puțin aceleași și pentru
Europeni, și pentru Egipteni și pentru ceilalți.
Dar n'au fost și nu sunt aceleași împrejurările
morale, religioase. Europenii și Americanii țin
legea creștină; iar Egiptenii, Chinezii și
ceialalţi rămași țin alte legi, țin legea
mohamedană, brahmană ori budhistă. De aci
vine toată diferința.
Legea creștină nobilitează sucul
pădurețului, adecă ea nobilitează mintea,
voința și celelalte facultăți ale omului. Mintea
o luminează cu adevărurile veșnice, de Dzeu
descoperite, cari tocmai fiindcă sunt absolut
sigure și stau neclintite, ca tot atâtea faruri
luminătoare dealungul drumului, ce-l face
mintea omenească în căutarea adevărului.
Voința omenească apoi, în faptele sale, are în
legea creștină un îndreptar sigur: legea
Dumnezeiască; propusă în toate amănuntele.
Legea aceasta nu e întunecată, cum e legea firii
în unele chestii și nu e elastică, ca să o poată
suci după plac mintea în interesele-i private
egoiste. Nu! Legea Dumnezeiască, propusă de
legea creștină e limpede, amănunțită și
neclintită.
Și, ca și când legea Dumnezeiască n'ar fi
deajuns la săvârșirea binelui, mai propune
legea creștină și un alt motiv spre
împintenarea omului la binele altruist. Aci
rezidă puterea ei, în motivul acesta al celui mai
sublim și mai curat altruism.
Faptele bune altruiste, zice legea creștină,
nu de aceea trebue făcute, fiindcă așa prescrie
mintea — capabilă să le și schimbe când se bat
în capete interesele private cu interesele
publice — ci de aceea, fiindcă aceasta e voința
lui Dumnezeu, stăpânul absolut al omului, de
care omul nu poate scăpa, nici în bine nici în
rău, și care din dragostea cea mare se jertfise
pe sine pentru om și zisese, că tot ce facem
deaproapelui lipsit, lui îi facem, și că toți
suntem frați, având acelaş părinte.
Din îndemnul acesta de a face totul pentru
iubirea lui Dumnezeu și a deaproapelui, au
izvorât toate instituțiile filantropice de
caracter public. Aci își au obârșie școlile,
spitalele, azilele pentru orfani și neputincioși,
societățile de ajutoare în toate lepșele
omenești, societățile de misionari, cari își lasă
casa și masa și se duc, cu punerea capului,
peste țări și mări, la oameni barbari, ca pentru
dragostea, ce o au pentru Hristos, să-i facă și
pe ei părtași din binecuvântările legii creștine.
Scurt! Din legea creștină au izvorît toate
instituțiile filantropice, pe cari le avem noi, și
pe cari cei vechi nici nu le visau măcar.
Iată cum se nobilitează firea pădureață a
omului prin altoirea religiei creștine într'însa,
Se întărește mintea în căutarea și aflarea
adevărului și înfluinţează voința la facerea
binelui. Motivul, care ne îndeamnă să facem
binele altuia, nu e mintea, nici însușirile
atrăgătoare ale deaproapelui, ci dragostea, ce
trebue s'o avem față de Dumnezeu, care prin
jertfa sa, pildă și poruncă ni-a dat să iubim și
noi pe deaprcapele.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

I. C. PANŢU
Născut în Braşov la anul 1860. A studiat la Brașov. şi
la Viena; este profesor la şcoala română superioară din
Braşov.
A publicat:
1. Introducere în contabilitate.
2. Ştiinţa conturilor. Corespondenţa şi Terminologia
comercială.
4. Capitole din contabilitatea de bancă.
5. Teoria conturilor curente.
6. Puncte nouă de vedere la calcularea conturilor
curente.
7. Contabilitatea ia societăţile pe acţiuni.
8. Logofătul Mateiu.
9. Schiţe şi Nuvele.
10. La Târg.
11. Liniştea casei.
Traduceri:
12. Nuvele din Sienkiewicz: Natură şi Viaţă, Sluga
veche, lanco muzicantul.
13. Nuvele din Pietari Păvărinta: Bătrâna cerşitoare,
Vraciul, Păţania mea dela târg şi Tovaroşul meu de
drum.
14. O poveste din Gorki: Hanul tătarilor şi fiiul său.

Contabilitate duplă
„Se ştie, că beţivul cheltueşte foarte mult pentru
sine, dar pentru aceea este un perfect contabil; când îşi
face bilanţul, totdeauna îşi numără copiii de două ori
şi cu acest număr duplat îşi împărteşte cheltuiala
întreagă, având astfel ilusia unei economii raţionale.”
— Este lesne de înțeles: „beţivii văd orice lucru în
duplu exemplar.”
Unui om trăit
Cum de vreai ca la bătrânețe să mai fii stăpân pe
corpul tău, dacă ca tânăr ai fost slugă inimei tale.
Jacopo de' Barbari – Portretul lui Fra Luca

Comedia zilei
Politicianismul
În toate ţările balcanice – Grecia, de pildă, soră ortodoxă, e
un «bun» exemplu – politică se «covăseşte» foarte adesea în
politicianism. În ultimii doi-trei ani, cu valul interminabil de
alegeri – europene, locale, parlamentare, prezidenţiale – plus
suspendarea lui Traian Băsescu, politicianismul a atins în
România cote de-a dreptul demenţiale. Societatea
românească, într-o stare de ebrietate politică avansată, s-a
tamponat şi cu criza economică mondială. Confuzia generală,
care e încă în curs, poate dezechilibra întreaga regiune.
La Bucureşti, politicianismul e însă o boală cronică. Autori
clasici, printre care şi marele teoretician conservator C.
Rădulescu-Motru, au descris-o în amănunt. Unul din studiile
importante ale lui Motru se cheamă chiar aşa: Cultura română
şi politicianismul (1904). Iată un fragment din prefaţa
studiului.
P.R.
C. Rădulescu -
Motru
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

«[...] Politicianismul poate avea o dublă

origine; el este produs sau dintr-o degenerare
a adevăratei politici – politică înţeleasă şi
cinstit practicată altădată – sau dintr-o
nepotrivire între mecanismul vieţii politice şi
fondul sufletesc al poporului chemat să-l
practice.
În primul caz, vechea activitate politică
este istovită, osificată, şi deci nu poate
stăpâni formele constituţionale, care, lăsate
de sine, degenerează într-un mecanism steril;
iar în al doilea caz, activitatea politică nu este
îndestul de vârstnică pentru a putea însufleţi
mecanismul ei extern. În ambele cazuri
mecanismul se substituie adevăratei vieţi
politice; el pierde rolul de a fi un mijloc
pentru realizarea binelui public şi se
identifică cu interesele personale ale acelora
care se dau drept apărătorii lui. Ceea ce era
înainte un mijloc pentru înălţarea totalităţii
poporului devine în urmă un scop care
ascunde interesul individual.
În primul caz avem politicianismul
popoarelor vechi şi cu o cultură îmbătrânită;
în al doilea caz, politicianismul popoarelor
tinere, având o cultură încă neformată.
Aceste două soiuri de politicianism, deşi
fiecare îşi are cauza sa proprie, totuşi ele între Mișu Popp,
ele au o afinitate care le aduce să se Portretul haiducului Radu Anghel
condiţioneze reciproc. Procesul de degenerare,
început la popoarele vechi şi cu o cultură Dar cum să se înduplece popoarele din
îmbătrânită, încurajează şi atrage după sine afară să primească rolul ce le este rezervat?
procesul invers al formării politicianismului la Prin constrângere forţată? Se întâmpla şi
popoarele tinere. S-ar părea chiar că acesta din aceasta uneori. Dar regula este că mijloacele
urmă este ca un fel de supapă de siguranţă violente să fie evitate, ca fiind legate de prea
care îndulceşte mersul celui dintâi. Şi aceasta mari sacrificii. Aci intervine însă rolul
nu este numai o simplă ipoteză. politicianismului.
Corelaţiunea ambelor procese este mai Ceea ce nu se poate dobândi prin
mult decât stabilită în politica internaţională a constrângerea forţată se dobândeşte uşor prin
popoarelor. Oricine se poate convinge de mijlocirea politicianismului. Ajutorul acestuia
existenţa ei, şi în scrierea de faţă a fost indicată este mai preţios decât orice putere armată.
îndeajuns. Capitaliştii şi industrialii o ştiu ei, de altfel,
În adevăr, nu este nimic mai priincios şi mai prea bine.
asigurător pentru liniştea unui popor bătrân, Din momentul ce politicianismul se iveşte
ale cărui instituţiuni de cultură se văd în viaţa politică a unui popor tânăr, din acel
ameninţate a fi puse în serviciul unor interese moment rezistenţa acestuia este sfârşită.
materiale, reprezentate, bunăoară, prin Fortăreaţa statului tânăr se predă de bunăvoie.
capitalişti şi întreprinzători industriali Politicianul care o apără îi deschide el singur
influenţi, ca tocmai devierea acestor interese porţile intrării. Căci politicianul este
înspre hotarele ţării, pentru a fi satisfăcute pe duşmanul născut al zidurilor chinezeşti. El
viitor din munca altor popoare, mai tinere sau este gata, pentru a asigura interesul său
mai slabe. Căci marii capitalişti și marii personal, să facă concesii de orice natură în
industriaşi sunt indiferenţi asupra originii de domeniul afacerilor publice. El este tipul
unde le vine câştigul. Pentru ei, esenţialul este omului care câştigă fără muncă şi care
să fie satisfăcuţi: produsele industriei să-şi îndeamnă şi pe alţii să urască munca cinstită.
găsească debuşeuri de desfacere; capitalul să- Politicianul este purtătorul spoielii de
şi aibă procentele asigurate. Poporul bătrân civilizaţiune, şi prin aceasta dizolvantul cel
nu-şi găseşte linişte până ce aceste interese mai puternic pentru unitatea vieţii naţionale a
materiale n-au putut fi deviate asupra popoarelor tinere... [...]»
popoarelor din afară. C. Rădulescu-Motru – Cultura română şi
politicianismul, 1904
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Profil de poet
Gheorghe Grigurcu,
Profil de poet, cuvânt înainte la antologia de versuri Laptele Negru,
în selecţia autorului, Ed. Brumar, 2008

Din capul locului este vădită intenţia personale ce rămân în obscuritate, se

lui Radu Ulmeanu de-a da o replică străvede postura unui poet cu vocaţia
formulelor romanţioase care-l irită nu concretului, a materialităţii pe care o
doar expresiv ci şi temperamental. modelează îndelung ca pe un aluat.
Sangvin dar şi cerebral, impulsiv dar Mai curând decât de spirit, Radu
şi sceptic, poetul antrenează în Ulmeanu e aţâţat de materie. Aceasta
versurile d-sale simţăminte şi e provocată, chemată la mereu
atitudini apte a-i contura o reînnoite confruntări. Sumeţirea
identitate care-l aşează în familia argheziană, intransigenţa lui Labiş,
autorilor stăpâniţi de porniri vitale, ceva din adierea atroce a peisajelor
inadaptabili printr-un surplus de lui Caraion îşi află ecoul (unul
energie. E un rebel prin fibra-i umoral, nu de scriitură) în factura
incredulă, sarcastică, neacomodat acestui discurs ce acordă faptului
deopotrivă cu imanenţa ca şi cu cotidian un aer de fabulos rece,
transcendenţa: Stă singur poetul/ terifiant. Transpar, fie şi indirect,
cu sufletul în faţa zeului/ după ce impulsurile revendicative ale
a pierdut absolut toate/ bătăliile „patimii ţărânii”, se percepe, fie şi
pământeşti. Dar nu e la mijloc un cu o rezonanţă mai slabă,
dezechilibru care să-l conducă geamătul satului ancestral în
înspre interiorizare, înspre o cale sufletul celui ajuns în „babilonica”
eventual expiatoare. Lirismul pe urbe modernă: M-am dus şi eu la
care-l cultivă cu o lăudabilă Babilon să plâng/ cu pasul meu
coerenţă nu e bizuit pe molatic şi nătâng,/ cu sufletul
introvertire, ci, în chip paradoxal, bolnav şi răpciugos,/ ca Iov de
pe o sfidătoare extrovertire. Radu trist, de gângav şi sfios.// Şi am
Ulmeanu se apleacă asupra lumii găsit cetatea Babilon/ plesnind de
fenomenale cu o energie veselie şi gudron,/ înmiresmată
deformatoare, cu o demonie ca-n Apocalipsă,/ târfă de lux
pentru care contează mai puţin intrată în eclipsă.// Întinsă ca o
mărturia de sine cât efectul plastic fiară ancilară,/ scoţând smerite
al dereglării, devierii, al trâmbe pe o nară/ de foc şi fum, cu
metamorfozei şocante. La distanţă zâmbetul fatal,/ letal şi, brusc, legal
de autoscopia eului practicată de şi triumfal. Dificultăţile de
legiunile de poeţi bizuiţi pe viaţa integrare au drept consecinţă
lăuntrică, d-sa mizează nu o dată pe majoră o bravadă plebeiană împinsă
surpriza provocată cititorului, uneori la note luciferice. E revolta
bruscat de insolitul unor propoziţii „ramurii obscure” împotriva
„scandaloase”: Proiectul meu de „stăpânilor”, dar şi una cu temei mai
ultimă oră/ e să iau norii şi să-i trag la adânc, a părţii contra întregului, o
rândea,/ copacilor să le trag un perdaf/ pornire sacrilegă a dezordinii ce pune
inimii să-i ard o bătaie.// Pentru ce în chestiune Ordinea. Revărsarea
toate astea, mă întrebară/ şoarecii Ian Davie, unui preaplin vital, o desferecare
zglobii din biblioteca personală/ iar Picturi pe pene dură a instinctului: Stă acum singur
pe calculator mi-au năvălit o poetul/ faţă în faţă cu Dumnezeu/ şi
mulţime de viruşi/ ciripindu-mi în limba se privesc în luminile ochilor.// Se citesc unul
erorilor.// Simplu, pentru că e primăvară, pe celălalt,/ se comentează unul pe celălalt,/ iar
răspund/ şi mă dor încheieturile poemelor/ pe lumea petrece uitată la picioarele lor,/ pe când
care nu le-am scris încă,/ pe care nu ştiu dacă luna le brăzdează cu sânge retina.
le voi mai scrie vreodată. O lâncezeală, o Coordonatele acestei perspective
torpoare vag cinică puse cu abilitate în scenă poetice sunt pământul şi cerul, într-o
subliniază în plus dezinteresul faţă de sine al geometrie simplă şi orgolioasă. De remarcat că
subiectului, care se lasă cu nonşalanţă în voia termenii în cauză n-au aci un caracter
fluxului meteorologic, pandant al unui flux antagonic, devenind miscibili cu precu-
moral ce tinde a se obiectiva. mpănirea, fireşte, a pământului: Este atâta
Sub urnirea lentă, studiată a versurilor pământ amestecat cu cer/ şi liniştea se macină-
conţinând aluviunile unor experienţe n cuvinte,/ profetul e cu mintea la sfârşitul
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
lumii.// Un cer senin şi toată ziua, toată
noaptea/ am curăţat de ceară trupul meu/ şi cu
pământ l-am tot acoperit,/ să nu îngheţ l-am
tot acoperit,/ l-am tot acoperit şi n-ajungea
pământul. În atari circumstanţe,
transcendenţa n-ar putea reprezenta decât o
aspiraţie ratată. Telurismul funciar îl face pe
Radu Ulmeanu să înscrie pe ecranul
spiritualităţii nu altceva decât reprezentările
umanului nemijlocit, cu încredinţarea că
dincolo de hotarele mundane totul e identic cu
cele din cuprinsul acestor hotare: De la o
vreme începi să mori scriind epopei,/ te-ntrebi
despre climatul fulgerului, cu gândul/ la roata
care se-nvârte.// Întorci capul pe stradă de la
cunoscuţi şi prieteni,/ cocoloşindu-ţi duhul,
ideile, ascunzându-le,/ suporţi tot mai greu
oraşul, cetatea. Copleşitoare prin virtualitatea
necunoscutului pe care i-o prezumăm în mod
curent, moartea n-ar fi decât o reluare a celor
deja ştiute, cu doar un supliment de
solemnitate (ironia nu lipseşte, dar apare într-
o variantă dezolată, mohorâtă): Vei fi odată
mai singur decât ai fi în faţa morţii./ Atunci ţi
se va cere totul şi încă pe atât./ Îţi vei ridica
ochiul cu pleoapele smulse către soarele crud/
şi vei auzi sunetul acelui glas. (...) Ce va face
atunci gura ta, gâtlejul tău de durere
plesnind,/ de preaîncordare, de preaplin, de
prealuminare/ şi de ochii strămoşilor tăi
bâjbâindu-ţi prin suflet/ şi de gurile lor atât de
pline de tăcere. E o nivelare, o tasare
consolatoare a tărâmurilor.
O relativă pacificare a
producţiei în chestiune, atât de receptive
la tensiunile, la urâtul existenţei, se
iveşte în direcţia unei armonizări, nu
doar de ordinul poeticii, în ciclul de
sonete. E ca o ramură de măslin trimisă
la un moment dat lumii formelor, cu
nădejdea unei reconcilieri de fond
sufletesc. În tiparul sonetului, autorul îşi
regăseşte latura sentimentală pe care
părea a o fi ocultat definitiv, în ardori, în
implorări regeneratoare: Umblu pe
străzi ploioase şi te caut,/ trec printre
oameni, mă lovesc de ei/ scurmând cu ochii
depărtări, precaut,/ să nu te scap şi îi conjur pe
zei:// Lăsaţi-o să mai vină doar o dată/ în calea
mea, să-i spun doar un cuvânt,/ să-i prind
fiinţa-n braţe, tremurată,/ să mă prostern în
faţă-i, la pământ.// Şi zeii, milostivii, mă
ascultă/ şi te aduc-naintea mea acum,/ când
stropii cad cu disperare multă... Drept e că nu
fără a-şi impregna ocazional versurile unei
asemenea neaşteptate detente cu persiflări
menite a preveni emfaza declarativă. Adică
primejdia de căpetenie a fiinţei poetice,
prezentă şi-n atmosfera aparent absorbantă a
idilei: Un mort e dus cu surlele pe străzi/ şi-un
sânge mat îi curge din ureche./ Iubita, ca într-
o poveste veche,/ iese să-şi caute şi altă prăzi.//
E-o toamnă ca o târfă vieneză,/ luxoasă, tânără,
cabrată lin,/ punând virtutea lumii-n
paranteză.// Iubita mea se joacă iar puţin/ cu
mine, dulce, tandră, în viteză./ Iar toamna
distilează moartea-n vin.
Mărturisim a nu-l fi putut urmări
multă vreme pe Radu Ulmeanu, odinioară un
tânăr plin de elan din şirul barzilor ardeleni ai
deceniului şapte, cu care mă întâlneam pe
meleagul mirific al trecerii mele prin redacţia
revistei Familia. Îl redescoperim acum cu
bucurie drept un poet remarcabil, pe deplin
maturizat. Un poet ce şi-a ţinut promisiunile
juneţii.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Radu Ulmeanu
Ultimul adevăr
Toate nebuniile lumii se pot aduna într-o carte,
toate cărţile lumii se pot aduna într-un cuvânt,
dar nicio literă a lui nu se cunoaşte,
doar două, trei litere ale verbului sunt

Toţi ucenicii din lume îşi asasinează maeştrii

şi toţi maeştrii duc dorul propriei asasinări,
astfel merge-nainte de mii de ani arta cuvântului,
astfel se-ndoaie sub vântul progresului gravele întrebări

Toate meseriile, ştim, nu se învaţă, se fură,

lumea însăşi se fură clipă de clipă marelui zeu
târându-l de barba venerabilă prin noroiul natură,
lipsindu-l de vanitatea goală de Eu

Firesc este numai să-ţi legeni cu luciditate iluziile

îmbătându-te de nebunia socratică de a nu şti nimic,
dar şi aceasta e deja adunată de cărţile lumii,
astfel se fanează şi ultimul adevăr ce îl zic

Zeu
Sunt ca un zeu în faţa splendorii
unei lumi necreate
în faţa strălucirii încă neexistânde
ce va lua locul haosului

Mă dor încheieturile mâinilor

degetele
mă dor, îmi plesnesc buzele
de uscăciune

Aş face un pas
dar nu există direcţie
aş spune o vorbă
dar nu s-au inventat sunetele vorbirii

Aş iubi o femeie
dar n-a fost creat încă omul şi coastele lui
iar viermele ce-mi arde fiinţa
nu şi-a găsit încă mărul

Sunt ca un copil înainte de a-şi fi trăit

copilăria
sunt ca o carte înainte de-a fi fost scrisă
ca raza înainte de naşterea stelei

Sunt imposibilitatea propriei mele fiinţe

şi, sărutându-mi umbra,
îmi luminez moartea cu viaţa
care va fi
Iosif Fekete,
Monumentul Eroilor
Aerului
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Mari figuri ale exilului românesc

ILEANA, principesa (domniţa)
[…] În timpul celui de-al doilea război mondial se îngrijeşte de
militarii români internaţi în spitalele din Germania şi Austria sau din
teritoriile care au aparţinut Cehoslovaciei şi Poloniei, şi înfiinţează la
Bran spitalul pentru răniţi „Inima Reginei“. „Cu sprijinul clubului
studenţesc român din Viena şi al Biroului militar, organizat la
Consulatul român [...], Ileana colindă spitale pentru a alina suferinţele
ostaşilor români, dintre care mulţi vor fi transportaţi şi îngrijiţi în «
spitalul românesc », amenajat la castelul Sonnberg [reşedinţa
familiei], sau vor lua drumul ţării“ (Alexandru Popescu, 2000).
Activitatea caritabilă desfăşurată în România a fost evocată de
principesă în volumul intitulat Hospital of the Queen’s Heart (1954). La
sfîrşitul războiului, castelul Sonnberg este jefuit. Principesa Ileana
este silită să părăsească România la 7 ian. 1948, după abdicarea forţată
a regelui Mihai I.
„Când am plecat din Bran [...], un ţăran mi-a adus un coş de mere
şi mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar coşul trebuie să îl aduc
Prinţesa Ileana, copil înapoi.“
Consiliul de Miniştri al R.P.R. îi retrage naţionalitatea română
prin Decizia nr. 797 din 22 mai 1948. Rămâne din 1948 pînă în 1950 în Argentina, la Buenos
Aires, unde înfiinţează revista România şi Căminul „Regina Maria“, care acordă asistenţă socială
refugiaţilor români. Stabilită din 1950 în S.U.A., la Boston. În 1956, în timpul slujbei de Înviere
de la Biserica ortodoxă „Sf. Dumitru“ din New York, este ţinta unui atentat comis de un român
şi soldat cu moartea unui diacon. În cursul aceluiaşi an obţine drept de rezidenţă permanentă
în S.U.A., cu menţinerea cetăţeniei române. Întemeiază
fundaţia Free Romanian Scholarship, care acordă burse
studenţilor români din exil.
După moartea uneia dintre fiice într-un accident de
avion, petrece 6 ani de noviciat (1960–1967) într-o
mănăstire din Franţa, aflată sub jurisdicţia canonică a
Patriarhiei ortodoxe din Constantinopol, se călugăreşte
(maica Alexandra) şi întemeiază în 1967, pe un teren pe
care îl cumpără în Ellwood City, Pennsylvania, o
mănăstire ortodoxă pentru maici („Schimbarea la
Faţă“), aflată sub jurisdicţia Arhiepiscopiei Române din
S.U.A. şi Canada. În cimitirul acestei mănăstiri ridică în
memoria victimelor din închisorile comuniste o troiţă
sfinţită la 6 aug. 1985. Volumul memorialistic I Live
Again (1952) oferă numeroase informaţii despre
activităţile caritabile desfăşurate în timpul celui de-al
doilea război mondial, despre evenimentele de la 23
aug. 1944, ocupaţia sovietică a României şi noua Maica Alexandra
politică a liderilor comunişti (Ana Pauker, Emil
Bodnăraş), precum şi despre tratamentul la care au fost supuşi membrii Familiei regale în
momentul expulzării din ţară. […]
Fragment din Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989 de Florin Manolescu, ediţia
a doua, Editura Compania, 2010
N.R. Câteva date:
Ileana a fost fiica preferată a reginei Mariei de România.
A fost crescută cu dragostea față de România, poporul, tradițiile și limba română .
A studiat sculptura cu Ion Jalea și pictura cu Jean Al. Steriadi .
Pasionată de sport, mare și călătorii a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă. În epocă, ea
era singura femeie din România care poseda un astfel de brevet.
In 1931 s-a căsătorit din dragoste cu arhiducele Anton de Austria, prinț de Toscana .
Au avut împreună șase copii. Au divorțat în 1954 .
A părăsit România odată cu regele Mihai, în ianuarie 1948 , stabilindu-se în Argentina apoi în
SUA.
În 1954 s-a recăsătorit cu Dr. Ștefan Isărescu în Newton, Massachusetts, mariaj terminat în
1965 prin divorț.
Principesa s-a călugărit după ritul ortodox și, sub numele de Maica Alexandra, a devenit
stareța mănăstirii „Schimbarea la față" din Ellwood City, Pennsylvania, până la moartea sa în 1991.
Maica Alexandra a vizitat România în septembrie 1990, la vârsta de 81 de ani și suferindă .
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Scriitorii comitatului
Paulina Popa
Până la moarte... Aprilie
zicea: sunt cele mai frumoase
cum am îmbătrânit frumos poeme!
când mantia aceasta bătută în nestemate
a fost prea grea pentru sufletul meu dar despre marele spec-
atât de chinuit zile şi nopţi tacol
pe cărări îmbâcsite de ură? ce ştii să spui
despre scena ornată
zicea: cu mii de stele şi steluţe
cum am trecut pe drumul acesta cu cerul încărcat de ape
cu picioarele mele obosite
de atâta alergat printre viperele sociale? dar despre marele spec-
tacol
zicea: despre oamenii aceştia
acum să mă aşez înalt şi cuminte înveşmântaţi în alb
între ierburile verzi şi grase cu mâinile pline de nisip
cu bănuţul în palmă, chiar dacă pietrele
mulţumind pentru ochii erau mult mai puternice
pe care mi i-a dăruit şi mulţimea semnelor din ele
ca să pot privi cu ei culorile acestor flori mult mai bogată
departe de flăcările ce ard..
ard... dar despre pragul ce trebuie micşorat
ard cântând printre poeme ca actorul să poată trece
dar despre cărarea ficţiunii
despre lacrimile bucuriei
ori despre tristeţea similară
cu cea a unui lup ce înseamnă drumul
ca nu cumva
să rătăcească la întoarcere

Mariana Pândaru
Poveste de iarnă
Stăm la fereastră şi privim
cum cresc în jurul nostru zăpezile
şi cum candelabre de gheaţă
coboară din cer – uriaşe –
să ne amăgească pe noi
singuraticii

Dar noi, din păcate,

În raiul cu sentimente echilibrate suntem în vria
Dragă frate întru credinţa cuvântului propriei noastre ninsori.
suntem prizonierii
unei clipe albastre „Ce-i afară şi înăuntru“
Căci de o vreme şoptim pe rând
strigare-n pustiu este ca de la ecou la ecou
declaraţia noastră de dragoste. „Ce-i afară şi înăuntru“
pe când –
Aici – în rotundul ochilor noştri
în raiul cu sentimente echilibrate se-arată dansul neînfricaţilor
unde pasărea e ca o umbră de pulbere şi frumoşilor cerbi.
nu e loc de nici o dezordine interioară.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
N-au învăţat să iubească
Era seara târziu când am recunoscut în
receptorul aparatului telefonic vocea
politicianului. Nu m-am gândit atunci nici o
clipă al câtelea eram pe lista celor pe care urma
să-i contacteze pentru a-i invita la o discuţie.
„Domnule, mi-a zis, ne aflăm împreună pe
aceeaşi corabie în derivă gata să se scufunde.
Te rog lasă la o parte neutralitatea şi vino până
aici să vorbim. Ai văzut ce scriu ziarele, cât de
mult am scăzut în sondaje?! Am o idee
generoasă de revigorare a partidului”.
După revoluţia din ’89 făcuserăm
împreună politică ecologistă până ce el a
trecut în barca de acum în derivă, iar eu m-am
lăsat convins de o nemţoaică la Hanovra că
ecologiştii au apucături comuniste şi-am
părăsit bărcuţa în care navigam.
Deşi era târziu, curiozitatea scriitorului m-
a hotărât să-l vizitez pe V. în chiar seara aceea.
Mai ştii, mi-am zis, insul poate avea într-
adevăr o idee genială. Toate marile progrese
ale omenirii au fost rezultatul unor asemenea
idei.
De pe trotuar l-am văzut plimbându-se
agitat prin noul sediu al fundaţiei „Pentru o
societate democratică” al cărei artizan era. Am
Radu Roșianu,
Îngeri căzuți
Cornel Nistea
ezitat să intru, să-i întrerup şirul
raţionamentelor. Cândva am intrat totuşi, iar
el m-a primit cu afecţiune. S-a întors spre
micul bar de acolo: „Whisky, coniac,
gheaţă?...”
Şi-n vreme ce eu gustam din nobila
băutură, el şi-a reluat plimbarea agitată. L-am
auzit spunând cu patimă: „Îl urăsc! Îl urăsc! Îl
urăsc!”. Momentul mi-a părut neverosimil. S-
a mai plimbat o vreme repetând tirada, apoi s-
a întors spre mine să-mi vadă reacţia. „Nu
înţeleg. Pe cine şi de ce îl urăşti? Te rog
explică-mi şi mie”. „Cum, n-ai înţeles? Pe
ticălosul de B. După ce a ajuns în Parlament,
ba mai are şi o funcţie guvernamentală, nu
mai încetează cu presiunile şi abuzurile. Cu
pretenţiile lui mi-a distrus liniştea şi sănătatea.
Am stat două luni internat în spitalul de
psihiatrie”. Nu ştiam asta. I-am zis: „Dragul
meu, nu cred că deputatul ţi-a făcut un rău
atât de mare încât să-l urăşti, apoi tu eşti lider
al unui partid creştin-democrat a cărui
doctrină are la bază iubirea aproapelui. Eu zic
că îl deteşti, nu îl urăşti”. Privirile i s-au aprins
parcă şi mai mult: „Îl detest! Îl detest! Îl
detest!” Apoi, după o mică pauză: „Uite de ce
te-am chemat. Până la alegerile zonale mai
sunt două luni. M-am hotărât să candidez
pentru funcţia de preşedinte. Ticălosul de B.
trebuie înlăturat cu orice preţ. N-ai vrea să mă
secondezi, eşti un om necompromis politic...”
La convenţia partidului i-au venit în ajutor
de la centru preşedintele partidului şi doi
vicepreşedinţi. Cu toate acestea, bolnavul de
putere a eşuat. Nu s-a lăsat însă. El şi echipa
lui au continuat să urască şi să semene vrajbă,
încât în cele din urmă partidul s-a rupt în
două, iar marele partid istoric de altădată n-a
mai îndeplinit la alegeri pragul electoral de
intrare în Parlament, ba au ajuns pe punctul
de a se dezintegra, pentru că oamenii de acolo
n-au învăţat să iubească.
28 iulie 2005
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Zoon politikon
Proces verbal fără Kafka
Memoriei lui Mircea Eliade
şi lui Robert Charroux şi Gustave
le Bon
Nomenclaturişti, spurcată
spermă-n gloată!
Zvârlită-n monstrul anistoric,
zloată
A Verbului încolăcit ! Cernegură
zburată
Stalino-hitleristo-ceauşată !
Ei sunt aici, ca stirpe -înneghinată
Grădini mentale terror, sigilată,
Ceramica minciunii-ncenuşată
Sămânţă cernobâlă-iradiată !
Bunici, părinţi, sunt mai ucişi odată!
De-a lor lucrare-n orb, şi traşi pe roată
În centrifuga- concasor, cea scelerată.
Tu unde, răstignit de fameni, Tată,
Vei reveni în iarna lumei stigmă beată?
Ochii-i închid, să Văd ce ni se-arată.
interior revelaţia astfel vibrând lacrimariu
La ce folosul, dacă înc-odată
Te laşi minţit, mereu massificată,
Determinîndu-ţi plasma, emanată ?!
Cel ce trădează-i Asasinul, Tată !
Noi n-am trăit, ci-n parte-am fost ucişi
În lumea-n care însuşi verbul minte
Iar El, netezitorul de morminte,
Numără gropi prin iambii circumcişi.
La ce să-i cauţi în ochii deocheaţi
Pe beizadeii orbi la uitătură
Neînstare a iubi, mânaţi de Ură ?
Complici ca fii ai Traumei prenatale (?)
Retro Satan, Egregor de furnale !
Fievă -n Veac incestul charmă, iarăşi,
Estem, mă darling, celoveci, „tovarăşi” !
Coda: E-a ta iscoada ce făcu istoria
Acolo-n slava stranie, la Moria,
„ E hyeh Asher Ekyeh? „ Ego sum...
Qui sum” ? Mort grâul, ca uium !
Vei reveni în iarna lumei stigmă beată?
Ochii-i închid, să Văd ce ni se-arată
Sophia, fiica noastră, preacurată!
Eugen Evu
Intrarea
Decembrie, fagii purpurii
fac geloase
Cascadele orgasmele
celuilalt zeu
Cine am fost cine ciclicul eu
Rebel redevine-n căutarea
zânei frumoase?
*
Unde sufletul îşi mai aduce
aminte
Între veghe şi vis alba mierlă-n azur
Şi porumbelul de stâncă complice cu
vântul
Cuvântul ca sânge-nspumat hermeneic
Care vede când pe sine se minte?
*
Se resoarbe prin joc luminişul
cu miei pe morminte
auriu al florii de rug şi negrul reciproc
se devoră
electronică, fractalică horă.
*
Îngenunchiată-i lumina în Melos
Ca bărbatul în faţa Femeii...
A inseminare prin regnuri toate astfel se
vor!
EA veriga absentă-n filogeneză
A Enteleheii
Anima Animus întru Sofia ce-o doriră şi
zeii.
*
Unde-i între palme-mpreună cuibul
Culcuşul zburat al amantei
Între El şi Făcutul din roşă argilă şi duh
Lilith clonînd, Eva geamăna enigmă a
Quantei
Izvor sublimând în ulcior, vrana lui
Mă-nvăţase sărutul !
Domine! Vibrează fagotul şi flautul
Gâtlejuri străpunse
Ale Lebedei care rămase în iarnă
din Hiperboreea?
Felurimea Unicei pe care –am
alungat-o cu umbra, Femeia,
mă va bea din cuvinte să-l nască pe Fiul,
Scânteia ?
*
Aici, la sanctuar, redevine rostirea
Genezică ardere,
Se reumple de zumzet metafora
Şi privirea-i sărut
Adeverească-ne logosteaua
Prin Logos,
Împreunarea-n Aminul
Născut, nu făcut !
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Eu sunt European!…
În credinţele asiatice stomacul este un ultimă instanţă, când instinctul rupe
centru energetic spiritual deosebit de echilibrul, comportamentul depăşeşte orice
important, nu întâmplător japonezii normă de conduită şi individul devine, pur şi
considerând că doar suicidul prin „hara-chiri” simplu, o fiinţă flămândă condusă doar de
(autospintecarea rituală a stomacului) poate instinct.
spăla onoarea pătată prin cine ştie ce Am făcut această întortocheată divagaţie
împrejurări care nouă, europenilor, ni se par din sentimentul de inconfort pentru
dificultatea pe care o întâmpin, de obicei, în
intenţiile de a mă face înţeles de interlocutori
în privinţa propriilor mele convingeri legate
de Europa şi integrarea noastră europeană,
probleme cărora le înţeleg valoarea şi
importanţa, dar nu le înţeleg modul de
abordare practicat de guvernanţi. Nu m-aş fi
apucat să bat apa-n piuă pe această problemă
dacă nu aş fi fost incitat de o întâmplare pe
care am trăit-o, cu puţin timp în urmă, cu
ocazia unei vizite într-un oraş înfrăţit cu
Hunedoara din Ungaria.
După o vizită amănunţită urmare căreia
am cunoscut o firmă prosperă cu capital mixt
(75% acţionarul privat german, 25% statul
ungar !!??) în care ne-a impresionat nu numai
nivelul performant şi automatizarea fluxului
de producţie, dar mai ales grija faţă de angajat
a patronului, l-am reîntâlnit pe foarte
prietenosul şi volubilul cetăţean din staful
firmei ce ne-a condus pe tot parcursul vizitei,
la o serată ce s-a prelungit lângă câteva pahare
cu vin bun. Ei bine, simpaticul interlocutor cu
care, din păcate, nu mă puteam înţelege decât
prin translator, el ştiind ceva germană
Un dac în Italia iar eu doar ceva franceză, mi-a
Grădina Borghese – Roma mărturisit că soţia lui e din România,
dobrogeancă, şi că ea ştie româneşte şi
adesea nesemnificative sau absurde. a fost foarte încântat să afle că soţia mea e o
Poate că acesta este un înţeles mai ascuns maghiaro-germană ce ştie ungureşte, fapt
şi mai elevat al vorbei româneşti de duh care, pe lângă acea simpatie reciprocă de
„conştiinţa trece prin stomac”, dar, cu natură empatetică ce se naşte între doi oameni
certitudine, sintagma este de un realism din priviri atunci când caracterele lor sunt
tulburător în semnificaţia sa cea mai profană. compatibile, ne-a apropiat şi mai mult.
Însăşi psihologia aşează, prin prisma Încetul cu încetul vinul bun l-a toropit pe
priorităţilor individului, social structurate sub amicul în cauză ce se afla aşezat în dreapta
forma „piramidei lui Maslow”, problema mea şi, la un moment dat, capul său a avut
necesităţilor fiziologice dictate de stomac tendinţa să-i cadă cu bărbia în piept, fapt care
drept „prioritate zero”, iar marele Napoleon a l-a trezit puţin din amorţeală, dar suficient cât
aşezat, prin sintagma „Foamea şi sexul sunt să murmure: „ – Ich bin Europäer !…..(Eu sunt
axa universului”, nevoile stomacului drept European !)” . Această declaraţie instinctuală,
centrul (şi cauza) mişcării. făcută sub influenţa binecunoscutei licori a
Caruselul exemplelor ar putea continua, adevărului („In vino veritas”), m-a
dar ceea ce este evident trebuie doar amintit, impresionat foarte tare, dându-mi seama că
nu şi demonstrat. Cu toate acestea trebuie amicul meu conjunctural se simţea într-
remarcat că foamea este o stare dictată adevăr european, şi aceasta nu doar prin
fiziologic, iar individul flămând nu acţionează faptul că sufleteşte era deschis şi compatibil,
pentru satisfacerea acestei nevoi fireşti mânat prietenos şi sociabil, rasa sau naţia necontând
de „nobile şi măreţe idealuri”, el o face mânat pentru el, ci mai ales prin faptul că el se simţea
de cel mai pur instinct. Concluzia firească este acceptat în rândul celorlalte naţii europene, şi
aceea că, în frământarea sa pentru aceasta nu la modul declarativ, ci pentru că el
supravieţuire, individul educat social, dar are în spate un patron neamţ care-l apreciază
flămând, pune cât pune în balanţă cu şi-l plăteşte bine şi Europa îi este oricând
instinctul de supravieţuire toate principiile şi deschisă de-a lungul şi de-a latul, având în
normele sociale în care a învăţat să trăiască,
încercând să găsească o cale de mijloc, dar, în
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
mod real posibilitatea, nu perspectiva, să o
cutreiere, dacă vrea, de pe poziţia omului ce
se plimbă liber în casa lui. Deci amicul nostru
nu spunea prin exclamaţia sa: „Eu sunt
pentru o uniune europeană, eu votez oricând
pentru aşa ceva !”, el îşi manifesta clar poziţia
sa reală de cetăţean al Europei pentru că se
simţea aşa, pentru el Europa era ceva
palpabil, nu un vis frumos sau un Eden
amuşinat printre gratiile sărăciei. Şi atunci
cum se pot simţi europeni cca. 90% din
cetăţenii României ale căror trebuinţe îi
aşează la baza piramidei lui Maslow, drept
căutători de hrană şi adăpost şi care ar intra
în Europa cu statut de cerşetori sau, în cel mai
bun caz, dacă ştiu să se gudure, slugi? Cum
ar putea percepe oare omul flămând
aspiraţiile sublime ale integrării într-o
Europă din care, până acum, n-au sosit decât
tot felul de „Komisari” care să ne acuze, ba de
xenofobie, ba de antisemitism, ba de tot felul
de pogromuri inexistente, dar nu s-a găsit
măcar unul care să ne „acuze” deschis în
Consiliul Europei că suntem muritori de
foame într-una din cele mai bogate ţări ale
lumii?
Preocupat de obţinerea pe orice căi a Un dac în Franța
tainului zilnic, românul care-şi mai permite o Muzeul Luvru - Paris
emisiune de ştiri la TV sau radio, schimbă
scârbit canalul când îi vede pe aleşii noştri nivelul 3 (trei), deasupra motivelor fiziologice
făcând spume la gură cu integrarea europeană şi a celor de siguranţă (adăpost, asigurarea
şi euroatlantică. condiţiilor de muncă şi viaţă). Ocupaţi-vă de
- Aţi face bine, stimaţi cârmuitori ai asta dacă vreţi să ne simţim europeni, altfel
destinelor noastre, dacă aţi mai citi şi niţică vom intra în Europa cu mentalitatea slugii ce
psihologie, pentru că piramida trebuinţelor intră cu şalele îndoite de temenele în vila
umane a lui Maslow v-ar învăţa că trecerea de stăpânului la dereticat şi, eventual, se înfruptă
la un palier la altul se realizează atunci când cu ceva resturi rămase în farfuria acestuia!
este asigurat un minimum necesar, un prag de Faceţi-ne să ne simţim şi noi Europeni!
satisfacere abia dincolo de care încep să apară Aşa să vă ajute Dumnezeu!
nevoile de ordin superior. Or, motivele sociale P.S. Acest eseu l-am scris în 2005, când
(nevoia de afiliere, de apartenenţă la un grup, românii doar visau la Uniunea Europeană. Dar
de identificare cu alţii) în rândul cărora se constat, cu regret, că este mai actual ca oricând.
poate încadra integrarea europeană se află pe Ion Urdă

Dumitru Tâlvescu
Samsarul de cuvinte îmbie şi
socoate,
Doar amăgiri pe bandă şi împarte
Iluzii amorţite, noapte de noapte
Pentru naivi ce-şi spun vorbele-n şoapte.
Adună resturi de cuvinte, încet la ora şapte
Pentru alţi fraieri, cu minţile necoapte
Care-şi creează cu dorinţi deşarte
Lungi drumuri ce duc înspre departe
Pierzându-se tăcut, între nisipuri moarte.
Ca un polog nestrâns, în şirul verii sterpe,
Îmi stau ascunse gândurile-n ploaie
Ea, aşteptata peste câmp şi vale
Să-mi descreţească fruntea şi să-nmoaie
Din neştiute ceasuri, amiezi fără culoare.
Cu mintea dus-aiurea, ghicind spre cele
sfinte
Iluzia de bine purtată sub veşminte
Hoinar bezmetic eul mă-ncovoaie
Lăsând la voia sorţii prelegeri despre soare
Lumină şi furtuni în nesperat cortegiu
Clătind înspre apusuri melodios arpegiu.
Realitatea nudă îmbie şi socoate
Ce drepturi false îşi caută şi le scoate
Dintre speranţe albe, cuprinse de-nserare
Pe cele bune, lăsate spre păstrare
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Geo
Galetariu
O istorie cu doi copii
am fost de trei ori şi încă
o dată în locul acela unde
numerele se ofilesc acolo respiră
zăpezi într-un zenit improbabil şi
astăzi aş fi vrut să fac asta
o experienţă cu nasturi sidefii de
care ne dispensăm cu teamă ca de
amneziile din ţara viitorului când
se petrec toate astea tu creşti iepuri
şi muţi piedestale în curtea reginei
acolo pe la şapte şi un sfert ne-am
trezit cu zornăit de lanţuri şi monede
în palmele transpirate de emoţia
revederii "te-am căutat şi nu te-am găsit"
dar cine mai locuieşte-n prăpastia de
sub glezna piticului verde el duce
cranii de vacanţă pe plajele nimicului o in-
tolerabilă împăcare cu cei ce tac
înverşunaţi şi sapă la temelia
gloriei ca nişte satrapi de zile
bune dac-aş fi în locul tău aş
trage un glonţ în umbra aia
în umbra aia care trădează
umbra aia nu trădează doar traduce
mişcări de care nu eşti conştient şi
aici se sfârşeşte o istorie atroce cu
doi copii care nu mai vin şi nici
nu se mai ţin de mână
Cu aceeaşi lăcomie
am pipăit realitatea
am smuls-o din rădăcini
apoi am dus-o în retortele reci ale zilei
soare nu mai era
păsări nu mai erau
nimic nu mai era
în lumea care dispăruse de mult
doar realitatea pe malul acela fierbinte
muşca din noi cu aceeaşi lăcomie
uimită
Ioan Barb
alunecări printre gene
în curând se vor termina şi sărbătorile
iar cadourile voastre vor îmbătrâni
în pod aşteptând cuminţi pe rafturile cu ani
va mai trece o vreme până când
podul de gheaţă se va topi
şi va picura în somnul vostru
amintire cu amintire
dar până atunci
mă voi întoarce la nopţile cu ochii tulburi
blândele mele partenere de veghe
dosite după jucăriile din pluş
măcar acestea nu-mi vor ghici viitorul
numărându-mi în gând paşii cu soţ
şi nu-mi vor cere clipele de tandreţe înapoi
voi contempla nepăsător acest prezent
un steag pâlpâindu-şi lumina afumată
telefonul va suna enervant de trei ori
dar receptorul nu se va clinti din furcă
pentru că în pieptul meu s-a cuibărit o
pasăre albă
sub aripile ei am putea închipui povestea
noastră
dar nu voi ridica receptorul
şi nu voi şti dacă ai fost la celălalt capăt al
firului
iar ipotetica noastră idilă
va rămâne o amintire fără trecut
uitarea îşi va încinge brâul
adunând de pe buzele mele aburul tău.
învierea din tunet
unde este Dumnezeu te întrebi
dar nu înţelegi ce putere
începe în tunet primăvara
spală cerul în aurul
desprins de pe aripi
fiecare om
intră în ziua sa şi adoarme
ca un făt în placentă
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Note de boemă
George V. Precup. Iarna sibiană
Iarna mea sibiană, se pare, nu-şi va topi hlamida de gânduri
vreodată. Chiar dacă micul meu periplu prin marele la suflet
cenaclu al artgoţilor are o mică încheiere, dar relativă, chiar dacă
artgoţii sunt preumblaţi în semne cu interesul părintelui Călin
Sămărghiţan (aşa l-am botezat eu dar poate se scrie
Sămărghiţan... mie îmi sună bine şi cu ean), care a adus cenaclul
ARTGOTHICA în curtea boemei Atrium de lângă Podul
Minciunilor, acolo unde un pian bătrân găzduieşte un jazz nocturn
(de parcă jazz-ul poate fi altfel) şi plin de farmec, îmi voi da speranţă
că şi ultimul partener de boemă cunoscut cu prilejul „Expoziţiei
de poezie” va fi blagoslovit în slove bahice, aici în Boema bucure-
şteană, cu bun augur.
Ăst domn al poeziei, chiar cel mai hâtru la ani dintre cei prezenţi, este un veritabil stăpânitor
al stihurilor. Se semnează, după cum îl şi cheamă, George V. Precup. Născut la Borsec, probabil
că de-aia nu bea vin cu străvechiul borviz al boemilor de alt-dat, George are licenţă şi masterat
în istorie-antropologie, şi e dătător de drepturi de autor la Uniunea Compozitorilor şi
Muzicologilor. Membru şi al Uniunii Scriitorilor, acest Crăciun autentic al poemilor e alb şi nins
ca de la natura liricului în sine. Versurile lui cuprind adâncime şi coerenţă, sunt fabuloase dar
nu fabulatorii şi te împroşcă peste lectură cu gândire şi neînţelegere ca de la zenit la nadir, te
scoboară atent în abis apoi te preumblă la înaltul ceriului cu dalta prefăcătorului şi mânuitorului
de lumină. Versurile domniei sale te lasă prost şi te luminează deopotrivă. Sunt pilduitoare şi
vehemente deodată. Sunt lascive în drumul spre neant şi bahice în luntrea în care se trece Styxul.
Veselia lor e cutremurător de tristă.
Dar să lăsăm poetului ce-i al poetului. Dreptul cititorului de a-l beşteli ori a-l îmbrăţişa în
poemul lui dat boemei către azi.
de Valentin LEAHU
„Arta fugii şi cât voiam să-mbătrânească
Sava Henția, în carnea mea
S-au scorojit tristeţile vecine
cuarţului dând de întreg Frați să mă pătrundă mireasma
veghea a prins cheag părului de miere ascunsă
şoptitor să rămânem fără porunci.
aliniate pe cingători s-au În risipă stau combinaţiile,
topit peceţile şi-n ea am catifeaua încifrată,
intrat ca într-o Americă splendoarea apusă,
tropicul rispirea înmulţind- membranele lumilor verzi
o, întorcându-se în rai,
semănând cu un foşnet, cu în risipă mătasea bogată ce
o alunecare răcoroasă de crapă...
curbe Ce să fie această mână
de smirnă ne-am devenit şi care mă scrie, sufletul pe
ecou. care calcă nimicul,
Femeie în care cădeau mări cum să cunoşti omul, dacă
şi se topeau mărgăritare nu cunoşti părţile din care e
lămâiul plăcându-i mai alcătuit întregul ce scapă
mult vederii,
decât ieri... simţit ca sinele Domnului,
n-am găsit smerire şi geamăn,
tulburat de sunt, inimii ce cum cel care scrie îşi are
i-am găsit ecou geamănul nevăzut şi neauzit
de logosul i-l simt ca pe un ce nu moare cu el,
început de lapte omul, care se dezbracă,
făcându-se ca la începuturi după moarte, de riduri.
inima mea, fierăstrău Dar lucrurile, în colţuri
luminos înverzite, pe alocuri
trezind ce-i clar, în sticloase, cum să le cunoşti
aşteptare. când după moarte, cu riduri
Dimineaţă să fie... se îmbracă,
De încep să văd ce nu e de dacă nu o mai cunosc pe ea...
văzut În aşteptare stă inima, pe
puţin câte puţin să simt ape plutind
divinul fără mine pe buze, se va
când ea, în coajă tulburată, face răcoare
din străinătatea mea dar lumea, din nou, va
plecând, începe!”
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Ideea de boemă a unui optimist

Ora – „era”
constrictivă,-
boemei vine, în
arealul transilvă-
nean, la modul cel
mai semnificativ, cel
puţin pentru mine,
din Cercul de la
Sibiu, unde aveam să
îmi întâlnesc în timp
mentorul, pe Ştefan
Augustin Doinaş, şi
să îi cunosc pe
corifeii Ion Negoiţescu, I.D. Sîrbu, Stanca, prin
concitadinul Dan Constantinescu, cel ce avea
să sfârşească tragic în exil, în Germania. Acel
spirit dintr-acolo, venise şi în boema mai
degrabă proletcultistă hunedoreană, una pe
contrasens prin Iv Martinovici, Neculai
Chirica, Otto Stark, Nicuţă Tănase, Vasile
Nicorovici, Victor Niţă, ş.a. - cu toţii aderenţi
pe-atunci la cerchismul braşovean cam
militarist- cazon- înregimentat, al lui Radu
Theodoru, (!), oraş ce se numea pe-atunci
Oraşul Stalin! Prin saltul de timp până la
Cenaclul de la Păltiniş, via Noica, aveam să-l
„redescopăr” printre sibieni, pe bunul confrate
Silviu Guga, iar prin acesta, şi pe omul
primum-movens al revistei Cenaclul de la
Păltiniş, Valentin Leahu. Suntem cumva într-o
spirală care face iluzia Cercului drept captiv,
boemismul românesc continuînd a se constitui
în Şcoli - iar sub deviza de cândva a Cercului
Sibian, regula dăinui „ Vine cine vrea, rămâne
cine poate”. Evident, a rămâne înseamnă
mereu a dăinui prin operă, dacă aceasta, ( şi
TIMPUL DIN EA, - îşi vor proba perenitatea.
Valentin Leahu mi-a deschis o rubrică în
revista sibiană, şi se pare că autograful dsale,
scris „ cu o prietenie nesperată şi cu mult
drag”, mă obligă să continuăm în
reciprocitatea acestui spirit, autentic boematic.
„Apusul vinului în
călimară” este titlul
inspirat subtextualist,
al aluziei la „in vino
veritas”, al unui climat
de grupare de tip
Caragialiana – Căruţa cu paiaţe
Valentin Leahu
lectură ( boemă), al muncii acribice în cazul său
a sub semnul Empatiei ce totuşi selectează,
constructiv şi valoric, actanţii creaţiei literare şi
artistice din areal, dar şi spaţii tangente,
inclusiv din afara ţării. Iată un moto-cheie, în
spirit pur villonian şi chiar post-baudelarian:
„ Boema nu-i o simplă epopee/ e o alunecare
printre stânci/ o bibliotecă-n brânci/ şi-o sticlă
comparată cu-o femeie/ Boema e o dragoste
amară/ fără de care viaţa-mi n-are rost/ boema
e o zi de post/...apusul vinului în călimară”. (V.
Leahu).
Citind impresionata înşir’te mărgărite din
cele 152 de pagini, un lucru e cert: vinul amar-
de-leac şi alinare antialienare, textele adică,
sunt tot atâtea nobile degustări dintr-o cramă
în care, cine ştie, ştie, „ nebunia vinului în
iunie” nu a avut loc! Nu s-au oţetit prin voalări
ale memoriei afective, amintirile, evocările,
impresiile, nici amorurile; oximoronul
dadaiştilor d’antan, nu înrîieşte, diogenia, un
suflet CUMINECANT, care are nevoie mai
mult de a iubi, decât a fi iubit! Cei ce se perindă
în paginile cărţii sunt cumva într-olaltă ,
dincolo de situarea lor temporară, biografică,
în zonele sana frontiere ale regiunilor ţării.
Evocările sunt pline de şarmul simpatiei, fie
privindu-i pe scribi, pe plasticieni, pe artişti,
celebri sau nu, istorici, filosofi, eseişti... ş.c.l.
Nu văd similitudini cu niciun alt memorialist
de acest tip, (atipic) – ci numai şi numai patosul
colocvial, boematic. Unii sunt evocaţi cu un
tonus exotic, cuceritor, alţii cu umor, ironie şi
– într-un cuvânt,- generozitate. Mă rezum la
aceste simpleroze, opinînd că în actuala
explozie de „ invetar” al Memoriei Culturale
româneşti, necosmetizate, Valentin Leahu face
un excelent serviciu magicului„ concept” de
boemă: a optimistului incurabil, pe
contrasensul depresiei (cam) generale.
Eugen Evu

hedonist, fără excese,

conform socraticei
Ioan Bolborea,

sentinţe a Mensurei:
via anticei „ Meden
agan”. Cenaclismul de
tip ...platonic (v.
Heidegger), noican
rodeşte acum la Sibiu
prin revista şi editura
celor ce fac literatură
TRĂIND-O. Cartea
sus-numită este un
colocvial al notelor de
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

„Almanahul scriitorilor de la noi”

C. LACEA
Născut în 1 Iunie 1875 în Braşov. Studiile academice şi le-a
făcut la Pesta, Munchen, Lipsea şi Paris. E doctor în filologie,
profesor la şcoala reală din Braşov.
Lucrări:
1. Colaborează la Dicţionarul Academiei.
2. Untersuchung der Sprache der „Viaţa şi petreacerea
Svinţiloru" des Metropoliten Dosoftei. Leipzig, 1898. (Teză de
doctorat).
3. Manual de limba germană.
4. Conversaţii române-germane-franceze. 1904.
5. loan Popea: Carte de cetire, ediţ. V., revidată. 1905.
A colaborat la diferite ziare şi reviste româneşti şi la revista
germană „Die Karpathen".

Viaţa cuvintelor în limba noastră

Cuvintele servesc la exprimarea gândur ilor noastre în vorbirea articulată. Raportul dintre
un cuvânt şi o noțiune e stabilit de tradiţie sau de o convenţie inconştientă. în funcţiunea lor,
cuvintele sunt foarte mult ajutate de eventuale gesturi, de intonare, modulațiunea tonului,
pauze, legătura sintactică, etc. La fiecare cuvânt deosebim o parte fiziologică, externă, adecă
sunetele şi o parte psihologică, internă, adecă însemnarea lor. Cuvintele sunt supuse unei
evoluţiuni asemenea vieţii unui organism.
Averea lexicală a limbii noastre ne-am adunat-o pe căi diferite. La fondul moştenit din limba
latină vulgară, care-l frământă zilnic cărturari şi analfabeţi mai mult decât alte cuvinte ale limbii
noastre, s'au adăogat de nevoie sau uneori fără rost derivate, cuvinte împrumutate din limbi
străine, formaţiuni onomatopoetice sau spontane, etc. Cuvintele moştenite nu le-am păstrat
intacte. Forma lor externă a suferit atâtea schimbări tonetice, încât de multe ori e greu să
recunoşti etimologia unui cuvânt. Mai curioase şi uneori neexplicabile sunt schimbările de
înţeles. Sunt unele cuvinte care până la un timp au avut un înţeles oarecare, apoi printr'o trecere
domoală sau bruscă ajung de servesc de vehicul altei noţiuni, şi sunt altele care se prezintă în
acelaş timp şi pe acelaş teritoriu ca haina unor noţiuni care n'au nimic comun una cu alta sau
sunt chiar contradictorii. Aşa vedem, de pildă, că verbul „a auzi", printr'o remarcabilă trecere
de înţeles dela perceperea prin auz la cea prin miros, se întrebuinţează, în Moldova şi în
Bucovina, subt forma reflexivă, şi cu înţelesul de „a mirosi (rău), a puţi", şi se zice: „în casa rece
şi neîngrijită se auzea mirosul de mort". (S. Nădejde), sau „Oul se aude rău", etc. Altă dată
cuvinte vechi româneşti, cu înţeles bine definit, combinate cu alte cuvinte şi formând o
locuţiune, iau accepţiuni nouă, neadmisibile în alte combinaţii. Aşa se zice în România şi în
Bucovina „a bea tutun" în loc de „a fuma", după turceşte, pentrucă Turcul, de fapt, suge din
narghilea. Uneori găsim la scriitori care vor să se apropie de graiul poporului, dar n'au trăit în
mijlocul lui, accepţiuni nouă pentru cuvinte populare. Aşa d. ex. cuvântul „baieră" cu înţelesul
„adânc, adâncime, fund" la I. Vacărescu şi Odobescu. Acest bun prozator de altfel mai dă
verbului „a bănui" şi înţelesul neobicinuit „a ghici, a afla". Şi cine se mai gândeşte astăzi, că
cuvântul nostru „birjă" însemnează în limba rusească „bursă", înaintea căreia stau trăsuri de
piaţă şi numele căreia a dat prin metonimie naştere înţelesului de „trăsură de piaţă". Metonimie
analoagă prezintă cuvântul franţuzesc „fiacre", împrumutat din numele propriu „Saint-Fiacre"
cum se numea edificiul, înaintea căruia se stabilise cel dintâi birou de birji în Paris. Am spus
mai sus că de multe ori suntem nevoiţi să primim cuvinte din limbi străine, mai ales când e
vorba de o noţiune nouă, ca telegraf, bicicletă, automobil, etc., pentru care bunul simţ nu
permite a se fabrica cuvinte din elemente româneşti.
Dar, unde e viaţă, e şi moarte. Dicţionarul limbii române înregistrează o mulţime de cuvinte
întrebuinţate odată, iar astăzi ieşite sau pe cale de a fi scoase din uz. Unora le curmă viaţa
neologismele, şi durere, nu arare ori cad victimă cuvinte vechi şi frumoase româneşti, altele pier
odată cu noţiunea. De grupa aceasta să ţin cuvintele care arată instituţiile, boieriile, dregătoriile
vechi etc. Soartea aceasta au avut-o multe cuvinte întroduse în limba noastră pe timpul
Fanarioţilor, ca „beilicciu, berat, beratliu", etc. De o existenţă efemeră sunt apoi multe cuvinte
formate de scriitori, în literatura noastră veche s'au distins între alţii metropolitul Dosofteiu,
Cantemir, mai târziu P. Maior, Konaki, apoi Costinescu cel cu dicţionarul şi alţii. Dar din fericire
în limba noastră nu prea prind rădăcini astfel de formaţiuni.
Viaţa cuvintelor româneşti prezintă o icoană interesantă şi e strâns legată de istoria
zbciumată a poporului nostru.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Comedia zilei
Spitalul amorului
Printre răgetele şi mugetele campaniei electorale, dacă va mai rămîne ceva loc, vom
sărbători, în septembrie 20, 550 de ani de la atestarea documentară a Bucureştilor (20 septembrie
1459). Ar fi normal să apară cărţi, să avem evenimente comemorative, expoziţii etc. Anton Pann,
inegalatul antologator al muzicii noastre lăutăreşti de-acum un veac şi jumătate, este o figură-
emblemă a marelui oraş oriental. Cititorii vor avea dinaintea lor, după foarte multă vreme,
textele şi muzica, în transcriere veche şi modernă, într-o ediţie integrală (Spitalul amorului sau
Cîntătorul dorului, Editura Compania, 2009). Maneliştii de azi vor putea cînta în fine maneaua
de altădată, cea simplă, frumoasă, pornită dintr-un adevărat sentiment.
Pentru cititorii Anuarului propunem aici cîteva strofe din faimosul Spital.
P.R.

Bată-l Dumnezeu d-amor

Bată-l Dumnezeu d-amor,

Că m-a prăpădit de dor, Bată-l Dumnezeu d-amor,
Ziua, noaptea mă munceşte, Că m-a prăpădit de dor.
Trupul rău îmi chinuieşte. Umblu tot într-o uimire,
Pare că nu-mi sînt în fire ;
Bată-l Dumnezeu d-amor
Că m-a prăpădit de dor. Bată-l Dumnezeu d-
Nici un minut nu-mi dă pace, amor,
’N toată vremea n-am ce-i face. Că m-a prăpădit de dor.
Şi-mi făcu ponos în lume,
Bată-l Dumnezeu d-amor, Că mă-nchin lui pentr-un
Că m-a prăpădit de dor. nume.
Mă usucă, mă slăbeşte,
Viaţa îmi ticăloşeşte.

ANTON
PANN
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Scriitori din diaspora
Albert Camus, actual și peste 100 de ani
Anul trecut, la 7 noiembrie, s-au împlinit
100 de ani de la naşterea lui Albert Camus.
Chiar dacă opera sa este inegală, ea va trezi, cu
siguranţă, interesul cititorilor şi peste încă o
sută de ani. Camus este citit în continuare cu
acelaşi interes ca întotdeauna şi cantitatea de
literatură scrisă despre el şi opera sa este
enormă. La Montauban (Franţa) în toamna
aceasta îi este dedicat un întreg festival de
literatură ”Albert Camus, contemporanul
nostru”.
Ce ne-a atras şi ne atrage în continuare la
Camus? Poate că are dreptate cel care a spus
cândva că el a fost şi este un scriitor pentru
tineri – altcineva chiar l-a denumit, puţin
răutăcios, pe Camus “un filozof pentru
liceeni”. Pe lângă opera sa nu poate fi ignorat
faptul că el a fost unul dintre primii scriitori cu
adevărat mediatizaţi, din care sunt atât de
mulţi în zilele noastre. Camus a fost incredibil
de carismatic, mai ales atunci când apărea şi
vorbea în public în diferite contexte.
Cele mai multe despre Camus sunt deja
cunoscute. S-a scris despre copilăria sa în
sărăcie dintr-un cartier simplu de la marginea
Algerului. După ce tatăl său a murit în bătălia
de la Marne, în 1914, s-a mutat împreună cu
mama sa şi fratele la bunica sa din partea
mamei şi un unchi, într-un apartament mic,
înghesuit.
Bunica sa a fost o persoană foarte
dominantă şi Camus o descrie ca foarte
antipatică. Mama sa s-a întreţinut pe sine şi pe
cei doi fii ai săi lucrând ca servitoare la diferite
familii. În multe dintre scrierile despre
copilăria lui Camus a fost exagerat uneori
gradul de sărăcie în care acesta a crescut.
Mama lui Camus, Catherine, a fost aproape
surdă şi analfabetă. Dar pe ea a iubit-o Camus
cu profunzime. Ascultaţi doar cuvintele ”O
mère, ô tendre enfant chérie, plus grande que
mon temps” (“O, mamă, o drag copil fragil,
mai mare decât timpul meu”).
S-a vorbit mult despre altercaţia pe care
scriitorul a avut-o cu un student algerian la
Universitatea din Stockholm, în 1957, când
Camus a primit premiul Nobel. Camus nu a
fost susţinător al terorii FLN-ului (Frontul
National de Eliberare) şi nici al metodelor
violente practicate de armata franceză. El a fost
un susţinător al democraţiei şi al consensului,
profund implicat în problema algeriană. Când
a fost presat să răspundă în problema dreptăţii,
el a răspuns că dacă are voie să aleagă între
dreptate şi mama lui, el a ales-o pe mama lui.
Acest răspuns a fost adesea interpretat greşit şi
chiar atunci a fost greşit interpretat atât de cei
de orientare de stânga cât şi de cei de dreapta.
Deşi Camus a flirtat cu comunismul, îl
părăseste deja de prin 1937. El a fost un adept
al umanismului şi al patosului democratic deşi
Dorina Brânduşa Landén (Suedia)
a ajuns repede să viseze la o stângă non-
totalitară. Spre deosebire de prietenul său şi
mai târziu inamicul, Sartre şi soţia acestuia,
Simone de Beauvoir, Camus n-a fost un
simpatizant sub mască filozofică al
comuniştilor. Ne putem imagina că el a fost
dezgustat de ipocrizia şi dorinţa lui Sartre de a
păstra tăcerea despre crimele comunismului.
Un fragment de conversaţie de la
braseria Balzar, în 1947, este edificator: ”Ce vei
face în cazul unui atac sovietic?” îl întreabă
Sartre. “Eu voi fi un partizan, ca Malraux”, a
răspuns Camus. “Eu nu trag în proletariat” a
replicat Sartre. Deşi, spre deosebire de Sartre,
Camus a fost cu adevărat partizan, ca editor al
ziarului ilegal “Combat” care consecvent ataca
nazismul şi colaboraţionismul.
În paginile de jurnalistică ale lui Camus încă
putem găsi patosul acestuia pentru dreptate,
de multe ori genial. În ceea ce îi priveşte pe
trădători, el a considerat că dreptatea, justiţia,
a impus pedepse severe, în timp ce un alt
laureat al premiului Nobel, François Mauriac,
a fost cu mult mai blând în evaluarea sa.
Camus a fost, de asemenea, şi un adversar
declarat al pedepsei cu moartea, ceea ce el ne
arată mai ales prin scrierile sale polemice din
“Reflecţii pe ghilotină”. Pedeapsa cu moartea
este barbară, considera Camus. Nu este nici
măcar descurajatoare, este doar o chestiune de
represalii. Aproximativ în acelaşi timp, Arthur
Koestler a scris o carte similară, despre
pedeapsa cu spânzurătoarea, în Anglia. Cele
două cărţi au fost, în cele din urmă, publicate
într-un singur volum, atât în limba franceză cât
şi în engleză, volum care a avut un impact
seminficativ. În ansamblu, aceasta este o
contribuţie importantă în dezbaterea privind
pedeapsa cu moartea. Albert Camus moare în
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
1960 într-un accident de maşină, la numai 46 de
ani şi nu mai ajunge să trăiască momentul
abolirii pedepsei cu moartea în Franţa, în anul
1981.
Dar care este situaţia operei lui Camus
astăzi? S-ar putea argumenta că în ciuda a tot
ceea ce este genial, este inegală. Dar, desigur,
Camus a fost întotdeauna un fiu al timpului
său. Aici ne întâlnim cu existenţialismul şi
absurdul în deplinătatea lor. Dramaturgia sa
nu se ridică la nivelul romanelor şi al eseurilor
filozofice, la fel ca şi nuvelele. Cu toate acestea
găsim tot ceea ce ne este bine cunoscut în tot
ceea ce a scris: omul aruncat într-o viaţă absur-
dă şi aparent lipsită de sens pe care trebuie să
o suporte.
Camus este mult citit şi în prezent mai ales
datorită celor trei romane ale sale, “Străinul”,
“Ciuma” şi “Căderea”. Primul roman este un
studiu chiar al absurdului, în care nimic nu
pare să aibă sens, unde iubirea străluceşte prin
absenţă într-o manieră care aproape ne
îngheaţă. Introducerea, celebră, unde
personajul principal nu ştie când a murit mama
sa şi nici nu-i pasă, este o absurditate în
mai multe feluri. Este remarcabil faptul că,
deşi Camus şi-a iubit mama atât de mult,
creează un personaj diametral opus lui.
Camus face parte dintre puţinii scriitori
care sunt stare să provoace într-un mod
productiv. Cel puţin cu romanul
“Străinul”. Unii au perceput şi percep
personajul principal ca deranjat emoţional
sau ca un exemplu care trebuie respins.
Dar aceştia fac greşeala să citească
“Străinul” ca un roman psihologic, şi nu
unul filozofic.
În timpul liceului, pe la 17 ani,
consideram personajul principal
Meursault un erou. Acest lucru poate şoca
pe unul sau altul chiar şi acum. Dar eu
aveam un punct de vedere clar; am înţeles
că Meursault a provocat o întreagă
comunitate prin refuzul său de a juca
jocul. Iar Camus a provocat şi provoacă în
continuare cititorul prin romanul său, prin
opera sa.
“Ciuma”, în care este vorba chiar despre o
epidemie de ciumă în Oran, este cea mai
“existenţială” lucrare a lui Camus, o descriere
impresionantă dar şi crudă în acelaşi timp, în
umbra ororilor, unde dragostea oamenilor şi
loialitatea unuia faţă de celălalt sunt diluate în
valea umbrelor morţii. Dar există, de
asemenea, şi pete luminoase în întuneric:
licăriri de prietenie şi apropiere, de solidaritate
şi sacrificiu. Aici, ca de atâtea ori, Camus este
preocupat de suferinţa umană. Cum omul care
suferă va crea sens şi coerenţă într-o existenţă
absurdă?
Camus nu dă nici un răspuns, dar portretele
celor două personaje principale sunt pline de
bunătate. Împreună putem crea ceva similar
sensului, idee pe care o regăsim şi în scrierile
filozofice ale lui Camus. Paradoxală este şi
“Căderea” în care faptele filantropice ale unui
fost avocat de succes sunt puse faţă în faţă cu
egoismului acestuia. Într-un om, susţine
Camus, încape un şir lung de paradoxuri, de
absurdităţi, unde unul, se pare că, nu îl exclude
pe celălalt. Uneori Camus pare un mistic şi
Mauriac a spus că Albert Camus a fost un
creştin fără să ştie. Acel Camus care a afirmat
că el nu este un credincios, dar nici un ateu. Se
vede aici încă un paradox. Este, probabil,
posibil a-l desemna pe Camus ca un agnostic
mistic. Poate că aceste două noţiuni nu se
potrivesc împreună, dar rareori se potriveşte
ceva la Camus…
Că Albert Camus a exercitat o mare
influenţă asupra literaturii moderne, nu există
nici o îndoială. Urmele a ceea ce el a scris le
întâlnim mereu – suferinţa, contemplarea,
configurările. Tot timpul ceea ce este lipsit de
sens devine din nou semnificativ. Există la
Camus un fel de patos al absurdului care nu-i
abandonează niciodată pe cititorii săi. El a scris
relativ puţin şi ne putem întreba ce ar fi putut
să mai scrie dacă ar fi trăit mai mult… Dar
despre asta se pot face doar speculaţii. Sunt
convinsă că Albert Camus este încă în viaţă, şi
va fi şi peste încă o sută de ani, fără îndoială.
Băieţelul în costum de marinar este încă în
viaţă, el, cel care a iubit soarele fierbinte al
Algeriei, marea şi natura şi care, în ciuda
sărăciei, a ajuns în saloanele luxoase ale
Parisului.
Camus ar trebui să fie acum mai actual decât
oricând deoarece problemele abordate de el
sunt încă şi mai evidente în zilele noastre. De
ce literatura contemporană se ia atât de rar la
trântă cu marile întrebări ale vieţii? Ar putea fi
faptul că scriitorii au devenit mai laşi?
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Poezia nu are frontiere

Luca Cipolla (Italia)

Omul a înviat
Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel
fiindcă înțelepciunea naște înțelepciune
și ea lunecă din cer,
picătură tulburată a cascadei
aruncată în clipele fericite,
şi apoi s-o simt în păr
cu capul plecat
în acelea triste - Sufi
Noe şi arca lui, Cerul n-are pereţi
salvat din revărsare.. şi eu simt securea lunii
Vârsta te sapă pe față în valva
ca o lepră, care transmite vraja;
ce evenimente te lapidează acum, călugărul vorbește maghiara
redus la tărâța de moară şi este grec profilul lui,
şi nu e deja Timpul Visului, acum mă aștepți,
leagănul sufletului? trotuarul are gust de sare,
Culesei lemne de cedru eşti pe un fir mistic,
şi aura care mă învelește țară uitată
pe un covor de spini unde deschiseră ușile
al văii umbroase, dar şi eu respirai
un recitant, tămâia
esență care este, trup, unei nopți luminate
efect în lanţ de dans.
al infinitei specii. Fiecare creatură recitantă..
desprindere...

Alexandru Vakulovski (Moldova)

Născut la 9 aprilie 1978 în Antonești/Suvorov în URSS, astăzi Ștefan Vodă în Republica
Moldova, este un blogger, eseist, critic literar, poet,
publicist, prozator și traducător român de origine
basarabeană. Este considerat unul dintre cei mai
promițători și mai „controversați" scriitori ai
„generației tinere". S-a remarcat prin scriitura dură,
cu limbaj licențios și prin faptul că interdicția de
ședere în România pe care a primit-o în 2009 a
stârnit solidaritatea unui număr impresionant de
personalități culturale care i-au susținut cauza,
determinând autoritățile să urgenteze procedurile
de acordare a cetățeniei române. Controverse a
stârnit și informația că Mircea Cărtărescu s-ar fi
opus ca scriitorului Alexandru Vakulovski să-i fie acordată o bursă de studii în Germania.

Patrie amputată maşină de-a creşte

copii nefericiţi de a
în oraşul ăsta toţi sunt mânca şi a nu borî
nefericiţi pe pământurile astea (sorry, vomita) niciodată
e o linişte înainte de plec acolo iubită
explozie da iubită plec patria mea e acolo unde
plec pe pământurile sunt eu
patriei mele dragoste dragoste dragoste
acolo toţi îşi trăiesc bucuria tu m-ai făcut fericit
de a nu cunoaşte m-ai făcut să uit totul
bucuria de a pierde asta n-am să ţi-o uit
de-a nu fi călcat de-o niciodată
plec.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Moni Stănilă
Peste Prut, ne atingem palmele prin sticlă,
conştienţi că încleştarea asta nu e îmbrăţişare
Dacă e doar durere
şi lacrimi, nu e bine
pentru noi, nici
pentru Basarabia, nici
pentru România
ciuntită. Cu o frondă
legată cu fundă de
ironie subtilă, deli-
cată, nu zic că
reîntregim Ţara, dar putem părea mai
puternici şi, deloc de neglijat, mai înţelepţi
decât am fost în ultimii vreo şaptezeci de ani.
Iar poezia e acel spaţiu frumos alcătuit din
gânduri treierate, strecurate prin cuvinte; şi de
unde excludem graniţele de orice fel !
E un Putin la Răsărit de românitate; iar cum-
necum răsărit poetic printre ciudăţeniile
Historiei, un „RAS/putin”; un fel de Rasputin
mai puţin groaznic decât Ivan cel Groaznic, dar
la fel de Ivan. De fapt, e substratul ales de Moni
Stănilă pentru o ecuaţie poetică plăcută şi
deopotrivă îndrăzneaţă, pe alocuri
intimidantă. După cum se poate vedea: „RAS/
putin scurmă prin bucătărie/ după cafea şi
ţigări// – alteori se loveşte cu fruntea de ziduri
şi râde –// se admiră în oglindă şi se felicită/
negreşit/ … / apoi rasputin/ iese din bloc cu mai
multe sticle/ de plastic sub braţ/ şi se îndreaptă
spre autobuz// – alteori se loveşte cu fruntea de
maşini şi râde –// ia autobusul/ oamenii se dau
la o parte// – alteori// rasputinul/ ieşit din
dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aranjat
cu ochii mei// se loveşte cu fruntea de inima lor
şi plânge –” (alteori RAS putin ). Avem deci,
rasputinul suficient de caraghios înspre
imbecilizare, astfel că odată făcut sperietoare
de cârpă, putem merge mai departe…
… Nu fără unda de tristeţe inerentă, pentru
că oameni fiind avem aşa ceva uneori chiar pe
post de pilon existenţial; dar e cazul unei
tristeţi filtrate prin prisma poetei care întâi de
toate e femeie, neîmpăcată la gândul rusificării
/ rusofonizării pe care din jur o transcede într-
genealogie subiectivă I
în cimitirul în care ne odihneam după ce rătăcisem
drumul
spre zolt îl îngroapă acum pe tata mitru cu toţi
cîinii
care nu încetează să mîrîie
baloşeştiul îngropat în praf
şi oameni morocănoşi care spun a murit ‘ţăranu’
a băut prea mult – era om rau / dar să nu spunem
asta / nu se face
apoi preotul din tomeşti-sat care încearcă să spună
cîteva cuvinte dar nu prea l-a cunoscut
şi vorbeşte de înviere
taică-meu serios – fără să înţeleagă
nici acum de ce am făcut teologia
vin toţi înapoia lui tata mitru fără să se mai certe
cu el
(Moldova)
Daniel Marian
o eventualitate a propriei fiinţe: „astăzi am să
dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim
terasele/ şi o să umplem lumea de copii/ într-o
singură noapte// o să nasc prin fiecare por al
pielii/ copiii care mâine vor refuza intrarea în
europa/ şi vor fraterniza cu ruşii// o să fiu o
femeie împlinită/ când fiii mei îmi vor rosti
numele în limba/ lui Stavroghin/ când tu
vlăguit nu vei mai fi decât imaginea/ mamei lor
străină şi moartă” (şi nu o să-ţi vină să crezi că).
Iar imaginea unei Rusii cam aşa cum e,
extrapolată doar prin pura comparaţie intuită
ca nivel al percepţiei intrinseci, îşi găseşte locul
fix: „undeva în moscova nişte fetiţe cu
cordeluţă/ pe scenă/ entuziasmul lor mă
zdruncină/ … /îmi strâng tâmplele cu
genunchii/ simt în strânsoarea lor/ un obiect
străin.// acum mi se pare că sunt în unirii/ lângă
ecranul uriaş/ instalat pentru spectacol” (roşu).
Toată, dar toată vraja podului de flori se
ofileşte o dată şi bine, atunci când „ne atingem
palmele prin sticlă/ o spargem/ ne urcăm pe
case/ şi de acolo sărutul se transformă/ în altă
fereastră/ … / încleştarea asta nu e îmbrăţişare/
e un gest sinucigaş calm calculat/ de parcă/ ne-
ar toarce cu nepăsare/ o mâţă neagră şi oarbă în
poală”.
Ajungem undeva, foarte probabil într-o
fibră a esenţei pe care o percepem fie şi doar
pentru că o aşteptăm; sensibilitatea poetei
Moni Stănilă se decantează clar vizibil şi
nedisimulat: „viaţa mea e un tren în viteză/
care îţi traversează cu ură antebraţul/ mă aduni
în căuşul palmei şi-mi spui gândăcel// dar
soarele casei mele e cu dinţi/ te prinde de
palmă înainte să moară/ înainte să-ţi intre în
piele cu secera în mână/ … / un soare cu dinţi
mi-am construit lângă casă…” (de două ori mai
în spate ). E sensibilitatea care ţine atât de
suflul personal, cât şi de habitatul personal pe
care îl numim Ţară. De dincolo şi de dincoace
de Prut.
animalele din curte simt mirosul
nici un bou
care să lovească din coarne ca acum 27 de ani
iar el se culcă lîngă taica
şi baloşeştiul rămîne casa goală în care tatăl
meu
a încercat să înţeleagă de ce se despart părinţii
de ce tac-su nu-l poate suferi
sunt trei luceferi îi spunea taica
dar el continua să privească în praful în care
dispărea
fără să ştie că el a scăpat din grădina cu fraţi
ascunşi lîngă părul bătrîn el
a cunoscut-o pe mama
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

LUMINA IUBIRII ALBANEZO – ROMÂNE

Ca o lumină de prânz pornită după
Femei împodobite în mătăsuri şi aer,
Înainte de toate / Şedeam între cărţi
Baki Ymeri: „Poeme pufoase”

O lume palpabilă, care nu e nici al dragostei / Te chemasem în această cetate /

paradisiacă, nici înfricoşătoare; care răsare şi
tresaltă după ce dinainte dăltuită e de Baki
Ymeri, într-un „Atelier de boier”: „Lumea
răsare din haos, / Umbrele prind să se joace cu
noi (…)”. Sunt aduse întrebările, pentru a li se
da răspunsuri din „rumeguşurile amintirilor /
( care ) Străluceşte ca-n filme”. Iar însăşi
întrebărilor li se caută o justificare, dacă ele
sunt un moft al poetului, sau chiar trebuie
aşezate drept în mijlocul existenţei: „Cine este
acest înger / Ce stă aşteptând la fereastră / Şi
la urma urmelor / De unde oare / Întrebarea
aceasta / Peste stolul răspunsurilor tăcute
(…)”. („Fructul oprit” ).
Cât despre amintiri, ele sunt fie cuiburi
pentru visuri, şi atunci le mai putem privi şi ca
pe cozile cometelor-dorinţe: „(…) Du-mă de
poţi prin livezi / Pe care în ochii mei tu le vezi
/ Şi-acolo pe-o pală de fân / Eu voi fi un tânăr
bătrân.” („Nemurire” ); fie sunt îndelungi
amăgiri, care transfigurează natural şi direct
în fiorul poetic: „(…) Îţi văd doar absenţa. /
Numele tău spulberat ca un colb / Se întoarce
spre buzele mele. / Spun: Te iubesc ! / Şi aud
numai prafuri / Cum se aşează pe sunete.
(…).” („Femei împodobite în mătăsuri şi aer”).
Iubirea e-n centrul acestei lumi, ca un
grăunte vrăjit care toarce pe muchia dintre
sclipirea imaginaţiei şi desăvârşirea realităţii,
nehotărându-se dacă sublimul pur şi simplu
sau starea de fapt a întâmplării îi sunt rostul
adevărat: „Înainte de toate / Şedeam între cărţi
/ Într-un punct prin excelenţă / Al aşteptării şi-
de foşnete şi cu greu / Îmi venea să cred / Că
trupul tău înflorea / Lângă mine (…).” ( „De la
prima vedere” ).
O „Sensibilitate” proprie îl poartă pe Baki
Ymeri din preajma prea-măritei iubiri, în
veşnicia neînţelesurilor ajungeri: „Am venit /
Ca o lumină de prânz / În preajma ta / erai atât
de însetată / De dragoste / … / de unde ai prins
atâta rece putere De a mă preface / În piatra
arsă de lună”. Iar drumul acesta chiar merită
trăit, şi dacă are doar incertă împlinire, poate
fi vorba chiar de tărâmul de nicăieri,
niciodată, pentru că: „O comoară se-ascunde /
La capătul lumii. / De mii de ani / Stă acolo şi-
aşteaptă / S-o lovească / Un fulger /
Nemuritor.” („La capătul lumii”)
Poetul nu uită să ne spună că a fost
aproape, de fapt, de ambele ipostaze ale
acestui capăt al lumii, fără a le atinge totuşi,
mă gândesc, pe niciunul dintre ele: „Un trifoi
cu patru foi / Şi-o trăsură cu trei cai, /
Cârciuma, şi-n ea doar noi / Călărind din Iad
spre Rai / Mic Paris / De noi ucis / Fără verde-
de-Paris.” („Micul Paris”).
Astfel, îl regăsim pe Baki Ymeri ori de câte
ori atingem ţinutul cel pentru care îţi trebuie
îndrăzneală şi multă răbdare de a fi: „(…) În
temniţa păcatului tău / se stinge orice
divinitate / Viaţa rămâne tristă şi lungă (…).”
( „Păcatul” )
Daniel Marian

POEME PUFOASE
Cântec popular Pastel Frică
La cincisprezece ani
Prin Rai alergând, Scoica sânilor tăi Furi primele mere -
Coborând, Era sfântă ca luna În sâni le ascunzi.
Pe asternutul de vânt, Culoarea lor albă Bagă vecinii de seamă.
Sânii tăi tremurau. Era precum spuma La şaptesprezece ani
Undele lor mã loveau, La marginea mării. Văd şi eu
Mã trânteau la pãmânt. Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă :
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată
acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.

Baki Ymeri
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

„Almanahul scriitorilor de la noi”

LIVIU REBREANU
Născut în 27 Noemvre 1885 în Târlişua (comit. Solnoc-Dobâca).
A studiat în Năsăud, Bistriţa, Oedenburg, Budapesta şi Viena,
Lucrări:
1. „Cavalerii", după Mikszath. (Biblioteca „Lumina", Bucureşti,
1911).
2. „Tinereţa", dramă în 3 acte de Max Halbe (traducere, Teatrul
Naţional).
3. „Sorocul", dramă într'un act de Carmen Sylva, (trad., Teatrul
Naţional).
Sub presă: „Frământări", nuvele. A colaborat la „Luceafărul" din
Sibiiu, „Revista politică şi literară" din Blaj, „Convorbiri Critice" şi
„Falanga" (fost secretar de redacţie la amândouă), „Ordinea", „Viaţa
Românească"; îngrijeşte revista de teatru „Scena".

Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se
poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu
desagii de-a umăr, cum era.
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă-
sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă
să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine!
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi
a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până
în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi
mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi
ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi...
Să fii cu ochii în patru la pologul cela din
livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi
scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu
cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti
domol:
— Doamne-ajută!...
Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de
două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre
feciorul său, care aştepta somnoros deoparte:
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!...
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul,
adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă:
Proștii
— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple
ceva...
Dumnezeu să v-ajute!...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din
ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa
ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele
pitite în noaptea de păcură. În urma lui,
feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind
urechile şi uitându-se, când în dreapta, când
în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se
năpustească cineva asupra lor.
În colţul ulicioarei ce ducea la gară,
felinarul funinginit împrăştia o lumină
gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se
tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini
uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-
se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să
zică şi el ceva.
— Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând,
făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar
înainte.
Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi
de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei
lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine
licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea
luminii chircite.
— Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae
Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii
săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea,
că nu mi-e frică...
Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând
vreun locşor unde să se adăpostească până va
sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie
de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna
pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o
bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi
gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la
îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea
de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi
alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el
lângă fecior.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
— Pesemne-i cam devremior, se scânci
feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne... Om aştepta, ce să facem?
răspunse Nicolae obosit.
Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi
încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede
şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi
fost strânşi în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse,
presărate rar cu stele, se deschideau prin
volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu
a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite,
nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele
dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău
uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai
lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar
deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe
ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte
mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei
rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale
unor oameni prăpădiţi de nevoi.
Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede,
îşi aduse genunchii până la nas şi,
cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui
scurt şi mustrător:
— Nu mai vine...
— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir
după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene,
nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre
dinţi.
Gara cu magaziile ei sure prinse a se
dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic
vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura
stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie,
ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele
a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu
ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi
unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu
înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de
urechea. vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba
— Vine cineva... zise înăbuşit. hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea
Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă necurmat, dispărea şi iar se vedea.
gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă — Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată
uscată, se apropie de drumeţi. soseşte.
— Oare n-am întârziat, oameni buni? Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se
întrebă dânsa îngrijorată. desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa — Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu
între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi
jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe dându-se la o parte.
bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit. — Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, — Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi
ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care
Numai până la Beclean... A, vai de sufletul înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în
meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu broasca uşii.
întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta — Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci
de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura?
eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său
apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi? rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai
— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine... slab decât dânsul...
— Vă duceţi departe? Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi.
— Ba nu... Până la Salva... Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură
— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau
ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor
de lume... Aşa... Ce să facem? ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des
leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când,
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l
se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un
gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
din vârful limbii, ale celor ce soseau...
Acuma sala de aşteptare gemea de lume.
|ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor
ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se
îmbulzeau de-a valma printre muncitorii
spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie
nemţeşti murdare şi ferfeniţite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful
gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o
manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se
certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai
devreme cu cinci minute, şi acuma era furios
pe toată lumea. Printre oamenii din sală se
răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine
ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se
plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii
jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de
câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă
privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi
pe peron, unde prinse a trece în revistă pe
pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi
şi rebegiţi de frig.
În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe
marmora soioasă începură a zângăni banii
azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul
său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă,
strângând în pumnii încleştaţi paralele
umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea
se răpşti la el, aţinându-le calea:
— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta
până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...
— Poftiţi, domnule, poftiţi
înainte!...
...Din depărtare un şuier
prelung şi răguşit spintecă aerul.
— Vine, vine! fierbea lumea
neliniştită, îmbâcsindu-se în
ruptul capului spre ghişeu.
— Fă-ţi bunătate, domnule, şi
ne dă două până la Salva, că ne
lasă aici maşina! stărui Nicolae
Tabără din dosul rampei,
întinzând mâna cu gologanii
peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule! îl împunse
şeful, morocănos, aruncându-i o
privire cruntă şi dispreţuitoare,
apoi închise repede ferestruica.
|ăranii se holbară uluiţi unul la
altul.
— Cre' că nu ne dă? se auziră
printre dânşii câteva voci pline de
spaimă, în vreme ce o buduhaiţă
de femeie limbută striga în gura
mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că
mânios l-a mai făcut Dumnezeu!
Şeful, însă, se duse numai la
aparatul telegrafic, unde bocăni
de două ori, pe urmă iar se
întoarse la geam.
Şi trenul se apropia mâncând
pământul. Scârţâitul sfâşietor al
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau
într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea
mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri
brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă
hodorogit:
— Năsăud... o minutăăă!
Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându-
se să străbată printre cei de pe peron, care
năvăliră furtunatic asupra vagoanelor.
— Unde mergeţi, proştilor? răcni
conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi
în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu
acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s
vagoanele pentru boi!
Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în
sine că a spus o glumă minunată. Când şi când,
arunca priviri pline de înţeles unui domn
bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un
surâs de admiraţie pe buze...
La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia
vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai
forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe
jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care
acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie,
alergând neîncetat de la un capăt al rampei la
cellalt, priveau rugători în răstimpuri la
vardistul care le răspundea printr-o încruntare
din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele
şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din
întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele
din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică.
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit,
numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de
marmoră.
— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi
sâsâi şeful aruncându-i biletele.
— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne
năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi
suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa
ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi
nepricepuţi, păcatele noastre... Da’
dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că
sunteţi oameni învăţaţi şi...
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud
flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă
văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi
trânti geamul şi scuipă cu greaţă.
Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat,
clătină încetinel din cap, întrebător şi
nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de
fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron,
auziră glasul ascuţit al conductorului:
— Gataaa!
Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă,
apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se
întoarseră.
— Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar
Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin
aer vocea aspră a conductorului.
Nicolae se avântă pe scările unui vagon în
ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se
căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa
nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu
a bubui şi a fosăi.
— Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou
conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.
Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la
altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta
vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi
mâinile. În clipa aceea însă conductorul se
năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl
înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă
şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba
stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu
ochii sticloşi de spaimă.
— Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule,
şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi,
răcni conductorul, dispărând într-un vagon.
Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu
obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură
şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme,
neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar
sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca
rănile feţei. Apoi se ridică încetinel,
clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu
poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma
trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val
amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui
crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:
— Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!
Printre nourii bolbocaţi în
văzduh, la răsărit, o trâmbă de
lumină cireşie se zvârcolea şi se
înteţea. Tabără îşi avântă povara în
spinare şi porni încet înainte pe o
cărare spinoasă, cu capul plecat, cu
inima urnită, iar feciorul şi baba,
tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară
pârjol. Din noianul negru de nouri,
însă, soarele scăldat în sânge îşi
înălţa biruitor capul şi împroşca în
feţele drumeţilor o beteală de raze
purpurii…
Ilustrații din
Galeria pictorului Mircea Zdrenghea
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Politica zilei
[Sindicaliştii şi intelectualii]
Nae Ionescu
întrucât sunt gânditori sociali, intelectualii nu
sunt de sine stătători şi nici nu pot constitui o
grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări
proprii. Între intelectuali asemănările sunt
formale. Toţi exercită acelaşi meşteşug, al
gândirii. Dar pe câtă vreme în celelalte
meserii rezultatele obţinute sunt identice – tot
ghete, sau tot scaune, sau tot haine –, la
intelectuali, deşi rezultatul este tot ideea,
această idee are particularitatea că nu este în
conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi,
în adevăr, semnificaţia şi valoarea unei idei,
alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai
divergenţa drumurilor pe care le urmează
ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru
care intelectualii nu pot avea revendicări
comune şi nu pot constitui o clasă de sine
stătătoare. Căci, să nu se uite, ideea nu se
poate analoga cu un fabricat gata. Ea nu e în
adevăr gata decât atunci când s-a realizat, cu
[…] Pentru pregătirea noii ordini sociale, alte cuvinte, când, recunoscându-i-se
sindicalismul preconizează şi realizează calitatea de « ideal », s-a trecut la înfăptuirea
organizarea sindicatelor. Sindicatele sunt ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine
asociaţiuni profesionale, constituite pe stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de
principiul muncii (în sindicate nu intră decât acel grup social care va fi mai în măsură să ia
lucrătorii) şi diferenţiate după criteriul asupra lui şi să ducă la bun sfârşit realizarea
meşteşugului pe care fiecare îl exercită. planurilor de reformă sau a idealului de viaţă
Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite al intelectualului respectiv. Aceasta însă ar
meserii să intre în sindicatul respectiv. îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa
În faţa imposibilităţii de a realiza acest de interes a sindicalismului pentru
deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un intelectuali. Teama sau mai degrabă
punct de vedere caracteristic şi închizând – neîncrederea faţă de intelectuali are pentru
după cum vom vedea mai târziu – însemnate sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul
consecinţe. Şi anume : faptul că un sindicat
nu poate cuprinde în practică totalitatea
muncitorilor respectivi nu primejduieşte
puterea ofensivă a sindicatului ; căci
hotărâtor nu este numărul, ci calitatea
membrilor lui. Aşa că, de unde până acum
democraţia, care se sprijinea pe principiul
majoritar, urmărea cu toată stăruinţa
câştigarea unui cât mai mare număr de
aderenţi, sindicalismul afirmă dintr-o dată că
nu are neapărată nevoie de mulţime ; că
mulţimea este, fără îndoială, un element care
nu poate fi dispreţuit ; dar că – la urma
urmelor – o mişcare, mai ales la începutul ei,
se poate lipsi de număr ; absolut
indispensabilă îi e însă calitatea. Să
accentuăm însă că această calitate a
lucrătorului nu este acelaşi lucru cu cultura
intelectuală şi, mai ales, nu este identică cu
aşa-numita intelectualitate. Căci, departe de
a-i căuta cu orice preţ, sindicalismul mai
degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta
pentru mai multe motive. Între altele, pentru
că s-a dovedit că, acolo unde apare,
intelectualul joacă un rol oarecum de parazit.
O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o
recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Într-atât Mișu Popp, Tatăl pictorului citind
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
fundamental şi marea mândrie a sau superioare, pentru că singurul criteriu de
sindicalismului e că el este o mişcare naturală.
Tot ce se întâmpla în şi prin sindicalism e în
ordinea lucrurilor să se întâmple. Teoria
sindicalismului nu este o construcţie
dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă
a unor concluzii pe care le impune situaţia de
fapt. Într-o asemenea situaţie, intelectualul
nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de
propriile lui idei şi e prea lesne înclinat a
confunda construcţiile sale cu realitatea.
Unde intervine deci un intelectual se iveşte şi
primejdia unei intervenţii în mersul normal al
lucrurilor, care fără îndoială poate promova,
dar poate şi falsifica evoluţia firească a
societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de
neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai
însemnat. Meseria de intelectual este foarte
deosebită de celelalte ; îndeletnicirea zilnică
cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un
meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte
prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei
ierarhizări a meseriilor în favoarea
intelectualilor. Aceştia sunt înclinaţi a se
socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi
muncitori, prin preocupările lor şi prin
factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte,
intelectualul pretinde întotdeauna pentru el
rolul de conducător. Dar aceasta ar duce
fatalmente, şi în viitoarea organizare, la o
diferenţiere înlăuntrul societăţii ; şi anume la
monopolizarea conducerii de către o anumită
categorie de oameni. Ceea ce, evident, nu
înseamnă deloc rezolvarea problemei, care
pentru sindicalism este desfiinţarea
funcţiunii opresive a statului. Situaţia ar fi
în adevăr aceeaşi, cu singura deosebire că
noii conducători s-ar alege numai dintre
intelectuali. Însemnează aceasta că
sindicalismul e în duşmănie declarată cu
intelectualii ? Nu. Sindicalismul recunoaşte
valoarea intelectualilor şi necesitatea
existenţei lor ; între altele şi pentru că nu
poate nega utilitatea absolută a aşa-
numitelor funcţiuni generale în orice
întreprindere, funcţiuni care sunt îndeplinite
de intelectuali. Ceea ce contestă sindicalismul
este însă valabilitatea actualelor criterii de
ierarhizare. Nu se poate vorbi – crede
sindicalismul – de meserii calitativ inferioare
valorificare este necesitatea acelor meserii
pentru bunăstarea organismului social. Din
acest punct de vedere, existenţa tuturor
meseriilor e egal necesară, atât cât
corespunde unei funcţiuni sociale normale.
Acesta e aşa-numitul principiu al
convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu
intervine decât în aprecierea felului în care o
profesiune este exercitată ; ea priveşte
randamentul şi calitatea rezultatelor muncii.
Diferenţierea calitativă se face deci înăuntrul
sindicalismului nu pe meserii, pe clase sau pe
orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste
persoane calitativ diferenţiate contează
sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la
prezumţia lor de meserie superioară, dacă
admit principiul convertibilităţii şi se supun
unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei
e asigurată. Dacă nu, sindicalismul se poate
lipsi de ei.
Aceasta poate să fie numai o pretenţie a
sindicaliştilor, dar poate să fie şi mai mult
decât o simplă pretenţie. Căci să nu uităm :
sindicalismul a trăit, de fapt, pînă astăzi mai
mult fără intelectuali. Era, de altfel, şi firesc :
dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea
normală a lucrurilor, el se desfăşoară
oarecum de la sine. Un proces natural nu
poate fi oprit ; el poate fi întîrziat numai sau
poate fi chiar promovat, după împrejurări ;
dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au
ceva de învăţat de aci. […]
(din « Sindicalismul », prelegere publică a
lui Nae Ionescu la Institutul Social Român din
11 martie 1923, editată în Doctrinele partidelor
politice, Cultura naţională, Bucureşti, f. a.)

Condeie
Susţinerea tinerilor este o prioritate pentru mine, în calitate de redactor-șef al săptă-
mânalului Vorba. Este onorant să publicăm, pe lângă numele consacrate, condeieri mai noi.
VORBA a susţinut dintr-un început tinerele talente; în 2012 am plecat la drum cu o echipă de
tineri ce numai ziaristică nu făcuseră, apoi cu competență şi şansă am continuat dând
posibilitatea lansării și perfecţionării în domeniile în care sunt talentaţi, fie că este vorba despre
literatură, istorie, pictură, matematică, IT, sport sau muzică. Sunt mândru de toţi tinerii pe care
i-am susţinut şi am mare încredere că vor reuşi să ridice rangul Vorbei. Ei sunt aceia ce ne vor
reprezenta, pe noi orăștienii și țara noastră, pe podiumurile sau pe scenele internaţionale.
Vă invit să citiţi textele acestor tineri, aici:
DO
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Terchet Narcis Dorel
Cu două mâini
Oare pot să scriu cu două mâini de-odată?
Cu una să frâng cerul cu alta să-l refac
Sau viața zăpăcită de degete nebune
Să pot fără uimire cu îngeri s-o îmbrac

Sau să ridic dușmanii, pe prieteni în neștire

Cu umbrele tăcerii pe catafalc să-i pun
Să duc idei pe foaie dar numai jumătate
Că ce urma voi șterge în aburindul scrum

Să pot iubi ce vine și să urăsc prezentul

Să laud cu o mână și să înlătur piesa
Să scriu două romane: al meu cu Don Quijote
Altul cu fericirea ce îmi lipsea adesea

E jocul nebuniei, e trocul plin de ură

Al ființării pururi ce dănțuie și moare
De întâlniri, contraste și nimereli de-a valma
Ce mai permit la mijloc să se striveasc-o floare

Orăștie oraș cultural

Dacă un loc te dezamăgeşte
într-atâta încât să nu te emoționezi
când te întorci la el de pe drumuri,
întoarce-te către oamenii lui. Ei
pot atenua faptul că orașul tău e
lipsit de flori, de apă albastră
curgătoare și de păsări cântătoare.
Ei pot crea uitarea că nu există
concerte, spectacole și film în
premieră. Întoarce-te spre oamenii
care zâmbesc, fiecare cu visul său
şi privesc cu ochi minunați spre
tine când îi întâlnești.
Oamenii, fiecare o bucăţică a
culturii orașului tău, țin locul
culturii altor locuri. Oamenii sunt tot
orăștienii care mergeau la spectacolele de
teatru când actorii Teatrului Național stăteau
la două rânduri de scaune de noi. Toată sala
Casei de Cultură devenea tărâmul fermecat
atunci când Emil Hossu se uita în sală către
noi. Doar toți îl cunoșteam, era doctorul din
„Toamna bobocilor” sau ziaristul din
„Secretul lui Bachus”. Noi suntem tot
orăștienii care o ascultau pe Mihaela
Runceanu cântând în sala noastră „De-ar fi să
vii aș crede că visez” cu o voce care încă
răsună parcă acolo. Și eu sunt tot copilul, care
găzduit cu tatăl meu zeci de minute la muzeu
de Nicolae Adam, mă uitam cu ochii lipiți de
vitrine la exponate din trecutul strămoșilor
mei daci. Când îi ascultam vocea calmă și
joasă povestindu-mi despre luptele din munți,
în timp ce eu, copilul, țineam cu dinții la
mândria mea de dac care nu se recunoștea
învins nici după mii de ani, toată istoria
acestui loc părea vie și muzeul
un loc vrăjit. Tot noi, orăștienii,
mergeam la cinematograf,
stând cu răbdare să ne cum-
părăm bilete. Și fiecare loc era
ocupat din primul rând până la
ultimul de ochi curioși. Ecranul
acela de pânză se schimba într-
o oglindă după stingerea
luminii și ne plimba prin locuri
și întâmplări. Mă întorc și către
eleva mea, care de la urcarea în
tren, a scos cărțile pe care le
luase să le citească în
săptămâna noastră de concurs
la mare și care apoi ne-a plimbat să găsească o
librărie în Eforie pentru că le terminase de
citit. Pentru mine copilul acesta, care nu avea
ochi decât pentru cărțile lui, este cultura
orașului. Privesc și către Gilbert, un pictor
care combină culorile într-un tablou cu plajă,
care îmi aduce în minte inclusiv aerul sărat al
mării. Sau tabloul din holul Claudiei, creația
tatălui ei, un părinte stins ca o lumânare de o
pală de vânt, care luminează întrega încăpere.
Un tablou care cuprinde expresivitatea unei
întregi galerii de artă. Și simt în emoția unui
prieten, care îmi arată un balet din umbre pe
ecranul Iphone-ului său, frumusețea lumii
vibrante. Dansul încape tot, într-un ecran de
câțiva inch, cât pe o scenă faimoasă a marilor
metropole. Cultura stă în oameni și cât timp
oamenii poartă în ei o pagină de carte, visul
unei sculpturi, dansul sau culorile unui
tablou. Da, Orăștia e un oraș cultural !
Adriana Chira
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Din copilărie
Te-am visat, rază de lună,
Cu cireşe la urechi,
Inima-mi ţineai în mână
Ca în timpurile vechi.
În păr flori de iasomie
Răspândeau mirosul blând,
Unde eşti, copilărie,
Liniște
De te port numai în gând?
Mi-amintesc de vechi icoane
Ce-mi apar în gândul mut,
Şi poveşti nemuritoare
Azi aş vrea să mai ascult…
M-am desprins în zorii zilei
De copilăria mea,
De un vis ce mă purtase
Pe poteci de catifea.
Şi-am păşit uşor pe drumul
Ce-mi promitea fericirea,
La o margine de oră,
Ieri, am întâlnit iubirea.
Şi din visu-mi de copil
M-am trezit înfiorată,
Într-un alt vis mai subtil,
Cum n-am visat niciodată.
Andreea Lupşa
Gesi Filip, Visare
Gesi Filip, Floarea - soarelui
Ce linişte-i în jur… izvorul amuţeste
Cântând încet cu şoapte dulci,
Iar codrul, mândrul codru, tace sub mângâierea vântului.
E-o linişte de la-nceput de lume,
M-aud gândind, ca din adâncul nesfârşit de întuneric.
Noaptea mi-e dragă si-i atât de-aproape...
Deodată-n raze de lumină
Se spulberă şi liniştea şi gândul cel mai tainic...
Se trece luna albă şi plină peste lume,
Iar frunze-albastre parcă se cutremură-n fiori
Şi iarba albă, fără vânt, se clatină în valuri.
Lângă izvor se încreţeşte apa de visare
Şi-o pace-adâncă se aşterne peste fire,
de parcă-i noaptea-aceea de-nceput de lume…
Alisa Igna
Adolescentul, acces
interzis
(sau Jurnalul unui suflet
neînțeles)
Mirela Moldovanu
Auzim destul de des cât de greu e să fii
adult, cât de mari sunt greutățile ce apasă pe
umerii lor, câte griji, câte responsabilități și
câte probleme se adună în jurul lor,
copleșind-i de multe ori. Toată lumea îi
compătimește pe adulți, dar nimeni nu
aruncă o privire către sufletele
adolescenților. Toți cred că pe ușița
sufletului unui adolescent există semnul
„Interzis” sau, mai grav, „Nu deranjați”,
deci toți socotesc inutilă o privire mai atent
aruncată spre interiorul lui.
Nu știu ei că de fapt, sub iluzia semnului
ce pare categoric, a semnului care impune
păstrarea unei distanțe, se află o plăcută, pe
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
care scrie cu litere mari, înmuiate în dulci
și mute rugăminți „Poftiți, vă rog!”. Dar
puțini adulți reușesc să treacă peste asta,
mulți împotmolindu-se la intrarea în acest
labirint infinit de sentimente. Rămânem
astfel o problemă pentru restul lumii, un
mister, care în ochii lor, refuză să fie
elucidat. Dar dorința noastră este de a fi
înțeleși!
Atunci când suntem îndrăgostiți, să fim
priviți cu melancolie, cu bucurie sinceră și
înțelegere, nu să fim etichetați „aerieni”
„uituci” și „neatenți”, iar fluturii noștri din
stomac să nu fie luați doar ca un sentiment
închipuit sau poate cine știe... o simplă
„chiorăială de maţe”, să fie luaţi drept o
dovadă a sentimentelor noastre pure,
inocente și lipsite de orice alte
interese.Vrem să fim înţeleşi atunci când
suntem trişti sau părem nefericiţi, fără
vreun motiv anume și, în loc să fim
catalogaţi drept „mofturoşi” sau „fiţoşi”, să
fim mângâiaţi pe creştet și pe fruntea prea
devreme încruntată, care poate s-a izbit
prea uşor și de prea multe ori de mă-sa,
macinată și ea de marile întrebări : „Și
mâine? Ce fac mâine? Dar mai departe? Și
visele mele? Ce se va întâmpla cu ele? Of...
și iar of, (suflete) Măria Ta! - îmi vine să-l
parafrazez pe Sadoveanu...”
Prietenul meu, calculatorul
Cum ar fi lumea fără calculator? O
întrebare de care nu vrem să știm. Ne punem
palmele pe ochi, ne astupăm urechile... nu
vrem să vedem, nu vrem să auzim...
Pentru mine ar fi un dezastru. Calculatorul,
mie, pot spune că îmi este cel mai bun prieten.
La bine și la greu, el mă ajută mereu. Ori de
câte ori am nevoie de un prieten, de cineva
care să-mi asculte dorinţele, suferinţele sau
fericirile, el e mereu aproape de mine, mereu
la-ndemână. Întind mâna şi mă ajută
necondiționat, niciodată nu mă refuză. Îmi
oferă informaţiile necesare, sfaturile şi
îndrumările corecte, mă ajută să comunic mai
ușor cu prietenii, să cunosc oameni noi şi
niciodată nu mă supără.
Cum mi-aş imagina o zi fără calculator, sau
cum şi-ar imagina oricine altcineva o zi fără el?
Greu de spus. O zi obişnuită arată cam aşa: te
trezeşti de dimineață, în grabă te îmbraci şi
fugi la şcoală, unde, timp de şase ore ţi-e greu
să te gândeşti la altceva decât la faptul că
ajungi acasă şi începi să te conectezi cu
prietenii, schimbi informații, vezi ce-au mai
făcut unii sau alții... afli toate noutățile, uneori
ce nici nu gândești.
Temerile noastre nu sunt refuzuri, scuze
sau lenevie. Temerile noastre nu sunt decât
reţineri ale sufletelor noastre, ce nu-și
doresc decât să fie liniştite, fără să fim
avântaţi în locuri sau lucruri ce ne pot
tulbura fiinţa. Micile noastre ieşiri din
cuvântul sacru al părinţilor nu înseamnă
altceva decât dorinţa de a simţi că anii
adolescenţei nu se rezumă doar la teme,
pauze și calculator, ci și la o doză minimă și
acceptabilă de nebunie, care ori ne oferă
amintiri frumoase și dragi, ori lecţii de viață,
valoroase în viitorul (prea) apropiat. Poate
lăsăm impresia că noi niciodată nu învăţăm
din greşeli, dar credeţi-ne, nu e aşa.
Învăţăm, păstrăm morala, dar unii dintre
noi, dacă nu chiar toți, le repetăm doar
pentru a vedea dacă acţiunile noastre pot
primi alte perspective și alte repercusiuni.
Așa că, dragă cititorule adult, înainte de
a ne mai privi doar ca pe nişte „adolescenţi
imposibili”, mai încearcă o dată, cu
blândeţe, la uşa magică a sufletelor noastre
și vei vedea că înţelegerea, răbdarea și
iubirea ta sunt cheia către comoara de
sentimente, gânduri și bucurii ale
adolescenţilor ce abia aşteaptă să fie
descoperite! Toţi aşteptăm să sune
clopoţelul de la intrare, să înţelegem că ne
caută cineva, că vrea să ne vadă, să ne
cunoască, într-adevăr...
Dana Chirilă-Man
Cine ţi-ar alunga plictiseala într-o seară de
duminică, dacă nu ar fi el? Cum ai putea fi în
pas cu lumea dacă el nu e lângă tine, sau cine
ţi-ar da toate informaţiile de care ai (sau nu ai)
nevoie? De ce să te chinui să te întâlneşti cu
prietenii într-o zi ploioasă sau geroasă, când
poți foarte bine să îi vezi cu ajutorul unui
webcam?
O lume virtuală pe care tu o controlezi e
mai agreabilă decât una reală în care nu toţi
sunt de acord cu tine, nu te acceptă sau nu te
plac, pur si simplu.
Desigur, pe lângă avantaje, are şi
dezavantaje (profa de română spune că
asasinăm limba română). Dar cine le mai bagă
în seamă (dezavantajele!), când toată lumea se
simte atât de bine? Totuși, trebuie să știi să-ţi
dozezi timpul petrecut cu acest „prieten”, să
nu exagerezi, cazând în extrema cealaltă şi să
nu te mai dezlipești de el, cine știe câte ore...
totul cu măsură, aşa nu vei avea probleme, nici
măcar cu profa de română.
În concluzie, nimeni nu şi-ar ima-gina o zi
fără calculator. Atât pentru mine, cât şi pentru
mulţi colegi de generaţie, el este cel mai bun
prieten, chiar dacă nu pot să-i plâng pe umăr...
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Legenda bombelor de pe autobuze
Peisajul orăștian al anilor ‘80 a fost tulburat
de o apariţie stranie: autobuze echipate cu
rezervoare masive montate, de regulă, pe
acoperiş. Motoarele Diesel ale acestora erau
alimentate cu gaz lichefiat stocat în ciudatele
recipiente.
O legendă urbană spune că, în acea vreme,
toate mijloacele de transport urban din Orăştie
funcţionau cu gaz lichefiat. Rezervoarele de
combustibil se aflau poziţionate deasupra, pe
cupeu. Se zvonea la aceea dată (în plin război
rece) că sateliţii de spionaj ai NATO fotogra-
fiaseră aceste autobuze, puterile vestice in-
trând în panică deoarece au crezut că acele
rezervoare ar fi rachete balistice.
Conjunctura era perfectă deoarece Orăștia
era un puternic centru al industriei militare în
aceea perioadă prin cele două întreprinderi
ICO (mine antitanc, explozibili) IMO
(armament, tehnică de luptă).
Credeam atunci şi nu ne înşelăm prea tare,
că această „realizare tehnică” riscantă era
impusă de criza energetică (şi nu doar de ea)
prin care trecea România.
Azi, autoturismele alimentate cu GPL dar
care corespund unor standarde de calitate şi
Raul Poenar
siguranţă foarte riguroase nu mai
surprind pe nimeni.
Am avut însă surpriza să constat
că preocupări pentru alimentarea
motoarelor Diesel cu gaz au existat
în România încă din a doua
jumătate a anilor ‘40.
În acest sens, ziarul Scânteia,
Seria III - Anul XVI - Nr. 808,
duminică, 27 aprilie 1947, prezintă
într-o corespondență realizările
unui colectiv de la uzinele Astra –
Braşov:
„În ziua de 17 aprilie, la uzinele
Astra din Braşov s’a experimentat
un tip cu totul nou de motor Diesel,
a cărui caracteristică principală este
că foloseşte gazul metan drept
combustibil. Proba a reuşit pe
deplin! Motorul funcţionează
perfect, spre marea satisfacţie a muncitorilor şi
tehnicienilor uzinei. Căci ei – tehnicienii şi
muncitorii uzinelor Astra au realizat această
admirabilă inovaţie. Ideea aparţine tov. inginer
Mircea Bornemisa, un tânăr element în fabrică
şi în câmpul muncii. Ajutat de tov. constructor
Abraham Tiberiu, a făcut calculele şi schiţele
modificărilor ce trebuiesc aduse motorului
Diesel. Echipa condusă de tov. Koronţi a
executat cu mare exactitate piesele motorului.
Secţia 430 condusă de tov. Manteli a instalat
conducta de gaz metan. Primele probe făcute
au arătat că maşina trebuie să mai sufere
modificări şi unele îmbunătăţiri. Cu tenacitate,
muncitorii au dus munca până la capăt. Ultima
probă a arătat că maşina – un motor Diesel
acţionat de gaz metan – era în perfectă stare de
funcţiune.
Importanţa acestei inovaţii este evidentă.
Prin utilizarea gazului metan în locul păcurei
se realizează o economie extrem de
importantă. În afară de aceasta, inovaţia mai
prezintă marele avantaj că asigură continua
funcţionare a motoarelor, lucru care nu se
poate spune şi cu privire la cele care merg cu
păcură.” Turel Ştefan, coresp.
http://orastieinfo.info
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

OCTAVIAN GOGA
[Măi crîşmare Niculaie...]
Măi crîşmare Niculaie,
Ce mai zici de lumea asta ?
Dumnezeu să-ţi ţie vinul,
Şi norocul, şi nevasta !

Cum mai umblă tîrgurile ?

Băutura-i acră, vere,
Dar ţi-e harnică nevasta,
Arz-o focul de muiere !

Bea şi tu cu mine astăzi,

Că eu beau să-mi stîmpăr doru,
Parcă-i alta lumea asta
Cînd ne zice Laie Chioru.

Laie Chioru — bată-l Domnu —

El nu vede toate cele ;
Ştie două din lăută :
Una-i dor, şi una-i jele.

Cînd de dor ne zice Laie,

Tremură cupa pe masă ;
Camil Ressu,
Cînd de jale cîntă Laie, Portretul lui Octavian Goga
Zboară cupa pe fereastră.

Şi-aş aprinde-atuncea satul...

Să-l văd pară, vîlvătaie...
Ochii vineţi foc să-i arză...
Măi crîşmare Niculaie !
1903
Bătrîni
De ce m-aţi dus de lîngă voi,
De ce m-aţi dus de-acasă ?
Să fi rămas fecior de plug,
Să fi rămas la coasă.

Atunci eu nu mai rătăceam

Pe-atîtea căi răzleţe,
Şi-aveaţi şi voi în curte-acum
Un stîlp la bătrîneţe.

M-aş fi-nsurat cînd isprăveam

Cu slujba la împăratul,
Mi-ar fi azi casa-n rînd cu toţi...
Cum m-ar cinsti azi satul...

Cîţi ai avea azi dumneata

Nepoţi, să-ţi zică : « Moşu... »
Le-ai spune spuză de poveşti...
Cu Împăratu Roşu...

Jules Pascin, ..............

Trei femei (Colecţia Veturia şi Octavian Goga,
Muzeul Memorial Octavian Goga, Ciucea) Aşa... vă treceţi, bieţi bătrîni,
Cu rugi la Preacurata,
Şi plînge mama pe ceaslov,
Şi-n barbă plînge tata...
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
«Orăștia a făcut parte întotdeauna din
„matricea” mea spirituală»
Dan Orghici: Sunteţi născut şi aţi urmat
şcoala primară la Mărtineşti, gimnaziul şi
liceul la Orăştie, facultatea de matematică la
Cluj. Mărtineştiul face parte din fostul raion
Orăştie şi este legat de oraş prin multe fire
(liceul, spitalul, fabricile, magazinele,
judecătoria etc.). Vă simţiţi încă aproape de
oraşul Orăştie, această veche vatră de cultură
şi civilizaţie?
Mircea Ioan Moloț: Orăștia a făcut parte
întotdeauna din „matricea” mea spirituală.
Fără să folosesc cuvinte mari, mărturisesc că
acest oraș a ocupat mereu un loc privilegiat în
sufletul meu nu numai pentru că sunt născut
pe aceste locuri, ci pentru întreaga lui
încărcătură culturală, pentru rolul excepțional
pe care l-a avut Orăștia în viața Transilvaniei.
Când spui Orăștie spui Palia, spui Nicolaus
Olahus, Ion Budai-Deleanu, spui revista
Cosînzeana, spui Sebastian Bornemisa, Gavril
Todica, Andrei Farago, auzi cântecele
populare specifice așezărilor de pe Câmpul
Pâinii, dar Orăștia a însemnat și învățământ de
bună calitate, un liceu de mare tradiție, a
însemnat și o viață economică efervescentă.
Sunt tot atâtea motive care mă fac să fiu mereu
aproape de acest oraș, să mă simt acasă ori de
câte ori vin aici, într-un fel, să prind puteri de
la Orăștia noastră atât de îndrăgită.
Dan Orghici: Din câte ştim, sunteţi
profund ataşat de câteva proiecte culturale
pentru Deva şi pentru judeţul Hunedoara,
legate de Biblioteca Judeţeană, Teatrul din
Deva, Cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, sit
clasat UNESCO. Vorbiţi-ne despre stadiul şi
evoluţia acestor proiecte.
Mircea Ioan Moloț: Acestea sunt doar o
parte dintre proiectele culturale ale județului
Hunedoara, numărul lor mare semnifică
interesul și atenția pe care le acordăm culturii.
Consider că, indiferent de greutățile
economice care ne stau de multe ori în cale,
cultura nu trebuie niciodată neglijată,
investiția în cultură este un act de veritabil
patriotism, este grija pe care o manifestăm față
de generațiile care vor urma, este un vector
care asigură forța și dăinuirea unui popor.
Acest lucru este cu atât mai important astăzi,
în epoca globalizării.
Ați amintit câteva repere culturale, mă voi
referi pe scurt la fiecare.
Biblioteca Județeană „Ovid Densusianu” a
devenit un adevărat for de cultură al județului,
în ultimii ani activitatea ei a câștigat enorm
sub aspect calitativ, a devenit o instituție de
cultură îndrăgită și credibilă prin acțiunile
variate și interesante pe care le organizează
Mircea Ioan Moloț,
preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara
(20 martie 1950, Mărtinești)
lună de lună. Salonul Hunedorean al Cărții,
rețeaua Biblionet (accesul gratuit la internet în
aproape toate bibliotecile publice din județ,
prin programul finanțat de Fundația Bill și
Melinda Gates), acțiunea Lectura pentru toți,
lansările de carte, concursurile pentru elevi,
standurile lunare ale editurilor sunt doar o
parte dintre activitățile pe care Biblioteca le
oferă cititorilor și membrilor comunității. Mă
bucur că am putut sprijini financiar lucrările la
noul sediu al bibliotecii, un sediu demn de o
bibliotecă modernă, un sediu care sunt sigur
că va găzdui activități la fel de interesante ca
acelea cu care deja ne-a obișnuit.
Să nu uit, vorbind despre Bibliotecă,
lucrarea de mare amploare Județul Hunedoara,
monografie, pe care o realizează tot Biblioteca
Județeană.
În ceea ce privește Teatrul de Artă din
Deva, după ce a primit „haină nouă”, prin
renovarea din ultimii ani, activitatea acestuia
a devenit vie, repertoriul este variat, actori din
Deva și din țară prezintă spectacole realizate
modern, ceea ce face ca sala să fie mereu plină.
Teatrul din Deva are o foarte bună tradiție și
mă bucur că ștacheta calității este și acum la
nivel înalt.
Cetățile dacice din Munții Orăștiei,
comoara de suflet a județului Hunedoara,
urmează să fie preluate în administrarea
Consiliului Județean. Acest lucru ne va
permite să ne ocupăm așa cum se cuvine de
conservarea, amenajarea și promovarea
acestor vestigii de importanță excepțională
pentru specialiști, dar și pentru publicul larg
care vrea să cunoască istoria acestor locuri.
Dan Orghici: Regiunea Hunedoara îşi are
specificul ei. Este o sursă importantă de
materii rare şi curate pentru producătorii de
tratamente naturiste. Are câteva apreciate
centre turistice: Munţii Orăştiei, Geoagiu-
Băi, Castelul Huniazilor, Cetatea Devei,
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Sântămăria-Orlea, Densuş, gradele, de instituții de
Peştera Bolii, Prislop, Vaţa. învățământ superior de bună
Cum vedeţi dezvoltarea şi calitate. Vă spun acest lucru și în
punerea în valoare a acestui calitatea mea de dascăl, pentru că
patrimoniu? pot aprecia nivelul
Mircea Ioan Moloț: În ceea învățământului din județ și pot
ce privește tratamentele să vă spun că avem școli cu care
naturiste, să nu uităm realizările ne mândrim. Consiliul Județean
extraordinare ale specialiștilor a acordat și va acorda întregul
de la Orăștie, cei care continuă sprijin unităților de învățământ
tradiția moștenită de la din județ pentru că și investiția în
Digitalis-ul creat de Andrei educație, în inteligență,
Farago, tocmai pe baza bogăției reprezintă un act de patriotism,
extraordinare a florei din județ, dar și de conectare la exigențele
a diversității unor plante „de unei lumi în perpetuă schimbare.
leac” care cresc la toate Dan Orghici: Ce-ar mai fi de
altitudinile. Cât privește spus? Cum vedeţi viitorul
obiectivele pe care le-ați judeţului Hunedoara în
enumerat, fiecare are specificul contextul regionalizării?
său, dar toate sunt incluse în Mircea Ioan Moloț: Despre
circuite turistice, sunt căutate de județul Hunedoara ar mai fi
cei care vin în județul nostru și multe de spus. Avem privilegiul
sunt bine promovate de să trăim într-unul dintre cele mai
Compania Județeană de Turism frumoase județe ale României,
Hunedoara. Dacă ar fi să fac un un județ încă bogat în resurse, un
clasament, sigur că afluxul cel județ cu o uimitoare putere de
mai mare este la Mănăstirea adaptare la toate provocările din
Prislop, la mormântul ultimii ani. Și până acum, județul
părintelui Arsenie Boca, nostru a făcut parte din Regiunea
urmează Castelul Huniazilor și Statuia lui Burebista de Dezvoltare V Vest, a luat parte
biserica de la Densuș. Stațiunea Orăștie la programe comune europene
Geoagiu este și ea un punct de împreună cu județele partenere
atracție, dar Vața de Jos încă își așteaptă Timiș, Arad și Caraș Severin, drept pentru
„revigorarea”, ca să atingă nivelul pe care l-a care problemele pe care le va pune viitoarea
avut cu ani în urmă. Să nu uităm turismul regionalizare nu vor fi insurmontabile pentru
alpin, stațiunile de schi Straja, Râușor, Parcul noi. Ceea ce este, însă, important este ca în
Național Retezat, ca să amintesc doar o mică județul Hunedoara să se dezvolte și să se
parte din uriașa bogăție turstică a județului diversifice activitățile economice, să se
nostru. Pe scurt, turismul reprezintă un punct dezvolte acele ramuri de activitate în care
forte al județului Hunedoara și este una dintre județul se poate afirma la maximum. Am
preocupările noastre de prim interes. deplină încredere că viitorul va confirma
Dan Orghici: Aveţi proiecte privind faptul că județul Hunedoara este un județ cu
dezvoltarea învăţământului de toate gradele un potențial mare de dezvoltare pe toate
în anii următori în regiunea Hunedoarei? planurile.
Mircea Ioan Moloț: Județul Hunedoara Dan Orghici
dispune de o amplă rețea de școli de toate

Carte frumoasă cinste celor ce te îngrijesc

Cartea – cartea este un mister după care se ascund milioane de lucruri, de fapte, de idei ce
se dezvăluie pe zi ce trece, de vie fiind o veţi citi. Împreună cu prima literă, cu prima
învățătoare, am învățat să plutesc pe valurile cărţilor, potolindu-mi neîncetata sete de a
cunoaște. Mai apoi am continuat navigarea pe „marea” cărților până la terminarea ciclului de
învățământ. Odată cu apariția maturității începe zborul, pe navele numite cărți.
Biblioteci, cu fonduri enorme și performante, pline de cărți sunt puse la dispoziţia copilului,
elevului, studentului, profesorului, omului de știință și tuturor oamenilor care-și doresc noi și
noi cunoștințe. Deci cartea este un izvor profund de cunoștințe și învățătură pentru oamenii
dornici de a cunoaște.
Cinstire minţilor sclipitoare, onor acestor persoane destoinice și angajate în munca ce o fac,
devotate profesiei pe care o practică, dar mai ales iubitoare și deschise faţă de cunoaștere.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
RAPORT DE ACTIVITATE PE ANUL
2013
În anul 2013, activitatea bibliotecii a fost
structurată în funcţie de misiunea şi
obiectivele pe care şi le-a propus.
Principalele programe şi proiecte culturale
realizate în anul 2013 au fost:
BIBLIONET – Centru Internet cu acces
gratuit pentru comunitatea din judeţ, proiect
finanțat de Fundaţia „Bill & Melinda Gatesˮ
prin International Reserch & Exchanges Board
(I.R.E.X.).
S-au inaugurat opt Centre Biblionet în
următoarele biblioteci din județ (etapa a V-a):
Biblioteca Comunală Turdaș (Sat Pricaz),
Biblioteca Orășenească Geoagiu, Biblioteca
Comunală Băcia, Biblioteca Comunală Lelese,
Biblioteca Comunală Lăpugiu de Jos (Sat
Ohaba), Biblioteca Comunală Toplița,
Biblioteca Comunală Sântămăria – Orlea (Sat
Sânpetru) și în Centrul de Plasament din
Orăștie. Suma pe care Biblioteca Județeană
„Ovid Densusianu” Hunedoara-Deva a atras-o
în această etapă a programului Biblionet - lumea
în biblioteca mea este de 56 966,32 USD
concretizată în 32 calculatoare, 32 căști cu
microfon, 32 camere web, opt routere wireless,
opt switch-uri, opt imprimante, opt scannere,
opt videoproiectoare, opt ecrane de proiecție,
licențe software.
Suma totală accesată de Biblioteca
Județeană „Ovid Densusianuˮ Hunedoara-
Deva pe tot parcursul proiectului 2008 – 2013
este de 570 577,96 USD, sumă concretizată în
echipamente și software.
BIBLIOTECA DIGITALĂ HUNEDOARA –
facilitarea accesului la documentele digitale
locale. Avem în vedere ca întregul fond de
carte cu profil literar și științific, creația unor
autori hunedoreni consacrați, să beneficieze de
expunere în spațiul virtual al Bibliotecii
Județene „Ovid Densusianuˮ Hunedoara-Deva
prin reproducerea integrală a textului fiecărei
cărți. Patrimoniul scris al județului Hunedoara
va fi îmbogățit pe măsura participării autorilor
hunedoreni la acest proiect și va putea fi
cunoscut de un număr cât mai mare de
utilizatori din țară și străinătate care vor accesa
portalul bibliotecii.
GLIGOR HAȘA – VENERABILUL
CĂRTURAR – eveniment cultural dedicat
împlinirii a 75 de ani de viață a scriitorului,
publicistului, eseistului și dascălului Gligor
Hașa. Biblioteca i-a dedicat și o biobibliografie.
EMINESCIANA. EU RĂMÂN CE-AM
FOST: ROMANTIC, ediția a IV-a –
manifestare cultural–educativă prilejuită de
ziua de naștere a lui Mihai Eminescu.
UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE –
manifestare cultural–educativă dedicată Unirii
Principatelor Române.
CENTENAR MARIA TĂNASE –
manifestare cultural–educativă: omagierea
personalității marii noastre cântărețe la
împlinirea unui secol de la naștere și a 50 de ani
de la trecerea ei în eternitate (25 septembrie
1913 – 22 iunie 1963).
ZIUA INTERNAȚIONALĂ A
FRANCOFONIEI – manifestare culturală
tradiţională dedicată Zilei Internaţionale a
Francofoniei.
DACĂ AŞ FI SCRIITOR… – concurs literar
pentru copiii din clasele primare.
SEMNIFICAȚIILE ISTORICE ALE ZILEI
DE 9 MAI – manifestare cultural – educativă
dedicată Zilei Europei.
SIGISMUND TODUȚĂ – MUZICA UNEI
VIEȚI – manifestare cultural–educativă:
omagierea personalității marelui compozitor,
muzicolog și profesor cu prilejul împlinirii a
105 ani de la naștere.
O JUCĂRIE PENTRU FIECARE – campanie
de colectare de jucării, care au fost dăruite
copiilor din centrele de plasament ale județului
Hunedoara: Brad, Deva, Hunedoara, Orăștie și
Hațeg.
TROFEUL MICULUI CITITOR – concurs
pentru alegerea celui mai bun autor, ilustrator
şi editor de cărţi pentru copii.
BIBLIOTECA DE VARĂ – proiect realizat în
parteneriat cu Primăria Municipiului Deva:
punct de împrumut în incinta Ștrandului
Municipal Deva, de unde cei care frecventează
ștrandul pot împrumuta în incinta acestuia
literatură de loisir și nu numai, reviste, presă
hunedoreană și națională și pot avea acces
gratuit la internet prin wireless.
PAULINA POPA – POEZIA UNEI VIEȚI –
întâlnire cu poeta, eseista și editoarea Paulina
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Popa la împlinirea a șase decenii de viață. Cu
acest prilej, Biblioteca a elaborat și o
biobibliografie dedicată poetei și omului de
cultură Paulina Popa, care jalonează întreaga
carieră literară și editorială a acesteia.
DESCHIDEREA UNUI PUNCT DE
ÎMPRUMUT ÎN INCINTA PARCULUI
ACVATIC AQUALAND DEVA – cei care vor
petrece momente de destindere în acest
complex de agrement vor avea posibilitatea să
citească literatură de toate genurile, în special
de loisir, vor putea consulta presa locală și
națională la zi, precum și reviste de diferite
genuri.
CENTENAR AUREL VLAICU –
manifestare comemorativă consacrată
împlinirii unui secol de la moartea celui care a
fost pionierul aviației române.
ZIUA MONDIALĂ A MUNȚILOR
CARPAȚI – manifestare cultural – educativă
despre rezervațiile naturale din Munții
Metaliferi, despre importanța Munților
Carpați, despre acțiunile ce trebuie întreprinse
pentru conservarea ecosistemelor din acești
munți.
NOAPTEA BIBLIOTECILOR – manifestare
aflată la a treia ediție. Acest proiect a avut ca
obiectiv strângerea unui număr cât mai mare
de pasionați de carte, familiarizarea tinerilor cu
biblioteca, cu beneficiile oferite de aceasta și,
nu în ultimul rând, amplificarea legăturilor
dintre bibliotecile reale și cele virtuale. În
curtea Bibliotecii, în aer liber au evoluat
formații artistice îndrăgite care au oferit
momente muzicale de înaltă clasă: Corul
Arlechino al Liceului de Arte Sigismund Toduță
din Deva, Corul de cameră Musica Divina din
Deva, Grupul Huniadi Cantores din Hunedoara
și cantautorul Ducu Bertzi.
ZIUA HOLOCAUSTULUI – manifestare
dedicată comemorării victimelor
Holocaustului.
SALONUL HUNEDOREAN AL CĂRȚII,
ediția a XIV-a (65 de edituri participante: 18
edituri din judeţ şi 47 edituri din ţară).
HALOWEEN – ÎNTRE TRADIȚII ȘI
OBICEIURI – manifestare cultural–educativă.
ZIUA INTERNAȚIONALĂ A proiect cele două prestigioase edituri din județ
INTERNETULUI – manifestare cultural–
educativă.
CURSURI DE LIMBA CHINEZĂ,
CURSURI DE CALIGRAFIE CHINEZEASCĂ,
CURSURI DE TAI – CHI – proiect cultural–
educativ în parteneriat cu Institutul Confucius
din Sibiu și cu Liceul de Arte Sigismund Toduță
din Deva.
CENTENAR ALBERT CAMUS – BIBLIOTECILE ANULUI 2012 – competiție
manifestare cultural – educativă dedicată
împlinirii a 100 de ani de la nașterea
romancierului, eseistului, dramaturgului,
jurnalistului și omului de acțiune Albert
Camus.
ZIUA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI –
manifestare cultural-educativă având ca temă
Unirea cea Mare și făurirea României Mari.
CENTENAR VLAICU BÂRNA –
manifestare desfășurată în satul Crișan,
comuna Ribița, cu ocazia împlinirii a 100 de ani
de la nașterea poetului, romancierului și
publicistului Vlaicu Bârna.
IOAN EVU – POETUL CANTAUTOR –
eveniment cultural organizat cu ocazia
împlinirii de către poetul, prozatorul, eseistul,
compozitorul și solistul de muzică folk Ioan
Evu a frumoasei vârste de 60 de ani, acestuia
dedicândui-se și o biobibliografie.
IN MEMORIAM OVID DENSUSIANU –
manifestare cultural–educativă dedicată
împlinirii a 140 de ani de la naștere și a 75 de
ani de la moartea marelui lingvist român,
descendent al ilustrei familii a Densușienilor,
patronul spiritual al instituției noastre.
SĂ NE CUNOAŞTEM SCRIITORII –
întâlniri periodice ale scriitorilor hunedoreni
cu tinerii iubitori de literatură. În felul acesta
biblioteca îşi îndeplineşte principala menire ca
instituţie de cultură.
LECTURA PENTRU TOŢI – proiect
desfăşurat în colaborare cu Editura Emia și
Editura Călăuza v.b. în vederea popularizării
cărţii în mediul rural și urban. Prin acest
își prezintă profilul, ultimele apariții editoriale,
precum și scriitorii care au publicat de-a lungul
timpului în cadrul editurii. Anul acesta au fost
organizate întâlniri cu comunitățile din
municipiile Brad și Vulcan și din comunele
Ribița, Romos, Lupeni, Șoimuș, Baru-Mare,
Boșorod, Răchitova, Gurasada, Călan,
Geoagiu, Ilia, Zam, Băcia.
între bibliotecile publice din județul
Hunedoara, în cadrul căreia a fost premiată cea
mai bună bibliotecă municipală (Brad), cea mai
bună bibliotecă orășenească (Petrila) și cea mai
bună bibliotecă comunală (Beriu).
SALA PINOCCHIO – terapie
complementară îngrijirii medicale de care
beneficiază micuții pacienți ai Secției de
Pediatrie din cadrul Spitalului Județean Deva.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Curs de limba chineză
NOI NU V-AM UITAT – proiect în cadrul
căruia s-a deschis un punct de împrumut la
Centrul de Plasament din municipiul Brad.
Acest punct de împrumut, pe lângă cărți și
DVD–uri, a fost dotat cu patru calculatoare,
patru căști cu microfon, patru camere web, un
set de boxe, un videoproiector, un ecran de
proiecție, un televizor, un DVD–player, acestea
provenind din donații.
EXPOZIŢII ANIVERSARE: Valeriu
Butulescu, Gligor Hașa, Ioan Pârva, Miron
Scorobete, Paulina Popa, Ioan Evu, Stelian
Radu, Sânziana Batiște.
EXPOZIȚII COMEMORATIVE: Vasile
Molodeț, Michael Klein, Ion Ignaton, Francisc
Munteanu, Octavian Floca, Miron Cristea,
Nerva Hodoș, Vlaicu Bârna.
LUCRĂRI ELABORATE
-au fost schițate volumele IV și V din
lucrarea Județul Hunedoara, monografie.
Volumul al patrulea va fi consacrat
agriculturii, creșterii animalelor, silviculturii,
vânătorii și pescuitului, căilor de comunicație,
sistemului sanitar și bancar etc. Toate acestea
vor fi abordate în perspectivă istorică, cu
instrumentar științific, de către un colectiv de
specialiști în domeniile respective. Al cincilea
volum va fi dedicat personalităților
hunedorene, acelor oameni născuți sau care au
activat în județul Hunedoara și care s-au
remarcat pe plan național sau internațional în
domeniile lor de activitate. Este o lucrare de
mare anvergură, de mare răspundere, întrucât
ea trebuie să includă cât mai multe
personalități a căror viață și activitate trebuie
cunoscute;
-au fost efectuate cercetări de arhivă,
identificări de noi surse de documentare,
datele au fost analizate și prelucrate de către
colectivul redacțional al lucrării Județul
Hunedoara, monografie;
Vox Libri – revista bibliotecii (trimestrial);
Calendarul manifestărilor culturale din judeţ
(lunar);
Noutăţi din ţară şi din lume (lunar);
Calendarul personalităţilor şi evenimentelor
culturale (lunar);
Noutăţi în bibliotecă (trimestrial);
Evenimente şi manifestări culturale
(anual);
Calendarul personalităţilor
hunedorene (anual);
Material de promovare al
Județului Hunedoara: Popasuri
hunedorene – legende, turism, folclor;
Biobibliografii: Gligor Hașa, Ioan
Evu, Paulina Popa, Sânziana Batiște;
Monografia Aventurile și călătoriile
Baronului Nopcsa de Dacian Muntean
– unde Biblioteca Județeană „Ovid
Densusianuˮ Hunedoara-Deva a
fost parteneră într-un proiect
susținut financiar de Administrația
Fondului Cultural Național.
LANSĂRI DE CARTE: Hoți de
minuni de Ileana P. Gati; Județul
Hunedoara. Monografie; Iago – sforărie de lux,
Aranka – Neni sau canapeaua cu scârț de Dumitru
Hurubă; Țipătul rotund de Daniel Dăian; Bell,
visele se împlinesc de Sebastian Ciortea; Lumina
umbrei mele de Ionuț Copil; Iubire de Paulina
Popa; Poeme interminabile, Ludice preludice,
LiMesiaNice, Poeme medicinale, Penultimul
romantic, Ordinea ascunsă sau Pleroma, Motoare
de căutare, Amintiri care vor veni de Eugen Evu;
Sclipind la ultimul vagon de Andreea Blându;
Orașul scufundat de Ion Barb; Noiembrie al meu
de Claudia Gabriela Marcu; În căutarea dorului
pierdut de Nicolae Stancu; Carul cu aur de
Dumitru Tâlvescu; Cartea de bucate a Centrului
Lifestyle Herghelia de Valentin Dan și Nicolae
Dan; Pasărea Paradis, Fulgere în oglinda sufletului
de Dumitru Dumitrescu; Viața ca un vis de
Ioana Giurgiu; Minunea din Țara Visurilor de
Edy Moțățăianu; Aventurile și călătoriile
Baronului Nopcsa de Dacian Muntean; Versuri
Răzlețe, Dicționar mitologic carpato-danubiano-
pontic, Povestiri pentru părinți și pentru copii
cuminți, Monografia cetății Deva, Tăul și tăușenii
de Gligor Hașa; Plai de dor, Viața ca o lacrimă de
Monica Dușan; Frunze pe cărare de Nicolae
Cătăniciu; Gligor Hașa, omul și opera de Radu
Igna; Poveștile curcubeului, vol. I-II, Năstrușnica
de Ileana Cornelia Neaga; Brunea Fox.
Reporterul cu ochi multiplu de Alexandru
Gruian; Influența lui Nietzsche asupra filosofiei
franceze recente de Dr. Daniel Solonca; Spre
Lumile Luminii de Traian Dorz; Cumpăr
înțelepciune sau 7x7=44? de Mihai Barbu,
Poemele vi(n)ului de Ionuț Copil; Cercuri
concentrice, Versuri zglobii pentru copii de Ileana-
Lucia Floran; Primăvara începea la capătul străzii,
Prost-destul și Rău-dar-nu-de-tot de Ileana P.
Gati; Jurământul Raurei, Rețeaua Doctor K de
Romulus Lal; Despre trup altădată de Isabela
Nicoară; Dar de Adriana Tomoni; Sclipiri
hunedorene de har de Maria Toma-Damșa;
Aruncând cu pietre după vânt, Caligrafii
sentimentale de Ioan Vasiu; Revista Dăruiri
literare; Fantoma de pe lac, Viață dublă la Veneția
de Monica Ramirez; Iubire, În vecinătatea
Psalmilor, 60 - Carte de muncă, Poezii pentru
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Andrada de Paulina Popa; Sclipind la ultimul
vagon de Andreea Blându; Aripă sub ape/ Wing
under Water de Magdalena Dorina Suciu,
traducere de Olimpia Iacob; Flori pentru mama
de Florica Bercea; Axa conducătoare/ Leading
Edge Inner Leadership. Transcendence. Offender
Rehabilitation de Paul Richard Dorday,
traducere de Dan Eugen Crișan; Prin geană de
înger de Laura Danc; Copilul realității de Karina
Coman; Revolta de Dumitru Petcu; Poezii din
ascultare de George Anghe; Manuscris în trei zile
de Sebastian Ciortea; În coaja semnului de nucă
de Ruben Bucoiu; O ruteancă la Înalta Poartă de
Gheorghe Firczak, Francisc Gal, Maria Saghin;
Să vă spun ceva, Așa cred eu… , Bate vântul prin
cămară, Biroul dușilor de-acasă, de Dumitru
Hurubă; Interiorul ninsorii, Omenie, Poarta de
Eugen Evu; Poemele franceze/ Les poèmes français
de Rainer Maria Rilke; Poeme alese/ Selected
Poems de John Dryden; Lovituri de nisip/ Coups
de sable de Mircea Petean; Proprietăți în paradis
de Gheorghe Zincescu; Mureșul de Mircea
Meila; Cartea care deschide lumea de Gheorghe
Jurma; Banatul Montan - Ghid turistic de
Gheorghe Popovici; Trece viața prin oglindă de
Nicolae Preda; Eminescu în fondurile Bibliotecii
din Bocșa de Gabriela Șerban; Armatele imperiale
austro-ruse și românii la 1848-1849. Documente
militare, vol. I-II – coordonator Ela Cosma;
Reprezentanțele consulare austriece în Moldova,
Muntenia și Serbia (1782-1848) de Ela Cosma;
Manual diplomatic și consular de Constantin
Karadja; Literatura română de azi. Poezia. Proza
de Ioan Holban; Antologie de poezie
contemporană românească, vol. I, coordonatori
Aurel Ștefanachi și Valeriu Stancu; Spațiul
inefabil, vol. I de Ioan Radu Văcărescu; NU,
Zbor într-o aripă de Ioan Dan Bălan; Recviem
pentru tăceri și nimicuri, Lacrima memoriei.
Eseuri, vol. I de Aurel Pantea; O sticlă în mare de
Ion Murgeanu; Rătăcind prin canon. Studii de
istorie literară, Apocalipsa după Valeriu/ The
Apocalypse according to Valeriu de Valeriu
Bârgău, traducere de Mariana Zavati Gardner;
Călător prin lume de Ioan Nicoară; Roata vieții de
Elena Crețu; În căutarea dorului pierdut de
Cantus Leonică; Amintirile unui vechi liberal de
Petre Făgaș; Impresii și expresii de Gheorghe
Niculescu și Florentin Smarandache; La un
pahar de vorbă de Gheorghe Niculescu; Cultura
în orașul Paliei, Mineriada culturală internațională
a elevilor de Ștefan Nemecsek; Vocația culturală
a Hațegului, vol. II de Radu Igna; O viziune
despre televiziune de Nicolae Melinescu;;
Castelul de nisip, Drumul sihaștrilor de Stejărel
Ionescu; A fi sau a nu fi…actor de Isabela și Mara
Hașa; Reporter la sfârșitul lumii (1978 -1988).
Nonficțiuni, Români, vi se pregătește ceva! de
Cornel Nistorescu; Urbanonimie hunedoreană de
Mihai Petre.
LUNA EDITURII – standuri de carte cu
vânzare, în colaborare cu următoarele edituri:
Editura Humanitas din București, Editura
Curtea Veche din București, Editura Girasol
din București, Editura Polirom din Iași, Grupul
Editorial Corint din București, Editura Dinasty
Petru Romoșan, Cornel Nistorescu, Mircea Moloț,
în foaierul Teatrului din Deva
Books Proeditură și Tipografie din București,
Editura Trei din București, Editura RAO din
București, Editura Didactică și Pedagogică din
București, Editura Nemira din București,
Librăria Okian din Brașov, cu aceste edituri
având încheiate și acorduri de parteneriat.
ACORDURI DE PARTENERIAT: cu
instituții de învățământ (Colegiul Ion Mincu
Deva, Colegiul Național de Informatică Traian
Lalescu Hunedoara, Colegiul Național Mihai
Eminescu Petroșani, Colegiul Național Sportiv
Cetate Deva, Colegiul Tehnic de Transport
Feroviar Simeria, Colegiul Tehnic Energetic
Dragomir Hurmuzescu Deva, Colegiul Tehnic
Transilvania Deva, Grădinița cu program
prelungit Nr. 7 Deva, Grupul Școlar Ovid
Densusianu Călan, Grupul Școlar Téglás Gabor
Deva, Institutul Confucius Sibiu, Liceul de Arte
Sigismund Toduță Deva, Liceul Tehnologic
Grigore Moisil Deva, Liceul Teoretic Sabin
Drăgoi Deva, Liceul Teoretic Traian Deva,
Școala Eco Europeană Andrei Șaguna Deva,
Școala Generală Andrei Mureșanu Deva, Școala
Gimnazială Șoimuș, Școala Primară Fornădia,
Școala Primară Samuel Deva, Școala Primară
Sulighete) şi cu alte instituţii din judeţ și din
țară (Asociația Există viață după doliu, Asociația
Handicapaților Neuromotori Hunedoara,
Asociația Prietenii Bibliotecii, Asociația
Umanitară Non Profit SETRAS Deva, Centrul
Cultural Drăgan Muntean Deva, Centrul de
Îngrijire și Asistență Socială Brănișca, Centrul
Județean de Asistență Psihopedagogică
Hunedoara, Centrul Județean de Resurse și
Asistență Educațională Hunedoara, Centrul
Județean pentru Conservarea și Promovarea
Culturii Tradiționale Hunedoara,
Inspectoratul de Poliție al Județului
Hunedoara, Inspectoratul Școlar Județean
Hunedoara, Ministerul Educației Naționale,
Penitenciarul Bârcea Mare, Primăria
Sîntămaria Orlea, SC Aqualand SRL Deva, S
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Societatea de Lectură Română la 1868
erviciul de Probațiune Hunedoara, Societatea
de Educație Nonformală și Socială București,
Spitalul Județean Deva, Unitatea de Asistență
Medico–Socială Baia de Criș).
Oferta educaţională s-a realizat printr-o
achiziţie sporită de documente care a asigurat
cu prioritate bibliografia pentru elevi şi a
dezvoltat caracterul enciclopedic, numărul
total de documente cu care s-a îmbogățit
instituția noastră în acest an fiind de 8 402, din
care 6 005 provin din achiziții și 2 397 din
donații.
Indicatorii economici prevăzuți pentru anul
2013 au avut în vedere resursele de personal,
veniturile care asigură funcționarea și
dezvoltarea activității de bibliotecă,
principalele categorii de cheltuieli, ponderea
cheltuielilor de personal din totalul
cheltuielilor curente și gradul de acoperire a
salariilor din alocațiile bugetare.
Veniturile Bibliotecii Județene „Ovid
Densusianu” Hunedoara-Deva au provenit din
alocații bugetare, 2 375 mii lei, și venituri
proprii, 20 mii lei. S-au primit donații din
partea: I.R.E.X. București: computer – 30 buc.,
monitor – 30 buc., tastatură – 30 buc.,
mouse – 30 buc., cască cu microfon – 30
buc., camere web – 30 buc., UPS – 15
buc., imprimantă – 3 buc., scanner
Epson – 3 buc., router wireless – 3 buc.,
cablu UTP – 6 buc., proiector – 3 buc.,
ecran de proiecţie 3 buc., switch – 3 buc.;
S.C. Top Tech S.R.L. Deva: imprimantă
pentru carduri – 1 buc., imprimantă – 3
buc., scanner – 1 buc.; S.C. Sonoc Ioan
Marian Deva: televizor – 1 buc.; DVD –
player – 1 buc. De asemenea un număr
important de persoane fizice şi juridice
au făcut donații substanțiale de carte.
REORGANIZARE, DEZVOLTARE,
MODERNIZARE:
crearea bazei de date la
Filiala Nr. 4;
crearea secțiunii Biblionet
pe site-ul Bibliotecii
Județene;
organizarea de colocvii
metodice cu bibliotecarii din
județ pe următoarele teme:
Statistica de bibliotecă;
colaborarea cu instituțiile
implicate în dezvoltarea
comunității (APIA);
rolul grupului Biblioi-
mpact (colaborarea și schim-
bul de experiență între
bibliotecari); Scrierea unui
proiect și organizarea unui
serviciu nou de bibliotecă;
organizarea de cursuri de inițiere în
utilizarea calculatorului (pentru membrii
comunității), de cursuri Primii pași în carieră –
Program de dezvoltare personală (pentru
adolescenți), de cursuri IT – LIB – Tehnologia
informației și administrarea calculatoarelor pentru
public; BSNB – bazele serviciilor noi de bibliotecă;
Povestiri digitale – realizarea de filme cu ajutorul
programului Windows Live Movie Maker; Bani IQ
– program de educație financiară (pentru
bibliotecari);
asfaltarea curții interioare a instituției.
DISTINCȚII OBȚINUTE: DIPLOMA DE
MERIT pentru cea mai bună lucrare de
specialitate în cadrul secțiunii Studii și
cercetări sub formă de volum pentru lucrarea
Județul Hunedoara. Monografie, vol. I-III,
acordată de Asociația Națională a
Bibliotecarilor și Bibliotecilor Publice din
România (ANBPR) în cadrul Conferinței
Naționale a acesteia, desfășurată în perioada
10-12 octombrie la Sibiu.
Manager,
Ioan Sebastian Bara
Actualul local al bibliotecii
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

„Almanahul scriitorilor de la noi”

Dr. I. LUPAŞ
Născut în 9 August 1880 în Săliște (lângă Sibiiu) din familie
de țărani. A fost profesor la seminariul „Andreian" din Sibiiu
din 1905—1910. Azi e protopop în Săliște.
A publicat:
1. „Un capitol din istoria ziaristicei românești ardelene",
Sibiiu.
2. „Despre începutul neamului românesc", Sibiiu.
3. „Biografia Metropolitului Șaguna", Sibiiu.
4. „Contele Ștef. Széchenyi și politica de maghiarizare",
Sibiiu.
5. „Câteva pagini din trecutul Săliștii", Sibiiu.
6. „Şovinismul confesional în istoriografie", Sibiiu, 1903.
7. „Viaţa unei mame credincioase", București, 1910.
8. „Populus Werböczianus", Arad.
în limba maghiară:
9. „Az erdélyi gör.-keleti egyház és a vallásunió a XVIII,
század folyamán", Budapesta, 1904.
10. „Törteneti párhuzamok", Budapesta, 1907.

Din trecutul şcoalelor noastre

Puține din şcoalele noastre au un trecut mai
îndepărtat decât veacul al XVIII-lea, decât
înțeleapta lege a împărătesei Maria Terezia:
Ratio Educationis, care preconiza, ca pruncii
fieştecărei nații, să-și primească începuturile
instrucției în limba maicii lor („Vernacula"),
ori decît părinteștile îndemnuri ale bunului
Iosif al II-lea, care poruncise la 1781, ca în
fiecare parohie de peste 100 familii, să fie și o
școală.
Cele mai multe şcoale românești le avem
abia de câteva decenii încoace. Singure
stăruințele titanice de pe timpul lui Șaguna, au
sporit numărul lor cu cîteva sute.
Toate aceste şcoale s'au întemeiat și
susținut până în ziua de azi, numai cu prețul
unor jertfe nespus de mari și prin încordări
fără seamăn din partea unui popor ca al
nostru, lipsit atâta vreme de izvorul luminii, ca
și de izvorul bunăstării materiale, de aceste
indispensabile temelii ale oricărui trai cinstit și
slobod.
Și, dacă ar fi fost numai greutățile, pe cari le
rostogolea în calea progresului şcoalei române
tradiționala noastră sărăcie, atunci s'ar fi putut
trece totuş mai repede peste zmeritele
începuturi. N'ar fi fost şcoala noastră silită să
rămână timp atât de îndelungat în starea cea
tristă, pe care o înfățișează, la 1813,
următoarele cuvinte ale lui D. Ţichindeal: „De
voiești să știi în sat, unde e școală?, nu întreba
pe nime, ci du-te și apoi vei află o casă nu
departe de biserică, desgrădită, descoperită,
cu ferestrile sparte și cu hârtie lipite; să știi, că
aceea este şcoala"!
Dar în aceste căsuțe umile, desgrădite și
descoperite, s'a întâmplat, să muncească 2—3
generații de dascăli, pătrunși de adevărată
însuflețire pentru sfânta lor apostolie de
redeşteptători ai unui neam chinuit și
înapoiat!
Și, cum rezultatul unei școli, nu pot să-1
determine nici odată păreţii ei, oricât ar fi de
împodobiți cu „embleme", ci numai
însuflețirea și vrednicia celor ce propoveduesc
întrânsa cuvântul adevărului și al
înțelepciunii,-din aceste şcoale modeste a
răsărit un început de cultură a poporului
nostru. Prin stăruinţele nepregetate ale unor
dascăli însuflețiți, începuturile sfioase au fost
continuate cu râvnă întețită și sporite prin
isprăvuri din ce în ce mai însemnate.
Astăzi icoana zugrăvită de Ţichindeal
credem că nu se mai potrivește, decît la puține
din cele vreo 3000 de şcoale românești din
această țară. Căci în multe sate de ale noastre
s'au ridicat, din jertfele imense ale acestui
popor lipsit, şcoale cu cari s'ar putea mândri
orice sat din largul Apus luminat, și oricare
neam fruntaș în ale culturii!
Realizarea acestui progres e, negreșit, un
mare merit al înaintașilor noștri. Cu atât mai
mare, cu cât ei au trebuit să înfrunte, pe lângă
greutățile pricinuite de eternele lipsuri, și o
serie neîntreruptă de obstacole, aruncate în
calea progresului nostru cultural, de viforul
patimilor politice.
Scurtă vreme, abia, le-a fost dat şcoalelor
noastre a săvârși în liniște munca
binecuvântată de propagare a culturii, înălțare
și fructificare a gândirii și întărire a simțirii
românești. Căci încurând s'au ivit tendințe
potrivnice, cari mereu au infestat și conturbă
azi şcoala în seninătatea pacinică a sublimei
sale misiuni, impunându-i sarcini și
semnalându-i scopuri, cu totul străine de
adevărata ei chemare.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE

Dr. SEXTIL PUŞCARIU

S'a născut la 4 Ianuarie 1877, în Braşov, unde a urmat
liceul. Studiile universitare le-afăcut la Lipsca, Paris și Viena.
Si-a luat doctoratul la 1899, iar la 1904 s'a habilitat la Viena ca
docent pentru filologia romanică, întemeind întâiul seminar
de limba română. Ales la 1905 membru corespondent al
Academiei Române, e însărcinat în anul următor de această
instituţie cu redactarea dicţionarului limbii române. Dela
1906 e profesor de limba și literatura română la Universitatea
din Cernăuţi.
Lucrări:
1. Der Dialekt des oberen Olttales. Leipzig, 1898.
2. Die rumänischen Dininutivsuffixe. Leipzig, 1899. (Teză
de doctorat).
3. Lateinisches Ti und Ki im Rumänischen, Italienischen
und Sardischen. Leipzig, 1904. (Temă de habilitare).
4. Etymologisches Wörterbuch der rumanischen Sprache.
Lateinisches Element, mit Beriicksichtigung aller
romanischen Sprachen. Heidelberg, 1905. (Operă premiată de
Academia Română).
5. Studii istroromâne. Bucureşti, 1906.
6. Cinci ani de mişcare literară. Bucureşti, 1909.
7. Zur Rekonstruktion des Urrumănischen. Halle, 1910.
8. Contribuţii la gramatica istorică a limbii rom. Bucureşti, 1911.
9. Dicţionarul limbii române, Bucureşti (dela 1907 au apărut 9 fascicole).
Colaborează la cele mai multe reviste româneşti, scriind cu deosebire la „Convorbiri
Literare" și la „Tribuna". în străinătate e colaborator al revistelor „Zeitschrift für römanische
Philologie", „Literaturblatt für germanische und romanische Philologie", „Deutsche
Literaturzeitung", „Wörter und Sachen", „Kritischer Jahresbericht über die Fortschritte der
romanischen Philologie", „Zeitschrift für vergleichende Literaturgeschichte" etc.

Și-a făcut firogul

Mișu Popp, Potret de bărbat
Expresiunea aceasta am auzit'o prin
părţile Brașovului. Ea e interesantă, fiindcă
arată cum se îmbogăţeşte limba din fel de fel
de izvoare. În cazul nostru avem a face cu un
termen al cusătoreselor sau al ţesătoreselor și
o frază ca: Lucrez până mi-oi isprăvi firogul
va fi însemnat la început: „până ce-mi ajunge
firul".
Cu timpul înţelesul cuvântului s'a
generalizat. Nu mă scol de aici până nu mi-oi
isprăvi firogul însemnează, la Braşov: „până
nu voi fi terminat porţia de lucru pe care
mi-am propus s'o fac". Și o asemenea frază nu
se aude numai în gura femeilor, ci și a
bărbaţilor, indiferent despre care lucru e
vorba. Cu timpul cuvântul firog a ajuns se
însemneze chiar „Tagesarbeit", după cum se
traduce în dicţionarul lui Alexi, adecă porţia
de lucru (de orice natură) pe care este dator
cineva s'o săvârşească într'o zi. Deosebit de
interesantă este însă accepţiunea pe care acest
cuvânt a primit-o în Bran.
Făcând într'o zi o societate mai mare o
excursie prin sat ne-am abătut pe la o ţărancă,
care deşi foarte tânără, avea o droaie de
copilaşi. O doamnă, făcându-i observaţia că
prea are mulţi copii și la intervale prea din
cale afară de scurte, ţăranca i-a răspuns
simplu: Ori la un an, ori la mai mulţi, tot
atâţia dă Dumnezeu; până nu-ţi faci firogul,
nu scapi! În mintea ei exista credinţa că
fiecare femee e predestinată să aibă un număr
anumit de copiii în vieaţă. În urma acestei
naive, dar frumoase concepţii fataliste a
poporului nostru, cuvântul firog a putut să
ajungă se însemneze chiar: misiunea vieţii.
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI

Comedia zilei
Gulerele albe, ciocoii recenţi
Adrian Năstase, Bombonel cel Vechi, are profilul unui ciocoi rezultat din Revoluţie ? Dar
Adriean Videanu ce-ar fi ? Neo-Bombonelul marmurei şi al bordurilor ? Dar domnii clujeni,
Emil Boc şi Vasile Dâncu, n-or fi şi ei tot niște ciocoi născuţi ca Venus din spuma toxică a
Revoluţiei ? Şi Ion Iliescu, uitat din cealaltă revoluţie, şi Traian Băsescu, anticomunistul recent?
O ţară de Dinu Păturici, unii mari şi alţii mici. Şi de tot felul de pseudo-patricieni. Toţi cu gulere
albe.
Cezar Bolliac (1813-1881), marele ziarist de la mijlocul secolului al XIX-lea, om politic,
scriitor, merită să fie redescoperit, recitit. Ciocoii din revoluţie - o sinteză politică în versuri,
magistrală - ne ajută, la mai bine de un secol şi jumatate de la scrierea ei, să ne înţelegem
contemporanii.
P.R.
Ciocoii din revoluţie

Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu ne-a-nşelat,
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu ne-a trădat ;
Dar ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.
Ei intrau să fure sume
Şi la ruşi să-şi facă rost.
Ca să-i spui pe toţi pe nume,
Voi nu-i ştiţi cîţi au mai fost?
Nu ştiţi că au fost spurcaţi
Toţi ciocoii guleraţi ?
Că eu bine-am spus, săracu ;
Eu v-am spus numaidecît
Că n-ai să te-mpaci cu dracu,
De i-ai face orişicît :
Toţi ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.
Ba c-om face, ba c-om drege,
Ba s-avem şi pe boier ;
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister.
Dar ciocoii guleraţi
Au fost, cum am zis, spurcaţi.
Că-ncepur-a face fracţii
Ş-a lega pe opincari :
Într-o lună,-n trei reacţii,
Ne-au scăpat ăi măcelari.
Că ciocoii guleraţi
Sînt la inimă spurcaţi.
Şi noi, tot cu evanghelii
Din balconuri predicam ;
Tot spuneam parascovenii
Şi-i iertam, ne împăcam ;
Dar ciocoii guleraţi,
Ei rînjeau că-s rău spurcaţi.
Cînd venir-apoi muscalii, —
Agi, spătari şi controlor !
Alţii — mîrleo ! fug cu banii.
Turcii pradă şi omor.
Şi ciocoii guleraţi
Rîd de noi că stăm legaţi.
Th. Aman,
Cezar Bolliac
Toat-opinca-n puşcărie ;
Toţi legaţi, săraci lipiţi,
Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscrişi, goniţi,
Iar ciocoii guleraţi
Rîd de noi că-i credem fraţi.
Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu a furat ;
Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu a trădat.
Iar ciocoii guleraţi
Sînt spurcaţi şi veninaţi.
Cezar Bolliac
Braşov, 10 decembrie 1848
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Impresiile de călătorie ale unui englez
prin Transilvania
Andrew Archibald Paton (1811, Edinburgh
- 1874, Ragusa1) a fost unul din cei mai buni
cunoscători ai Europei de sud-est ai vremii lui.
Îndeplineşte diverse funcţii în aparatul
diplomatic englez din Siria, Egipt, Grecia sau
Serbia. Ca diplomat și corespondent de presă
călătoreşte mult în Orient și estul Europei,
ajungând în Transilvania în iarna anului 1849-
1850. A. A. Paton intră în Transilvania dinspre
Arad, călătoreşte pe valea Mureşului, trece pe
la Zam unde întâlneşte un tablou dezolant.
Regiunea și zonele înconjurătoare au fost
devastate în timpul luptelor din iarna lui 1848
- primăvara lui 1849 și nu au mai avut timp să
revină la normal.
Ajunge la reşedinţa2 unui nobil român
Lăszlo (Vasile) Nopcsa3 aflată în ruine după
distrugerile suferite în timpul luptelor și a
jafului comis de un un grup de honvezi secui
din armata revoluţionară maghiară.
„Cititorul să îşi imagineze valea Mureşului,
nu alungită într-o vale strâmtă dintre munţi, ci
întinzându-se într-un larg amfiteatru; vârfuri
abrupte de munţi și prăpăstii înconjurate cu
păduri de jur împrejur, parcuri și păşuni care
coboară domol spre o luncă verde, un zid nu
prea înalt de piatră care înconjoară o grădină
englezească și conacul unui nobil de la ţară,
conac care aşezat pe o colină domoală
formează partea principală a întregului
tablou. În spatele conacului se află un sat mic
și elegant. Aici a fost o fermă, dincolo o
reşedinţă de vară şic, acolo erau poşta și hanul
ospitalier de pe marginea drumului, dar toate
sunt în ruină, fără acoperiş și fără viaţă în ele;
nici ţipenie de om într-un loc care, cu un an în
urmă, era o încântare pentru privitor. Conacul
nu era doar o casă simplă de ţară, ci o reşedinţă
luxoasă, construită cu bun gust, judecând
dupa mozaicul de pe pardoseala salonului.
Nici un suflet nu putea fi văzut, nici un cântat
de cocoş sau muget de vacă nu putea fi auzit.
Doar dangătul îndepărtat al unui clopot era
singurul sunet care spărgea tăcerea în care era
învăluită dezolanta scenă.
Adrian Secui
Acesta a fost sălaşul şi satul unui nobil de
ţară valah, un loialist, numit Nopcsa, a cărui
casă a fost atacată şi jefuită de secui4, iar
distrugerea desăvârşită de proprii săi
conaţionali.
Cititorul să nu-şi închipuie că cele
povestite, legat de Zam, a fost un caz izolat de
distrugere. Războiul din Transilvania a fost un
război al bordeiului împotriva castelului, al
unei rase împotriva altei rase, un război care
cu politica - de care o fi fost ea, liberală sau
conservatoare - a avut puţin de-a face. În
timpul călătoriei de trei zile, de la intrarea în
Transilvania şi până la sosirea în Sibiu, n-a fost
casă izolată, mic cătun sau han de la marginea
drumului pe care să nu le fi găsit distruse."
Urmează o scurtă digresiune în care autorul
încearcă să explice cauza războiului "bordei
împotriva castel" prin prisma diferenţelor şi
inechității sociale dintre daco-romanii
majoritari şi maghiarii ultranaţionalişti.
Următorul oraş în care ajunge este Orăştie.
"A fost oraşul Szászváros, numit dealtfel şi
Broos, prima aşezare întâlnită de când am
intrat pe teritoriul saşilor transilvăneni.
Obiceiurile, manierele, nivelul de civilizaţie şi
educaţie ale acestor saşi sunt esenţial diferite
de cele ale maghiarilor sau daco-romanilor, iar
această parte a Transilvaniei mai este numită
şi Pământul Saşilor (Saxon Land).
Szászváros este un cuvânt de origine
ungurească şi înseamnă, tradus literal, oraşul
saşilor (Saxon-town). Este locuit în proporţie
de două treimi de saşi şi o treime de unguri.
Aspectul oraşului aduce mai degrabă a burg
german decât a oraş unguresc, şi îmi aminteşte
de orăşelele vechi de provincie din Bavaria sau
de pe Rin, cu case tencuite şi zugrăvite
multicolor, cu faţade roşii sau verzi.
Saşii provin din regiunea Rinului Inferior
(Lower Rliine). Deşi mai sunt numiţi saxoni
(Saxons) şi vorbesc un dialect ciudat care
seamănă mai degrabă cu olandeza şi este
neinteligibil pentru oamenii din Viena, dar
totuşi este bine înţeles de către oamenii din
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Călușarii din Orăștie,
perioada interbelică
Düsseldorf sau Nijmegen5 (Nymwegen).
Majoritatea poartă capetele acoperite cu
căciuli de lână, rareori sunt văzuţi mergând pe
jos, de obicei călăresc nişte cai mici şi vânjoşi
cu temperament vioi care sunt specifici
Transilvaniei.
Femeile lor nu se remarcau prin frumuseţe
dar aveau o metodă aparte de a-şi purta părul,
pletele fiind împletite într-o coadă adunată pe
frunte care este lăsată să atârne pe obrazul
drept.
Oraşele lor au un pronunţat aspect
medieval, cu turnuri şi ziduri vechi, ca în
fundalul picturilor lui Callot. La Sebeş,
următorul oraş după Orăştie, hanul era în
urma spiritului epocii, şi peste tot în
dormitorul meu, în locul portretelor la modă,
cu Rodolph, Fleur de Marie şi Maâtre d'Ecole,
se regăseau aventurile şi peripeţiile Fiului
Risipitor." După ce părăseşte Orăştia, îşi
continuă periplul transilvan prin Sebeş, Sibiu
unde se întâlneşte cu episcopul Andrei
Şaguna, Dumbrăveni, Mediaş, Turnu Roşu,
Sighişoara, Odorheiu Secuiesc, Târgu-Mureş,
Turda, Cluj şi Oradea.
Publică o serie de cărţi în care valorifică
cercetările şi explorările sale geografice şi
etnologice. Capitolul care se referă la
Transilvania este cuprins în cartea "Gotul şi
hunul; sau Transilvania, Debrecen, Pesta şi
Viena, în 1850" (The Goth and the Hun; or
Transylvania, Debreczin, Pesth, and Vienna,
in 1850), apărută în anul 1851. În anul 1853
ajunge în Ţara Românească unde descrie una
din primele bătălii ale
războiului Crimeei, bătălia de
la Calafat purtată între armata
ţaristă şi turci. Aceste
evenimente au fost relatate în
cartea "Bulgarul, turcul şi
germanul" (The Bulgarian, the
Turk and the German)
publicată în anul 1855 la
Londra.
A fost ales membru al
Societăţii Regale de Geografie
din Londra (Royal Geographi-
cal Society).
Moare în anul 1874, la
Ragusa (astăzi Dubrovnik în
Croaţia).
Bibliografie: Researches on
the Danube and the Adriatic or Contributions to
the modern history of Hungary and Transylvania,
Dalmaţia and Croaţia, Servia and Bulgăria. By
Andrew Archibald Paton F. R. G. S. Volume 2.
Trubner and Co., 60, Paternoster Row. London
1862. Book III - The Goth and the Hun, pag. 61-62.
- Wikisource.
http://en.wikisource.org/wiki/Paton,_Andrew_Ar
chibald_ (DNB00)
- Dan Grecu - Jetoanele domeniului Zam.
Note:
1. Astăzi oraşul Dubrovnik în Croaţia.
2. Este vorba de castelul din Zam, actualul
spital de psihiatrie. La vremea cand A. A. Paton a
trecut pe acolo era proprietatea lui Laszlo Nopcsa
Baron de Silvaşul de Sus (1794-1884).
3. Laszlo Nopcsa a îndeplinit timp de 15 ani
funcţia de comite suprem (föispán) al comitatului
Hunedoara.
4. Incendierea castelului este descrisă de Rusu
Abrudeanu: "în ziua de 3 Noiembrie [honvezii] au
atacat compania [1 din regimentul grăniceresc
român din Orlat] de la Zam, au pus-o pe fugă şi s-
au retras după ce au prădat castelul lui Nopcea.
Comuna Zam a fost atacată din nou în ziua de 2
Decembrie [1848, când insurgenţii au şi dat foc
castelului". Momentul ni-l descrie şi Atanasie
Sandor: "Honvezii, şi cu ei şi alţi unguri [...]
ajungând până la Zam, au dărăpănat tot palatul
lui Nopcea, ducând de acolo, cu un cuvânt, toată
visteria din camere, de un preţ foarte mare, fel de
fel de haine, mătăsuri căutătoare, argintării, etc.,
care unii şi alţii guvernali comisari le-au împărţit
între sine, precum vorbea lumea pe atunci...".
5. Oraş în Olanda.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Povești săsești
Orăştie (germ. Broos, Brosz, magh. Szászváros), jud. Hunedoara
Mihaela Kloos-Ilea
Poate că nicăieri în judeţul
Hunedoara încărcătura istorică nu
este mai pregnantă ca în Orăştie
(germ. Broos, Brosz, magh.
Szászváros – în traducere Orașul
sașilor).
În anul 1999, s-au împlinit 775 de
ani de la prima atestare documentară.
Dar acești ani sunt doar o verigă
dintr-un trecut istoric îndelungat, al
cărui început se pierde în negura
vremurilor. Cele mai recente cercetări
arheologice au scos la iveală dovezi
materiale aparținând culturii neolitice
“Turdaș”, dar și epocilor ulterioare.
În inima oraşului se situează
ruinele cetăţii de pe vremuri, cu zidul
de apărare ce reprezenta un sistem de
fortificaţii medievale. Cetatea poate fi observată mai mult din interior, deoarece pe latura
exterioară, altădată şanţul cu apă al cetăţii, s-au construit locuinţe ce privează de vizibilitate
monumentul. Intrând în cetate, se remarcă cele doua biserici-surori: Biserica evanghelică și
Biserica reformată. Prima construcție aici a fost o bazilică romană cu un turn de vest, după care
a urmat o a doua construcție, în stil gotic din sec. al XIV-lea. În 1820, începe construcția Bisericii
Evanghelice (care se finalizează în anul 1823), pe o fundație nouă.
În unele variante ale legendei copiilor din Hamelin, se spune că aceștia ar fi ieștit prima dată
la suprafață la Orăștie, de aici începând întemeierea Siebenbürgen-ului.
Pe lângă vechea cetate a Orăştiei, muzeul de etnografie şi bisericile monument din secolul al
XIII-lea sau cetăţile dacice din munţii Orăştiei, sunt câteva din opţiunile turistului însetat de
istorie.
Sursa: http://povestisasesti.com/

Împrejurimile Orăștiei
Grădiştea de Munte
Cornelius Ionescu
Nu este decât o aşezare, probabil sat, ce golul alpin, culegeau zmeură, mure şi afine, pe
depinde de comuna Orăştioara de Sus. Nu mai care le valorificau la centrele din Grădiştea şi
are şcoală, nici dispensar, în locul lui este de pe Valea Anineşului, unde se puneau rapid
acum o pensiune, ceea ce nu este, de altfel, în butoaie şi direct la export. Nu se procesa
deloc rău. Până în 1918 satul era mai mare, aici nimic în ţară. Din 1803 şi până pe la 1900 a
mai funcţiona o făbricuţă de îmbuteliat apă funcţionat şi o mică turnătorie de oţel, ce
minerală. Izvorul, foarte puternic, era cam în folosea minereul local, din muntele Tâmpu. Se
dreptul magazinului alimentar. După cedarea spune că se produceau unelte agricole. Parcă
către România a Transilvaniei izvorul a fost am fi în plină demonstraţie a continuităţii pe
dinamitat, şi nu a mai putut fi regăsit, cu toate aceste locuri!
eforturile. Este posibil ca izvorul captat prin Exploatările forestiere erau însă baza
1980, la vreo 50 de metri în aval şi ceva mai economiei grădiştene. Din munte erau aduse
sus, se urca pe o potecuţă, să fie acelaşi. Ultima lemnele cu carele cu două roate, până la
dată când l-am văzut, avea un debit simbolic trenuleţul forestier ce circula atât pe Valea
şi spuneau cei
de la magazin
că a fost captat.
Nu am putut
verifica
informaţia.
Vara veneau
oameni din
toate satele din
jur, urcau până
aproape de
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Grădiştei cât şi pe văile mai lungi ce se
conectau la aceasta. Astfel erau sigur trenuleţe
pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, pe Valea
Albă şi pe Valea Tâmpului. Trenuleţul a
circulat din 1945 până prin 1972, când a venit
o apă mai mare, s-a stricat terasamentul şi nu
l-au mai reparat. Pe porţiunea Gara Anineş –
Gara Cetate am mers şi eu cu el când am
cucerit prima dată Sarmisegetuza. Se mai
opreau pe drum, să strângă oamenii ceva
lemne şi să le bage la cazan, cu toate că era
făcut să meargă cu cărbuni. Depozitul
principal de cărbuni era la Costeşti, pe islaz,
Costeşti, Costeşti
Un sat destul de mic, ce ţine de Orăştioara
de Sus, vreo 600 de oameni, care făceau naveta
la întreprinderile din Orăştie, de care-i despart
18 km. Este o bază de plecare nefolosită încă
aşa cum ar trebui. De aici se ajunge la Cetatea
Costeşti – 3 km, sau la Blidaru – 4 km pe jos,
sau ca bază de “atac” pentru atingerea
Sarmisegetuzei – 20 de km, pe acolo nefiind
decât o prea mică pensiune în satul Grădiştea.
unde şi acum, când făceam şanţ în jurul
cortului, dădeam de cărbune. Am avut
surpriza să aflu de pe Internet că se mai
păstrează undeva în Orăştie, una din
locomotivele originale, dar de care şi-a
bătut careva joc şi a sulemenit-o ca pe o
curvă bătrână ieşită pe teren. Nu pot să
nu v-o prezint. Foto 1
Pe Valea Anineşului, se mai poate
admira o moară de apă. Erau peste
şapte mori şi piue pe acea vale, ceea ce
spune nu numai că aveau ce măcina şi
ce pune în piuă, dar şi că era ceva populaţie.
Ultima fotografie este făcută de giorgel, altă
indicaţie nu am.
Cum urci pe Valea Grădiştei, la nici un
kilometru, dai de Gaura Nemţilor, o mină ce a
funcţionat în al doilea război mondial,
inginerul şef al minei ajutându-l pe C.
Daicoviciu cu bani şi cu oameni la excavaţiile
de la Sarmisegetuza.
Mina era de uraniu şi ca şi cele făcute
pentru sovietici, doar pentru prospectare …
De fapt şi unii şi alţii căutau aur, cine ştie după
ce informaţii mai vechi
Cetatea dacică
Costești-Blidaru
Cornelius Ionescu
Până la revoluţie, cazare practic nu era, la
cabană se fereau, spuneau că este totul ocupat
inclusiv la cele circa 10 căsuţe. Trebuia să spui
că treci în fiecare an pe acolo, că n-ai avut
telefonul lor, ca să obţii cu greu o căsuţă. Dar
nici că-ţi dădeau numărul de telefon. Cabana
era ocupată de ştabi de partid şi de stat, nu le-
am aflat niciodată numele, toată lumea se ferea
să li-l spună.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
În spatele cabanei era un
şanţ deasupra căruia se
instalaseră cabinele privatelor,
iar un pic mai jos, în curtea
cabanei era izvorul ce funcţiona
de pe vremea dacilor. Apa
circulă şi acum prin olanele lor,
până la bazinul de captare.
Cabana avea apă din alt izvor
de adâncime.
O dată se putea dormi şi în
sat, am încercat, am cedat o
dată ofertelor, dar a doua oară
nu am mai făcut-o. Ne-au ţinut
treji toată noaptea cu băutură şi cu ceva care ei
spuneau că sunt cântece. Baza de cazare reală
era islazul satului, vis-a-vis de cabană, pe care
îl puteai împărţi în devălmăşie cu vacile ziua
iar noaptea cu caii şi dacă nu aveai noroc şi cu
camioanele care apăreau din întuneric în plină
viteză să gareze şi ele, obosite fiind după cum
rulau.
Aici am avut onoarea să fiu muşcat de o
javră, la care mă strâmbasem şi îmi arătasem
colţii fără să mă gândesc că o să mă ţină minte.
Ea venise cu o maşină şi cu doi oameni din
Deva pe care-i plimba prin iarbă. Nu le pornea
maşina şi i-am ajutat să o impingă. Atâta i-a
trebuit javrei. M-a apucat de un picior şi pe
urmă toată lumea era impacientată ce-a avut
cu mine. Hm. Chiar aşa. Mi-au lăsat adresa,
dacă e vreo problemă, să ne sunăm, ei pe mine,
sau eu pe ei. Ce să se mai întâmple? Altădată
să nu mă mai strâmb la toate javrele, măcar să
le aleg şi eu. Şi să mă vaccinez înainte de a
pleca pe munte.
Lângă cabană, în dreapta, era construit din
blocuri de BCA un kitch de forma unui castru
daco-roman (!) în care, stând pe nişte bănci din
mesteceni tineri tăiaţi parcă în duşmănie, vara
se distrau tinerii beţivani cu bere, mici şi ţuică
de prune, în timp ce tinerele utilizatoare de
fuste mini populare rău, se învârteau pe o
scenă scâlciată. În restul timpului
pseudocastrul era folosit cu succes ca toaletă.
Chiciul trebuia să fie complet. Pe dealul
Cetății, așa cum s-a făcut și cu Tâmpa la
Brasov, s-a tăiat pădurea și s-au plantat brazi
argintii ce formau cifrele 2050. Brazii s-au cam
uscat, natura funcţionează bine, şi terenul s-a
umplut iarăşi de verdeaţă.
Casele din sat aveau temeliile din blocuri de
la cetate, mai târziu tencuite chiar, ca să nu se
mai vadă materialul. Erau chiar şi doi lei
andosaţi puşi deasupra unei porţi, găsiţi prin
vreun cimitir roman, care de fapt erau un
simbol al morţii, dar cine să le spună. Acum nu
mai sunt deloc, nu cred ca au aflat ce
reprezintă, ci mai degrabă au găsit cui să-i
vândă.
Din Costeşti porneau şi poteci pe care erau
mânate oile la munte. Puțin mai jos de cabană
urcă una din Valea Stânişoarei prin Poiana
Rădăcinii spre Prisaca, apoi drumul ducea mai
departe până la Comărnicelul şi pe toată
culmea Şurianului. Odată cu realizarea
drumurilor carosabile pe Valea Gradiştei,
Valea Albă, Valea Godeanului şi celelalte
drumuri forestiere, drumurile de culme n-au
mai fost folosite, şi au fost cuprinse de pădure,
ca şi drumurile dacice vechi, peste care dealtfel
se suprapun.
După revoluţie locurile au ajuns pentru un
lung timp centru de întâlnire pentru vânzătorii
de cocaină şi alte alea, care se opreau în
parcarea din faţa cabanei, puneau maşinile una
lângă alta să nu mai poată trece nimeni nici
măcar pe jos, şi făceau niste manevre direct din
maşini
Afaceri mari în Costeştiul ajuns sat de
vacanţă, Cosoneşti cum îi spun cei ce ştiu
despre ce este vorba. Apropo, cine o fi dat
aprobare să se construiască pe locul castrului
de trei hectare de pe terasa de unde începe
drumul către cetate? Eu nu, în tot cazul. Eu mai
bine aş fi înlesnit drumul spre cetăţi şi spre cea
a Costeştiului şi spre Blidaru. Am auzit că pe
Valea Făeragului – denumire nouă, ce
înseamnă apă foarte repede pe care se dă
drumul la buşteni – a reuşit să se străpungă un
drum forestier spre Boşorod şi deci spre Piatra
Roşie. Măcar atât. De la drumuri forestiere
până la drumuri turistice, este cale lungă.
Inscripţionări, locuri de parcare, de campare,
izvoare amenajate, toalete, moteluri, limite de
rezervaţie, pază, chioşcuri de informare în
toate punctele comerciale. Măcar atât. Haideţi,
haideţi domnilor primari, ce mai staţi? Faceți o
minune, dar repede, repede, că vă ia Făeragul
si vă duce …!
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Scaunul de judecată al Orăștiei
Au trecut aproape opt veacuri de la întâia
atestare documentară a Orăştiei la 1224. Prin
privilegiile primite de către saşii colonizaţi,
aceştia au avut, pe întreg parcursul evului
mediu, autonomie judecătorească.
Administrativ, Orăştia se afla în fruntea
unuia dintre cele şapte scaune săseşti alături
de Sebeş, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Cincu şi
Rupea, a căror menţionare datează de la
sfârşitul veacului al XIII-lea.
Se poate afirma că există 700 de ani de
exercitare directă şi autonomă a actului de
justiţie, termenul de „Scaun al Orăştiei”, având
semnificaţia de scaun de judecată, adică instanţă
judecătorească.
La Orăştie, prima instanţă era condusă de
un Stuhlrichte. Deasupra acestuia se afla un
jude superior sau Judex Regalis, cu un grad de
competenţă egal cu cel al conducătorilor de
comitate. Judele Regal, numit de rege, era
subordonat comitelui suprem al saşilor - Comes
Saxorum - de la Sibiu. Apelul se judeca la Curia
Regală, ocolind instanţa voievodală.
În documente, primul jude regal
menţionat la Orăştie este comitele Cristian, în
anul 1367. În veacul al XV-lea sunt atestaţi
români care au ocupat cea mai importantă
funcţie judecătorească şi administrativă, între
care Stoian Olahul – Românul, părintele
marelui umanist Nicolaus Olahus, al cărui
frate, Matia, a fost de asemenea jude regal la
Orăştie.
Oraşul medieval şi Scaunul Săsesc au avut
prin instanţa lor, dreptul de paloş sau jus gladi,
adică puteau pronunţa sentinţa capitală.
În epoca modernă, la jumătatea veacului al
XIX-lea, Orăştia devine capitala Districtului 10
din componenţa Transilvaniei, cuprinzând
teritoriile comitatelor Hunedoara şi Zarand.
Centrul regional în jurul căruia gravitează
50 de localităţi rurale, Orăştia a avut la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi în perioada interbelică o
instanţă denumită Judecătoria de Ocol.
Diploma andreană
Un orăştian, jurist de excepţie, avocat şi
profesor de drept, cu lucrări în domeniul
istoriei Dreptului, a fost Alexandru Herlea
(1907-1979). O parte din studiile sale văd
lumina tiparului în oraşul nostru. Lucrarea sa
în trei volume „Studii de istorie a dreptului”,
reprezintă până în zilele noastre un element de
referinţă în domeniu.
Nu trebuie uitat rolul cultural important şi
influenţa benefică asupra comunităţii pe care
judecătorul Ioan Valeriu Todea l-a exercitat,
acesta fiind iniţiatorul şi principalul donator al
muzeului local. Am amintit doi dintre slujitorii
dreptăţii, recunoscuţi şi respectaţi în
comunitatea locală, ale căror stăruinţe, prin
operă şi atitudine, subliniază mai mult nevoia
de justiţie la Orăştie.
Existenţa unei instanţe judecătoreşti în
localitatea noastră are o dimensiune istorică.
Actul de justiţie, prin conotaţia sa etică şi
morală, nu poate fi grevat de o dimensiune
economică. Justificarea ideii unei „economii”
lasă liberă perspectiva nelegiuirii şi a abuzului
administrativ.
Doar dictatura comunistă a desfiinţat
instanţa locală iar actul reparatoriu de
reînfinţare a Judecătoriei din Orăştie s-a plasat
pe linia recunoaşterii importanţei funcţiei
judecătoreşti într-o localitate urbană cu grad
de municipiu.
Lipsa de reacţie a conducătorilor noştri
politici este cel puţin suspectă, iar spectrul
desfiinţării Judecătoriei şi Parchetului din
Orăştie reprezintă dovada unei neputinţe.
Pentru comunitatea noastră, dispariţia
instanţei locale ar reprezenta un veritabil recul,
un pas spre ruralizarea Orăştiei, o disoluţie
către un stadiu pe care străvechiul burg
transilvănean nu l-a trăit în seculara sa
evoluţie.
Mihai Căstăian
Actul de confirmare a Diplomei andreene emis de
regele Carol Robert de Anjou al Ungariei în 1317.
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Diploma andreană (în latină Andreanum,
germană Goldener Freibrief sau Goldener
Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de
aur al sașilor transilvăneni) a fost un document
(diplomă privilegială), emis în anul 1224 de
regele Andrei al II-lea al Ungariei, prin care
reconfirma coloniștilor germani o serie de
privilegii, care au fost menținute pe tot
parcursul evului mediu, unele chiar pâna în
anul 1876. În 1486 diploma a fost confirmată de
regele Ungariei Matia Corvin pentru toată
Universitatea Săsească. Documentul nu s-a
păstrat în original, ci numai ca o parte a
reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene
de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în
limba latină, pe pergament cu pecete atârnată
(unul din cele mai vechi documente istorice
din Transilvania), este păstrat la Arhivele
Naționale ale județului Sibiu.
Libertățile asigurate prin acest act se referă
la provincia Sibiului și i-au unit juridic pe sașii
așezați aici. Astfel, privilegiile acordate acestei
provincii și locuitorilor acesteia au devenit
punctul de plecare al unității juridice săsești,
care s-a numit, mai târziu, Pământul Crăiesc
(Fundus Regius, Königsboden). Ele au rămas în
vigoare 650 de ani și au dus la o evoluție care a
asigurat timp de 800 de ani supraviețuirea
poporului săsesc.
Textul diplomei începe astfel:
Venind așadar toți credincioșii noștri
oaspeți teutoni din Transilvania și căzând cu
umilință la picioarele majestății noastre și
plângându-se ne-au arătat că ar fi căzut cu
totul din libertatea cu care au fost chemați de
prea-evlaviosul rege Géza, bunicul nostru și
dacă majestatea noastră regală nu deschide
spre dânșii ochii cu obișnuita sa bunătate,
aflând-se cu totul săraci, nu ar putea face
majestății regale nici o slujbă. Așadar noi,
plecându-ne urechile cu obișnuita bunătate
spre plângerile lor drepte, vrem să se facă
cunoscut celor de față și celor viitori că noi,
călcând pe cucernicele urme ale înaintașilor
noștri și mișcați fiind din adâncul inimii, le- am
înnoit libertatea de mai înainte. Însă în așa fel
ca tot poporul (…) să fie un popor și să se
socotească sub un jude, desființându-se din
rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu.
Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze
a orândui dregător în sus-zisele comitate, decât
numai dintre cei ce locuiesc între dânșii; și
poporul să-l aleagă pe acela care va putea mai
potrivit. (...) Iar pentru folosul cămării noastre
să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de
argint. Vrem ca nici un stăpân predial sau
oricine altul, care se află între hotarele lor, să
nu fie scutit de această dare, afară de cei care
se vor bucura de un privilegiu deosebit pentru
aceasta. (…) Vor trimite cinci sute de ostași în
expedițiile regale în cuprinsul granițelor
regatului și peste graniță o sută, dacă regele va
merge în persoană; iar dacă el va trimite pe un
iobag al său în afara regatului, sau spre
ajutorul unui prieten al său, sau în treburile
sale proprii, ei vor fi datori a-i trimite numai
cincizeci de ostași. Nici regele nu va putea să
ceară mai mulți, nici ei nu vor fi datori a
trimite. Pe preoții lor să și-i aleagă liber, pe cei
aleși să-i înfățișeze spre întărire și să le
plătească dijmele și în toate drepturile
bisericești să răspundă față de ei după vechiul
obicei. Voim și poruncim cu tărie, ca pe dânșii
să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele
de Sibiu, pe care îl vom așeza noi la locul și la
timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie
judecați numai după dreptul obișnuielnic și
nimeni să nu cuteze a-i chema înaintea noastră,
afară de atunci când pricina lor nu s-a putea
hotărî în fața judelui lor. Iar afară de cele mai
sus zise, le-am dat pădurea vlahilor și a
pecenegilor ("silva blacorum et bissenorum"),
dimpreună cu apele, ca să le folosească
împreună cu sus-numiții Blaci și pecenegi și să
nu fie datori a face nici o slujbă pentru aceasta,
bucurându-se de mai sus zisa libertate. Apoi
le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete,
care să fie cunoscută de noi și de magnații
noștri în chip lămurit. Iar dacă vreunul dintre
dânșii ar vrea să se judece cu cineva în vreo
pricină bănească, să nu poată întrebuința alți
martori înaintea judelui, decât oameni care se
află între hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de
orice jurisdicție străină. (…) Tot așa le dăm
dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nici un
vameș să nu cuteze a-i împiedica nici la dus,
nici la întors (…) Voim însă și poruncim cu
puterea noastră regală ca nimeni dintre iobagii
noștri să nu cuteze a cere de la majestatea
regală vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar
cere cineva, ei să se poată împotrivi în temeiul
libertății ce le-am hărăzit-o. Am mai poruncit
pomeniților noștri credincioși că, dacă se va
întâmpla ca să venim noi în expediție la dânșii,
ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru
noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui,
voievodul la dânșii sau prin țara lor, să nu
lipsească a da două găzduiri, una când va intra
și alta când va ieși. Mai adăugăm la sus
numitele drepturi, ca negustorii lor să poată
merge și să se poată întoarce liberi și fără vamă
oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu
adevărat de dreptul lor, în fața majestății
regale.
Denumiri alternative:
Andreanum, Privilegiul Andreanum, Diploma
Andreanum, Hrisovul de aur, Bula de aur a regelui
Andrei al II-lea, Bula de aur a sașilor.
Bibliografie
Karl Kurt Klein, Geysanum und Andreanum.
Fragmentarische Betrachtungen zur
Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen,
în: Zur Rechts und Siedlungsgeschichte der
Siebenbürger Sachsen, Köln-Wien 1971, pag. 54-
62. Wikipedia.ro
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Istoria așa cum a fost
Petru Groza
Mircea Malița
Prima mea întâlnire cu Petru Groza a avut
loc prin 1947-1948, când am însoţit o delegaţie
de studenţi străini pe care-i primea în vizită
sau la recepţia dată în onoarea lor. Se întreţinea
cu conducătorii de organizaţii occidentale cu
care avea relaţii de colaborare. Le povestea
ceva animat, probabil din viaţa lui de student
la Viena sau la Berlin. Un activist român care-i
însoţea pe studenţi s-a apropiat de grup şi a
spus cu voce tare că trebuie să plece ca să
prindă avionul. Primul-ministru şi-a ieşit din
fire : Mă întrerupi pe mine când vorbesc ! Cum îţi
permiţi una ca asta ? Şi au urmat vorbe grele, de
ocară şi mânie. Studenţii străini au rămas
înmărmuriţi, ca şi mine. Tânărul care-i zorise
era palid şi tremura.
Am păstrat amintirea acestei scene,
zicându-mi că, sub jovialitate, se afla conştiinţa
clară a unei personalităţi care nu admitea
atingeri la poziţia sa şi la prestigiu. Cu aceeaşi
atitudine a condus şi guvernul. Toţi se fereau
să-l indispună sau să-l contrazică. Imaginea
publică era a unui alt Groza : cel care caută şi
se bucură de contactul popular. Era cunoscut
ca un om care aprobă uşor audienţe şi rezolvă
problemele. Nici o altă figură din conducerea
ţării nu avea un număr comparabil de
intervenţii şi de soluţionări pozitive ale
plângerilor. Era şi singurul care se plimba pe
Calea Victoriei însoţit numai de un colonel,
ataşatul său personal. La cel mai mic semn de
salut şi recunoaştere, intra în vorbă cu
trecătorii.
Mai târziu, în prima jumătate a anilor ’50 –
mai degrabă după 1952, când nu mai era prim-
ministru –, a făcut una dintre vizitele sale la
Biblioteca Academiei. Întâlnindu-mă la
guvern, unde se interesa de ce făceam cu
bibliotecile transilvănene istorice care
Mircea Malița
trecuseră sub scutul Academiei, m-a anunţat
de această vizită. Vin să-mi văd strămoşii, mi-a
zis. Ca director al Bibliotecii, am făcut toate
pregătirile şi, împreună cu un grup de
bibliotecari care purtau, că doctorii, halate
albe, l-am întâmpinat la intrare. Venea pe jos,
cu colonelul său. Îi arăt sala mare de lectură,
fişierele. Îmi cere să mă apropii şi, confidenţial,
îşi exprimă îngrijorarea în privinţa difuzării
cărţii sale. Chişinevschi mă asigură că e în librării,
dar n-o găsesc acolo. Nu ştiu dacă asigurările lui nu
sunt o amăgire. Aici o aveţi ? Desigur. Îi arăt
cartea şi cota ei în bibliotecă. Îl asigur că e
cerută de public şi consultată. Rămâne însă
îndoit şi prost dispus. Gheaţa o sparge o
bibliotecară care iese din grup, se duce lângă el
şi-i spune sonor : Excelenţă, eu sunt ţoapă.
Majoritatea bibliotecarilor şi cititorilor care se
adunaseră să-l vadă nu ştiau ce să creadă. Dar
Groza râde şi o îmbrăţişează. Ştia că ţopii, ca şi
moţii, sunt dintre românii Apusenilor cu care
Groza se simţea înrudit. Ne-am dus apoi la
Secţia de Stampe, unde fusese scos din colecţie
tabloul preotului Groza, strămoşul său. Acest
Simion Groza fusese tribun al revoluţionarilor
de la 1848, alături de Avram Iancu, lângă
mormântul căruia, la Ţebea, sub gorunul lui
Horea, se află şi locul său veşnic.
Groza iubea cărţile şi îi plăcea să scrie. Două
cărţi au relatat călătoriile sale în Uniunea
Sovietică şi în China. Dar cine nu era bine
văzut de Chişinevschi nu avea nici difuzare
bună. De aceea nu a avut parte de cercul larg
de cititori la care visa. Făcea însemnări pentru
o autobiografie care a stat în sertare până când
fiul său, Liviu Groza, a permis o editare târzie
a fragmentelor scrise de Groza.
Acest volum, ca şi alte cărţi care îi sunt
consacrate ne permite să identificăm câteva
linii directoare ale personalităţii schiţate în
experienţe de tinereţe, dar păstrate şi pentru
viaţa matură. Vedem, de pildă, liceul în care şi-
a făcut studiile. Familia sa de preoţi ortodocşi
avea ca temă permanentă ferirea dreptei
credinţe de « pericolul papistaş ». Greco-
catolicii români erau prost văzuţi. Unele
bariere nu erau depăşite decât în lupta comună
pentru emancipare. Catolicii, prin
întemeietorii şcolii latiniste – Şincai, Micu-
Klein şi Petru Maior –, aveau Blajul drept
centru, iar ortodocşii, cu Şaguna, îşi aleseseră
Sibiul drept capitală. Şi unii, şi alţii îmbrăţişau
luminismul şi corolarul său politic : dreptul
natural şi emanciparea prin cultură. Ceea ce
nu-i împiedica să se suspecteze şi să se acuze
reciproc. Pentru ortodocşi, greco-catolicii erau
împăciuitori în materie politică, moderaţi până
la inactivitate ; invers, catolicii îi considerau pe
ortodocşi nişte tradiţionalişti înrăiţi, înclinaţi
spre atitudini exagerate şi pătimaşe. Aşa se
face că, după ce Groza termină şcoala primară,
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Petru Groza
După Unire, « descălecător » în
Vechiul Regat (cca 1922).
este trimis de tatăl său la un liceu evanghelic
maghiar, şi nu la un liceu românesc (la Beiuş
sau la Blaj), întrucât acesta aparţinea
Episcopiei greco-catolice. Aversiunea faţă de «
papistaşi » apare şi la studentul de la Viena
care formează un grup naţional ce-i combate
pe absolvenţii greco-catolici ai liceelor
româneşti. Şi se manifestă apoi în opoziţia sa la
cercul lui Maniu, fruntaş al greco-catolicilor,
chiar în timpul Adunării de la Alba Iulia.
Cititorul nu se mai miră că Groza i-a fost ostil
nu numai lui Maniu, ci şi partidului ţărănesc
pe care-l conducea. Aceste sentimente adânc
înrădăcinate sunt perfect încorporate în
crearea de către Groza a unui nou partid, al
plugarilor, ale căror interese nu puteau fi decât
nesocotite la polul opus, într-un partid al lui
Maniu.
A doua trăsătură a lui Groza era revolta.
Avea de mic gustul opiniei şi, mai ales, al
acţiunii care sparge situaţii sau convingeri
convenţionale. O adevărată nelinişte îl
caracterizează. Ca student, se mută de la o
universitate la alta : Budapesta, Viena, Berlin.
Vizitează în cursul vacanţelor, avid de decor
nou, alte universităţi din Germania, precum
aceea de la Leipzig, şi pe cele franceze şi
engleze. Este interesantă postura accentuat
combativă, pe care Groza o evocă mereu cu
plăcere şi o ilustrează abundent în memoriile
sale. Aşa, de pildă, e descrisă acţiunea sa de la
Alba Iulia pentru formarea unui grup al
tinerilor delegaţi ce denunţă erorile lui Maniu.
Ca şi felul în care e forţat Maniu la Bucureşti să
desfiinţeze Consiliul Dirigent, pe care îl crease
ca « un instrument de a guverna Ardealul cu
dinastia sa », împotriva opiniei tinerilor de la
Alba Iulia.
Fără a da dimensiuni exagerate acestor
trăsături de caracter, nu putem să nu le
recunoaştem în poziţiile sale de după 23
august 1944. Merg ţărăniştii spre opoziţie la
stânga prosovietică ? Groza face pact de
conlucrare a Partidului Plugarilor cu ea. Crede
Maniu că vin americanii ? Groza va spune că
este o iluzie. Îşi pune Maniu speranţa în Aliaţi
pentru recuperarea Transilvaniei ? Groza va şti
că decizia îi aparţine Uniunii Sovietice. În
această problemă va juca un rol ce merită să fie
elucidat.
Din septembrie 1944, Groza face parte, cu
partidul său (Frontul Plugarilor), din Blocul
Uniunii Patriotice Antifasciste, alături de
Partidul Comunist din România, Partidul
Social Democrat, Partidul Socialist Ţărănist
(Ralea) şi Uniunea Patrioţilor. Blocul se
transformă în Frontul Politic Antifascist şi apoi
în Frontul Naţional Democrat. După ce are
susţineri din diferite direcţii pentru a deveni
prim-ministru în guvernul creat în octombrie
şi confirmat în noiembrie, Groza ocupă locul
numărul doi, ca vicepreşedinte al Cabinetului
condus de generalul Sănătescu. Continuă să
aibă acest post în decembrie, când în fruntea
guvernului se află generalul Rădescu. În
desemnarea primului-ministru, un rol decisiv
îl juca regele, ţinând seama, bineînţeles, de
configuraţia politică văzută prin prisma
structurii şi orientării partidelor.
În primele luni ale anului 1945 se produce o
polarizare masivă a opoziţiei partidelor
istorice, ţărănesc şi liberal, iar ziarele lor iau
poziţii ce-i indispuneau pe sovietici. Eram însă
sub ocupaţia trupelor lor, care se aflau şi în
Transilvania, a cărei retrocedare o urmărea
România. Când Dej, atunci ministrul
Comunicaţiilor, se întoarce dintr-o vizită la
Moscova, spune că guvernul român nu se
bucură de încredere suficientă în capitala
sovietică. Groza observă că această
nemulţumire se oglindeşte în problema
Ardealului de Nord : armata sovietică de
ocupaţie nu are încredere în prezenţa
administraţiei române acolo. Groza trage
concluzia că, atâta timp cât guvernul român nu
este agreat de sovietici, nu progresăm nici în
problema teritoriului nostru. Devine din ce în
ce mai radical cu ţărăniştii şi cu Maniu, apoi cu
Rădescu, considerându-i obstacole în calea
obţinerii drepturilor noastre în Transilvania.
Nu concepe să aparţină unui guvern care
pierde Ardealul. Voia să aparţină unui grup
care prelua Ardealul.
Când spuneai Uniunea Sovietică, spuneai
Stalin. Groza nu uita că Stalin râsese cu poftă
la o glumă pe care o făcuse el, aflat în delegaţia
guvernului anterior. Într-adevăr, spre
deosebire de cei care, veniţi în vizită, stăteau
crispaţi şi plini de spaimă în faţa lui, acest om
sigur pe sine, amabil, care putea exprima până
şi laudele cu degajare şi sinceritate, a fost
apreciat de Stalin. A fost de-ajuns ca el să
spună : Cred că ar fi cel mai bun prim-ministru,
pentru ca Vâşinski să petreacă săptămâni de-a
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
rândul la Bucureşti până ce l-a văzut instalat
pe Groza.
Acum « criza Rădescu » se deschisese, iar
partidele politice căutau un nou prim-
ministru, revenind la propunerea pe care o
discutaseră. Rămân de convins regele şi
Comisia aliată de armistiţiu, adică puterile
occidentale. Vâşinski se dedică acestei sarcini.
Groza introduce un element neprevăzut în
febrila căutare a soluţiei. Evită el să accepte
candidatura. Nu o acceptă decât dacă Stalin
personal îi confirmă că Transilvania va reveni
României.
L-am cunoscut la New York pe Pamfil
Ripoşanu, fost secretar general al primului-
ministru şi, după spusele sale, secretarul
personal al lui Groza. Ne-am întâlnit deseori
(din 1956 până în 1970, îmi petreceam cele trei
luni de toamnă la Adunările Generale ale
O.N.U., iar între 1982 şi 1984 am fost
ambasador în S.U.A.). La Delegates Lounge al
O.N.U. şi la clubul său de pe strada 57 East,
Ripoşanu evoca momentele petrecute lângă
Groza. Una dintre amintiri se referea chiar la
zilele în care se decidea formula noului
guvern.
Toată lumea, povestea Ripoşanu, aştepta cu
sufletul la gură acceptul lui Groza de a prelua
conducerea guvernului. Mă aflam lângă el. Se
închisese în casă şi refuza să le răspundă celor care
voiau să-l determine să-şi dea acordul. Groza i-ar
fi spus lui Ripoşanu : Nu vorbesc cu nimeni, nu
răspund la nici un telefon. Aştept angajamentul lui
Stalin în privinţa Transilvaniei. Când mă sună el,
totul se limpezeşte : da sau nu. Iar Ripoşanu nu
ştia ce să mai facă, pentru că n-au trecut doar
ore, ci câteva zile. Iar Groza era de neclintit. În
fine, telefonul sună şi Moscova e pe fir. Nu era
chiar Stalin, ceea ce era greu de conceput, ci
secretarul său, care i-ar fi spus lui Groza : Stalin
mi-a cerut să vă comunic din partea lui următorul
mesaj : Uniunea Sovietică va susţine clar şi complet
ca Ardealul de Nord să revină în întregime
României şi vă transmite salutul său. Groza s-a
înseninat. S-a dus şi a comunicat oficial
Frontului candidatura sa şi dorinţa de a fi
susţinut.
Ripoşanu mai spunea că Groza a vrut să-l
convingă pe Maniu « să vină cu el », ceea ce ar
fi însemnat să accepte să intre într-un guvern
Groza cu un ministru sau doi. Aceasta era, de
altfel, şi cerinţa repetată a puterilor occidentale
în Comisia de armistiţiu, şi a regelui. L-a căutat
în acest sens şi i-a arătat motivele gestului său.
Maniu i-ar fi răspuns : Nu pot să fac ca tine. Nu
vreau ca urmaşii mei şi generaţiile viitoare să mă
blesteme pentru că m-am alăturat comuniştilor. La
care Groza i-ar fi replicat : Dacă prin gestul meu
Transilvania furată revine României, nu-mi mai
pasă dacă neam de neamul meu şi toţi care vin după
mine mă vor blestema sau nu.
Când l-am auzit pe Ripoşanu, am avut
senzaţia unei scene de tragedie greacă, de
luptă a oamenilor cu destinul. Crezând că
lucrurile sunt cunoscute, am greşit că nu i-am
cerut amănunte.
Documentele consemnează contactele între
Maniu şi Groza în aceste zile. Ripoşanu, care a
fost colaboratorul lui Maniu înainte de a-l
asista pe Groza, spune că în seara de 5 martie
Maniu l-a vizitat pe Groza şi că atmosfera era
cordială. Tot la 5 martie, Groza îi transmite
regelui mesajul că sovieticii ar fi dispuşi să
retrocedeze Ardealul de Nord administraţiei
româneşti şi să fie mai toleranţi în aplicarea
În februarie 1944, la ieşirea din
închisoare (fotografie făcutã la Deva,
Piaţa Unirii, nr. 11).
condiţiilor de armistiţiu odată acceptat un
guvern F.N.D. Deci scena descrisă de
Ripoşanu se poate să fi avut loc înainte de 5
martie. Dar şi înainte de această dată, poate
puţin înainte de 1 martie, pentru că la 2 martie
exista un acord între S.U.A. şi Anglia în
Comisia de armistiţiu, iar regele îl autorizează
seara pe Groza să înceapă consultările pentru
formarea unui guvern. Vâşinski dezvăluie
oficial formula Groza ca având favoarea
sovieticilor în cea de-a treia audienţă la rege în
aceeaşi zi. Dar e un lucru să fii antrenat în
consultări şi altul să accepţi să faci guvernul.
Programul încărcat al lui Groza nu exclude
deci pauze de rezervă, oscilare şi condiţionare.
Probabil că voia să-l facă şi pe Vâşinski să fie
mai explicit în materie de promisiuni privind
Transilvania.
La 6 martie se formează guvernul Groza.
Regele semnează, faptul e împlinit. Una dintre
primele consecinţe este restabilirea
administraţiei româneşti în Ardealul de Nord.
Cred că schimbul de telegrame Groza-Stalin (7
şi 8 martie) la această problemă se referă, şi nu
la retrocedarea Ardealului de Nord, cum scriu
unii. La 13 martie, la Cluj are loc instalarea
administraţiei româneşti, cu discursul lui
Groza în română şi maghiară. Vâşinski este
încântat şi îi spune lui Groza că «este un
supraom» fiindcă vede coloane de maghiari
defilând entuziast şi strigând «Trăiască
Groza!».
 CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Declaraţia făcută de Groza lui Maniu
despre plata oricărui preţ de mândrie istorică
pentru revenirea Ardealului nu e consemnată
de sursele scrise. Se ştie doar că Groza a spus,
într-un discurs din decembrie, că Maniu a
încercat ceasuri întregi să-l convingă să « nu se
bage », « căci şi copiii mei se vor feri de numele
meu ».
Soarta Transilvaniei a consumat energia şi a
ocupat fără întrerupere mintea lui Petru
Groza. Deşi cuvântul lui Stalin avea o mare
greutate, drepturile României urmau să fie
discutate şi consfinţite de Conferinţa de Pace
care a început la sfârşitul anului 1945. Acolo,
Ungaria redeschidea dosarul teritorial,
renunţând la întreaga regiune alipită la
Ungaria în 1940, dar menţinându-şi cererea ca
judeţele limitrofe frontierei vechi să-i fie
atribuite ei pe baza datelor demografice. Ca
ardelean care urma să-şi piardă din nou oraşul
natal, eram, ca şi concetăţenii mei, în panică.
Sovieticii au simplificat mult problema pentru
occidentali : nu era atât o chestiune de teritorii,
cât anularea unui act al regimului hitlerist.
Hotărâseră deja împreună să abroge toate
măsurile din această categorie. Cred că o altă
decizie nu-şi mai avea locul în dezbaterile
Conferinţei de Pace.
De rezultat nu se îndoia nici Groza.
Observă însă cu îngrijorare şi durere
tratamentul rezervat României la
Conferinţă. Ceruserăm statut de «
beligeranţă » ca urmare a participării armatei
române la ofensivă finală împotriva
Germaniei hitleriste. Invocam cele patru sute
de mii de soldaţi jertfiţi pe fronturile din
Ungaria şi Cehoslovacia. Degeaba. Aveam un
loc rezervat la Conferinţă. Eram la «
beligeranţii » fascişti pentru că fuseserăm
aliaţii Germaniei. Acum stăteam alături de
învinşi. Statutul era mai mult decât umilitor
pentru România. Nu participam la vot. Nu
aveam dreptul la cuvânt. Nu puteam circula în
Conferinţă vreun document de lucru privind
poziţia noastră afară de cazul că un participant
cu drepturi depline îşi lua răspunderea. Am
citit o culegere de texte care a circulat ulterior :
declaraţia plină de demnitate a lui Groza
despre cerinţele îndreptăţite ale României,
lunga şi dramatică expunere a lui Tătărescu,
şeful delegaţiei române la Conferinţa de la
Paris, o declaraţie prudent amicală a lui
Masaryk, care conducea la lucrări
Cehoslovacia cu drepturi de participant. Tot
cehii ne-au difuzat un document privind
poziţia României. Cererile de ultimă oră ale
Ungariei au fost citate doar ca elemente de
negociere în alte chestiuni considerate toate
marginale şi ca un nou prilej pentru sovietici
de a arăta că sunt singurul nostru sprijin.
Românii nu au făcut mult caz de această
situaţie nedreaptă. Interesul noului guvern şi
al noului regim era să pună România într-o
poziţie demnă şi glorioasă, chiar legându-se de
un singur argument valabil şi salutat de toţi :
România în vechile hotare vestice. Deşi Petru
Groza a murit în 1958, înainte de afirmarea
clară a proiectului deschiderii, prin rolurile pe
care le-a jucat, a fost un premergător al acestui
proiect. Prim-ministru (preşedinte al
guvernului) între 1945 şi 1952, şi apoi pe un
scaun mai simbolic (preşedinte al Prezidiului
Marii Adunări Naţionale) şi ca şef al statului
(1952-1958), nu a avut altă preocupare decât
poziţia României într-o configuraţie
Fotograful este aici Rózsy (Rozalia) Roth. Petru Groza
a scris pe verso : « Fotografia făcută la Timişoara,
de soţia prietinului Dr. Otto Roth – cadou şi amintire.
Deva, 1931, august.»
europeană care îi rezervase doar dependenţă,
interdicţii, limite, restricţii. El se alătură, cu
merite speciale în redobândirea Transilvaniei,
lui Dej, cu care se înţelege perfect şi pe care-l
secondează din orice unghi. Mia Groza, fiica
lui Groza, mi-a povestit următoarea
întâmplare relevantă pentru această relaţie.
Groza considera că i-a salvat viaţa lui Dej
convingându-l să nu plece la Moscova cu
avionul care s-a prăbuşit cu întreaga delegaţie
română, în tragedia în care a pierit ministrul de
Externe Preoteasă. Pe ce te bazezi ? l-ar fi
întrebat Dej. Groza, stânjenit în situaţia de a
spune că e o simplă premoniţie, a invocat
întregul tablou nefavorabil al deplasării la
Moscova : temă, cadru, climat politic. Mia
Groza mi-a spus că Groza a fost cel care l-a
învăţat pe Dej să îmbrace un smoking şi să-şi
aranjeze cravata la un eveniment oficial.
Deschiderea e un lanţ lung de etape
parcurse statornic şi cu răbdare. Deschiderea
propriu-zisă, care începe cu anii ’60, e
precedată de un efort de normalizare a
relaţiilor internaţionale ale României care
începe după 1952 şi bate din plin după 1956.
Dar primul pas fusese acela în care minţile
politice responsabile căutau cu înverşunare să
păstreze miezul preţios al identităţii.
din volumul Mircea Malița, Dinu C.
Giurescu
– Zid de pace turnuri de frăţie, Editura
Compania, Bucureşti, 2011
 ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Notă de editor - spicuiri din presă
Unul dintre cele mai importate momente
din istoria ţării l-a avut în prim plan pe omul
politic Petru Groza. Avocat, moşier şi om de
afaceri prosper în Deva, Petru Groza a devenit
în 1945 primul şef al guvernului instaurat de
sovietici, deşi nu era membru al Partidului
Comunist Român. Evenimentul a fost o
surpriză, despre care jurnaliştii americani au
relatat pe larg.
„Este genul de om pe care sovieticii l-ar
exila inevitabil în Siberia. Şi totuşi conduce un
guvern comunist”, era portretizat Petru
Groza, într-unul din reportajele realizate de
jurnalistul Joachim Joesten, corespondent al
agenţiei de presă NEA din Statele Unite ale
Americii.
„Groza este orice altceva decât un proletar.
E ceea ce sovieticii ar numi kulak – un fermier
să îşi îndrepte degetul arătător spre cei cu care
conversa şi să se joace cu stiloul pe care îl
lovea într-una de birou”, completa Joachim
Joesten. Iar concluzia reportajului preluat de
mai toate ziarele americane din acea vreme a
fost următoarea: „un mare moşier care
conducea o reformă drastică de naţionalizare
în agricultură, un capitalist care joacă rolul
unui comunist. Un tip dur care vorveşte ca un
profesor. Acesta este Petru Groza al
României”.
„Nu uitaţi că eu sunt dac: trăiesc din moşi-
strămoşi pe malurile Streiului care izvorăşte
în umbra zidurilor Sarmisegetusei. Sunt om
politic şi voiu rămâne. Fiecare strop de sânge
din mine mă îndruma spre datorie, îmi striga
să nu mă supun fatalităţii, să nu fiu bicisnic""
- Petru Groza<