Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
ORASTIE
Almanahul
OA M E N I LOR
D E L A N O I 2014
C O O R D O N AT D E
DAN ORGHICI
ºi
PETRU ROMOªAN
Almanahul oamenilor de la noi
Almanahul scriitorilor de la noi ar fi fost cu În anul Domnului 2014 Almanahul oamenilor de
siguranță modelul după care am vrut să scot la la noi extinde interesul nostru la creatorul român
lumină acest anuar, însă timpul sau, mai bine zis, din toată țara, la diasporă, deoarece am aflat de
vremurile s-au schimbat, nu pot să vorbesc azi cuviință să dăm Românescului scris ce i se cuvine,
aidoma studentului la filozofie din 1911, Sebastian și anume amploarea interculturală pe care și-a
Bornemisa, nu că nu mi-aș dori, cu dragă inimă aș câștigat-o. Nu putem să vorbim despre scriitorul
face-o. În deschiderea „mănunchiului de flori”, la ROMÂN dacă îi omitem pe cei ce scriu și simt
pagina cinci, stă scris: ROMÂNEȘTE în afara granițelor ROMÂNIEI.
«ALMANAHUL SCRIITORILOR Tehnica secolului XXI, deși net superioară
DE LA NOI», secolului trecut, când apărea „Almanahul
este scos la lumină cu gândul, de a prezinta scriitorilor de la noi”, sper să mă ajute a mă ridica
publicului românesc de pretutindeni, mănunchiul la prezența grafică a acestuia, iar autorii și scrierile
scriitorilor români în viață din Transilvania, Ungaria și lor să rămână în memoria colectivă aidoma celor
Bănat, sau cel puțin originari de aici. prezentați de marele om de cultură Sebastian
Nizuinţa subscrisului, de a prezinta un tablou cu Bornemisa.
totului complet al acestor scriitori, n'a izbutit așa pe Pornind de la un nucleu dur orăștian, prin
deplin, precum aș fi dorit. Câțiva scriitori au dat puțină cercuri concentrice, se adună valori din comitat,
luare aminte apelurilor făcute în acest scop, iar pe doi, din Transilvania, din toată românimea și din exil,
deși ar fi avut loc aci, nu i-am mai putut invita la valori umaniste, economice și politice. Pictura,
colaborare. sculptura și arta fotografică intersecteză textele și le
Almanahul este arangeat nu după valoarea scrii- dau valoare, înfrumusețându-le.
torilor, pe care a o determină nu eu sunt chemat, ci după Contrapunct din Orăștie vrea să aloce resurse
principiul variaţiunei. Așezarea pieselor mai nainte sau pentru a obține în viitor efecte utile în oameni, în
mai îndărăt, rog dar a nu fi socotită ca o clasificare a cultura ce le luminează sufletele pe dinăuntru.
autorilor. Caracteristică adevăraților sfătuitori, marilor
Am scos la iveală și scriitori, cari unor cercuri ale spirite le este „arderea”, acea văpaie dedicată altor
obştei românești vor fi poate puțin cunoscuți, ori chiar oameni. Acesta este artistul care, pe lângă profesie,
necunoscuți. Dar, pentru ca tabloul talentelor literare s-a dedicat trup și suflet creației și promovării
dela noi, să fie cât de cât complet, trebuia să-i pun. Și culturii. Cu el, cu artistul vă voi face cunoștință aici.
apoi, în orice mănunchiu de flori — am crezut - în Crezul meu este și va fi cultura în diferitele ei
apropierea trandafirilor, se face bine și câte o viorea forme, mă înclin în fața celor ce fac cultură cu
smerită... adevărat.
Orăștie, Octomvrie, 1911. Orăștie, martie, 2014
Sebastian Bornemisa, stud. în filozofie Dan Orghici, țăruzar
ISTORIE ORĂȘTIANĂ
numi mai târziu magistratură, care avea în
fruntea sa un jude regal, amintit pentru prima
dată în anul 1367, în persoana unui oarecare
Cristian.
În secolele XIV-XV, Orăștia oscilează
între statutul de oraș și cel de târg. Ea s-a
dezvoltat ca centru politico-administrativ
scăunal, dar din pricina numeroaselor năvăliri
turcești, a războaielor interne, molimelor, va
decădea în starea de târg, cum este
consemnată la sfârșitul secolului al XV-lea. Se
înregistrează acum abia 159 de gospodării față
de 334, câte erau în anul 1334. În aceeași
perioadă, în funcția de juzi regali ai Orăștiei
vor fi numiți mai mulți membri ai familiei
În anul 2014 orașul va împlini 790 de ani Olah, între care îi amintim pe Ladislau, Matei,
de la prima atestare documentară, vârstă la Ștefan și apoi Matei, fiul lui Ștefan.
care puține așezări hunedorene au ajuns. Dar În epoca de început a Principatului,
cei 790 de ani reprezintă doar o verigă dintr- așezarea de pe Mureș a trebuit să facă față
un trecut istoric îndelungat, al cărui început se încartiruirilor de trupe imperiale și apoi
pierde în negura vremurilor, confirmat de luptelor confesionale dintre locuitorii
numeroasele urme ale civilizației materiale și orașului. Trebuie amintit faptul că circa 100 de
spirituale descoperite pe teritoriul orașului. archebuzieri din orașul Orăștie participă, în
Cele mai recente cercetări arheologice au scos anul 1595, în oastea lui Sigismund Bathory,
la iveală numeroase dovezi materiale care a venit în sprijinul lui Mihai Viteazul,
aparținând culturii neolitice „Turdaș”, dar și imediat după bătălia de la Călugăreni. După
epocilor ulterioare. dispariția lui Mihai Viteazul se abat asupra
Descoperiri întâmplătoare au confirmat orașului noi nenorociri. În toamna anului
dezvoltarea unei civilizații romane 1602, generalul Basta încartiruia în oraș 400 de
înfloritoare. În perioada secolelor III-X soldați austrieci, care se dedau la numeroase
comunitățile daco-romană și apoi română au jafuri și omoruri.
fost obligate să adopte un nou mod de Instaurarea dominației habsburgice în
existență, retrăgându-se în zone mai puțin Transilvania va însemna obligații în plus
accesibile, din fața valurilor de popoare pentru orașul de pe Mureș, privind
migratoare. încartiruirile, aprovizionarea cu alimente și
Anul 1224 nu coincide și cu începuturile furaje, contribuții în bani, asigurarea de atelaje
evoluției Orăștiei. Toponimul Waras pentru transport etc.
dovedește faptul că la acea dată așezarea se În secolul al XVIII-lea, din cauza foametei,
afla în plin proces de dezvoltare economică și ruinei economice, a perpetuei mișcări
de cristalizare a unor structuri administrative demografice, un alt flagel, ciuma, va lovi
stabile. Orașul a început să fie înconjurat cu populația orașului. În anul 1717-1718 molima
ziduri de apărare, dar din cauza luptelor s-a va face ravagii în rândul locuitorilor din oraș
renunțat. În secolul al XV-lea Orăștia a fost și din satele înconjurătoare. Ciuma reiz-
arsă, dărâmată și jefuită de patru ori de
către năvălitorii turci.
Ultimele cercetări arheologice din
interiorul cetății atestă existența unei
rotonde, alături de un donjon din piatră
construit pe o palisadă din secolele X-XI,
distruse de tătari la 1241. În registrul
dijmelor papale din anii 1332-1337, Orăștia
este înregistrată cu 334 de fumuri
(gospodării), fiind puțin mai mare decât
satul vecin Romos, care avea 255
gospodării. Încă din anul 1334, Orăștia are
statutul de oraș (civitas Woras nominata).
Bucurându-se de o serie de privilegii
recunoscute de către regalitatea maghiară
prin Diploma Andreiană (vezi Pământul
Crăiesc), Orăștia se va reface rapid după Harta Comitatului Orăștie
distrugerea tătară din 1241. Conducerea Secolul XVIII
orașului era asigurată de un sfat ce se va
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
bucnește în anul 1738, înregistrându-se 156 de 1878. Se organizează strângerea de fonduri și
morți și 67 de contaminați. ofrande materiale pentru sprijinirea armatei
Orăștia s-a remarcat de-a lungul române, un rol deosebit în această acțiune
secolelor prin statutul său de centru cultural. având Ana Tincu. Tânărul licean Emil
Încă din anul 1582 se tipărea aici Palia, prima Ciuceanu trece munții pentru a se înrola
traducere românească a celor două cărți de la voluntar, participând la bătăliile Plevnei și
începutul Vechiului Testament. În același timp Vidinului, în care se remarcă prin eroismul
s-au dezvoltat instituții de învățământ care său, fiind decorat cu ordine militare.
atrag elevi și profesori din Transilvania și
Banat. La sfârșitul secolului al XVI-lea și în cel
următor va funcționa aici o școală reformată al
cărei rector va fi, între anii 1667-1669, Mihail
Halici, fiul unui nobil român din Caransebeș,
un umanist instruit la școli din Anglia și
Olanda.
La începutul secolului al XVIII-lea sunt
consemnate și școlile primare, ortodoxă și
greco-catolică, ale românilor. În urma deciziei
sinodului de la Alba-Iulia din 7 octombrie
1697, Biserica Românească din Transilvania s-
a unit cu Biserica Romei (vezi Biserica Română
Unită cu Roma). După numeroase influențe
venite mai ales din partea mitropolitului sârb
din Karlovitz, o parte a românilor
transilvăneni au decis să abandoneze
ascultarea canonică față de papa de la Roma și
față de episcopul român de la Blaj, primind pe
preoții sârbi trimiși de la Karlovitz. În ciuda
disputelor inițiale, cele două biserici au ajuns
să conviețuiască în pace, până la desființarea
Bisericii Române Unite de către regimul
comunist (1948). În momentele istorice
deosebite pentru istoria românilor, cele două
biserici, ortodoxă și greco-catolică, au acționat
în folosul intereselor națiunii.
În perioada revoluției de la 1848, Orăștia
este încadrată în planurile militare ale celor
doi combatanți, austrieci și maghiari. În
apropierea orașului, în urma unei scurte
bătălii, ungurii pierd două tunuri și 230 de
combatanți, morți și răniți, și se retrag spre
Simeria pentru a aștepta noi întăriri. În timpul
bătăliei, generalul Józef Bem a fost lovit de un
glonte în mâna dreaptă, fiindu-i sfărâmat
degetul mijlociu.
După încheierea revoluției, Orăștia va
deveni sediul prefecturii militare cu același
nume. În această perioadă, românii nu
dețineau nici un post de conducere în cadrul
magistraturii orășenești, ceea ce l-a determinat
pe protopopul greco-catolic Ioan Pop Ilieș să
înainteze, în octombrie 1851, o petiție de
revendicări guvernatorului Transilvaniei,
principele Schwarzenberg, cerând acordarea
unor drepturi în favoarea românilor. Abia la
începutul epocii liberale (1860), românii pot
avea acces la o serie de funcții în cadrul
administrației orășenești. Nemulțumiți de
numărul mic de funcții acordate, românii cer
comitelui Salmen ca dregătoriile orașului și ale
scaunului Orăștie să se împartă proporțional,
12 părți la români și o parte la sași.
Populația Orăștiei manifestă solidaritate
cu lupta fraților lor de peste munți din timpul
războiului pentru independență din 1877-
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Un rol deosebit în combaterea legilor de cele mai mari realizări ale orăștienilor în
maghiarizare a învățământului îi revine domeniul învățământului. Instaurarea
avocatului Avram Tincu. Cu prilejul unei comunismului în România va însemna și
adunări de protest de la Deva, din 10 martie pentru Orăștie lichidarea tuturor
1883, el condamnă politica de organizațiilor culturale și economice, trecerea
deznaționalizare promovată de guvernul la producția planificată și cooperativizarea
maghiar, ceea ce îi va atrage condamnarea în agriculturii. Se vor dezvolta întreprinderi
urma unui proces. La rândul său, avocatul precum „Chimica”, „Vidra” și „Întreprinderea
orăștian Silviu Moldovan va participa ca Mecanică” Orăștie, care vor atrage forța de
apărător al lui Nicolae Roman, inculpat în muncă din împrejurimi, dând noi dimensiuni
procesul Memorandumului. Cei trei mari demografice orașului.
oameni politici ai Orăștiei, Ioan Mihu, Aurel Tradițiile culturale păstrate au
Vlad și Ioan Moța vor juca un deosebit rol în determinat reînființarea unor vechi asociații
cadrul mișcării naționale românești de la culturale și economice, între care amintim
sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul Despărțământul Orăștie al Astrei (1993),
secolului al XX-lea. Reuniunea meseriașilor români (1996) și se
La Orăștie se va constitui grupul activist pun bazele a noi asociații culturale și sportive.
care va milita pentru schimbarea tacticii Orăștia demonstra și de astă dată că este
Partidului Național Român. Participând la capabilă să depășească perioada dictaturii
alegerile parlamentare, Aurel Vlad va pă- comuniste și să-și redobândească strălucirea
trunde în parlament, în anul 1903, în urma culturală pe care o avusese secole de-a rândul.
victoriei asupra candidatului oficial al Datorită tradițiilor sale istorice,
guvernului, la Dobra. Aurel Vlad va juca un importanței culturale și gradului de
rol deosebit în revoluția din toamna anului dezvoltare economică și urbană, în anul 1995,
1918, fiind ales președintele Consiliului Orăștia a fost ridicată la rangul de municipiu.
Național Român din Orăștie. În urma Marii Orăștie, mai demult Oroșteiu, (în dialectul
Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 săsesc Bros, în germană Broos, Brosz,
Decembrie 1918, Aurel Vlad va fi ales membru maghiară Szászváros, în traducere Orașul
în Consiliul Dirigent, repartizându-i-se sașilor; latină, Saxopolis).
resortul finanțelor. Viața economică a Orăștiei:
Perioada regimului dualist a însemnat La începutul anului 2014 sunt aproximativ
transformarea Orăștiei într-un centru al 2200 de firme plătitoare de taxe și impozite la
mișcării naționale românești. Aici s-au pus bugetul local.
bazele băncii „Ardeleana”, a numeroase Viața politică:
asociații culturale și economice și a unui Deși la începutul anilor ’90 numărul
număr important de ziare românești care au partidelor politice a explodat, începutul
jucat, la rândul lor, un rol deosebit în mișcarea anului 2014 mai găsește în Orăștie șase partide
de emancipare națională, culturală, spirituală politice (cu reprezentare în consiliul local): PC,
și economică a românilor. PD-L, PNL, PNȚ-CD, PSD, PP-DD.
În anul 1919 se va înființa Liceul de Stat
„Aurel Vlaicu”, ceea ce va constitui una din
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Orăștie
1/14 septembrie 1913 - O amintire
«Sosisem în Orăștie ca să ținem
adunarea generală a Asociațiuni. Era o zi
strălucită. Ni s-a făcut o primire ca la niște
împărați. Peste tot bucurie, peste tot
însuflețire. Aceeași legătură frățească
împreuna inimile oaspeților cu ale
gazdelor, același dor de înaintare și mărire
a neamului, cuprinsese toate sufletele.»
Andrei Bîrseanu, „Albumul Vlaicu" 1920
Personalitatea Orăștiei
«Cele mai multe orașe au o culoare a lor
distinctă, așa cum portul național are
culoarea lui simbolică. Toulouse-ul, de
pildă, e supranumit „la ville rose", fiindcă
e construit numai în cărămidă roșie,
netencuită. Orăștia e un oraș alb, luminos,
ca albul din portul național al locului.
Culoarea aceasta e simbolul hărniciei și al
frumuseții morale a oamenilor, români,
maghiari, germani, care au între ei
raporturi de prietenie, de intimitate, ca la
sat, încât te crezi mereu într-o mare
familie. Aici, oamenii se salută pe stradă
respectuos și familiar.»
Ion Dodu Bălan, „Artă și ideal”
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Politica zilei
Românul și poezia lui
Celor încă preocupați de cultura şi limba română,
celor care cred că şi-au pierdut busola în mizerabila
tranziţie spre nicăieri, ca şi celor obosiţi, celor care se
cred înfrânți de o realitate copleşitoare, le propunem
un text magistral. El vine de la Andrei Mureşanu,
unul din fondatorii naţiunii române. E bine să ne
întrebăm din timp în timp cine suntem, de unde
venim, încotro mergem.
P.R.
Anul 2013, tocmai scurs, n-a fost un an suntem români, dornici să trăim în pace cu toți
ușor, atât local, național, cât și mondial, date concetățenii noștri, de orice limbă și de orice
fiind neajunsurile economice, frământările credință, că suntem împreună un popor care
politice. respectă pe alții și dorește să fie respectat.
Totuși prin perseverență, tenacitate, Privesc cu încredere și seriozitate,
economie, înțelepciune am reușit în plan local responsabil și activ spre viitor, pentru a putea
să contracarăm efectele prelungitei crize realiza toate proiectele îndrăznețe pe care le-
economice. Am reușit astfel nu doar să am gândit.
stopăm regresul acestei atât de frumoase Agenda anului 2014 în strategia de
localități, ci dimpotrivă, am realizat o serie de dezvoltare a urbei este chiar mai încărcată
lucrări care au menirea să îmbunătățească, să decât cea din anul precedent, iar realizările –
ușureze și să înfrumusețeze viața locuitorilor cu ajutorul și împreună cu dumneavoastră – o
acestei urbe. Proiectele pe care le-am să fie pe măsură. Am speranța că voi realiza în
întreprins până acum și cele viitoare sunt 2014 tot ceea ce mi-am propus, iar
făcute pentru a îmbunătăți nivelul de trai al dumneavoastră, stimați orăștieni, vă urez ca
orăștienilor și pentru atractivitatea turistică a anul abia început să vă aducă multă sănătate,
orașului. Cei care trăiesc în acest municipiu bucurie, prosperitate, fericire și belșug în
au cunoștință despre investițiile pe care le-am casele voastre.
făcut în sănătate, învățământ, infrastructură, Mulțumesc tuturor celor care au depus
iar în plan cultural avem, de asemenea, un șir eforturi și au ajutat la implementarea
lung de evenimente reușite. Într-o vreme în proiectelor, precum și consilierilor locali care
care interesul pentru cultură s-a ofilit vizibil, au înțeles să pună interesul orașului înaintea
Orăștia, considerată capitala culturii hune- intereselor de partid sau personale și care prin
dorene, a găzduit un evantai de manifestări votul lor pozitiv au contribuit la evoluția
culturale de mare succes. Datoria mea, în orașului.
calitate de autoritate publică locală, este să Datorită faptului că m-ați sprijinit atunci
încurajez și să sprijin astfel de manifestări și când a fost nevoie și pentru că realizați ceea ce
vă asigur că o voi face de câte ori este nevoie. presupune alinierea cu orașele dezvoltate
Am încheiat un an de muncă, strădanii și vreau să vă mulțumesc și să vă asigur că ne
realizări, cu bucurii, cu necazuri și unele vom bucura împreună de fiecare proiect
neîmpliniri de care trebuie să ținem seama ca finalizat, și vă pot spune că odată ce v-am
să nu le perpetuăm. Pentru aceasta suntem câștigat încrederea și respectul, voi face tot ce-
datori să fim uniți, respectuoși unii cu alții, să mi stă în putere să nu le pierd.
trăim frumos, creștinește după legile nescrise, Cu toții împreună, pentru o viață mai bună!
ale omeniei românești, sunt mai tari decât Cu multă considerație,
orice lege, care se cade să o transmitem ca pe Ovidiu Laurențiu Bălan,
o bogăție spirituală copiilor noștri și tuturor primarul municipiului Orăștie
generațiilor ce vor veni. Să nu uităm că
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
OCTAVIAN GOGA
(1 aprilie 1881, Rășinari- 7 mai 1938, Ciucea)
Noi
La noi sînt codri verzi de brad
Şi cîmpuri de mătasă;
La noi atîţia fluturi sînt,
Şi-atîta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sînt cîntece şi flori
Şi lacrimi multe, multe...
Florica, 1908
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
ȘCOLILE ORĂȘTIEI
Școala Gimnazială Filă din „Palia de la
„Dr. Aurel Vlad” Orăștie”
„Conștienți că școala și instituțiile culturale
sunt baza oricărui progres, asupra acestora și-
au îndreptat privirea și s-a întors ajutorul lor.
În prima linie conducătorii „Ardelenei” au
căutat să asigure viitorul şcoalei și bisericii. În
scopul acestora deja după primul an de
activitate, întreaga lor gvotă de binefacere o
pun la dispoziţia bisericei pentru școala sa,
înființând fondul copiilor săraci și cel al
corului. Doi ani în urmă însă, în 1888,
„Ardeleana” face aceea ce nu a mai făcut în
așa măsură nici o altă bancă românească,
anume leagă prin statute interesele fondului ei
de rezervă pentru trebuinţele şcoalei din
Orăștie, punând baza „Fondului Ardeleana”.
Susținând școala, „Ardeleana” a susținut
cel mai însemnat factor de cultură pe seama
poporului român din Orăștie”.
(Monografia institutului de credit și economii În 1970, în urma Congresului al X-lea
“Ardeleana” Societate pe acții în Orăștie 1855- al P.C.R., școala devine de 10 ani.
1910, Sibiu 1912). În 1959 s-a construit o aripă cu 2 săli de
Dezvoltarea civică și industrială rapidă a clasă, iar în anii 1971-1972 se adăugă noi săli
Orăștiei a avut drept consecință, între altele, și pentru ateliere, se modernizează curtea și
o creștere a populației școlare. terenurile sportive.
Până la 1948, anul reformei învățămân- În 1977 Școala Generală Orăștie este
tului, au funcționat la Orăștie două școli pri- divizată în două datorită faptului că numărul
mare de băieți și una de fete. elevilor era foarte mare și, ca urmare a acestui
După 1948 cele două școli își desfășoară fapt, în Orăștie sunt două Școli Generale:
activitatea pe baza altor planuri de - Școala Generală nr. 1, cu sediul în strada
învățământ, cu materii noi. Luminii, nr. 10;
În 1954 școlile sunt mixate. Școala de băieți - Școala Generală nr. 2, în zona blocurilor,
este asimilată de școala medie mixtă Orăștie devenită în anul 2001 Școala „Dominic
(Liceul „Aurel Vlaicu”), iar școala de fete Stanca”.
devine Școala generală de 7 ani. Actuala În anul 1982 se construiește noul local al
Școală Generală Dr. Aurel Vlad este fosta școlii, o clădire cu 3 etaje care cuprinde: 24 de
Școală generală de 7 ani. săli de clasă, 3 laboratoare, sala de sport, 2
În 1962 este generalizat învățământul ateliere, centrala termică, cabinet medical.
obligatoriu de 8 ani și școala noastră devine 2000 – Școala Generală nr. 1 Orăștie
Școala Generală de 8 ani Orăștie. primește numele de Școala Generală „Dr.
Aurel Vlad”.
2009 - Școala „Dr. Aurel Vlad” devine
Școală Europeană, se inaugurează o nouă
clădire.
---------------------------------------------//////////---------------------------------------------------
Școala Gimnazială Stanca. Evenimentul s-a bucurat de prezența
unor personalități ale vieții culturale
„Dominic Stanca" românești, printre care s-au numărat actorul
Anul acesta se împlinesc 37 de ani de când Florin Piersic și regizoarea Sorana Coroamă-
Școala Gimnazială „Dominic Stanca” se Stanca, soția poetului.
numără cu succes printre școlile municipiului Dominic Stanca este un nume plin de
Orăștie. rezonanță și noblețe, care se leagă
Viața fiecărei instituții este presărată cu incontestabil de cel al Orăștiei. Se spune că
diferite momente, dintre care unele rămân orașele au, fără îndoială, o personalitate
înscrise în cartea de onoare pentru a dăinui anume, la fel ca și oamenii, iar uneori, orașele
peste ani. capătă ceva din individualitatea celor care au
Din octombrie 2001, școala a căpătat o nouă trecut prin ele, așa cum și oamenii iau ceva din
personalitate prin schimbarea denumirii ei personalitatea orașelor în care locuiesc.
din Școala Generală Nr. 2, în Școala Generală Pentru Dominic Stanca, Orăștia și locuitorii
,,Dominic Stanca”, primind numele unui om ei au constituit surse necesare de inspirație, el
legat sufletește de aceste locuri, poetul, dedicând o mare parte a creației sale acestui
scriitorul, dramaturgul și actorul Dominic oraș care era atât de aproape de inima lui,
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
precum și oamenilor pe care i-a cunoscut în transformat anii în luni și săptămânile în clipe,
timpul șederii sale aici și pe care i-a îndrăgit iar elevii de atunci au ajuns părinți, părinții au
foarte mult, surprinzându-i în poezii în toate ajuns bunici, iar nepoții lor sunt astăzi elevi ai
ipostazele și în toate stările lor sufletești. acestei școli.
În anul 1977, un grup de oameni tineri și Școala Generală, Nr. 2 a funcționat la
inimoși, învățători și profesori, au avut curajul început într-o singură clădire prevăzută cu 16
să se desprindă de Școala Generală, Nr. 1 și au săli de clasă, două laboratoare și două ateliere.
pășit, prin praf, schele și moloz, într-o școală Numărul inițial de elevi a fost de 750, iar în
care urma să fie sălașul în care prezent numărul elevilor din această instituție
profesionalismul și dăruirea lor aveau să este de 715.
prindă contur. Dăruirea și priceperea lor au
-------------------------------------------------------,,,,,,,,,-----------------------------------------------------
COLEGIUL NAŢIONAL În 1928, clădirea este cumpărată de statul
român cu 8 milioane de lei, vărsați bisericii
„AUREL VLAICU” ORĂŞTIE reformate, tocmai având în vedere caracterul
confesional al școlii. Liceul maghiar, până la
apropiata sa desființare se mută în vechiul
local reformat. O nouă etapă începea în istoria
Liceului „Aurel Vlaicu” Orăștie. Cocoșul,
simbol al religiei calvine, este coborât de pe
turnul clădirii și pe frontispiciul ei, deasupra
porții de intrare, este așezat medalionul
„Aurel Vlaicu” – „Vulturul Carpaților”,
basorelief de bronz, conturat cu lauri, donat
de poetul Octavian Goga, prieten al lui Vlaicu
și prieten al Orăștiei.
1948 - Prin reforma învățământului din
luna august, liceul este desființat și
transformat în Școala profesională chimică;
1954 - Liceul se reînființează sub denumirea
de Școala Medie Mixtă de 10 ani; 1957 - Prin
Ordinul Ministerului Învățământului și
Filă din „Palia de la Culturii din 21 octombrie i se atribuie numele
Orăștie” de Școala Medie „Aurel Vlaicu”; 1957-1965 -
Școală Medie de 11 ani; 1965-1977 - Liceul de
Anul 1919 avea să aducă la Orăștie 12 ani; 1977-1990 - Liceul Industrial „Aurel
înființarea primei instituții de învățământ de Vlaicu”, cu profil mecanic - construcții de
rang secundar în limba română, Liceul „Aurel mașini; 1990-2000 - Liceul Teoretic „Aurel
Vlaicu”. Această înfăptuire trebuie asociată cu Vlaicu” cu profil real și uman; 2000 –
momentul istoric generat de Marea Unire de PREZENT - Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu”,
la Alba-Iulia, 1 Decembrie 1918, punctul de cu profil real și uman.
plecare la o viață nouă a românilor de
dincoace de Carpați.
--------------------------------------------///////////---------------------------------------------------
Mirosul istorie
Orăştia. la prima vedere, este un
oraş mic, uitat parcă de lume, situat Nicolae Adam,
în județul Hunedoara. Dar asta e doar PALIA
o primă impresie şi, ca şi în majo-
ritatea cazurilor, este greșită.
Sub mantia de pustietate, ce ai
impresia că acoperă mai mereu
oraşul, se află de fapt un oraş mic,
îmbibat în istorie, viu colorat şi plin
de viață. Mergând pe străzile
Orăștiei, nu vei simți nimic altceva
decât mirosul istoriei plutind în aer,
învăluindu-te ușor cu mistificarea ei.
Puţini ştiu că acest oraş a fost unul
dintre cele şapte scaune domnești ale
Transilvaniei, un titlu important
pentru acele vremuri.
Dar importanţa Orăştiei nu
ţine doar de fapte istorice, economie
sau industrie, ține de sentimentul
nostru interior. Orăştia este oraşul
copilăriei şi al adolescenței mele. Câte
lecţii de viaţă am primit de pe străzile
acestui oraş? Câte amintiri încă
dăinuiesc în locurile în care
obișnuiam să mă joc, copil fiind? Infinit de multe...
Poate că Orăştia nu este tipul de oraş care să le ofere tinerilor prea multe oportunități de
a se distra sau de a se realiza pe plan profesional, de a-şi urma visurile, dar este, cu siguranţă,
oraşul care oferă linişte, armonie şi siguranţă, lucruri ce doar acel acasă ţi le poate oferi oricând.
Andreea Mirela Moldovan
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Ion Budai-Deleanu
(1760, Cigmău, Hunedoara – 1820, Lemberg, azi Lvov, Ucraina)
Țiganiada (fragment)
Cântecul a IX
112
[...] Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo şi dă unt păraie,
Ţărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite şi mălaie!...
O, ce sîntă şi bună tocmeală!
Mînci cît vrei şi bei făr’ ostăneală.
113
Colea vezi un şipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea balta dă vin te-îmbie,
Iară căuş, păhar sau urcior
Zăcînd afli-îndată lîngă tine,
Oricînd chieful dă băut îţi vine.
114
Dealurile şi coastele toate
Sînt dă caş, dă brînză, dă
slănină,
Iar’ munţii şi stînce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide,
smochine!...
De pe ramurile dă copaci,
Spînzură covrigi, turte, colaci.
115
Gardurile-acolo-s împletite
Tot cu fripţi cîrnăciori lungi,
aioşi,
Cu plăcinte calde streşinite,
Iar’ în loc dă pari tot cîrtaboşi;
Dară spetele, dragile mele,
Sînt la garduri în loc dă proptele.
[...]
Din volumul Cele mai frumoase 100 de poeme ale românilor despre ei înșiși și țara lor, alese de
Petru Romoşan, Editura Compania, 2004
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Aurel Vlaicu
Zburătorul din Binținți
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Andrei Farago
(1886-1965)
De profesie farmacist, Andrei Farago a fost cel
care a pus bazele cooperativei „DIGITALIS” care
ulterior a devenit compania „Fares” din Orăștie.
S-a născut în anul 1886 la Caransebeș, iar în
anul 1908 s-a mutat în Orăștie unde se căsătorește
cu fiica lui Josef Graffius, proprietarul farmaciei
„La Leul de Aur”.
Studiile în domeniul farmaceutic le-a efectuat
la Viena.
Andrei Farago a fost pasionat de plante,
creând numeroase rețete de ceaiuri și tratamente
folosite și recunoscute în întreaga lume.
În anul 1919 realizează un studiu intitulat
„Plantele medicinale. Cultivarea și exploatarea
lor; importanța lor în Transilvania”.
Datorită rezultatelor avute în domeniul
cercetării primește în anul 1934 „Meritul
Comercial si Industrial - clasa I” prin decret
Regal.
Orăştie este o recunoscută vatră istorică,
economică şi spirituală, în al cărei ţinut poporul
român îşi are multe acte de identitate. Pe aceste
meleaguri s-au confruntat acum două milenii
armatele Romei imperiale cu dacii retraşi în
cetăţile din Munţii Orăștiei, pentru ca ulterior,
după o convieţuire îndelungată, să ia naştere
poporul român. anii 1908, 1911, 1915. O scrisoare din 1925
Izvoarele antice ne releva date despre adresată unui partener comercial de la Viena de
practicile medicinei dacice pe bază de plante. către Andrei Farago, are în antet următoarea
Zamolxe, zeul suprem în religia geto-dacă menţiune (în limba franceză în original, n.n.):
propovăduia nemurirea şi răsplătirea faptelor pe „Primul cultivator de plante medicinale din
lumea cealaltă, iar în viaţa pământeană, prin România. Recoltare, uscare, pulverizare,
preoţii săi, practică vindecarea prin anumite laborator farmaco-chimic. Farmacistul Andrei
ritualuri. În aceste ritualuri regăsim primele Farago Orăştie. Fondat 1910.”
întrebuinţări ale plantelor medicinale din Andrei Farago şi-a câştigat respectul şi
medicina populară românească. preţuirea comunităţii ştiinţifice din România şi
Cu mult înainte ca prafurile și substanțele de străinătate, având numeroase studii publicate în
sinteză chimică să fi apărut în viața oamenilor, care prezenta valoarea terapeutică a plantelor
adică la 1697, în Orăștie se înființa farmacia „La medicinale. Într-un raport înaintat Serviciului
Leul de Aur”. Cu siguranță că leacurile și Sanitar Judeţean Hunedoara în 1926, Andrei
remediile erau obținute, în bună parte, din plante Farago arată că este „un cultivator de plante
medicinale. medicinale, cunoscut în ţară, la Viena, Paris,
Preocupările pentru strângerea, cultivarea şi Berlin, Budapesta", iar în laboratorul chimico-
prelucrarea plantelor medicinale datează în farmaceutic lucra preparate şi produse care la
ţinutul Orastiei din cele mai vechi timpuri. Astfel, acea dată nu se produceau în ţară. În cadrul
înscrisurile oficiale ale vremii consemnează acestui laborator îşi are originea renumitul
înfiinţarea unei farmacii în anul 1697 de către preparat „Persicol" preparat ulterior în cadrul
Johannes St. Piatkowski, farmacie unde se Cooperativei Digitalis.
preparau leacuri pe bază de plante medicinale. Între preocupările de început ale guvernului
De-a lungul timpului farmacia a avut diferiţi tinerei Românii de după 1 decembrie 1918 s-a
proprietari, pentru ca, începând cu 1877, să numărat şi punerea în valoare a tuturor
aparţină farmacistului Josef Graffius. În 1886 se resurselor menite să contribuie la consolidarea ei.
naşte la Caransebeş Andrei Faragó. El îşi face Prestigiul ştiinţific de care se bucura Andrei
studiile farmaceutice la Viena, având şi grad de Farago a făcut ca în 1919, Consiliul Dirigent să îi
ofiţer în armată austro-ungară. La vârsta de 22 de solicite elaborarea unui studiu privind punerea
ani, în anul 1908, vine la Orăştie, unde se în valoare a plantelor medicinale. A rezultat în
căsătoreşte cu fiica lui Josef Graffius, care îi lasă primăvara anului 1920, studiul intitulat „Plantele
mai departe farmacia „La Leul de Aur" din strada medicinale. Cultivarea şi exploatarea lor;
Regina Maria, nr. 8. importanţa lor în Transilvania”, în care Andrei
Andrei Faragó a avut preocupări legate de Farago recomandă cu tărie înfiinţarea unei
cultura în sistem organizat şi studiul plantelor ramuri agricole pentru cultivarea şi
medicinale şi a întrebuinţărilor acestora. În industrializarea plantelor medicinale sub
rapoartele Circumscripţiei Agricole din Orăştie îndrumarea Institutului Farmaceutic al
referitoare la începuturile colectării, cultivării, Universităţii din Cluj.
prelucrării şi folosirii plantelor medicinale de
către farmacistul Andrei Farago, se fac referiri la
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Andrei Farago a făcut lumii ştiinţifice cu ocazia
permanent eforturi pentru a prezentării lor la diferite
obţine pământul pe care să întruniri şi congrese de
cultive şi să amelioreze farmacie.
soiurile de plante medi- Cooperativa DIGITALIS
cinale. Dificultăţile întâmpi- şi-a extins permanent
nate în obţinerea unui lot de activitatea, astfel că întreţinea
teren propice culturii relaţii comerciale cu case de
plantelor medicinale, au comerţ de prestigiu din
determinat în 1929 asocierea Germania, Franţa, Anglia, iar
sa cu încă 15 persoane, în 1937 oferea în ţara 334 de
intelectuali şi ţărani, care să sortimente de ceaiuri, fiind
participe cu capital sau cu producătorul consacrat al
propriile loturi de teren la unor medicamente bine-
fondarea unei societăţi cunoscute în epocă. Arhivele
cooperatiste. păstrează documente în care
Astfel, la 10 decembrie farmacişti din întreaga ţară se
1929 a luat fiinţă adresează cerând produsele
Cooperativa DIGITALIS, sale. Sunt scrisori în care se fac
avându-l ca director comenzi de produse, dar se
Andrei Farago și Samoilă Ciumașiu
executiv pe farmacistul fac şi aprecieri asupra
pe parcela „Digitalis”
Andrei Farago, care venea cu o produselor deja folosite. Se
experienţă recunoscută de păstrează astfel de scrisori din
organele oficiale agricole şi se bucura de prestigiu Timişoara şi Arad până la Iaşi, Cernăuţi şi
şi recunoaşterea lumii ştiinţifice. Chişinău.
„În anul 1929, din inițiativa farmacistului Preparatul Persicol este de departe cel mai
Andrei Farago, a luat ființă în Orăştie Prima cunoscut produs al Cooperativei, atestat şi
cooperativă agricolă română pentru cultivarea autorizat de către Andrei Farago încă din 1927. În
plantelor medicinale și preparate în droguri”, compoziţia Persicolului intrau numeroase plante
cunoscută sub numele de „DIGITALIS”. medicinale, printre care şi frunzele de Digitalis.
Denumirea cooperativei a dat-o planta Digitalis, Acest preparat şi-a câştigat un renume
care crește pururea alături de mentă (Mentha extraordinar în lumea medicală, fiind folosit la
piperita)”. tratarea a numeroase afecţiuni, printre care:
În cadrul Cooperativei DIGITALIS, Andrei tuberculoza, arterioscleroza, sifilisul, dizenteria,
Farago introduce în cultură pentru prima oară în hepatita, febra tifoidă, etc. Deosebită între
România speciile de Digitalis lanata şi Digitalis documentele păstrate în arhive este
purpurea. Experiența acumulată în anii anteriori corespondenţa păstrată cu spitale, personalităţi
de către Andrei Farago a făcut posibil ca la numai din lumea medicală şi farmaceutică, care îşi
un an de la înfiinţarea cooperativei, pulberea expun punctele de vedere cu privire la preparatul
titrată de Digitalis purpurea obţinută la Orăştie să „Persicol”, precum şi observaţiile zilnice ale
se ridice la exigenţele de calitate ale standardului medicilor care şi-au tratat pacienţii suferinzi de
internaţional, devenind astfel primul etalon diferite afecţiuni cu acest produs. „Persicolul” a
naţional român. fost un medicament folosit pe scară largă de
La Cooperativa Digitalis s-au cultivat şi Armata romană în timpul celui de-al doilea
ameliorat peste 20 de soiuri de plante medicinale, război mondial. Datorită proprietăţilor evidente
printre care: Digitalis lanata, Digitalis purpurea, ale produsului, în anii războiului se cere chiar
Mentha piperita, Mentha crispă, Foeniculum schimbarea numelui său în „Antitoxin”, cerere
officinalis, Salvia officinalis, şi altele. motivată tocmai de însuşirile sale.
Calitatea esenţei de Mentha piperita extrasă la Calitatea înaltă a preparatelor realizate la
Digitalis Orăştie a fost considerată de specialiştii Cooperativa DIGITALIS a fost apreciată la
vremii ca fiind comparabilă cu esenţele de numeroasele expoziţii din ţară şi străinătate la
Mitcham (Anglia) şi de Miltiz (Germania), foarte care a participat, unde a fost recompensată cu
apreciate pentru calităţile lor. Diplome de Onoare şi medalii de Aur.
Toate studiile referitoare la ameliorarea În semn de preţuire pentru meritele sale
soiurilor de plante şi conţinutul în substanţe deosebite şi pentru rezultatele obţinute de
active ale acestora erau efectuate în cadrul Cooperativa Digitalis al cărei director executiv
„Laboratorului chimic, fiziologic şi biologic" era, în anul 1934 lui Andrei Farago i se acordă
înfiinţat în cadrul Cooperativei DIGITALIS şi prin Decret Regal medalia „Meritul Comercial şi
condus de farmacistul Andrei Farago. Pornind de Industrial - clasa I".
la efectul benefic asupra sănătăţii şi din Andrei Farago a trăit o viaţă de om cu
preocuparea de a obţine produse de înaltă pasiunea şi credința nestrămutată în elixirul şi
calitate, au rezultat studii care vizează realizarea miraculosul plantelor medicinale, în binefacerile
condiţiilor optime pentru dezvoltarea cât mai acestora.
bună a plantelor, astfel încât în structura lor să Motto-ul sub care şi-a aşezat în 1920 studiul
înmagazineze o cantitate cât mai mare de făcut la cererea Consiliului Dirigent vorbeşte de
substanţe active. Pe bază observaţiilor din teren la sine despre crezul care i-a călăuzit întreaga
şi a experimentelor efectuate în laborator, s-au viaţă şi cariera: „Domnul lasă să crească leacurile
elaborat studii care s-au bucurat de aprecierea din pământ, iar un om cuminte nu trebuie să le
nesocotească"
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Aron Demian
(15 Februarie 1891-1970)
Născut la Balşa, lângă Orăştie.
Studii: Orăştie (ciclul primar), Blaj (liceul),
Cluj (Facultatea de Litere).
Activitate:
Decembrie 1918 - profesor la Liceul „Andrei Şaguna" Braşov.
Iulie 1919 - vine la Orăştie. Devine rectorul internatului şcolii
româneşti.
1921 -1938 - director al Liceului „Aurel Vlaicu".
A pus bazele Societăţii de Limbă Română „Mihai Eminescu".
1938 -1945 - inspector general în Ministerul Învăţământului.
Din 1949 - profesor la mai multe şcoli din zona Orăştiei.
1970 – Trece în eterniatate.
Din 1999 este Cetăţean de Onoare (post-mortem) al Orăştiei.
Ion Baciu
(1921, Orăștioara de Sus - 2004, Cluj-Napoca)
Orăștia
Vedere aeriană
respectul ce i se poartă, ca un orăşean bătrân scăpau totuşi picuri albi şi strălucitori. Plecau
ce se află. Casele lor mai poartă pe fruntarii un de acasă înainte de-a se lumina de ziuă cu
chenar cu iniţialele capului de familie, cu anul nişte feştiloaie făcute din bâte cu capul învelit
ridicării, iar sub streaşini acele figurine de în cârpe muiate în petrol şi, când se revărsa de
ipsos, capete de femei sau de bărbaţi bărboşi, ziuă, femei şi bărbaţi, cu rucsacuri de pânză
după obiceiul satelor o vreme ocârmuite de albă în spinare şi cu două găleţi în mâini,
vechiul imperiu al lui Franţisc Iosif. Toţi au strigau pe la porţi, laptele, doamnă, am venit
sentimentul că oraşul a început cu ei şi se simt cu laptele şi cu brânza, şi fiecare îşi avea
bine la marginea lui, acolo unde femeile ies cu «doamnele» lui, despre care credea că o duc ca
găleţile pline cu săpunele şi le aruncă în şanţ, în paradis şi se ocupă de cele mai importante
unde iarba e tocată sistematic de gâşte şi de treburi ale lumii. La întoarcere, în funcţie de
raţe, nepăsătoare pe la amiază, în mijlocul cojile de pâine, de pantofii scâlciaţi, primiţi
şoselei, mai totdeauna împuţinate de cadou pentru copii, se lăudau ce doamne bune
autobuze sau de camioane. Dar oraşul e vechi, şi frumoase au, cum îi tratează de sărbători cu
chiar mai vechi decât pot ei crede, nici ciumă, un ou roşu sau cu un pahar de vin. Ajungeau
nici războaiele şi nici neamurile prăvălite acasă spre seară şi ziua trecută se numea «zi
peste el nu l-au putut îngropa în praf. Se mai de piaţă» şi se încheia totdeauna cu
văd şi azi pietrele din casele vechi, romane sau deznodarea batistei şi cu numărarea banilor
dacice, căzute sub vremi şi puse în ziduri noi, mototoliţi. Dimineaţa îi aştepta pământul.
bătrâne şi ele astăzi, umede şi acoperite pe Trecând ei mereu, cu ritmicitatea unui
alocuri de muşchi. Zidurile cetăţii au rămas calendar, n-au mai băgat de seamă
prin curţile oamenilor, ziduri de magazii sau schimbările. Dar într-o bună zi zăvoiul a
de şoproane, o biserică, bineînţeles cu ceas pe devenit stradă, cu case pe marginea
toate feţele turnului, o mănăstire de maici tăpşanului lăsat liber, şi ce mai ştiu cei bătrâni
înconjurată de ziduri groase şi înalte, pe vârf e că ultimul număr de casă era pe vremuri 20,
presărate cu sticlă şi cu fire de sârmă ghimpată că uliţa Beriului, azi Cloşca, s-a întins de-a
întinse prost, probabil şi din cauza crengilor lungul râului şi cea mai frumoasă casă de
încărcate toamna cu fructe. Când ultimele atunci, cea de la numărul 20, astăzi se zbate în
generaţii de ţărani nu se mutaseră încă la ruină. Abia nu demult proprietara a băgat de
periferie şi veneau cu ce apucau să rupă de la seamă că berienii nu mai vin cu lapte, că i-au
gură ca să vândă, oraşul avea moară de hârtie, devenit vecini şi că unul într-un an mai trece
tipografii în care se scoteau calendare şi pe jos spre casă. Ceilalţi merg cu rata şi vând
almanahuri, dar mai ales ziare şi foi pe care totul la piaţă, îmbrăcaţi în halate albe. Cei
ţăranii ştiutori de carte le citeau seara pe mutaţi au adus carele lor şi boii mari, cară
prispă şi nu se mişcau până nu ajungeau la cărbuni şi lemne prin oraş, au podurile pline
ultima pagină, chiar dacă ar fi fost să fete zece cu fân şi cu porumb nezmicurat, unii chiar
vaci. pătule din nuiele, folosite doar pentru
A doua poartă sau despre depozitarea vechiturilor.
Dacă îi spui acestei femei «la mulţi ani», ea
strada Cloşca nr. 20 îţi răspunde, mulţumesc, fără să ridice capul
De pe «uliţa Căstăului» în acele vremuri se de la andrele şi, după ce faci câţiva paşi spre
vedeau până în zăvoi două cordoane de sălcii ieşire, spune mai mult pentru ea, clar n-aş vrea
pe malurile unui râu nestatornic. O cărare să fie atât de mulţi, sătulă parcă de a fi, de
strâmtă însoţea apa din Beriu până în atâţia ani, cea mai bătrână femeie de pe strada
marginea oraşului şi pe ea veneau ţăranii cu Cloşca. Spre centru, lângă ea stau alte familii,
găleţile zincate pline cu lapte, astupate cu tot orăşeni vechi la prima vedere, dar când te
cârpe îndesate pe lângă capace, pe unde mai apuci să le scormoneşti originea, afli că s-au
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
tras cu toţii de prin satele din jur. Dacă ai lua S-a dus şi acest Şelcăr, şi Lang, cu fetele lui
oraşul familie cu familie, aşa cum desfaci o cu tot, moara a ajuns pe mâna unuia
floare de petale, ai rămâne doar cu zidurile Turdăşanu cam prin 1940, atunci când s-a
din mijloc, o fostă cetate şi, înainte de ea, un cutremurat pământul de se mirau bătrânii
punct de observaţie în mijlocul dulcelui veniţi la târg, prevestind parcă un alt
defileu al Mureşului, locul pe care dacii l-au cutremur, de data aceasta al istoriei, în 1944,
simţit ca pe o poartă largă, deschisă legiunilor an în care moara avea motor cu motorină,
strălucitoare. când se mai făcea baie în iaz şi mai era puţin
A treia poartă sau despre o până la întoarcerea soldaţilor vii. La puţin
timp, moara a ajuns la unul Borza, ţăran venit
femeie şi o moară de apă din Geoagiu. El a montat şi
curentul electric. De la el a trecut
la C.A.P. şi pe urmă s-a închis,
rămânând o clădire asaltată de
ierburi şi de cioburi, cu iazul din
ce în ce mai strâmt, astupat cu
sârme, oale sparte şi gunoaie. O
singură femeie mai ştie totul,
Ana Cergădean, de peste râu,
bătrână de zeci de ani, aplecată
mereu asupra unui război de
ţesut, cam de prin 1920, când a
primit diploma de ţesătoare de la
Asociaţia femeilor române din
Orăştie. Stă cu mijlocul învelit în
molton şi într-o blană de oaie, dar
degetele i-au rămas iuţi. Ea
Cornel Nistorescu la Radio Total spune că toate acestea s-au
întâmplat al dracului de demult
Cei de pe uliţa Beriului, azi Cloşca, îşi şi că a auzit de la alţi bătrâni, în tinereţea ei, că
măcinau grâul, porumbul şi secara la moara pe acolo fusese oceanul, că au săpat o fântână
de sub vii, aşezată la poalele unei coline, cu un şi, la 30 de metri în pământ, au dat de scoici şi
castel de apă pe umeri. Treceau doar o stradă de oase de peşti şi altceva nu putea să fie decât
şi un crac al râului şi nimereau în îmbulzeala fundul unui ocean.
de care venite de pe valea Mureşului, cu boii Au venit în oraş ţăranii, au zidit case mari
legaţi de loitre şi aplecaţi peste grămezile de şi au cumpărat vii, mirându-se de ce strigă
fân. Mirosea a bălegar. Oamenii aveau feţele paznicul după ei «hoţii» când intră în afara
pudrate şi, între două măcinişuri, schimbau programului afişat pe gard. Prin jur s-au
veştile cu alte veşti, aflau morţii, pe cei căutaţi aşezat mulţi din Tămăşasa, un sat pitit după
de jandarmi, ori răspândeau ştirile despre cei cele trei gorgane, cu oameni iuţi, isteţi, azi cu
plecaţi spre alte pământuri în căutare de două case, una la ţară şi alta la oraş, cu multe
parale. autoturisme în care aduc lapte, găini şi porci
La început, moara era purtată cu apă de un la târgurile şi la pieţele oraşelor de pe valea
oarecare Şelcăr, mare proprietar de case şi Mureşului. Mulţi dintre aceşti tămăşeni
acareturi, asta fiind demult, al dracului de locuiesc şi pe strada Orizontului din spatele
demult, cum mai zice câte un bătrân cu catedralei, fostă o vreme Uliţa cepii, apoi,
pleoapele căzute, când iazul morii era după ruinarea pieţei de ceapă, peste ani, Elena
pardosit cu scânduri pentru a se putea face Pavel.
baie. Plăteai un creiţar şi morarul îţi dădea Altă poartă a oraşului era pe şoseaua spre
cheia unei cabine de lemn, un prosop ţărănesc Simeria, drumul ţării, cum îi ziceau ţăranii din
de cânepă şi o bucată de săpun. Duminică, la Turmaş, Mărtineşti, Turdaş şi Spini, unde,
moară, venea toată floarea oraşului, cavalerii după târg, se opreau pe dunga drumului să
şi domnişoarele, ofiţerii şi funcţionarii, se îmbuce dintr-un corn sau dintr-o turtă la
îmbăiau chicotind şi ieşeau proaspeţi, plini de umbra castanilor din parc.
sănătate şi cumpărau covrigi de la brutarii
veniţi cu tarabe. Vara mai lipseau doar lăutarii A cincea şi a şasea poartă sau
pentru a se încinge adevărate chefuri. De la despre alte lucruri necunoscute
covrigi treceau la crâşmele lui Titu, Tăiş şi Alte intrări în oraş erau spre gară, spre
Lăngoiu, un fel de Lang, cu trei fete, Romos şi Vaidei. Nicolae Iorga a pătruns în
domnişoare până la sfârşitul vieţii. Se spune Orăştie pe «uliţa Pricazului», singurul sat din
că la 70 de ani încă mai întrebau clienţii dacă jur care a avut curajul să lupte pentru pământ
se face să se mărite sau nu, şi aceştia, din cu fosta cetate medievală. Atunci a câştigat,
politeţe, spuneau, «sigur că da, domnişoară chiar dacă judele regal era obişnuit să aibă
Lang, aveţi tot timpul înainte». După ce se dreptate. El era cel care dădea ordin la ce oră
uşurau de bani, perechile părăseau moara şi să se închidă porţile şi cât trebuie să plătească
împrejurimile, luate în stăpânire pentru o pricăjenii pentru a putea vinde în piaţa
singură zi de îndrăgostiţi. oraşului. Cu vânzările le mai mergea. Dar să
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
se stabilească între zidurile oraşului, unul din Ei, pricăjenii, intră azi într-o fostă cetate cu
cele şapte burguri ale Transilvaniei din acea sentimentul că pătrund într-un mare oraş,
epocă, nici unul dintre ei nu îndrăznea să unde te poţi întoarce în fiecare zi, căci porţile
viseze. Cu mult mai aproape de noi au reuşit spre minuni nu mai sunt niciodată ferecate, pe
şi ei să mai prindă câte un loc de casă, dar o stradă ce se închide în zidurile unui mare
numai pe la margine. Şi, după câteva secole, magazin universal, un fel de cetate comercială
pământul pierdut începe să fie luat înapoi. în vârful căreia foştii comercianţi nu mai au
Toţi pricăjenii aciuiaţi la această intrare au fost puterea să urce. Pe lângă magazin, şoseaua
nevoiţi să se mute în alte case, ori în naţională curge spre spital prin faţa statuilor
apartamentele blocurilor pornite în ofensivă lui Traian şi Decebal, aşezaţi la câţiva metri
spre porumbişti, răzbunând întinderile unul de altul. Spitalul este aşezat în faţa unei
pierdute înainte după îndelungate procese. O curbe de 90 de grade, la care au scrâşnit
şosea asfaltată trece peste fostul drum de ţară. mânioase şenilele tancurilor prin patruzeci şi
Are semne de circulaţie cu care ţăranii s-au ceva. După curbă, până aproape de Casa de
obişnuit, indiferent că vin cu autobuzele, cu fete, de unde se desface în două, spre o fabrică
bicicletele sau cu mai vechile lor căruţe. Pot de industrie locală şi spre gară, merge drept.
intra sau ieşi la orice oră din zi şi din noapte, Trece pe lângă o întreprindere de prelucrarea
nu-i întreabă nimeni şi nici nu s-ar găsi unul lemnului şi, însoţită de cireşii bătrâni, o ia
care să iscodească sute de oameni grăbiţi spre domol spre Câmpul Pâinii de la Şibot.
a ajunge la «schimb» sau după cumpărături. Prin 1960, clădirile vechi ale oraşului erau
Şi, când trec spre centru, îşi văd consătenii ca o căptuşeală a unei haine uzate, îmbrăcată
prin balcoane făcându-le cu mâna, văd de un om cu un nemaipomenit chef de viaţă.
grupurile de copii prin curţile grădiniţelor, Azi stau pierdute doar prin memoria
îmbrăcaţi în uniforme albastre, supravegheaţi oamenilor. Străzile la care n-a început încă
de femei grijulii, şi cum acestea îi abat ca nişte lucrul seamănă cu nişte magazii de vechituri.
cloşti. Le mai alunecă privirea peste câte o casă Dacă stai şi asculţi cu atenţie, auzi însă
veche, înainte de cădere, văd iar magazine la scrâşnet de cabluri şi duduit de motoare.
parterele blocurilor, văd femei şi bărbaţi Centura de blocuri se apropie, le sufocă,
scuturând covoare agăţate pe bare, tot ceea ce fabricile intră cu lamele lor de buldozere în
nu mai văd bătrânii de pe la vechile porţi, zidurile coşcovite.
unde prezentul nu s-a prăvălit atât de violent. Puterea unei lumi noi o înţelegi numai
gândindu-te la ce-a fost în stare să îngroape
sub brazdă. Nimeni n-ar fi putut crede că se
poate trăi şi fără mătăsurile unicate ale cutărui
comerciant, fără o moară la care trebuia să
plăteşti ca să poţi face baie, şi, mai ales, că o
clădire cu două etaje ar fi în stare să înghită
magazinele de pe şapte sau opt străzi. Şi toate
acestea n-au fost cu 200 de ani înainte, ci acum
patru decenii. Când vorbeşti despre vârstele
unui oraş, ca un automatism îţi vine să înşirui
tot ce e nou, crezând că astfel vei convinge de
înflorirea lui, cu toate că, dacă stai să te
gândeşti, nu există unul la care să nu poţi
pomeni uzine, blocuri, şcoli, magazine. Dar
cum uzinele sunt tot uzine, şcolile tot şcoli, iar
magazinele tot magazine, indiferent unde se
află, cu diferenţa că o uzină, să zicem, produce
rulmenţi şi cealaltă aparate electrice, ajungi să
înţelegi că nu numai clădirile seamănă, dar şi
oamenii, că există vieţi asemănătoare şi poate
că asta înseamnă într-un fel viitor sau numai o
poartă prin care oamenii, cu oraşul lor în
spinare, trec spre el, şi că nici ceea ce vezi în
momentul de faţă nu este pentru multă vreme.
Ca să măsori schimbările în unele locuri îţi
ajunge ca etalon de timp deceniul şi vezi că
nimic nu mai seamănă. Atunci poţi pricepe că
porţile unui fost burg sunt deschise spre toate
minunile şi că axioma cu infinitul care trece
printr-un punct este valabilă şi pentru un oraș
de provincie.
Nicolae Adam, Fragment din volumul Cornel Nistorescu –
Semn dacic Reporter la sfârșitul lumii. Nonficțiuni,
Editura Compania, București, 2013
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Comedia zilei
„Fă sonete, scrie ode / Pentru domni, pentru boieri”
«Subita intransigență morală a unor oameni
care făcuseră, ei înşişi, semnificative
compromisuri şi, deci, nu aveau autoritatea de
a manifesta maxima inflexibilitate, este un
fenomen tipic de incoerență morală : oamenii
tuturor compromisurilor sau, cel puţin,
oamenii multor compromisuri devin cei mai
gălăgioşi judecători morali ai semenilor lor.
Cum sintetizează Augustin Buzura situaţia
(referindu-se însă la perioada de după 1990),
„iepurii“ îmbracă „blănuri de tigri“ şi
vociferează neobosit. Fenomenul ar trebui să
ne fie perfect familiar : nu numai că a făcut Adrian-Paul Iliescu
ravagii adesea, în istoria autohtonă, dar l-am adică nu are un
putut constata, pe viu, în multiple forme, şi caracter pur comercial, cu dezavantajele şi
după 1989. Cu toate acestea, puţini dintre libertatea care derivă dintr-o funcţionare
contemporani au o viziune clară asupra lui, autentică de piaţă. Pasiunea serviciilor secrete
deoarece vacarmul mediatic şi maniheismul pentru presă şi ziarişti e incontrolabilă, dar
prevalent în cadrul său creează o totală devastatoare. S-ar putea crede că aceste servicii
confuzie morală. nici nu se ocupă cu altceva. Presa culturală,
Lucrurile sunt limpezi doar pentru aceia atâta câtă mai există, formează un singur grup
care, stând pe margine şi conservându-şi de interese, dominat de o periculoasă gândire
libertatea de gândire, au putut să-şi menţină unică. Gândirea unică atacă programatic şi
autonomia faţă de stereotipurile curente. În agresiv o inexistentă, deşi atât de necesară,
perioada postcomunistă, un asemenea corectitudine politică românească. Mai este
observator independent a fost, spre exemplu, meseria de ziarist o meserie respectabilă ? Mai
Ileana Mălăncioiu. În convorbirile avute cu depinde libertatea românilor în vreun fel de
Daniel Cristea-Enache, poeta semnalează presă ? De ce avem oameni de presă atât de
diverse forme ale fenomenului la care se bogaţi într-o ţară atât de săracă ? Oare nu se
referise şi Augustin Buzura, precum şi, mai câştigă prea mulţi bani din presă comparativ
înainte, Camil Petrescu. Ea observă că „Stelian cu alte meserii, în aceeaşi economie săracă ?
Tănase, care nu s-a remarcat nici prin cărţi, nici Sunt mai importanţi « presarii » decât oamenii
prin cine ştie ce curaj înainte de Revoluţie“ din învăţământ, sănătate, justiţie sau cultură ?
ajunge ulterior „să se uite la sine ca la un fel de De mulţi ani, nimeni nu a mai pus nici o
Soljeniţîn al nostru“ ; că Ana Blandiana şi-a întrebare clară despre legitimitatea presei. S-a
uitat subit şi o parte din biografie, dar „şi o subînţeles că Măria Sa Presa luptă pentru
parte din opera sa. Şi nu una oarecare, ci aceea democraţie, şi deci nu poate fi pusă în discuţie.
care a propulsat-o în vârful ierarhiei“ ; sau că Numai că, în anii din urmă, « cavalerii
Gabriela Adameşteanu, „care – aşa cum dreptăţii » au ajuns să fie percepuţi de masa
spunea Paul Goma – înainte de 1989 tăcea atât tăcută ca la fel de corupţi ca şi clica abjectă a
de tare încât tăcerea ei se auzea până departe“, politicienilor. De care « pixarii » sunt legaţi
a devenit subit ultraautoritară, îngăduindu-şi ombilical. Rămânând neschimbată – de ce să
să someze pe cineva cu imputarea : „de ce nu mai evolueze dacă e atât de bună ? –, presa a
aţi fost martir ?“ („o asemenea întrebare“, devenit o forţă retrogradă. Capabilă să
comentează foarte judicios poeta, „nu avem provoace dezastre în următorul timp. Cele
dreptul să-i punem nimănui pe lumea câteva răspunsuri şi mai multe întrebări de
aceasta“, deoarece „de vreme ce suntem vii, mai sus mi-au fost sugerate de unele poeme
nici noi nu am fost martiri“) » (Adrian-Paul din veacul al XIX-lea având ca temă cenzura.
Iliescu – Anatomia răului politic, Editura Gheorghe Sion, autor al Suvenirelor
Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, contimpurane (1888), a fost un bun poet
Bucureşti, 2005, pp. 89, 90). ocazional (Limba românească : “Mult e dulce
Avem, da sau nu, o presă liberă ? Nu, nu și frumoasă /Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-
avem o presă liberă. Presa (cea scrisă, vorbită armonioasă /Ca ea nu găsim. // Saltă inima-n
şi, mai ales, de televiziune) e integrată plăcere / Când o ascultăm, /Și pe buze-aduce
grupurilor de interese. Două observaţii se miere / Când o cuvântăm. // Românașul o
impun imediat. Mai întîi, acţionariatul nu e iubește / Ca sufletul său, / Vorbiți, scrieți
transparent şi, în multe cazuri, e situat în românește, Pentru Dumnezeu. […]”), ca şi un
paradisuri fiscale. Cu toate acestea, acţionarii bun traducător din franceză şi, mai ales, din
intervin cotidian în politica internă a României greacă. A condus Revista Carpaţilor (1860-1861).
şi îi folosesc pe ziarişti pentru a obţine diverse A fost şi socrul, post-mortem, al celebrului
avantaje economice. În al doilea rând, aproape Mateiu I. Caragiale.
nici o întreprindere de presă nu e rentabilă, P.R.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Cenzorul meu
1822, Mamorniţa, Cernăuţi – 1892, Bucureşti
George Sion
Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.
Orăştia mea
Fiecare oraş există în tot atâtea
variante câți oameni i-au respirat aerul.
Fiecare oraş are zbaterea sa şi propria
cromatică, doar că Orăştia mea este
unică.
Oraşul meu nu e reprezentat nici
măcar de munții sau apele lui, ci de noi,
cei care mișunăm zi de zi pe străzile
pline de istorie ce se împletesc la fiecare
colţ de stradă. Oraşul meu e o furtună de
culori îmbinate în nu prea marile clădiri
ce se înalță grațios înaintea falnicilor
munți.
E locul în care viaţa mea a luat curs,
a început să înflorească.
În acest oraş mi-am format caracterul
şi sper ca tot mai mulți oameni să fie im-
presionați de oraşul meu.
Oana-Maria Bistrian
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Aurel Nedel,
Autoportrete
Aurel Nedel,
Natură statică cu fructe
și linguri
Aurel Nedel,
La pozat
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Orăștie
Orăștia, străveche așezare,
reprezintă, fără îndoială, un
exemplu elocvent în care istoria
locală relevă un specific rezultat
dintr-o istorie în care destinul
românilor s-a împletit cu cel al
sașilor și maghiarilor. Zonă de
timpurie colonizare săsească, orașul
a devenit un centru scăunal, o
comunitate liberă care a îngăduit o
dezvoltare a structurilor de
civilizație de-a lungul perioadelor
istorice, de la evul mediu la epoca
modernă și contemporană.
Pompiliu Teodor,
Monografie 775 de ani, Orăștie
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
FÂNTÂNA VRĂJITĂ
]os, la fântâna dintre plopi,
Descânt ‘o vrăjitoare Dar nici doi pași nu face 'n drum
Se umflă apa, - joacă stropi Stă roibul, sforăeşte,
In scăpătat de soare. Și doauă braţe-l prind acum
Se umflă apa, scade iar Pe călăreț în clește.
Și parcă vrea să fiarbă, - Se apără cu suflet stâns,
Se 'ndoaie plopii și tresar Și luptă și se zbate.
Vrăjiți de hâda oarbă. Dar vrăjitoarea-l ține strâns
Și-i călărește 'n spate!
Comedia zilei
Dicționar politic pentru eternitate
Nu-l cunoașteți pe Nae Orăşanu? Chiar nu v-a ajuns
niciodată la ureche numele acestui teribil opozant? Și totuşi...
El este naşul «micilor» sau, dacă preferaţi, al «mititeilor» și al
«bateriei» (vin cu borviz la gheaţă). Undeva, pe Strada
Covaci, la numărul 3, în crîşma La Iordache (localul fraţilor
Constantin și Iordache Ionescu), nu departe de Strada
Lipscani. Alte formule care au făcut farmecul unei epoci nu
au ajuns până la noi : «naturală» (apă rece), «pricină» (sticla
mică de vin), «idee» (ţoi de ţuică), «focos» (ardei),
«patricieni» (cîrnaţi–ascendenţii micilor), «taifas» (cafea),
«marghiloman» (cafea cu rom), «baionete» (scobitori),
«protocol» (socoteala). Aceste ziceri gastro-nomice (cele mai
multe i-au fost atribuite lui Orăşanu), precum și alte
«invenţii» politice au circulat cu mult înaintea producţiilor
celebrului nostru Caragiale naţional. Orăşanu ocupa la
Iordache masa 6, împreună cu Gălăşescu şi alţi politicieni şi
ziarişti, în frunte cu Mihalache Marghiloman. Era numită
Masa vânătorilor, a mincinoşilor, inventatori de glume. Masa
5 era a literaţilor : B.P. Hasdeu, Radu Rosetti, Nicolae
Nicoleanu, Nicolae Filimon, Ion C. Fundescu (Nicolae
Vătămanu – Catastih de bucureştean, Editura Litera, Bucureşti,
1980).
Scriam cele de mai sus şi altele anul trecut în deschiderea volumului care-l readucea în
actualitate pe N.T. Orăşanu (1833-1890) după 130 de ani. Volumul conţine şi un «Dicţionar
politic sau Epoca pruso-ciocoiască». Schimbînd datele de atunci cu cele de azi, dicţionarul poate
fi utilizat cu folos. Iată cîteva «litere».
P.R.
Elecţiuni
Lumea azi este pe dos,
merge tot cu capu-n jos, Elecţiuni – adunare pe colegii şi comune,
într-o caricatură din anul
1860, publicată de Unde s-aleg deputaţii ce guvernul îi propune.
N.T.Orăşanu Operaţiune care, recunoscută de lege,
Se efectuă adesea prin trînteli şi prin ciomege.
Bandele de haimanale sînt motorii principali
Cînd se află la putere boieri constituţionali.
Justiţie
Justiţie – o cochetă ce se dă numai pe bani ;
Printr-însa se înţoleşte mare număr de golani.
Ea se dă prin intermediul unor oameni învăţaţi,
Cu diplome pe hîrtie, doctori sau licenţiaţi.
Îi cunoaşteţi locuinţa acestei femei pierdute?
Nu veţi bate cale multă ! O găsiţi în orice curte:
Domnul Weissa şi mai bine vă dă informaţiune,
C-a condus-o la braţetă mult timp prin Casaţiune.
Hatîr
Hatîr, cum de toţi se ştie, este un cuvînt turcesc,
Altoit destul de bine în sistemul boieresc.
Prin hatîr se capăt’ slujbe, prin hatîr averea-ţi pierzi,
Prin hatîr eşti cîteodată trimis după icre verzi.
Ca să nu strice boierii înaltul domnesc hatîr,
Dau adesea naţiunii un guvern curat catîr.
Adică, cu alte vorbe, prin hatîr vedem cuzişti
Cocoţaţi în capul ţării cu marii februarişti.
N.T. Orăşanu
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Penițele comitatului
Valeriu Bârgău
Accident cardiovascular
Plânge, plânge, plânge,
Toată lumea plânge
fiolele plâng pe mine
sunt steaua îngropată-n ruine
Morţii se-mburdă în oxigen
şi oxigenul naşte picături mici de sânge
Oh, ticălosul s-a cuibărit în suflet
şi nu mă mai vrea afară
Arta la ea acasă
Triunghiularul discret
Ion Scorobete - despre Constantin Brâncuși
S.West 72nd Street New York City, USA, ce 25 janvier 1949 Enescu,
scrisoare
verso
Georges Enesco
(Scrisoarea lui George Enescu către Mihail
Andricu din 25 ianuarie 1949, colecţie parti-
culară.)
Cum s-a situat George Enescu faţă de noul
regim de fabricaţie sovietică integrală după
abdicarea forţată a regelui Mihai şi instaurarea
republicii populare? Există un document
excepţional, o scrisoare din 1949, în care marele
muzician îşi exprimă clar poziţia. În anii
următori, Petru Groza a depus mari eforturi
pentru a-l aduce acasă, după modelul sovietic al
epocii în care personalităţi ca Mihail Sadoveanu,
Tudor Arghezi, Grigore Moisil, Al. Rosetti erau
puşi în vitrină ca nişte bibelouri de propagandă.
După moartea artistului, autorităţile comuniste s-
au zbătut inutil să-i aducă trupul şi să-l
înmormânteze acasă, în România – există un
testament explicit care împiedică asta. În anii
războiului rece, scrisoarea aceasta a fost citată
frecvent la Europa Liberă, mai ales de Virgil
George Enescu şi Yehudi Menuhin
Ierunca, de altfel şi un împătimit meloman, cu o
colecţie impresionantă de discuri. O restituim aici,
împreună cu transcrierea fidelă a originalului şi o traducere atentă la toate detaliile.
P.R.
„ποίησις"-„poiesis”
Aduceţi-l pe Dante
Dante intră în Siena călare pe un măgar.
În Siena sau altă umbroasă aşezare de oameni.
De un an cetatea îl aşteaptă.
“Dante ne va salva !” surîd municipalii.
“Ciuma, otrăvitoarele zvonuri, plictisul…
Dante ne va salva !”
Mîndrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,
Se înfuriară foarte :
“Acesta nu-i Dante, acesta nu poate fi Dante,
Aduceţi-l pe Dante !”
Cel de pe măgar se ridică în şa.
Strigă şi el după puterea lui :
“Nu-i vită omul, ci-i dator să aducă lumină lumii
şi să alunge ceaţa !”
Mîndrii cetăţeni ai Sienei, în strai măreţ,
Izbucniră în rîs.
Petru Romoşan
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
veșmintele de sărbătoare a unei zile
în mâzga copacului freamătă râul care nu mi-e străin
oricât m-ar înstrăina oraşul
cu artificiile sale
liantul are vocaţia sângelui meu
munte cu verticala piramidală
spre care aderă fiecare metal din structură
în armonia elementelor mă clădeşte
dupa natură
încat spirala de nikel a vocii păstrează firul apei
în adâncul cel mai întunecat
ca probă de vârstă
prin cristalinul detaliului legat de umbră
nu se dezice
mă adaugă în principiul formei
căci nicio atomizare nu destarmă vemântul ţesut
prin ligametele trupului
Ion Scorobete
Nichita Danilov
(n. 1957)
Fiu al omului pentru care Ora din Secolul XX
bate în Alt secol
De făcut tot ce se poate, într-o lume care e Nesfiala de singu-
aşa cum e, de multe ori mai mult moartă decât rătate te poate apropia tot
vie, de parcă tocmai am trecut pe la parastasul mai mult de tine, în timp
ei, şi urmează pomana. Iar dacă lumea se vede ce tu pe tine căutându-te,
că nu e bună, sau chiar nu mai e deloc, atunci prin simpla speranţă că te
trebuie alta. O modulaţie de spaţiu sau de vei afla, de fapt afli că
timp, ar putea fi de ajuns; un grăunte de curaj însăşi aceasta poate fi
cât să priveşti în jur tocmai din ochiul numită existenţă: „…Sunt
tornadei, pentru a vedea lucrurile aşa cum cel care sunt !”/ Seara mă
sunt, şi nu cum se lasă ele văzute pentru că aşa simt ca un cer/ iluminat de tristeţe,/ noaptea
vor. mă las dus de valuri/ spre mine ca spre/ un
A fi în contratimp cu orânduiala aceea ultim ţărm./ Nu intru pe nici o uşă, în nici o
împăciuitoare care multora li se potriveşte casă nu vin,// în nici un suflet nu mă cobor./
bine ca frac, ca joben ori ca jilţ. A nu lua în Nicăieri nu mă aflu,/ nici înlăuntrul meu nu
seamă mai nimic din ceea ce pare poruncă dar mă găsesc…”
nu e decât minciună pentru mers strâmb mai Dintr-odată, toate zbaterile încep să capete
departe… „Am murit când/ Dumnezeu nu se un sens, undeva se produce o scânteie, un big-
născuse încă şi m-am născut când/ Dumnezeu bang sare din teorie în cea mai clară, orbitoare
era deja mort !/ Secolul/ XX era pe sfârşite./ şi asurzitoare împlinire în concretul greu de
Marquez scrisese/ un veac de singurătate,/ pronunţat şi imposibil de măsurat: „… Sunt
Nietzsche –/ Aşa grăit-a/ Zarathustra,/ Omul tristeţea cea mai vastă,/ cel mai dureros extaz./
pusese pasul pe lună./ Din cer se prăbuşeau/ Bucuria ce creşte din mine/ nu va ajunge
îngerii morţi !/La orizont se vestea/ un al niciodată la cer./ Cu disperare mă revars,/
treilea război mondial./ Einstein murise/ şi/ ţâşnesc din sinea mea/ spre lucrurile îngrozite
Dumnezeu era deja mort !...” ( Secolul XX ). din jur,/ dar pretutindeni sunt/ Eu !...”
La ce mai trebuieşti când s-au întâmplat Îţi dai seama oarecum iniţiatic ce lipseşte,
cam toate care trebuie să se întâmple ? Pentru abia când obiectualizezi de-a binelea
că luate de la capăt, pot fi şi altfel, pentru că imaterialul acela blând pe care îl bănuiai
nu asta trebuie neapărat să fie faţa şi taina lor. demult dar până acum nu l-ai întâlnit, deşi e
„Ora” lui Nichita Danilov se întregeşte minut mereu în preajma ta, mult mai viu decât tine,
de secundă, după cum pâraiele din ploaie de mai vrednic decât oricare altă formă de
picur. Îmbrăţişarea ca un descântec, atingerea înfăţişare pe care ai putea-o şti vreodată, în
terapeutică a lucrurilor, în timp ce te confunzi afară de Dumnezeu desigur… „îngerul meu
cu propria ta umbră, pot fi un soi de nou tămăduitor/ n-are aură, nici aripi./ îmi pune
început… „Mâna mi-o întind peste lucruri, cu degetul pe rană şi-mi spune:/ „Exişti,/
degetele mele închid pleoapele fiecărui lucru Danilov, exişti ?”// „Exist, exist, îi răspund./
bolnav./ Mă înalţ din întuneric şi în propriile De mai bine de un sfert de secol// nu fac decât
mele adâncuri pier !/ „Sunt cel care sunt !”/ să exist.” „Atunci fii mai sigur de tine şi există
Paşii mei nu lasă urme pe drum,/ nici o cu adevărat !”/ „Exist, exist îi răspund.”/ „La
oglindă nu păstrează/ imaginea mea !...” vârsta ta, eu eram altfel, îmi spune./ Tu parcă
n-ai sânge în vene,/ n-ai viaţă, n-ai demon.”/
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
„Exist, exist, îi răspund./ De mai bine de un treilea vânăt ca luna.// Capetele le-au căzut la
sfert de secol/ mă străduiesc să exist.”/ pământ şi acum în jurul lor creşte iarba./ … /
„Atunci caută-ţi cealaltă jumătate a ta/şi există Perechi de îndrăgostiţi în jurul lor au făcut un
cu adevărat !”/ „Cealaltă jumătate a mea/ a cerc şi dansează în iarbă…” (Arlechini la
rămas dincolo./ Dincolo, îi răspund./ Du-mă marginea câmpului).
în alt timp, în alt secol !” (Alt secol). Până la urmă, „Fiu al omului” fiind,
Începi să prinzi esenţa firii până într-acolo Nichita Danilov admite aceasta cu oarecare
încât nu te mai înspăimânţi din orice, nici dezamăgire venită la coborârea pământeană
măcar atunci când vezi bine că se petrec din astral. Dar, tot rămâne acel drum mai
lucruri crunte, le dibuieşti un alt rost şi le dai departe, nu se ştie încotro, poate înapoi în
un alt înţeles, într-o altă înfăţişare. Cum te astral, într-o altă şi altă construcţie, pentru că
rostogoleşti printre îngeri, în noul tău orizont nu are sfârşit… „”Peste tatăl meu trist cade
surprinzi un regretabil accident şi treci mai umbra şi tata coseşte. În urma lui mama
departe înlocuindu-ţi în memorie fatidicul cu strânge snopii cosiţi./ Li se prelungeşte umbra
nonşalantă voia sorţii: „Stau trei îngeri pe pajiştea arsă./ Mă priveşte tata din urmă şi-
decapitaţi la capătul unui peisaj galben./ Peste l simt, dar nu-mi întorc spre el faţa./ O aud pe
ei pică seara./ Primul e verde ca iarba, al doilea mama cum mă strigă din urmă,/ dar nu-mi
roşu ca focul, al treilea vânăt ca luna.// întorc faţa./ O, fiu al omului, fiu al omului/
Capetele le-au căzut la pământ şi acum în Nimic, nimic.”
jurul lor creşte iarba, al doilea roşu ca focul, al Daniel Marian
Nichita Danilov
Secolul XX
Am murit când
Dumnezeu nu se născuse încă şi m-am născut când
Dumnezeu era deja mort!
Secolul
XX era pe sfârşite.
Marquez scrisese
Un veac de singurătate,
Nietzsche -
Aşa grăit-a
Zarathustra,
Omul pusese pasul pe lună.
Din cer se prăbuşeau
îngerii morţi!
La orizont se vestea
un al treilea război mondial.
Einstein murise şi
Dumnezeu era deja mort!
Se sfârşea sfârşitul unei lumi
şi începea începutul unui om
în care nu mai credea nimeni.
Pe străzi bătea un vânt tot mai negru,
pe cer vulturii se roteau
Fekete Iosif,
tot mai neliniştitor.
Orfeu Un dangăt tot mai funebru
vestea un nou început.
Strada
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
din care un domn cu favoriţi şi monoclu
aruncă o privire severă la trecători
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
în care apare un costum
cu un costum verde sub braţ
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr
în care apare un copil
şi împuşca trei trecători
Un bătrân trece pe stradă
cu rama unei ferestre pe umăr.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Traian T. Coșovei
într-o dimineață de iarnă... anul copiilor
Într-o dimineață de iarnă E seară.
dormeai atât de adânc, E prea târziul acela de care ne e frică.
încât respirația ta era mai neliniștită În parc,
decât albul zăpezii. o femeie spală cu mâini lacome
statuile cu capete de copii…
În timp ce eu te priveam, Câinii latră,
trăgând perdele roșii ale frigului. copiii au capete
de marmora
sau de bronz.
Nici anul acesta nu a trecut în zadar.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Cristina Toma
Mă poţi înţelege Tango
oar iubindu-mă ntr-un ieri erai în braţele
Până la obscuritate mele
Căci lumina este partea Te prelingeai
Inteligibilă Printre coapsele umede
A fiinţei mele Mă iubeai nebun
Uşor de pătruns De carne
De atins Templul în care explodai
Strălucirea ei În roşu
Ispiteşte Era trupul meu de felină
Până la orbire Fragedă, neîmblânzită..
Miron Țic
Mai suntem în stare
Mai suntem în stare să pornim,
Pe aleea începută altădată,
Tu o sfioasă domnişoară, Gânduri pierdute
Eu un anonim, într-o vară
Casa fiindu-ne un copac cu frunza Gândurile tale,
tremurată Infrunziri adevărate.
Frumoase linişti,
Mai fi-vom în stare de o călătorie în doi, In care,
Convinşi că numai prin iubire vom şti, Te caut pe tine,
Să dezlegăm dorinţele crescute în noi, Frumoasa mea
Să nu grăbim prea mult noaptea de zi. Ce porţi în căuşul
palmei
Mai suntem în stare de a fi stăpâni pe Fructe de
cuvinte, zmeură coaptă.
Mai putea-vom avea frum-useţe în gând, Aş vrea aşa de
Câtă vreme,unul, pe altul nu-l minte, mult
Vom duce mai departe, timpul, sub Să sorb cu
priviri buzele mele
înzuând. Fierbinţi de dor
Pierdut într-o
vară.
Sava Henția - Țărăncuță cu fuior
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
ILARIE CHENDI
Născut la 1872, în Dârmos (Târnave), din neam de
preoți. A făcut liceul german în Sighișoara, apoi seminarul
teologic din Sibiiu și facultatea de litere din Budapesta. în
toamna anului 1898 trece la București, unde trăiește și astăzi,
fiind bibliotecar-ajutor al Academiei Române.
A colaborat la „Telegraful Român", la „Familia", la
„Convorbiri Literare" și la „Țara Noastră". A contribuit la
întemeierea revistelor: „Curierul literar", „Sămănătorul",
„Viața literară" și „Cumpăna". Astăzi scrie despre viața
literară curentă: la „Tribuna" și partea critică la revista
„Luceafărul".
Lucrări:
1. „Începuturile ziaristicei noastre" 1900. 2. „Ziua învierii"
de Ibsen (tradusă cu Sandu-Aldea) 1900.
3. „Ioan Botezătorul" de Suderman (tradusă cu Sandu-
Aldea) 1901.
4. „Zece ani de mișcare literară în Transilvania" 1901.
5. „Preludii" (editura „Sămănătorului", Ed. 1. și II.),
articole literare din 1903.
6. „Foiletoane" 1904.
7. „Fragmente" din 1905.
8. „Impresii" din 1908.
În editura „Minervei", împreună cu cooperarea regretatei scriitoare Eugenia Carcalechi, a
tipărit operele complete ale clasicilor noștri Alexandri, Costache Negruzzi și Odobescu, pe cum
și două volume de opere postume ale lui Eminescu. Cu dl Kirileanu a dat cea mai frumoasă
ediție din Creangă. Cu E. Carcalechi a mai scos la 1904 un volum la Socec din scrisorile lui
Alexandri. Iar în bibliotecile populare, ale „Minervei", „Alcalay" și a „Asociaţiunei transilvane"
a făcut să apară mai multe broșuri de popularizare din trecutul și prezentul literaturei noastre.
Câteva rânduri
Principiul criticei este adevărul, fără reservă. Suntem însă
oameni cu toții. Dacă ții la semenii tăi și la petrecerea în
cercurile lor, mărturisirea adevărului complet este aproape
cu neputință. Nu este o frază cât de delicată, care să nu
supere pe cineva. Nu este propoziție, în care să nu găsiască
ceva de bănuit. Și mai ales, când te simte, că, din capriciu, te
scalzi în două ape, că nu ești precis; că te silești a trece cu
vederea anumite păcate, pe cari i le-ai putea ușor descoperi,
— nu te poate ierta nimeni. S'ar părea că de-aproapele tău îți
poartă ura, din momentul ce știe, că îl cunoști bine și că i-ai
pătruns toate tainele și slăbiciunile minții și ale sufletului.
Ce este deci de făcut, pentru a-ți crea o situație categorică
față de cei dinprejurul tău?
Nimic mai greșit ca o atitudine de concesii.
Prin reticenţe și reserve, prin compromisuri și păreri în
doi peri nu există legături permanente. Calea mijlocie, Traian Bilțiu Dăncuș,
recomandată de utilitarişti ca „aurea" și întrebuințată de toți Legendă
speculanții de situații, este cea mai abominabilă. In
procedările critice nu se admit decât estremele: sau recunoști calitățile cuiva și atunci te alipești
cu tot sufletul de dânsul, sau îi spui verde neajunsurile toate și atunci îl tratezi în consecință, cu
toată asprimea spiritului tău.
De ce atâtea zîmbete viclene; de ce atâtea cuvinte și clișee convenționale și atâtea simulări de
dragul unei întocmiri mai comode a drăguței de viață?
Împărțiți lumea numai în două categorii: în cei buni și cei răi; în cei cu talent și în cei orfani
de talent. Și calea asta va duce singură spre triumful binelui și al frumosului.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Comedia zilei
Chef electoral
Traian Băsescu pare hotărît să mai cîştige o dată preşedenţia României. Mai hotărît decît toţi
adversarii săi. Îl poate opri cineva ? Dacă în următoarele două luni nu se întîmplă nimic
spectaculos – dosare de mare corupţie, dosarul Omar Hayssam, stenograme fulminante, filme
« documentare » bombă –, noul preşedinte se va numi tot Traian Băsescu. Spre disperarea
tuturor celor care s-au săturat de scandal, crize, diversiuni, vulgaritate, incompetenţă
economică, dezastru moral. Şi banda va chefui încă o dată, ca în nemuritorul Cîntec al bandei
de N.T. Orăşanu.
P.R. (octombrie 2009)
Cîntecul bandei
Banda ici, banda colea,
Banda trage la măsea,
Căci guvernul e cu ea. Banda ici, banda colea,
Vinu-i bun, ocaua-i mică, Banda ar bea Dunărea,
Beau bandiţii pînă pică, Dac-ar curge vin pe ea.
Căci de nimeni nu au frică. Dar guvernul, generos,
Le dă vin mai cu prisos,
Banda ici, banda colea, Şi ei beau pînă pic’ jos.
Banda s-a-mbătat lulea, Popa Tache în papuci
Şi Poliţia cu ea. Trage danţ la Şapte-Nuci,
Vinu-i bun, ocaua-i mare, Spărgînd oala de uluci.
Beau bandiţii pînă moare, Ce-i trebuie liturghie
Din zori pîn’ la-apus de soare. Cînd e vorba de beţie
Şi de brîu şi de chindie?
Banda ici, banda-n Obor,
Banda bea mereu de zor, Banda sus, banda pe vine,
C-a venit iar vremea lor. Pitpalac isonu’-i ţine
Vinu-i bun, fără parale, Şi Purcică suge bine.
Beau pungaşi şi haimanale Căpitani, maiori, polcovnici,
De prin cele mahalale. Din gardă cei mai destoinici,
Cînt’ cu popa ca ţîrcovnici.
Banda ici, banda-n Obor,
Cu Moş Popa-n capul lor Banda ici şi-n Cişmigiu
Şi cu primul-procuror. Fekete Suge vinul şi rachiu
Beau hamalii şi geambaşii, Iosif Pentru domnu’ Catargiu
Personaj și
Beau ciocoi şi ciocoiaşii, felinar Şi-i urează tam-nesam
Beau bandiţii şi pungaşii. Să ajungă ori haham,
Sau iar mare caimacam.
N.T. Orăşanu (1833-1890)
Domenica
Regazzoni și
Ioan Bolborea,
Fântâna
Vioara spartă,
București
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
George Bariţiu
(1812, comuna Jucu de Jos, judeţul Cluj – 1893, Sibiu)
Înstrăinaţii
Un tânăr
Murăş, Murăş, apă lină,
Prea de mulţi străini eşti plină ;
Someş, apa ta-i prea rece,
Ca de veacuri zece.
Împrejurul tău n-am stare. Monedă din aur dedicată aniversării a 200
N-am bine şi-ndestulare de ani de la naşterea lui
Oh, ce-nstrăinare ! George Bariţiu
Arieşul sărăceşte,
Oltul tot se mai iuţeşte ;
Streiul seacă, osteneşte ; Un înger
Nici una nu creşte.
Târnăvile-s prea sărate, Priviţi, vedeţi colo departe,
Turbure,-n mol înglodate ; Cum ceriu-n două se-mparte ;
Oh, ce răutate ! Fiul timpului soseşte
Şi spre noi priveşte.
Munţii reci, fără simţire, Treceţi, mergeţi înainte
Câmpii fără de rodire ; Cererea voatră fierbinte
Toate-mbracă altă fire ; E luată-aminte.
Oh, ce tristă privire !
Trecem, trecem fraţi dincoace, (1838, în Foaie pentru minte, inimă şi
Unde ceriul toate coace, literatură, supliment al Gazetei de Transilvania)
Vântul suflă pace.
Un bătrân
Anul trece, altul vine,
Eu tot nu mai dau de bine.
Când va fi să-mi însănine,
Zilele-mi de dureri pline.
Luminița
Primăvara se începuse cu secetă mare. Se treizeci şi cinci, dar apucase se rămână aşa
roşiseră livezile ca arse de brumă, iar dealurile nemăritată.
erau pământ gol. Vitele zbierau pe câmp ziua, Ploaia dela Rusalii aduse bucurie şi în casa
răcniau prin curţi noaptea, iar oamenii îşi lor. Ce-i drept n'aveau fânaţe, n'aveau
plecaseră capul adânc în piept. Bucatele se sămănături să se usuce, n'aveau vite să moară
scumpiseră foc, de nu le puteai apropia de ele, de foame. Dar avea Salvina două braţe tari şi-
şi-aici, în satul de munte, erau şi mai pipărate. acum va căpăta de lucru pe la oameni.
Dela Paşti până la Rusalii, odată numai s'a Că în timpul cât ţinuse seceta, babei Mâia i
îndurat cerul să se întunece şi să asvârle câţiva se uscă şi gâtul şi pieptul, iar din adâncul
stropi mari, grei, rari. Şi făceau popii slujbe de măruntaielor i se stârnia ceva ce-i aducea
ploaie la toată liturghia, şi se rugau oamenii cu ameţeală la cap. Salvina n'avea unde să
ochii uscaţi. muncească, n'o chema nimeni, şi de cerşit nu
Dar dela Rusalii cerul se
căptuşi de-odată cu nori grei, Sava Henția,
Peisaj de amiază
plini de întunerec şi de vijelie. Şi
pădurile de brad începură să
vuiască adânc, ca o cădere
puternică de ape mari. Şi-un
fulger s'aprinse în înălţime, din
Pleşea până în Măgura, zvâcni
în toată lungimea lui, şi
înfunerecul începu să se coboare
şi mai tare. în noaptea aceea din
Marţea Rusaliilor, mulţi creştini
vor fi priveghiat numărând
trăsnetele ce se sloboziau când ici, când colo, putea să cerşească. Şi, dacă nu muncia fata,
cu detunături clocotitoare prin păduri şi cine amarul să se îngrijească de o femeie
stânci. bolnavă, bătrână?
Diminiaţa ploua încă, şi oamenii se adunau Când îi înlinde mălaiul, Mâia de trei ori pe
câte doi, trei la vreo portiţă acoperită şi zi clătina încet din cap că nu-i trebuie, şi numai
povestiau. a patra oară îmbuca ceva. Şi ochii ei înconjuraţi
Pe drumul strâmt, plin de bolovani, care de pieliţă zbârcită, vineţie, priviau nemişcaţi,
duce spre dealul cu citeră neagră, este o căsuţă dulcegi, plini parcă de-o apă alburie.
de bârne, puţină, de s'o cuprindă şese oameni Zicea de multe ori: „Doamne, tu fată, că rău
în braţe. Căsuţa e răsleţită de sat, pe deal în înghit". Şi, după ce fata nu zicea nimic, după
sus, de nici popa nu merge la Bobotează cu un răstimp întindea din gâtul plin de vine şi
crucea acolo. Cantorii au scornit vestea, că de oase, şi mai zicea o vorbă: „oare nu s'a
femeea de acolo zăvoreşte uşa şi stă închisă, înnourat afară?"
câtă vreme umblă popa cu botezul prin partea Şi câte odată fata trebuia să iese să
aceea de sat. Vreodată cine ştie cum va fi fost, privească cerul. În răstimpul acela dintre Paşti
dar acum baba Mâia zăcea de mult pe pat, şi şi Rusalii lumină nu s'a aprins în căsuţă la cele
nu mai vorbia nimeni de dânsa, ca şi când n'ar două femei. În trei Dumineci a cumpărat
mai fi pe lume. Noroc avea cu fată-sa, cu Salvina sare de câte patru bani, odată oţet de
Salvina. Aceasta era fată bătrână, trecuse de cinci, şi-atâta li-a fost tot târgaşul.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Era în casă o luminiţă, o luminiţă de ceară, l-a dus lapte ca astăzi, şi ca mâne Salvina a
pusă împletită pe o cruciuliţă afumată de căpătat de lucru. Era şi vremea, căci fata se
lemn, pe care nu se mai cunoşteau sfinţii. Dar asprise tare. Vorbia răstit cu bătrâna din firea
luminiţa aceea n'o aprindeau. O păstrau pe ei, căci era scurtă şi smâncită la vorbă, dar în
când era să moară baba Mâia, să aibă şi ea ce zilele din urmă era tot mânioasă.
ţinea în mână, ca să-şi vadă calea luminoasă Dimineaţa i-a pus ulcica cu lapte lângă pat,
când va pleca pe drumul de veci. a luat luminiţa de pe cruce şi a aşezat'o cu
Şi nici nu aveau lipsă s'o aprindă. în căsuţă câteva chibrite lângă ulcică.
n'aveau de ce se împiedeca. Cele două lăviţi - Iaca aici lapte. Aici ai şi luminiţa şi
înguste erau lângă păreţi, o lădiţă într'un chibrite.
ungheţ, patul era bătrâna în el, iar masă nu - Bine, maică, bine. Să-ţi ajute Dumnezeu,
aveau. Cele trei icoane cu sfinţi desnădăjduiţi, zise bătrâna când fata ieşi pe uşă.
cari se strâmbau ca în muncile din iad, atârnau Abia se duse Salvina, Mâia luă ulcica, şi,
de păreţi şi nu le făceau val. deslipindu-şi buzele, sorbi odată, de două ori,
Baba Mâia nu s'a ridicat de pe oase de vreo de trei ori. Şi băutura albă părea că frece — în
doi ani. Câte odată avea junghiuri adânci, „se drumul său în jos — peste podeţe, părea că se
petrecea", cum spunea fata, apoi iar se linişti. adună în gropi şi se varsă apoi mai departe,
Dar în vremea aceasta de secetă, hrănită rău, aşa ghiolcănia.
Mâia slăbi şi mai tare din puteri. Durerile îi Şi Mâia de odată să simţi mai bine. Se
veneau mai des şi de multe ori, în chinurile ei, uşurase şi i se muiase parcă toate oasele.
întindea mâna holbând din ochi după Afară ploaia încetase de cu noapte, dar
luminiţă. vremea nu era senină. Nori negri, mari, petece
Fata i-a adus pe popa s'o grijească, s'o de nori mai luminoşi tot călăloriau dela Apus
împărtăşească cu cele sfinte. la Răsărit. Vântul numai în răstâmpuri
Da-i veni ei aşa numai să moară, ci nu depărtate şuiera la vreun brad prin apropierea
muria. căsuţii, apoi iar tăcea dintr'una.
La Rusalii, când se întunecă, bătrâna zise: Din pat, pe ferestuţă, baba Mâia vedea
—Are să ploaie, fată. afară. De câte ori n'a privit ea prin ferestruţa
—Da, are să ploaie, zise aceasta. aceea! De când n'are ea alta de făcut decât să
Şi când cei dintâi picuri izbiră pe coperişul se gândească, să privească prin ferestruţă, şi
de şindilă, ca un ropot dulce, ca un cântec să-şi aştepte moartea!
sfânt, cele două femei tresăriră: Şi, de multe-ori gândul ei colinda departe,
—Plouă, zise Mâia, cu zeci de ani în urmă. Îşi amintea de tot ce a
Plouă, zise Salvina, şi deschise uşa să între văzut, de tot ce a păţit în viaţă. Dar iată, acelea,
în casă mirosul ploii. ca şi când n'ar fi fost. Ca norii cari trec pe cer
Bătrâna a stat un răstimp şi-a ascultat. Apoi târându-şi umbra pe pământ şi se duc să nu se
îşi măsură o cruce largă, neregulată. Când mai întoarcă. Şi iată c'a rămas numai cu fata!
începură să se descarce trăsnetele unul după Dar şi fata, ca şi când n'ar fi. Ea se duce la lucru
altul, ca dărâmări de stânci
prăpăstioase, baba Mâia îşi măsoară
altă cruce şi zice: „închide tu, fată, uşa.
Are să vremuiască".
Şi-a închis fata uşa, şi s'au culcat
amândouă în lumina fulgerelor.
Dar ploaia vre-o patru zile n'a mai
contenit. Câte odată scăpau de după
dealuri vânturi mari, ce duceau spre
Pleşa grămezi mari de nori, ca nişte
turme de dihănii şi de uriaşi, negri,
vineţi, mânioşi, încleştaţi unii
înlr'alţii. Câte o ruptură de cer
rămânea albastru înnalt, dar îndată
alergau alţi nori să o astupe. Şi vântul Sava Henția,
se opria apoi, şi ploaia începea să cadă Moara
acum, măruntă, deasă.
Baba Mâia şi cu fată-sa, aşteptau-aşteptau dimineaţa şi vine seara, şi câte odată nici seara.
să se însănineze. Se împuţina mălaiul, trebuia Şi în necurmatele zile de boală, părăsită,
făină, şi Salvina a văzu că totuş trebuie să deie baba Mâia privi cu dragoste, cu sfinţenie, la
creiţarii pe lapte. luminiţa de ceară, iată că luminiţa aceasta e
Mă-sa abia mai sufla, şi bucată uscată singurul sprijin care n'o părăseşte niciodată.
înzădar i-ar mai fi dat. Ea o păzeşte acum şi va ajuta-o în ceasul cel
Ochii bătrânei în cele două zile din urmă i din urmă. Şi bătrâna suspina de multe ori:
se îngălbiniseră pe la alb. Rotunzi, mici, „Sfântă luminiţă, sfântă ceară, sfinte albine!"
priviau țintă, şi sămănau acum cu ochii unei Ani întregi trecură de când nu s'a mai putut
cucuvăi. duce la biserică. Dar tot mai ştia din ce spunea
popa, din ce spunea diacul.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Şi, în boala şi singurătatea ei, baba Mâia la la inimă. Şi cerca să se învârtă 'n pat, să poată
lucrurile acestea se gândea mai mult. Îşi vedea mai bine pe fereastră.
închipuia cum are să fie iadul cu dracii, cum Nu, astăzi nu se gândia la iad şi la raiu. Azi,
are să fie raiul cu sfinţii? Iadul? D'apoi după ploaia ce 'nverzise câmpul, ar fi voit să
întuneric besnă, de să nu-ţi vezi mâna. Şi prin mai fie odată fată mare, să pască vitele pe
întuneric cozi şi ghiare de draci, cari prind pe munte, să păşească pe frunzele uscate, umede
creştin şi-l duc la căldarea cu smoală să-l acum, să se prindă cu mâna de-o creangă, şi
opărească, Doamne fereşte! Iadu? O, Doamne, picurii rămaşi pe frunze să cadă stropind-o pe
Doamne! D'apoi bivolii împungaci, ce-ar lua în obraz, pe iie, apoi să iese pe culme, la luminiş,
coarne femeile nelegiuite şi pe ucigaşii de să toarcă şi să privească vitele cum pasc, şi
oameni! Doamne fereşte, Doamne fereşte!, — seara să vină acasă cu vitele sătule cum îs
suspina bătrâna. dobele. Se mai cugeta cât ar fi de bine să mai
Dar ea n'avea s'ajungă în iad. Pe ea va umble ea pe vârful măgurii, pe Frasinul, după
prinde-o Sfântul Petru de mână, a sprijini-o să fragi de pădure. Ce fragi se fac mai ales pe
nu cadă şi va întreba-o: „Tu eşti baba Mâia?" Şi Frasinul: cât „buricul deştiului" de mari.
ea va zice: Ori să aibă ea acum nişte pere dela dascălul
— Eu, Sfinte Petre. cel bătrân din grădină. Ce pere! Cumu-i ceara.
—„Cea de-a avut o fată, una Salvina?" va Numai dascălul are pere de acelea în sat.
zice Sfântul. Şi cum se gândi aşa la câte toate, baba Mâia
— „Da eu!" simţi că se face tot mai uşoară. Dela o vreme i
— „Cea de-a bolit vreme multă de tot? se păru că nici nu mai stă în pat. Şi pipăi bine
— „Da, eu!"
— Şi atunci Sfântul Petru va zurui din Ivan Aivazovski,
chei şi va găsi pecea potrivită. Se va deschide Curcubeul
poarta şi Sfântul Petru îi va arăta locul de
hodină, în iarbă înflorită, supt un măr cu
mere aurii.
Nu, ea nu va apuca în iad! Ce-a făcut ca
să meargă în iad? Şi are ea luminiţa aproape.
Când va simţi că i se ridică nodul în gât să-i
oprească răsuflarea, aprinde luminiţa, sfânta
luminiţă de ceară. Şi-atunci, chiar de-ar vrea
s'o răpească cornoraţii, se vor împrăştia.
în chipul acesta baba Mâia îşi făcea o
mulţime de icoane. Şi totuşi vremea îi trecea
destul de greu.
Dar astăzi când bău laptele până 'ntr'un
picur, nu-i veneau gânduri de acestea.
Astăzi privi dornică prin ferestruţa căsuţii,
şi-i veneau gânduri copilăreşti. Uite, cum ar scândurile. Apoi, uşoară de tot, iată că sta aşa
vrea să iese puţin afară. Numai aici, înaintea şi nu se mai putea gândi la nimic. Dar era bine.
uşii: când a trece norul de pe soare, să cadă Las' să fie, că nu-i rău. Au durut-o pe ea destul
lumina pe ea! Ba nu, ar vrea să meargă şi mai oasele, au tăiat'o destul junghiurile ca şi cu
departe. I-ar plăcea să se coboare în sat, să săbii ascuţite. Acum, aşa călduţă, uşoară şi fără
vadă cum mai stă satul. Să-1 vadă pe popa şi dureri stă, şi ochii par'că-i râd. Şi 'n casă e o
să-1 întrebe de sănătate. Să se 'nfâlnească cu linişte aşa de bună! Şi soarele se uita chiar
două bătrâne din vremea ei — Anuţa şi acum deodată pe cele trei ferestuţe. Uite, ce
Zamfira —, şi să le întrebe: „Da voi ce mai pulbere de lumină!
faceţi ?" Şi ele să zică: „D'apoi ce să facem? Deodată însă baba Mâia schimbă ochii, şi-i
Iacă!" Şi să meargă mai departe pe uliţă să umplu cu spaimă. Simţia cum vine ceva, ceva
vadă biserica. Mare şi frumoasă biserică! Să se rece şi greu, ca o povară strivitoare. Întinse
întâlnească cu oamenii cari i-au fost vecini mâna, dar n'ajunse luminiţa de ceară. Se oţărî
până a sfat şi ea în sat. Şi oamenii să zică: „Ce- cât putu, dar luminiţa căzu pe podele,
i vecină?, ai mai venit la vale?". Şi ea să zică: junghiul ce-l simțise o prinse, o 'ncârligă, dar
„Mai!".Tot aşa să umble pe uliţă pe unde n'a bătrâna se svârcolia mereu s'ajungă luminiţa
umblat de mult şi oamenii să zică : „Iacă şi de ceară. Aşa, frământându-se, căzu pe podele
baba Mâ'a". Iar copiii şi cei mai tineri să şi muri, cu mâna întinsă după luminiţă.
'ntrebe: „Mamă, cine-i bătrâna aceia?", şi După o grămadă de vreme, acum se
femeia să zică: „baba Mâia, cin' să fie!". coborîse mai întâiu din pat. Şi prin cele trei
Gânduri de acestea îi veniau astăzi. Şi nu ferestuţe lumina albă cădea mereu în casă,
erau gânduri goale, erau gânduri vii, erau apropiindu-se tot mai tare de pat. Lumina
icoane. Şi nu icoane reci, icoane aşa de călduţe, acum trupul ţapăn al Mâii, ulcica răsturnată, şi
de baba Mâia le simţiâ căldura ca o mângâiere luminiţa de ceară, de care n'a avut parte
bătrâna.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Politica zilei
Perturbări morale vechi şi noi
Cel mai mare poet al Ardealului, putem să-l numim chiar « poetul naţional al Transilvaniei
» - şi la acea vreme erau mai multe ţări în care se visa în limba română -, Octavian Goga a avut
un sfîrşit de carieră, şi chiar un sfîrşit pur şi simplu, foarte trist. Ca prim-ministru al unui
fantomatic guvern de extremă dreaptă, în 1938, prin cîteva violente măsuri antisemite, a reuşit
să-i facă un rău maxim scriitorului şi patriotului care purta acelaşi nume. Ca un ardelean serios
dar naiv, a crezut în promisiunile şi excesele aventurierului care a fost Carol al II-lea.
Recuperarea lui n-a reuşit-o încă nimeni cu adevărat – rămîne ca o datorie pentru generaţiile
prezente şi cele viitoare. Mai ales pentru cele născute în Ardeal.
În textul care urmează ne vom recunoaşte ca într-o oglindă, cu dubiile noastre de azi, deşi
Octavian Goga vorbeşte despre perioada imediat următoare primului război mondial.
P.R.
Tabla valorilor
[...] Perioada de după războiu va rămîne în istoria ţării și
prin caracteristica sguduire care a eclipsat tabla valorilor la noi
în aceste zile. Sociologul de mîine va cerceta lucrurile în
amănunte și va stabili cauzele. Va accentua de sigur o serie de
circumstanţe atenuante, va invoca spiritul nivelator al tranşeelor,
va vorbi de efectele imediate ale votului universal, va arăta
stările de înfăţişare culturală cu totul particulară a nouilor
provincii și altele, găsind, fireşte, explicaţie pentru toate.
Fenomenul în sine însă nu va putea fi contestat și deocamdată
prezentul suferă pe urma lui. În faţa noastră se desfăşoară un
dureros proces de perturbare morală a societăţii. Este groaznica
năvală a nechemaţilor, declasarea continuă a tuturor slujbelor,
diminuţia de prestigiu a tuturor culmilor din viaţa noastră
publică.
Dela un capăt al ţării la celălalt s’a putut înregistra această
tendinţă de regresare a valorilor. S’ar părea că pe o vastă
suprafaţă energiile noastre se mişcă greu și că Romînia Mare,
cum îi zic foarte mulţi dintr’un impuls de grandilocvenţă
inoportună, – este în aspectele ei multiple mult mai mică și mai primitivă decît regatul de ieri.
Nerînduiala a crescut, rolul instituţiilor diverse e mai şters, resorturile mecanismului de stat au
slăbit, și, ce e mai trist, ravagiile incompetenţei sunt într’o permanentă creştere. Niciodată în
ultimele decenii n’au cerut cuvînt mai multe jumătăţi de oameni ca acum cînd pînă sus de tot
prostia deaproapelui te urmăreşte la tot pasul...
De sigur eclipsa de inteligenţă este generală și a năpădit toate domeniile, terenul de
manifestare clasică însă e politica, priviţi împrejur și veţi vedea aici straşnica eflorescenţă a
mandarinilor răsăriţi peste noapte. Cîntăriţi aceste admirabile personalităţi pe care faima le
poartă în carul de triumf și judecaţile după dîra de lumină
pe care îl lasă în urmă. Ce să mai umblaţi pe la Bucureşti,
paşnici cetăţeni din Ardeal, deocamdată uitaţi–vă la voi
acasă. Din mijlocul unei vieţi patriarhale un vifor a smuls
parcă rădăcinile de ieri și ne–am pomenit cu toţii din bun
senin cu o fantastică exagerare a tuturor proporţiilor.
Lumea a ieşit din făgaşul ei de normalitate, ierarhia
valorilor s’a frînt. Politica a scormonit rărunchii societăţtii
și ca în orice mare vîltoare bolovanii grei s’au lăsat mai la
fund, aruncînd la suprafaţă vreascurile uşurele. Efectul e
în adevăr dezastruos și cu multe nuanţe de ridicol.
Spărgînd coaja unei obscurităţi de-o vieaţă, a dat busna
înaintea noastră o falangă de „fruntaşi” în ale politicei.
Toţi au reţete pentru durerile patriei, aceşti adorabili
doctori ai Ardealului. Ei strigă la adunări publice jicnind
indulgenţa nemăsurată a bieţilor tărani, ei dau
interviewuri la gazetele din Bucureşti care le anunţă
sosirea în Capitală la ştirile zilei. [...]
Sava Henția, Octavian Goga (din volumul Mustul care fierbe)
Întâlnire
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Burebista și opera sa
În grandomania-i arhicunoscută, Nicolae plecându-şi urechea la date şi, mai ales, la
Ceaușescu şi-a dorit altceva. Să “tapeteze” surse îndoielnice.
clădirile din ţară cu mozaicuri cât toate zilele. „Mozaicul trebuia să fie gata până-n
Şi tot pe teme istorice. toamnă, aşa că am lucrat la el o vară întreagă.
A început cu Casa de Cultură din Pe atunci, locuiam la Bucureşti. Pentru trei
Miercurea-Ciuc, povesteşte Nedel, care a făcut luni, m-am mutat la Cluj-Napoca. Şi eu, şi
parte din echipă ce a realizat mozaicul întins echipa cu care am lucrat – fiul meu şi alţi doi
pe un întreg perete al clădirii din Orăștie. artişti plastici. Plăcile ceramice care
Artistul plastic a fost implicat în grandiosul compuneau mozaicul nu puteau fi fabricate
proiect după ce pânzele pictate de el i-au picat decât acolo, la «Sanex». Eram cazaţi la Hotelul
cu tronc Elenei Ceauşescu. Partidului. De dimineaţă până la miezul
„Îmi amintesc că am expus, o dată, alături nopţii, stăteam în fabrică. Mă chinuiam,
de alţi patru artişti, la un eveniment la care a împreună cu un laborant, să inventez
participat Regina Fabiola a Belgiei. Regina mi- pigmenţi”, rememorează Aurel Nedel,
a cumpărat trei lucrări. Elena Ceauşescu a luat declarându-se însă nemulţumit de blocul
şi ea două, dar, evident, fără să le plătească”, mozaicat care poate fi văzut şi astăzi în centrul
spune pictorul orăștian, căruia Ceauşescu i-a Orăștiei.
oferit ordinul Cultural clasa I. De altfel, este singurul mozaic care a mai
Când grandiosul mozaic istoric din rămas în picioare dintre cele trei care au fost
Harghita a fost gata, a urmat un altul, în realizate în ţară. Cu chiu, cu vai, pictorul a
judeţul Dâmboviţa. De data aceasta, pe un scos-o la capăt cu opera dictată de Ceauşescu.
bloc. Dimensiunea lui: nici mai mult, nici mai A fost gata la timp. Dar fostul dictator
puţin de 240 de metri pătraţi. Fostul dictator comunist a văzut-o mult mai târziu, căci nu s-
comunist avea de gând să umple ţara cu astfel a sinchisit de inaugurare. A trimis la Orăştie
de lucrări. Aşa a venit şi rândul Orăștiei. În doar vreo doi reprezentanţi ai Comitetului de
anul 1988, Aurel Nedel şi echipa lui se apucă Cultură şi Artă şi un director din Ministerul
din nou de lucru. Tema mozaicului era clară – Culturii, îşi aminteşte Nedel.
trebuia să aibă legătură cu dacii. Partidul i-a Impozantul mozaic i-a adus artistului
găsit un titlu – „Burebista şi opera sa”. Şi tot hunedorean 500.000 de lei, pe care a i-a
partidul a hotărât locul unde urma să fie împărţit cu toată echipa. „La atât a fost
amplasată grandioasa murală. evaluată lucrarea de către Comitetul Central.
Pe un bloc de pe Strada Armatei. Frontul lui Oricum, era maximul pe care îl puteam câştiga
– adică, locul pe care avea să-l ocupe Burebista de pe ea. Dacă depăşeai această sumă, aveai
– dădea spre Piaţa Victoriei. Cu alte cuvinte, nevoie de aprobarea directă a Elenei
era cât se poate de vizibil. Exact asta voia şi Ceauşescu şi mulţi evitau să ajungă până
Ceauşescu – un naţionalist convins, care acolo”, mai spune Aurel Nedel.
promova un trecut idealizat al ţării, fără să-i Monna Voinescu
Sursa: Ziarul Hunedoreanului
pese de vreo regulă a cercetării ştiinţifice şi
Orăștie
A publicat:
1. „Doine și strigături din Ardeal", în colaborare cu Dr. I. U.
Iarnik, (ed. I. Buc. 1885.)
2. „Din traista lui Moș Stoica" o colecțiune de anecdote
poporale.
3. „Cincizeci de colinde", (edit. 1. Brașov, 1890).
4. „loan Lăpedatu", discurs comemorativ, Brașov, 1898.
5. „Învățăminte din viața Metr. A. Șaguna", Brașov, 1898.
6. „Istoria şcoalelor centrale române din Brașov", Brașov,
1902.
7. A colaborat la mai multe manuale școlare.
8. A tradus: „Călătoria lui Stanley prin Africa-centrală", povestită pentru tinerime, și novela
„Insula morților" de R. Voss.
9.A colaborat la foile: „Familia", „Convorbiri literare", „Transilvania" și „Gazeta
Transilvaniei".
10. A redigiat în a. 1887/8, împreună cu I. Popea, foaia „Școala și familia".
Un falnic glas...
(cântec nou)
E-al Romei glas de mamă
Din zări cu cer senin:
„Un graiu vorbit de îngeri
Ca zestre eu v'am dat;
Vorbiţi-1 deci cu fală,
Păstraţi-1 neschimbat!"
Ca tunetul de vară
Un tulnic din păduri
Trezește văi și dealuri,
Străbate munții suri:
„De câte-ori sunat-am
In vreme de nevoi,
Venit-au moșii voștri,
Tot cete de eroi!"
O capodoperă uitată
Iosif Vulcan (1841-1907) provenea dintr-o veche şi bună familie greco-catolică. Era
strănepotul umanistului Samuil Vulcan, episcopul unit care a fondat şcoala românească din
Beiuş. Cu studii de drept, Iosif Vulcan se dedică gazetăriei, pe care o practică până în ultima
clipă. Fondator şi director al Familiei, îl debutează pe Eminescu, căruia el e cel care îi schimbă
numele din Eminovici. Tot el a fost printre primii care au recunoscut şi susţinut talentul lui
George Coşbuc şi pe cel al lui Octavian Goga. A fost membru al Academiei Române de la
Bucureşti, dar s-a stins la 1907, cu câţiva ani înaintea unirii Transilvaniei cu ţara, ideal pentru
care a lucrat toată viaţa. Este autorul unei superbe antologii de poezie, Lira mea (1882), care nu
a fost retipărită. Poeziile La Răşinari, Basarabia (pe care deja am antologat-o) sau Adio la
Bucureşti pot intra în orice antologie care se ocupă de secolul al XIX-lea românesc.
Andrei Şaguna a ales să fie înmormântat la Răşinari. Tot la Răşinari s-au născut Octavian
Goga şi Emil Cioran, pe lângă o lungă serie de profesori şi oameni de ispravă : Eugen Brote,
proprietar al cotidianului Tribuna, Aurel Brote, economist şi avocat, Eugen Goga, Traian Bratu,
Ion I. Roman, directorul Liceului „Mihai Viteazul” din Bucureşti, Vasile Iliuţ, Maniu Lac,
pasionat călător, Dan Maniu Lungu şi încă mulţi alţii.
P.R.
Iosif Vulcan
Unde sunt ? Să-mi spuneţi mie, Să te poata-ncătuşa,
Căci eu, frate, zău nu ştiu ! Ca românca de vorbeşte
Într-un rai de bucurie Sau îţi cântă-n limba sa.
Am ajuns dar’ încă viu ?! Trageţi hora românească,
Nu-s în rai, că el nici n-are Şi românca să trăiască !
Să-mi dea astfel de comori.
Sunt în loc mai de-ncântare : Pân-avem noi în naţiune
Între fraţi şi dragi surori ! Fiice brave şi fii buni,
Trageţi hora românească, Steaua nu ne-a mai apune,
Veselia să trăiască ! Vom fi vrednici de străbuni.
Numai dânşii să se-nspire
Ce simţire de plăcere De cerescul simţământ :
Saltă-n ochi şi-mi arde-n vâni ! Să lucreze-n înfrăţire
E plăcerea ce-ţi oferă Pentru scopul ’nalt şi sfânt.
De-a petrece cu români. Trageţi hora românească
Vorba, cântul, simţământul, Înfrăţirea să trăiască !
Toate drag ni se-ntrunesc ;
Căci şi dorul, ca şi gândul, Am vinit sărac aice
Totul este românesc. Şi bogat am să pornesc,
Trageţi hora românească, Căci de-acuma văz ferice
Ce-i român să tot trăiască ! Viitorul românesc.
Eu pornesc, dar, vai, cu jale
Ce cunună multiubită ! Las acest loc desfătat ;
Însă diadema ei, Unde inimi amicale
Inima la ce palpită, Dulci iluzii mi-au creat...
E buchetul de femei. Trageţi hora românească
Căci nimic nu se găseşte Amicia să trăiască !
Din volumul Lira mea, cu tiparul lui Eugeniu Hollósy în Oradea-Mare, 1882
Isabela Nicoară
și iarba uscată înverzește
uneori iarna cântă în strane laude de amorțit orbirea
eu sunt eu până-n adâncul ochilor din buze
deveniți pătrați să poată cuprindă aceeași
frângere Dumnezeului meu însetat i-au izvorât
m-au râs într-un unghi perfect coarne
gemându-și privirea pe un pat de frunze cât am întârziat voit geometria
după plecarea înnebunită din tine doar cu două secole înainte de ieri
distanțele vor fi socotite cu alte degete
nuanțe înalte se rup din ei pe alte oase sălbăticite de timp.
umblă tulburate sub sângele meu
lăsând doar o cărare de vină
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Oamenii-Îngeri
pierde, ei și-ar întinde aripile albe și ar pleca
Sunt oameni aici pe pământ care își poartă după tine. Uită-te acum pe cer și îi vezi porniți
aripile invizibile de înger întoarse în ei. Sunt pe urmele pierduților dintre noi. Oamenii
ființele fără supărări, oricâte durere văd, aceștia, minunile acestea, sunt oamenii-îngeri.
oameni direcți care chiar răspund la întrebări Ei sunt deseori scara mea, ei sunt și treptele
și dacă nu răspund e pentru că nu există scării. Dacă ei ar pieri, dacă Dumnezeu mi i-ar
răspuns. Știți și voi, nu-i așa, că există oameni lua, eu, rămasă singură, m-aș prăbuși pe
cu totul întorși pe dos, care chiar și lacrimile le mormântul lor și aș băga mâinile în pământ să
au întoarse în ochi. Sunt oamenii care sună la îi scot întregi. Și dacă ei pășesc în viața ta și
tine când simt, fără oră și zi, și dacă nu înaintea ta cu lumina lor, bucură-te că
răspunzi sună iar și iar. Ei nu au mândria Dumnezeu ți i-a dat. Și tu poți, cu egoism, ca
faptului că nu le răspunzi, nu fac presupuneri să nu îi pierzi, să îi spui lui Dumnezeu că îți
și dacă telefonul sună neîncetat la tine poți în sunt vitali. Să te mulțumești apoi să te îmbraci
final să răspunzi și ei, firesc, vorbesc. Ei au cu brațele lor care te apără. Că Dumnezeu,
mereu glasul îngrijorării când văd umbrele chiar dacă nu crezi, uneori poate să îi ascundă
tale și iadul tău. Oamenii ca ei nu te-ar trăda în de tine și orb ești lângă ei. Eu, care pășesc
nici unul din războaiele vieții. Și dacă te-ai atinsă de frunze, de aripi de păsări, de ploaie
și am pulsul acordat cu cel al vântului am
fost nedreptățită. Oamenii mi-au părut fără
duh până acum. Mă uitam în stânga și
oamenii-îngeri erau în partea mea dreaptă.
Iar când, împovărată, am întors capul, i-am
văzut. Fâlfâitul aripilor ascunse îl aud în
inima mea acum. Penele albe cad pe foaia
mea și cu o pană din aripă scriu acum. Urc
pe scara mea fără teama de a cădea.
Adriana Chira
Asaltul inculturii
Niciodată nu m-am simțit mai fără de
speranță, de parcă aș fi trăit sfârșitul literaturii
și începutul imbecilizării. Poetul se vindecă
greu de confuzii, aluzii și iluzii (e arsenalul
fatal care a poleit cu aură stearpă, fruntea
multor poeți care promiteau). Mă doare să văd
fanarul extinzându-se, parcă fug oameni ade-
vărați și-n locul lor vin niște surogate de ceva,
un ceva pe care nu-l pot pricepe. Trăind în
pustiul singurătății conjugate pe toate
planurile, ruptă din relațiile cu lumea reală și
spirituală, fără un raport de suspiciune, de
luciditate pură, incultura devoră tot ce omul
primește ușor, prin întâmplare și conjunctură.
Nu este vorba de disperare, nu sunt disperat,
ci îngrozit. Groază este cuvântul care descrie
cel mai bine ceea ce am simțit.
Nu am avut mari pretenții și nu am
plecat cu idei preconcepute la acel eveniment,
dar oricât de jos aș fi gândit, realitatea a fost de
o mie de ori mai sumbră. Caragialesc, ar fi o
definire minoră.
Ajută-mă, Doamne, să nu mai trăiesc
astfel de stări, să nu mai aud nimic din ce am
auzit, să nu mai văd teatru prost în locul unei nu este poezie dacă nu este patriotică”). Acest
lansări. Părerea de fi pe drumul (a fi în fel de a sacrifica inspirația ocazională,
punctul) unde aștepți, primești și trăiești (nedăruită de îngeri sau greșesc, aici sunt
miracolele s-a stins odată cu o frecvență îngeri căzuți), inspirație care revarsă râuri de
năucitoare a cuvintelor spuse doar pentru a lălăială și bulibășeală din cărțile cu care nu poți
denigra (stau mărturie nereușitele constante ce oferi înflorire, viață, impuls, sens, doar dacă
fac parte din „capodoperele mele” și „poezia inima ta creatoare încetează a-și da acordul
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
deplin asupra tălmăcirii pe limba ei a parte dintr-o ambientare de genul celor care nu
gândurilor eliberate de orice formă de știu altceva decât, prin oamenii lor, să
condiționare. îndepărteze lumea largă de la propria-i
Cuminte ar fi fost să stau acasă ! libertate de a fi. Orice: Ligă, Asociație, Uniune
Vladimir Stoicescu scria în „Nu mai face pe – când e vorba de scriitori, e doar o bâtă-n
idiotul”: Nu există un anume standard, nu baltă.
exista un anumit cod al rațiunii și simțirii. Nu Am spus ce-am avut de spus. Când va
există nici măcar un standard de etică, etica fi nevoie, mai adaug, dar sper să nu fie cazul
fiind dictată de filozoful pe care tu alegi să-l să-mi folosesc limbajul de rezervă.
urmezi. Teoretic nu ai de ce să te temi atunci Ionuț COPIL scria în „Despre lansări de
când mintea ta sălășluiește în legalitate. carte pe bandă rulantă, orgolii de organizații
Legalitate care este dictată de puține legi literare fără rost și lehamite,”azi, orice idiot (a se
umane, scrise sau nescrise și incomplete. Nu citi om cu idei) care scrie se autointitulează
omorî, nu fura și așa mai departe. Restul scriitor. Și, când orgoliul lui depășește
depinde doar de tine. În relațiile interumane, granițele tupeului legal, apare nevoia de
calibrăm prisma prin care vedem lucrurile cu recunoaștere prin afilierea la diverse
persoana la care ne uităm. organizații literare. La început a fost una,
Prostia umană este absurdă și nelimitată. puțini în ea și mulți pe afară. Și ăștia erau
Este omniprezentă indiferent de educație, frustrați și au creat propria organizație. Dar
vârstă, sex și stare socială. Există și oameni cum nici aici nu au încăput toți pigmeii ce
deștepți, problema este că deșteptăciunea de băteau cu capul, pumnii și picioarele la porțile
multe ori vine cu multă îndoială de sine și eu gloriei și succesului de conjunctură, au creat
nu am întâlnit un om mai încrezător decât alte organizații. Valoarea, autenticul, geniul,
prostul. Paradoxal, deșteptăciunea nu utilul au fost înlocuite cu lucruri mai plăcute
înseamnă doar inteligență. Poți fi inteligent și capilor familiilor literate; în unele plagiatul a
prost de bubuie. fost ridicat la rang de virtute, în altele
Umanitatea a crescut pe umerii unui primează cantitatea, vulgaritatea fără rost,
mănunchi de oameni. Iar noi, noi stăm pe încifrarea dublă ce ascunde trăiri banale.
internet și privim citate pe care nici nu le Cititorul este intoxicat cu nonvalori și
înțelegem. Citate care ne fac, de fapt, să fim refuză să le mai înghită. Din păcate asta nu îi
mai siguri în prostia noastră, citate care oprește pe idioți să scrie jurnale de doi lei. S-a
creează o iluzie a înțelepciunii. Nu poți ajuns la situația paradoxală în care scriitorul e
interioriza procesul de gândire care a dus la și cumpărătorul cărților sale. Editurile sunt
revelație, fapt care denotă imposibilitatea fericite, idioții au orgoliul satisfăcut, cititorul îi
înțelegerii totale. Să nu uităm că telefoanele pe bagă în ascendența literaturii cu caietele lor de
care noi ne jucăm, sunt mai puternice decât dictando cu tot.
computerul care a făcut să aterizeze primul Sunt oameni care scriu bine, dar au acel bun
modul lunar. simț și reținere în a se amesteca în gloata
Nu poți să îi spui prostului că este prost, urlătoare a canibalilor de glorie. Sunt înghițiți
este o pierdere de timp și energie. Nu poți nici de masa de non-valori. Din aceste motive vrem
măcar să îl acuzi de asta, nu știe mai mult și nu o singură structură literară și, dacă în țara asta,
știe mai bine. Să ne ajute… cine ne ajută. la ora asta, sunt doar o sută de scriitori, acei o
Daniel Marian a scris: Și dacă am chef să sută de scriitori să fie promovați și vânduți.
scriu, SCRIU !!! VARZĂ: Pentru că ceea ce se întâmplă e exploatarea
Ligi, Asociații, Uniuni scriitoricești…. orgoliului celor ce se vor scriitori și o bătaie de
Mă bucur nespus de mult, ca ultimul joc la adresa cititorilor. Această organizație
broscoi stătut la coadă la sfintele moaște ale literară, să-i spunem US, nu trebuie finanțată
sfintei tâmpenii, că am ocazia de a spune de stat, rolul ei este să identifice, promoveze și
verde-n față cum că lumea scriitoricească din vândă scriitorii buni. Din vânzări un procent
arealul pe care-l împart cu toți ceilalți e pentru US și un procent pentru scriitor.
zdravănă, dar conține într-însa ceva greu de Eventualele tabere de creație și cenacluri
imaginat. Cum ar fi linsul spre și dinspre un fel literare să fie finanțate fie din sponsorizări, fie
de adunătură / congregație cel puțin cretină participanții să bage mâna în buzunar.
idioată inadmisibilă, unde se găsesc fişte-unii Calitatea de membru să fie temporară și
a fi fraierii pomenii. În concret, e vorba despre: determinată de vânzări; să spunem că un
Teatru-mbârligat sub soare de neon anumit număr (de pildă un milion de
Am fost invitat la lansarea unei cărți pe care exemplare vândute) îți conferă statutul de
n-o văzusem nici beat. Văzusem în schimb alta, membru US pe viață.
despre care am zis ce-am știut mai bine. De Actualele lansări de carte pot fi înlocuite cu
unde și până unde, de la evenimentul cu ședințe de cenaclu unde scriitorul își citește
pricina, am ajuns pe o tarla de cretinitate, o ,,operele” de pe agendă sau tabletă,
mână de oameni, e altă treabă. Am aflat despre supunându-le analizei și judecății
unii că-s proști, nebuni, sau doar… înțelepți participanților. Dacă se consideră valoroase
(!?). Mare-i grădina, nu-i așa ? merg mai departe având ca țintă devenirea lor
O spun, de fapt o declar, o susțin și o în… carte. Eu închei: „Doamne, vino Doamne,
semnez: Eu, cel puțin, nu voi face niciodată să vezi ce-a mai rămas din oameni!
Dan Orghici
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Vic Virgil Bălan
Insomnii I
Din „periat” noi facem o plăcere
Stăm sluj când nimeni nu ne cere
Răspundem „da”, când nimeni nu ne-ntreabă
Ne-aflăm în treabă când nu e de treabă
Călcăm principii, datini şi morminte
Nimic nu mai contează, să mergem înainte.
Se calcă în picioare pentru un colţ de pâine
Nu eşti sigur pe azi, ce să mai zici de mâine?
Pentru un trai mai bun nu am găsit remediu
Şi unii dintre noi, trăiesc ca-n Evul Mediu.
Se vinde surogatul pe post de-original
Iar viaţa, însăşi viaţa, trecută-i la „banal”.
Se-ncheie alianţe, înţelegeri, pacte
Se fură peste tot, cu acte şi în acte.
În loc să fie salvat cel care se îneacă,
Primeşte „ajutor” un butoi cu apă.
Suntem hrăniţi cu E-uri, dar şi cu iluzii
Trăim în perioada marilor confuzii.
Ne mint, ne ameninţă, pe faţă ne înşeală,
La modă-i pupincurismul şi marea linguşeală.
Degeaba înveţi bine, degeaba te şcoleşti
De nu dai mită, şpagă, nu poţi să te-nvârteşti.
Vrei să fii sobru, cinstit, vrei să fii demn
E cum ai face frecţii, la un picior de lemn.
Dar cine să audă durerea cum mai plânge?
Dar cine să mai vadă speranţa cum se frânge?
Încet, încet, dispare acea scară a valorii
Şi ca la comandă, modificăm istorii.
Ne renegăm strămoşii, şi-o facem triumfal Ian Davie,
Pictură pe pană
Şi fără remuşcări, ca pe un fapt banal.
Chiar nu vedem cum dispreţul ne apasă?
Sau ne mândrim că atârnăm în funii de mătase?
Murim cu zile, îngropaţi în datorii
Şi-n datorii se nasc, mulţime de copii.
Dar cine ne condamnă să fim mereu datori?
Să fim mereu învinşi şi nu învingători?
De ce când vindem doar un bănuţ primim
Iar când cumpărăm, muncind din greu plătim?
Voi, cei ce v-am ales, daţi-ne un răspuns
Sau nu mai aveţi timp, acum că v-aţi ajuns?
Jurnalist
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Un jurnalist este o persoană implicată în
activitatea literară sau publicistică din jurul
unei apariții periodice (publicație sau, prin
extensiune, transmisiune prin televiziune,
radio, Internet ș.a.). Jurnalistul, atunci când
în discuție este o persoană afiliată unei
publicații (ziar, revistă ș.a.), mai este numit
gazetar sau ziarist. Pentru realizarea de
materiale care presupun interacțiunea cu
alte persoane (reportaje, interviuri),
jurnalistul delegat se numește reporter. Uneori, asistenții tehnici (fotografi, operatori,
microfoniști ș.a.) ai unui reporter sunt numiți tot jurnaliști.
La origine, sensul cuvântului „jurnalist” avea același înțeles cu termenii „gazetar” sau
„ziarist”, dar și-a extins semnificația în ultimii ani drept consecință a evoluției similare a
cuvântului englezesc, journalist. În plus, în limba engleză cuvântul acoperă și înțelesul
cuvântului critic din română; de exemplu, sintagma music journalist se traduce drept „critic de
muzica”.
Totalitatea activităților specifice și a competențelor de care dă dovadă un jurnalist în acest
sens poartă denumirea de jurnalism.
Semn de carte
Un gazetar „de subţire “
Gheorghe Grigurcu
I. C. PANŢU
Născut în Braşov la anul 1860. A studiat la Brașov. şi
la Viena; este profesor la şcoala română superioară din
Braşov.
A publicat:
1. Introducere în contabilitate.
2. Ştiinţa conturilor. Corespondenţa şi Terminologia
comercială.
4. Capitole din contabilitatea de bancă.
5. Teoria conturilor curente.
6. Puncte nouă de vedere la calcularea conturilor
curente.
7. Contabilitatea ia societăţile pe acţiuni.
8. Logofătul Mateiu.
9. Schiţe şi Nuvele.
10. La Târg.
11. Liniştea casei.
Traduceri:
12. Nuvele din Sienkiewicz: Natură şi Viaţă, Sluga
veche, lanco muzicantul.
13. Nuvele din Pietari Păvărinta: Bătrâna cerşitoare,
Vraciul, Păţania mea dela târg şi Tovaroşul meu de
drum.
14. O poveste din Gorki: Hanul tătarilor şi fiiul său.
Contabilitate duplă
„Se ştie, că beţivul cheltueşte foarte mult pentru
sine, dar pentru aceea este un perfect contabil; când îşi
face bilanţul, totdeauna îşi numără copiii de două ori
şi cu acest număr duplat îşi împărteşte cheltuiala
întreagă, având astfel ilusia unei economii raţionale.”
— Este lesne de înțeles: „beţivii văd orice lucru în
duplu exemplar.”
Unui om trăit
Cum de vreai ca la bătrânețe să mai fii stăpân pe
corpul tău, dacă ca tânăr ai fost slugă inimei tale.
Jacopo de' Barbari – Portretul lui Fra Luca
Comedia zilei
Politicianismul
În toate ţările balcanice – Grecia, de pildă, soră ortodoxă, e
un «bun» exemplu – politică se «covăseşte» foarte adesea în
politicianism. În ultimii doi-trei ani, cu valul interminabil de
alegeri – europene, locale, parlamentare, prezidenţiale – plus
suspendarea lui Traian Băsescu, politicianismul a atins în
România cote de-a dreptul demenţiale. Societatea
românească, într-o stare de ebrietate politică avansată, s-a
tamponat şi cu criza economică mondială. Confuzia generală,
care e încă în curs, poate dezechilibra întreaga regiune.
La Bucureşti, politicianismul e însă o boală cronică. Autori
clasici, printre care şi marele teoretician conservator C.
Rădulescu-Motru, au descris-o în amănunt. Unul din studiile
importante ale lui Motru se cheamă chiar aşa: Cultura română
şi politicianismul (1904). Iată un fragment din prefaţa
studiului.
P.R.
C. Rădulescu -
Motru
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Profil de poet
Gheorghe Grigurcu,
Profil de poet, cuvânt înainte la antologia de versuri Laptele Negru,
în selecţia autorului, Ed. Brumar, 2008
Radu Ulmeanu
Ultimul adevăr
Toate nebuniile lumii se pot aduna într-o carte,
toate cărţile lumii se pot aduna într-un cuvânt,
dar nicio literă a lui nu se cunoaşte,
doar două, trei litere ale verbului sunt
Zeu
Sunt ca un zeu în faţa splendorii
unei lumi necreate
în faţa strălucirii încă neexistânde
ce va lua locul haosului
Aş face un pas
dar nu există direcţie
aş spune o vorbă
dar nu s-au inventat sunetele vorbirii
Aş iubi o femeie
dar n-a fost creat încă omul şi coastele lui
iar viermele ce-mi arde fiinţa
nu şi-a găsit încă mărul
Scriitorii comitatului
Paulina Popa
Până la moarte... Aprilie
zicea: sunt cele mai frumoase
cum am îmbătrânit frumos poeme!
când mantia aceasta bătută în nestemate
a fost prea grea pentru sufletul meu dar despre marele spec-
atât de chinuit zile şi nopţi tacol
pe cărări îmbâcsite de ură? ce ştii să spui
despre scena ornată
zicea: cu mii de stele şi steluţe
cum am trecut pe drumul acesta cu cerul încărcat de ape
cu picioarele mele obosite
de atâta alergat printre viperele sociale? dar despre marele spec-
tacol
zicea: despre oamenii aceştia
acum să mă aşez înalt şi cuminte înveşmântaţi în alb
între ierburile verzi şi grase cu mâinile pline de nisip
cu bănuţul în palmă, chiar dacă pietrele
mulţumind pentru ochii erau mult mai puternice
pe care mi i-a dăruit şi mulţimea semnelor din ele
ca să pot privi cu ei culorile acestor flori mult mai bogată
departe de flăcările ce ard..
ard... dar despre pragul ce trebuie micşorat
ard cântând printre poeme ca actorul să poată trece
dar despre cărarea ficţiunii
despre lacrimile bucuriei
ori despre tristeţea similară
cu cea a unui lup ce înseamnă drumul
ca nu cumva
să rătăcească la întoarcere
Mariana Pândaru
Poveste de iarnă
Stăm la fereastră şi privim
cum cresc în jurul nostru zăpezile
şi cum candelabre de gheaţă
coboară din cer – uriaşe –
să ne amăgească pe noi
singuraticii
Zoon politikon
Proces verbal fără Kafka
Memoriei lui Mircea Eliade Eugen Evu
şi lui Robert Charroux şi Gustave
le Bon
Nomenclaturişti, spurcată
spermă-n gloată! Intrarea
Zvârlită-n monstrul anistoric, Decembrie, fagii purpurii
zloată fac geloase
A Verbului încolăcit ! Cernegură Cascadele orgasmele
zburată celuilalt zeu
Stalino-hitleristo-ceauşată ! Cine am fost cine ciclicul eu
Rebel redevine-n căutarea
Ei sunt aici, ca stirpe -înneghinată zânei frumoase?
Grădini mentale terror, sigilată, *
Ceramica minciunii-ncenuşată Unde sufletul îşi mai aduce
Sămânţă cernobâlă-iradiată ! aminte
Între veghe şi vis alba mierlă-n azur
Bunici, părinţi, sunt mai ucişi odată! Şi porumbelul de stâncă complice cu
De-a lor lucrare-n orb, şi traşi pe roată vântul
În centrifuga- concasor, cea scelerată. Cuvântul ca sânge-nspumat hermeneic
Tu unde, răstignit de fameni, Tată, Care vede când pe sine se minte?
Vei reveni în iarna lumei stigmă beată? *
Se resoarbe prin joc luminişul
Ochii-i închid, să Văd ce ni se-arată. cu miei pe morminte
interior revelaţia astfel vibrând lacrimariu
La ce folosul, dacă înc-odată auriu al florii de rug şi negrul reciproc
Te laşi minţit, mereu massificată, se devoră
Determinîndu-ţi plasma, emanată ?! electronică, fractalică horă.
Cel ce trădează-i Asasinul, Tată ! *
Noi n-am trăit, ci-n parte-am fost ucişi Îngenunchiată-i lumina în Melos
În lumea-n care însuşi verbul minte Ca bărbatul în faţa Femeii...
Iar El, netezitorul de morminte, A inseminare prin regnuri toate astfel se
Numără gropi prin iambii circumcişi. vor!
La ce să-i cauţi în ochii deocheaţi EA veriga absentă-n filogeneză
Pe beizadeii orbi la uitătură A Enteleheii
Neînstare a iubi, mânaţi de Ură ? Anima Animus întru Sofia ce-o doriră şi
Complici ca fii ai Traumei prenatale (?) zeii.
Retro Satan, Egregor de furnale ! *
Fievă -n Veac incestul charmă, iarăşi, Unde-i între palme-mpreună cuibul
Estem, mă darling, celoveci, „tovarăşi” ! Culcuşul zburat al amantei
Între El şi Făcutul din roşă argilă şi duh
Coda: E-a ta iscoada ce făcu istoria Lilith clonînd, Eva geamăna enigmă a
Acolo-n slava stranie, la Moria, Quantei
„ E hyeh Asher Ekyeh? „ Ego sum... Izvor sublimând în ulcior, vrana lui
Qui sum” ? Mort grâul, ca uium ! Mă-nvăţase sărutul !
Domine! Vibrează fagotul şi flautul
Vei reveni în iarna lumei stigmă beată? Gâtlejuri străpunse
Ale Lebedei care rămase în iarnă
Ochii-i închid, să Văd ce ni se-arată din Hiperboreea?
Sophia, fiica noastră, preacurată! Felurimea Unicei pe care –am
alungat-o cu umbra, Femeia,
mă va bea din cuvinte să-l nască pe Fiul,
Scânteia ?
*
Aici, la sanctuar, redevine rostirea
Genezică ardere,
Se reumple de zumzet metafora
Şi privirea-i sărut
Adeverească-ne logosteaua
Prin Logos,
Împreunarea-n Aminul
Născut, nu făcut !
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Eu sunt European!…
În credinţele asiatice stomacul este un ultimă instanţă, când instinctul rupe
centru energetic spiritual deosebit de echilibrul, comportamentul depăşeşte orice
important, nu întâmplător japonezii normă de conduită şi individul devine, pur şi
considerând că doar suicidul prin „hara-chiri” simplu, o fiinţă flămândă condusă doar de
(autospintecarea rituală a stomacului) poate instinct.
spăla onoarea pătată prin cine ştie ce Am făcut această întortocheată divagaţie
împrejurări care nouă, europenilor, ni se par din sentimentul de inconfort pentru
dificultatea pe care o întâmpin, de obicei, în
intenţiile de a mă face înţeles de interlocutori
în privinţa propriilor mele convingeri legate
de Europa şi integrarea noastră europeană,
probleme cărora le înţeleg valoarea şi
importanţa, dar nu le înţeleg modul de
abordare practicat de guvernanţi. Nu m-aş fi
apucat să bat apa-n piuă pe această problemă
dacă nu aş fi fost incitat de o întâmplare pe
care am trăit-o, cu puţin timp în urmă, cu
ocazia unei vizite într-un oraş înfrăţit cu
Hunedoara din Ungaria.
După o vizită amănunţită urmare căreia
am cunoscut o firmă prosperă cu capital mixt
(75% acţionarul privat german, 25% statul
ungar !!??) în care ne-a impresionat nu numai
nivelul performant şi automatizarea fluxului
de producţie, dar mai ales grija faţă de angajat
a patronului, l-am reîntâlnit pe foarte
prietenosul şi volubilul cetăţean din staful
firmei ce ne-a condus pe tot parcursul vizitei,
la o serată ce s-a prelungit lângă câteva pahare
cu vin bun. Ei bine, simpaticul interlocutor cu
care, din păcate, nu mă puteam înţelege decât
prin translator, el ştiind ceva germană
Un dac în Italia iar eu doar ceva franceză, mi-a
Grădina Borghese – Roma mărturisit că soţia lui e din România,
dobrogeancă, şi că ea ştie româneşte şi
adesea nesemnificative sau absurde. a fost foarte încântat să afle că soţia mea e o
Poate că acesta este un înţeles mai ascuns maghiaro-germană ce ştie ungureşte, fapt
şi mai elevat al vorbei româneşti de duh care, pe lângă acea simpatie reciprocă de
„conştiinţa trece prin stomac”, dar, cu natură empatetică ce se naşte între doi oameni
certitudine, sintagma este de un realism din priviri atunci când caracterele lor sunt
tulburător în semnificaţia sa cea mai profană. compatibile, ne-a apropiat şi mai mult.
Însăşi psihologia aşează, prin prisma Încetul cu încetul vinul bun l-a toropit pe
priorităţilor individului, social structurate sub amicul în cauză ce se afla aşezat în dreapta
forma „piramidei lui Maslow”, problema mea şi, la un moment dat, capul său a avut
necesităţilor fiziologice dictate de stomac tendinţa să-i cadă cu bărbia în piept, fapt care
drept „prioritate zero”, iar marele Napoleon a l-a trezit puţin din amorţeală, dar suficient cât
aşezat, prin sintagma „Foamea şi sexul sunt să murmure: „ – Ich bin Europäer !…..(Eu sunt
axa universului”, nevoile stomacului drept European !)” . Această declaraţie instinctuală,
centrul (şi cauza) mişcării. făcută sub influenţa binecunoscutei licori a
Caruselul exemplelor ar putea continua, adevărului („In vino veritas”), m-a
dar ceea ce este evident trebuie doar amintit, impresionat foarte tare, dându-mi seama că
nu şi demonstrat. Cu toate acestea trebuie amicul meu conjunctural se simţea într-
remarcat că foamea este o stare dictată adevăr european, şi aceasta nu doar prin
fiziologic, iar individul flămând nu acţionează faptul că sufleteşte era deschis şi compatibil,
pentru satisfacerea acestei nevoi fireşti mânat prietenos şi sociabil, rasa sau naţia necontând
de „nobile şi măreţe idealuri”, el o face mânat pentru el, ci mai ales prin faptul că el se simţea
de cel mai pur instinct. Concluzia firească este acceptat în rândul celorlalte naţii europene, şi
aceea că, în frământarea sa pentru aceasta nu la modul declarativ, ci pentru că el
supravieţuire, individul educat social, dar are în spate un patron neamţ care-l apreciază
flămând, pune cât pune în balanţă cu şi-l plăteşte bine şi Europa îi este oricând
instinctul de supravieţuire toate principiile şi deschisă de-a lungul şi de-a latul, având în
normele sociale în care a învăţat să trăiască,
încercând să găsească o cale de mijloc, dar, în
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
mod real posibilitatea, nu perspectiva, să o
cutreiere, dacă vrea, de pe poziţia omului ce
se plimbă liber în casa lui. Deci amicul nostru
nu spunea prin exclamaţia sa: „Eu sunt
pentru o uniune europeană, eu votez oricând
pentru aşa ceva !”, el îşi manifesta clar poziţia
sa reală de cetăţean al Europei pentru că se
simţea aşa, pentru el Europa era ceva
palpabil, nu un vis frumos sau un Eden
amuşinat printre gratiile sărăciei. Şi atunci
cum se pot simţi europeni cca. 90% din
cetăţenii României ale căror trebuinţe îi
aşează la baza piramidei lui Maslow, drept
căutători de hrană şi adăpost şi care ar intra
în Europa cu statut de cerşetori sau, în cel mai
bun caz, dacă ştiu să se gudure, slugi? Cum
ar putea percepe oare omul flămând
aspiraţiile sublime ale integrării într-o
Europă din care, până acum, n-au sosit decât
tot felul de „Komisari” care să ne acuze, ba de
xenofobie, ba de antisemitism, ba de tot felul
de pogromuri inexistente, dar nu s-a găsit
măcar unul care să ne „acuze” deschis în
Consiliul Europei că suntem muritori de
foame într-una din cele mai bogate ţări ale
lumii?
Preocupat de obţinerea pe orice căi a Un dac în Franța
tainului zilnic, românul care-şi mai permite o Muzeul Luvru - Paris
emisiune de ştiri la TV sau radio, schimbă
scârbit canalul când îi vede pe aleşii noştri nivelul 3 (trei), deasupra motivelor fiziologice
făcând spume la gură cu integrarea europeană şi a celor de siguranţă (adăpost, asigurarea
şi euroatlantică. condiţiilor de muncă şi viaţă). Ocupaţi-vă de
- Aţi face bine, stimaţi cârmuitori ai asta dacă vreţi să ne simţim europeni, altfel
destinelor noastre, dacă aţi mai citi şi niţică vom intra în Europa cu mentalitatea slugii ce
psihologie, pentru că piramida trebuinţelor intră cu şalele îndoite de temenele în vila
umane a lui Maslow v-ar învăţa că trecerea de stăpânului la dereticat şi, eventual, se înfruptă
la un palier la altul se realizează atunci când cu ceva resturi rămase în farfuria acestuia!
este asigurat un minimum necesar, un prag de Faceţi-ne să ne simţim şi noi Europeni!
satisfacere abia dincolo de care încep să apară Aşa să vă ajute Dumnezeu!
nevoile de ordin superior. Or, motivele sociale P.S. Acest eseu l-am scris în 2005, când
(nevoia de afiliere, de apartenenţă la un grup, românii doar visau la Uniunea Europeană. Dar
de identificare cu alţii) în rândul cărora se constat, cu regret, că este mai actual ca oricând.
poate încadra integrarea europeană se află pe Ion Urdă
Dumitru Tâlvescu
Ea, aşteptata peste câmp şi vale
Samsarul de cuvinte îmbie şi Să-mi descreţească fruntea şi să-nmoaie
socoate, Din neştiute ceasuri, amiezi fără culoare.
Doar amăgiri pe bandă şi împarte Cu mintea dus-aiurea, ghicind spre cele
Iluzii amorţite, noapte de noapte sfinte
Pentru naivi ce-şi spun vorbele-n şoapte. Iluzia de bine purtată sub veşminte
Adună resturi de cuvinte, încet la ora şapte Hoinar bezmetic eul mă-ncovoaie
Pentru alţi fraieri, cu minţile necoapte Lăsând la voia sorţii prelegeri despre soare
Care-şi creează cu dorinţi deşarte Lumină şi furtuni în nesperat cortegiu
Lungi drumuri ce duc înspre departe Clătind înspre apusuri melodios arpegiu.
Pierzându-se tăcut, între nisipuri moarte. Realitatea nudă îmbie şi socoate
Ca un polog nestrâns, în şirul verii sterpe, Ce drepturi false îşi caută şi le scoate
Îmi stau ascunse gândurile-n ploaie Dintre speranţe albe, cuprinse de-nserare
Pe cele bune, lăsate spre păstrare
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Note de boemă
George V. Precup. Iarna sibiană
Iarna mea sibiană, se pare, nu-şi va topi hlamida de gânduri
vreodată. Chiar dacă micul meu periplu prin marele la suflet
cenaclu al artgoţilor are o mică încheiere, dar relativă, chiar dacă
artgoţii sunt preumblaţi în semne cu interesul părintelui Călin
Sămărghiţan (aşa l-am botezat eu dar poate se scrie
Sămărghiţan... mie îmi sună bine şi cu ean), care a adus cenaclul
ARTGOTHICA în curtea boemei Atrium de lângă Podul
Minciunilor, acolo unde un pian bătrân găzduieşte un jazz nocturn
(de parcă jazz-ul poate fi altfel) şi plin de farmec, îmi voi da speranţă
că şi ultimul partener de boemă cunoscut cu prilejul „Expoziţiei
de poezie” va fi blagoslovit în slove bahice, aici în Boema bucure-
şteană, cu bun augur.
Ăst domn al poeziei, chiar cel mai hâtru la ani dintre cei prezenţi, este un veritabil stăpânitor
al stihurilor. Se semnează, după cum îl şi cheamă, George V. Precup. Născut la Borsec, probabil
că de-aia nu bea vin cu străvechiul borviz al boemilor de alt-dat, George are licenţă şi masterat
în istorie-antropologie, şi e dătător de drepturi de autor la Uniunea Compozitorilor şi
Muzicologilor. Membru şi al Uniunii Scriitorilor, acest Crăciun autentic al poemilor e alb şi nins
ca de la natura liricului în sine. Versurile lui cuprind adâncime şi coerenţă, sunt fabuloase dar
nu fabulatorii şi te împroşcă peste lectură cu gândire şi neînţelegere ca de la zenit la nadir, te
scoboară atent în abis apoi te preumblă la înaltul ceriului cu dalta prefăcătorului şi mânuitorului
de lumină. Versurile domniei sale te lasă prost şi te luminează deopotrivă. Sunt pilduitoare şi
vehemente deodată. Sunt lascive în drumul spre neant şi bahice în luntrea în care se trece Styxul.
Veselia lor e cutremurător de tristă.
Dar să lăsăm poetului ce-i al poetului. Dreptul cititorului de a-l beşteli ori a-l îmbrăţişa în
poemul lui dat boemei către azi.
de Valentin LEAHU
„Arta fugii şi cât voiam să-mbătrânească
Sava Henția, în carnea mea
S-au scorojit tristeţile vecine
cuarţului dând de întreg Frați să mă pătrundă mireasma
veghea a prins cheag părului de miere ascunsă
şoptitor să rămânem fără porunci.
aliniate pe cingători s-au În risipă stau combinaţiile,
topit peceţile şi-n ea am catifeaua încifrată,
intrat ca într-o Americă splendoarea apusă,
tropicul rispirea înmulţind- membranele lumilor verzi
o, întorcându-se în rai,
semănând cu un foşnet, cu în risipă mătasea bogată ce
o alunecare răcoroasă de crapă...
curbe Ce să fie această mână
de smirnă ne-am devenit şi care mă scrie, sufletul pe
ecou. care calcă nimicul,
Femeie în care cădeau mări cum să cunoşti omul, dacă
şi se topeau mărgăritare nu cunoşti părţile din care e
lămâiul plăcându-i mai alcătuit întregul ce scapă
mult vederii,
decât ieri... simţit ca sinele Domnului,
n-am găsit smerire şi geamăn,
tulburat de sunt, inimii ce cum cel care scrie îşi are
i-am găsit ecou geamănul nevăzut şi neauzit
de logosul i-l simt ca pe un ce nu moare cu el,
început de lapte omul, care se dezbracă,
făcându-se ca la începuturi după moarte, de riduri.
inima mea, fierăstrău Dar lucrurile, în colţuri
luminos înverzite, pe alocuri
trezind ce-i clar, în sticloase, cum să le cunoşti
aşteptare. când după moarte, cu riduri
Dimineaţă să fie... se îmbracă,
De încep să văd ce nu e de dacă nu o mai cunosc pe ea...
văzut În aşteptare stă inima, pe
puţin câte puţin să simt ape plutind
divinul fără mine pe buze, se va
când ea, în coajă tulburată, face răcoare
din străinătatea mea dar lumea, din nou, va
plecând, începe!”
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
sentinţe a Mensurei:
via anticei „ Meden
agan”. Cenaclismul de
tip ...platonic (v.
Heidegger), noican
rodeşte acum la Sibiu
prin revista şi editura
celor ce fac literatură
TRĂIND-O. Cartea
sus-numită este un
colocvial al notelor de
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Cuvintele servesc la exprimarea gândur ilor noastre în vorbirea articulată. Raportul dintre
un cuvânt şi o noțiune e stabilit de tradiţie sau de o convenţie inconştientă. în funcţiunea lor,
cuvintele sunt foarte mult ajutate de eventuale gesturi, de intonare, modulațiunea tonului,
pauze, legătura sintactică, etc. La fiecare cuvânt deosebim o parte fiziologică, externă, adecă
sunetele şi o parte psihologică, internă, adecă însemnarea lor. Cuvintele sunt supuse unei
evoluţiuni asemenea vieţii unui organism.
Averea lexicală a limbii noastre ne-am adunat-o pe căi diferite. La fondul moştenit din limba
latină vulgară, care-l frământă zilnic cărturari şi analfabeţi mai mult decât alte cuvinte ale limbii
noastre, s'au adăogat de nevoie sau uneori fără rost derivate, cuvinte împrumutate din limbi
străine, formaţiuni onomatopoetice sau spontane, etc. Cuvintele moştenite nu le-am păstrat
intacte. Forma lor externă a suferit atâtea schimbări tonetice, încât de multe ori e greu să
recunoşti etimologia unui cuvânt. Mai curioase şi uneori neexplicabile sunt schimbările de
înţeles. Sunt unele cuvinte care până la un timp au avut un înţeles oarecare, apoi printr'o trecere
domoală sau bruscă ajung de servesc de vehicul altei noţiuni, şi sunt altele care se prezintă în
acelaş timp şi pe acelaş teritoriu ca haina unor noţiuni care n'au nimic comun una cu alta sau
sunt chiar contradictorii. Aşa vedem, de pildă, că verbul „a auzi", printr'o remarcabilă trecere
de înţeles dela perceperea prin auz la cea prin miros, se întrebuinţează, în Moldova şi în
Bucovina, subt forma reflexivă, şi cu înţelesul de „a mirosi (rău), a puţi", şi se zice: „în casa rece
şi neîngrijită se auzea mirosul de mort". (S. Nădejde), sau „Oul se aude rău", etc. Altă dată
cuvinte vechi româneşti, cu înţeles bine definit, combinate cu alte cuvinte şi formând o
locuţiune, iau accepţiuni nouă, neadmisibile în alte combinaţii. Aşa se zice în România şi în
Bucovina „a bea tutun" în loc de „a fuma", după turceşte, pentrucă Turcul, de fapt, suge din
narghilea. Uneori găsim la scriitori care vor să se apropie de graiul poporului, dar n'au trăit în
mijlocul lui, accepţiuni nouă pentru cuvinte populare. Aşa d. ex. cuvântul „baieră" cu înţelesul
„adânc, adâncime, fund" la I. Vacărescu şi Odobescu. Acest bun prozator de altfel mai dă
verbului „a bănui" şi înţelesul neobicinuit „a ghici, a afla". Şi cine se mai gândeşte astăzi, că
cuvântul nostru „birjă" însemnează în limba rusească „bursă", înaintea căreia stau trăsuri de
piaţă şi numele căreia a dat prin metonimie naştere înţelesului de „trăsură de piaţă". Metonimie
analoagă prezintă cuvântul franţuzesc „fiacre", împrumutat din numele propriu „Saint-Fiacre"
cum se numea edificiul, înaintea căruia se stabilise cel dintâi birou de birji în Paris. Am spus
mai sus că de multe ori suntem nevoiţi să primim cuvinte din limbi străine, mai ales când e
vorba de o noţiune nouă, ca telegraf, bicicletă, automobil, etc., pentru care bunul simţ nu
permite a se fabrica cuvinte din elemente româneşti.
Dar, unde e viaţă, e şi moarte. Dicţionarul limbii române înregistrează o mulţime de cuvinte
întrebuinţate odată, iar astăzi ieşite sau pe cale de a fi scoase din uz. Unora le curmă viaţa
neologismele, şi durere, nu arare ori cad victimă cuvinte vechi şi frumoase româneşti, altele pier
odată cu noţiunea. De grupa aceasta să ţin cuvintele care arată instituţiile, boieriile, dregătoriile
vechi etc. Soartea aceasta au avut-o multe cuvinte întroduse în limba noastră pe timpul
Fanarioţilor, ca „beilicciu, berat, beratliu", etc. De o existenţă efemeră sunt apoi multe cuvinte
formate de scriitori, în literatura noastră veche s'au distins între alţii metropolitul Dosofteiu,
Cantemir, mai târziu P. Maior, Konaki, apoi Costinescu cel cu dicţionarul şi alţii. Dar din fericire
în limba noastră nu prea prind rădăcini astfel de formaţiuni.
Viaţa cuvintelor româneşti prezintă o icoană interesantă şi e strâns legată de istoria
zbciumată a poporului nostru.
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Comedia zilei
Spitalul amorului
Printre răgetele şi mugetele campaniei electorale, dacă va mai rămîne ceva loc, vom
sărbători, în septembrie 20, 550 de ani de la atestarea documentară a Bucureştilor (20 septembrie
1459). Ar fi normal să apară cărţi, să avem evenimente comemorative, expoziţii etc. Anton Pann,
inegalatul antologator al muzicii noastre lăutăreşti de-acum un veac şi jumătate, este o figură-
emblemă a marelui oraş oriental. Cititorii vor avea dinaintea lor, după foarte multă vreme,
textele şi muzica, în transcriere veche şi modernă, într-o ediţie integrală (Spitalul amorului sau
Cîntătorul dorului, Editura Compania, 2009). Maneliştii de azi vor putea cînta în fine maneaua
de altădată, cea simplă, frumoasă, pornită dintr-un adevărat sentiment.
Pentru cititorii Anuarului propunem aici cîteva strofe din faimosul Spital.
P.R.
ANTON
PANN
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Omul a înviat
Şi l-am expus pe Kahlil ca un drapel
fiindcă înțelepciunea naște înțelepciune
și ea lunecă din cer,
picătură tulburată a cascadei
aruncată în clipele fericite,
şi apoi s-o simt în păr
cu capul plecat
în acelea triste - Sufi
Noe şi arca lui, Cerul n-are pereţi
salvat din revărsare.. şi eu simt securea lunii
Vârsta te sapă pe față în valva
ca o lepră, care transmite vraja;
ce evenimente te lapidează acum, călugărul vorbește maghiara
redus la tărâța de moară şi este grec profilul lui,
şi nu e deja Timpul Visului, acum mă aștepți,
leagănul sufletului? trotuarul are gust de sare,
Culesei lemne de cedru eşti pe un fir mistic,
şi aura care mă învelește țară uitată
pe un covor de spini unde deschiseră ușile
al văii umbroase, dar şi eu respirai
un recitant, tămâia
esență care este, trup, unei nopți luminate
efect în lanţ de dans.
al infinitei specii. Fiecare creatură recitantă..
desprindere...
POEME PUFOASE
Cântec popular Pastel Frică
La cincisprezece ani
Prin Rai alergând, Scoica sânilor tăi Furi primele mere -
Coborând, Era sfântă ca luna În sâni le ascunzi.
Pe asternutul de vânt, Culoarea lor albă Bagă vecinii de seamă.
Sânii tăi tremurau. Era precum spuma La şaptesprezece ani
Undele lor mã loveau, La marginea mării. Văd şi eu
Mã trânteau la pãmânt. Că ţii ascunsă în sân
Privirea vecinilor.
La optesprezece ani
Mergi la piaţă :
Nu vinzi acolo nimic,
Dar te întorci bogată
acasă.
Bogăţia ta aspră
Ne umple de frică.
Baki Ymeri
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Proștii
— Aşa, aşa, grăbiţi-vă, să nu vi se întâmple
ceva...
Dumnezeu să v-ajute!...
Dar Nicolae n-o mai auzi. Ieşise repede din
ogradă şi o apucase cu paşi voiniceşti pe uliţa
ce se întindea ca un brâu albineţ printre casele
pitite în noaptea de păcură. În urma lui,
feciorul tăndălea, ca un mânz trudit, ciulind
urechile şi uitându-se, când în dreapta, când
în stânga, parcă i-ar fi fost frică să nu se
năpustească cineva asupra lor.
În colţul ulicioarei ce ducea la gară,
felinarul funinginit împrăştia o lumină
gălbuie, mucezită. Urmele pervazurilor se
tolăneau răşchirate ca degetele unei mâini
uriaşe şi se pierdeau îndată în beznă.
— Taci, că-i bine! răsuflă Nicolae, oprindu-
se oleacă sub felinar.
— Oare n-o fi trecut? bâlbâi feciorul, ca să
Când să iasă Nicolae Tabără din casă, se zică şi el ceva.
poticni în prag şi cât p-aci să se prăvale cu — Da de unde! Doar l-am fi auzit şuierând,
desagii de-a umăr, cum era. făcu bătrânul cu mândrie, urnindu-se iar
— Bagă de seamă, bărbate, îi zise nevastă- înainte.
sa cu glasul răguşit de spaimă, bagă de seamă Gara era pustie toacă. Numai într-un ochi
să nu păţeşti ceva, că asta nu înseamnă bine! de fereastră clipocea flacăra bolnavă a unei
— Ia taci mulcom, măi drace, nu-mi tot cobi lămpi de veghere. Cele trei perechi de şine
a rău, mormăi ţăranul necăjit, bojdicăind până licăreau, ca nişte dungi de argint, sub pâlpâirea
în mijlocul ogrăzii. Da ce să păţesc? urmă apoi luminii chircite.
mai răspicat. Numai voi s-aveţi grijă să nu-mi — Bine că ne vedem aici, blogodori Nicolae
ticluiţi vreo poznă până ce ne întoarcem noi... Tabără, scârjâind prundişul peronului cu paşii
Să fii cu ochii în patru la pologul cela din săi apăsaţi. De-acu poate veni când i-o plăcea,
livadă, să nu-l laşi să vi-l mănânce toţi câinii!... că nu mi-e frică...
Mai boscorodi el vreo trei vorbe, apoi îşi Dibuiră amândoi prin întuneric, căutând
scoase pălăria de paie zdrenţuită, îşi făcu vreun locşor unde să se adăpostească până va
cruce, închinându-se ca la mătanie, şi rosti sosi trenul. Feciorul, mai îndrăzneţ, se apropie
domol: de uşa sălii de aşteptare şi puse încetinel mâna
— Doamne-ajută!... pe clanţă. Era încuiată. Zări în stânga uşii o
Pe urmă îşi îndesă pălăria în cap, tuşi de bancă, o pipăi cu băgare de seamă, parcă s-ar fi
două ori, scuipă ascuţit şi se întoarse spre gândit să se aşeze sau nu, stătu o clipă la
feciorul său, care aştepta somnoros deoparte: îndoială şi în sfârşit se lăsă alături pe lespedea
— Hai, băiete, să pornim, să nu întârziem!... de piatră dinaintea pragului. Bătrânul îşi
Femeia, luminându-le din prag cu felinarul, alunecă sarcina pe bancă şi se cocoloşi şi el
adăugă şi ea, cu mintea ei cea proastă: lângă fecior.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
— Pesemne-i cam devremior, se scânci
feciorul într-un târziu cu glas potolit.
— Pesemne... Om aştepta, ce să facem?
răspunse Nicolae obosit.
Şi de-acum amuţiră amândoi. Priveau duşi
încoace-încolo, se aşezau mai bine pe lespede
şi gemeau înăbuşit, în răstimpuri, parc-ar fi
fost strânşi în curele.
Cerul se mai răzbunase. Pete vinete-şterse,
presărate rar cu stele, se deschideau prin
volbura neagră de nouri. Şi întunericul începu
a se limpezi. De jur împrejur linii spălăcite,
nehotărâte, tremurau în beznă. Coamele
dealurilor din faţă, ca un tăiuş de fierăstrău
uriaş şi hodorogit, se desenau din ce în ce mai
lămurit pe pânzişul cenuşiu al văzduhului, iar
deasupra lor coroanele plopilor bătrâni de pe
ţărmul Someşului se ridicau negre, ca nişte
mâini ameninţătoare. Gâlgâitul trudit al apei
rătăcea prin aer ca tânguirile neînţelese ale
unor oameni prăpădiţi de nevoi.
Flăcăul se cotoşmăni mai bine pe lespede,
îşi aduse genunchii până la nas şi,
cuprinzându-i cu amândouă braţele, bâigui
scurt şi mustrător:
— Nu mai vine...
— Nu, tuşi Nicolae, scotocind în chimir
după lulea. Aprinse şi începu a pâcăi alene,
nepăsător, scuipând des şi ţâşnitor printre
dinţi.
Gara cu magaziile ei sure prinse a se
dezbrăca de întuneric. Un vânt aspru, tomnatic
vâjâia prin porumbiştea dimprejur, scutura
stăruitor olanele coperişurilor. Iar peste linie,
ascunsă sub sălciile zăvoiului, hruba de nuiele
a hamalului răsări şi ea, trezită din somn, cu
ochiul ei roşu, plâns şi ars de sărăcie.
Dinspre târg, deodată, se desluşi zgomotul Şi iar mocniră, acuma tustrei, oftând şi
unor paşi târâţi, greoi, însoţiţi de gemete gemând în răstimpuri, cum fac ţăranii când nu
înfundate. Feciorul ridică fruntea şi trase cu mai ştiu ce să vorbească. După o bucată de
urechea. vreme, un felinar verde ieşi din cocioaba
— Vine cineva... zise înăbuşit. hamalului. Lumina gâtuită se bălăbănea
Portiţa zăplazului scârţâi prelung şi o babă necurmat, dispărea şi iar se vedea.
gârbovită ca un gânj, cu faţa zbârcită ca o hribă — Aha, tresări flăcăul, de-acu îndată
uscată, se apropie de drumeţi. soseşte.
— Oare n-am întârziat, oameni buni? Felinarul se mări din ce în ce şi pe urmă se
întrebă dânsa îngrijorată. desluşi şi chipul negru, bărbos, al hamalului.
— Nu, lele, nu, murmură Nicolae cu pipa — Să dea Dumnezeu bună dimineaţa, făcu
între măsele. Da până unde? adăugă apoi cu Nicolae trăgănat şi smerit, sculându-se şi
jumătate gură, în vreme ce baba se ghemui pe dându-se la o parte.
bancă, gâfâind ca un dobitoc trudit. — Noroc, bombăni scurt hamalul.
— Până la Beclean, răspunse ea piţigăiat, — Oare vine degrabă, domnule? întrebă şi
ştergându-şi obrajii cu mânecile cămăşii. baba, apropiindu-se un pas spre hamalul care
Numai până la Beclean... A, vai de sufletul înjura, necăjindu-se să potrivească cheia în
meu, ce-am alergat!... Mă temeam să nu broasca uşii.
întârziu, Doamne fereşte, de năprasnicul ăsta — Ce-mi tot dârlâieşti aici, babo? Ce-mi toci
de tren, că mi s-a părut că-l aud şuierând când capul şi dumneata? Nu cumva ţi-ai ţinea gura?
eram pe la biserică. Uuf! Toată-s un lac de se răţoi deodată hamalul, semeţ în sufletul său
apă... Şi dumneavoastră-l aşteptaţi? rânced că poate certa şi el pe cineva care-i mai
— Îl aşteptăm şi văd că nu mai vine... slab decât dânsul...
— Vă duceţi departe? Apoi, încetul cu încetul, gara se dezmorţi.
— Ba nu... Până la Salva... Prin săli, pe peron, luminile lămpilor începură
— Apoi ce să faci? Cată să ne sfărmăm şi să a răspândi raze palide, cârcălite, care tremurau
ne izbim, dacă vrem să trăim în pârdalnica asta şi se îngrămădeau pe feţele încreţite ale celor
de lume... Aşa... Ce să facem? ce aşteptau. Pe ulicioară, se auzeau tot mai des
leopăiturile paşilor grăbiţi. Când şi când,
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
uruitul roţilor unei trăsuri înjunghia văzduhul, Îl înşfăcă pe Nicolae scurt de guler şi-l
se iuţea apropiindu-se şi se tăia scurt; urma bruftui îndărăt, apoi, întorcându-se către un
gâfâitul cailor trudiţi, vorbele repezi, aruncate domn îmbrăcat bine, se ploconi zâmbind:
din vârful limbii, ale celor ce soseau...
Acuma sala de aşteptare gemea de lume.
|ăranii, cu feţele supte, cu umerii obrajilor
ieşiţi în afară, cu barba şi mustăţile zbârcite, se
îmbulzeau de-a valma printre muncitorii
spâni, cu obrajii ca cenuşa, îmbrăcaţi în straie
nemţeşti murdare şi ferfeniţite.
Apoi deodată, dintr-o odaie vecină, şeful
gării ieşi somnoros, bosumflat, învăluit într-o
manta groasă, şi intră în birou trântind uşa. Se
certase cu nevastă-sa, fiindcă îl sculase mai
devreme cu cinci minute, şi acuma era furios
pe toată lumea. Printre oamenii din sală se
răspândiră ca fulgerul şoaptele: “Biletele! Vine
ăl ce dă bilete!... Haideţi la bilete!” Şeful însă se
plimba plictisit, încoace şi încolo, cu ochii
jumătate închişi, pe urmă se opri, se întinse de
câteva ori de-i pocniră oasele, îşi aruncă
privirea spre ceasornicul din perete şi se repezi
pe peron, unde prinse a trece în revistă pe
pasagerii care tropăiau din picioare, zgribuliţi
şi rebegiţi de frig.
În sfârşit geamul ghişeului se deschise şi pe
marmora soioasă începură a zângăni banii
azvârliţi în pripă. Nicolae Tabără cu feciorul
său se umeriră şi dânşii de zor spre rampă,
strângând în pumnii încleştaţi paralele
umezite de sudoare. Dar un vardist coşcogea
se răpşti la el, aţinându-le calea:
— Unde vă burduşiţi, he? Nu puteţi aştepta
până vă vine rândul?... Ei, drăcia dracului!...
— Poftiţi, domnule, poftiţi
înainte!...
...Din depărtare un şuier
prelung şi răguşit spintecă aerul.
— Vine, vine! fierbea lumea
neliniştită, îmbâcsindu-se în
ruptul capului spre ghişeu.
— Fă-ţi bunătate, domnule, şi
ne dă două până la Salva, că ne
lasă aici maşina! stărui Nicolae
Tabără din dosul rampei,
întinzând mâna cu gologanii
peste capetele oamenilor.
— Gura, prostule! îl împunse
şeful, morocănos, aruncându-i o
privire cruntă şi dispreţuitoare,
apoi închise repede ferestruica.
|ăranii se holbară uluiţi unul la
altul.
— Cre' că nu ne dă? se auziră
printre dânşii câteva voci pline de
spaimă, în vreme ce o buduhaiţă
de femeie limbută striga în gura
mare:
— O, bată-l scârba să-l bată, că
mânios l-a mai făcut Dumnezeu!
Şeful, însă, se duse numai la
aparatul telegrafic, unde bocăni
de două ori, pe urmă iar se
întoarse la geam.
Şi trenul se apropia mâncând
pământul. Scârţâitul sfâşietor al
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
roţilor, pufăitul obosit al locomotivei se topeau văd, izbucni şeful strâmbând din nas, apoi
într-un răzbubuit surd, aspru, care creştea trânti geamul şi scuipă cu greaţă.
mereu. Apoi repede intră în gară şi se opri Nicolae Tabără stătu o clipă nemişcat,
brusc. Conductorul sări jos cel dintâi şi urlă clătină încetinel din cap, întrebător şi
hodorogit: nedumerit, pe urmă ieşi sprinten, urmat de
— Năsăud... o minutăăă! fecior şi de babă. Când ajunseră pe peron,
Câţiva călători coborâră grăbiţi, luptându- auziră glasul ascuţit al conductorului:
se să străbată printre cei de pe peron, care — Gataaa!
năvăliră furtunatic asupra vagoanelor. Se repeziră tustrei înainte, spre locomotivă,
— Unde mergeţi, proştilor? răcni apoi la mijlocul drumului îşi luară seama şi se
conductorul către ţăranii care alergau zăpăciţi întoarseră.
în sus şi în jos, neştiind unde să se urce. Nu — Urcă-te, mă, urcă-te, bătu-te-ar
acolo, mă! Mai la vale, prostule, mai la vale-s Dumnezeu să te bată, prostule! zbârnăi prin
vagoanele pentru boi! aer vocea aspră a conductorului.
Conductorul striga şi zâmbea mulţumit în Nicolae se avântă pe scările unui vagon în
sine că a spus o glumă minunată. Când şi când, ale cărui ferestre zărise capete de ţărani. Se
arunca priviri pline de înţeles unui domn căţără de clanţă şi o smuci cu putere, dar uşa
bondoc, care se uita la dânsul şi-l asculta cu un nu îngădui. Şi trenul şuieră prelung şi începu
surâs de admiraţie pe buze... a bubui şi a fosăi.
La ghişeu lumea se rărise de-a binelea. Abia — Urcaţi-vă, mă, urcaţi-vă! fulgeră din nou
vreo câţiva ţărani bătrâni şi slăbănogi mai conductorul, bâţâind din mâini şi din picioare.
forfoteau şi se înghesuiau, parc-ar fi stat pe Bătrânul se dădu repede jos şi se azvârli la
jăratic. Nicolae cu feciorul şi cu baba, care altă uşă, în vreme ce trenul începu a înainta
acum se ţinea de dânşii ca scaiul de oaie, vuind, iar baba se bocea amarnic, frângându-şi
alergând neîncetat de la un capăt al rampei la mâinile. În clipa aceea însă conductorul se
cellalt, priveau rugători în răstimpuri la năpusti ca un viespe asupra lui Tabără, îl
vardistul care le răspundea printr-o încruntare înhăţă de după cap, îi trânti un pumn în ceafă
din sprâncene şi la şeful care ţăcănea biletele şi-l îmbrânci pe scări la vale... Feciorul cu baba
şi-i măsura cu suliţe de dispreţ când din stăteau deoparte ca doi pociumbi şi se uitau cu
întâmplare îi cădeau înaintea ochilor. În cele ochii sticloşi de spaimă.
din urmă însă ajunseră şi ei la ferestruică. — Să vă sculaţi mai devreme, putregaiule,
— Două până la Salva, zise Nicolae pleoştit, şi să nu mocoşiţi, fire-aţi ai dracului să fiţi,
numărând gologanii unsuroşi pe tabla albă de răcni conductorul, dispărând într-un vagon.
marmoră. Nicolae Tabără se prăvăli grămadă cu
— Altă dată să te înveţi minte, mojicule, îi obrazul în prundiş şi sângele îl prididi pe gură
sâsâi şeful aruncându-i biletele. şi pe nas. Şi aşa rămase un dram de vreme,
— Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne neclintit ca un mort. Creierii îi vuiau, iar
năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi sufletul îi sângera şi-l durea mai straşnic ca
suntem proşti, păcatele noastre... Pesemne, aşa rănile feţei. Apoi se ridică încetinel,
ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi clătinându-se pe picioare, îşi şterse sângele cu
nepricepuţi, păcatele noastre... Da’ poala cămăşii şi aruncă o privire mută în urma
dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că trenului, care se pierdea în ceaţa zorilor. Un val
sunteţi oameni învăţaţi şi... amar de vorbe îi răsări în suflet, dar buzele lui
— Hai, pleacă d-aici, să nu te mai aud crâmpoţite de-abia putură rosti oftând:
flecărind! Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă — Nu v-ajute Dumnezeu sfântul!
Printre nourii bolbocaţi în
văzduh, la răsărit, o trâmbă de
lumină cireşie se zvârcolea şi se
înteţea. Tabără îşi avântă povara în
spinare şi porni încet înainte pe o
cărare spinoasă, cu capul plecat, cu
inima urnită, iar feciorul şi baba,
tăcuţi şi îngânduraţi, îl urmară
pârjol. Din noianul negru de nouri,
însă, soarele scăldat în sânge îşi
înălţa biruitor capul şi împroşca în
feţele drumeţilor o beteală de raze
purpurii…
Ilustrații din
Galeria pictorului Mircea Zdrenghea
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Politica zilei
[Sindicaliştii şi intelectualii]
Nae Ionescu
întrucât sunt gânditori sociali, intelectualii nu
sunt de sine stătători şi nici nu pot constitui o
grupă aparte, cu idealuri şi cu revendicări
proprii. Între intelectuali asemănările sunt
formale. Toţi exercită acelaşi meşteşug, al
gândirii. Dar pe câtă vreme în celelalte
meserii rezultatele obţinute sunt identice – tot
ghete, sau tot scaune, sau tot haine –, la
intelectuali, deşi rezultatul este tot ideea,
această idee are particularitatea că nu este în
conţinutul ei pretutindeni identică. Una va fi,
în adevăr, semnificaţia şi valoarea unei idei,
alta semnificaţia şi valoarea alteia. Şi tocmai
divergenţa drumurilor pe care le urmează
ideile în înfăptuirea lor este pricina pentru
care intelectualii nu pot avea revendicări
comune şi nu pot constitui o clasă de sine
stătătoare. Căci, să nu se uite, ideea nu se
poate analoga cu un fabricat gata. Ea nu e în
adevăr gata decât atunci când s-a realizat, cu
[…] Pentru pregătirea noii ordini sociale, alte cuvinte, când, recunoscându-i-se
sindicalismul preconizează şi realizează calitatea de « ideal », s-a trecut la înfăptuirea
organizarea sindicatelor. Sindicatele sunt ei. Iată de ce intelectualul nu e de sine
asociaţiuni profesionale, constituite pe stătător, ci va trăi întotdeauna în funcţie de
principiul muncii (în sindicate nu intră decât acel grup social care va fi mai în măsură să ia
lucrătorii) şi diferenţiate după criteriul asupra lui şi să ducă la bun sfârşit realizarea
meşteşugului pe care fiecare îl exercită. planurilor de reformă sau a idealului de viaţă
Idealul ar fi ca toţi lucrătorii unei anumite al intelectualului respectiv. Aceasta însă ar
meserii să intre în sindicatul respectiv. îndreptăţi numai în foarte mică măsură lipsa
În faţa imposibilităţii de a realiza acest de interes a sindicalismului pentru
deziderat, sindicalismul ţine să-şi afirme un intelectuali. Teama sau mai degrabă
punct de vedere caracteristic şi închizând – neîncrederea faţă de intelectuali are pentru
după cum vom vedea mai târziu – însemnate sindicalişti şi alte rădăcini. Principiul
consecinţe. Şi anume : faptul că un sindicat
nu poate cuprinde în practică totalitatea
muncitorilor respectivi nu primejduieşte
puterea ofensivă a sindicatului ; căci
hotărâtor nu este numărul, ci calitatea
membrilor lui. Aşa că, de unde până acum
democraţia, care se sprijinea pe principiul
majoritar, urmărea cu toată stăruinţa
câştigarea unui cât mai mare număr de
aderenţi, sindicalismul afirmă dintr-o dată că
nu are neapărată nevoie de mulţime ; că
mulţimea este, fără îndoială, un element care
nu poate fi dispreţuit ; dar că – la urma
urmelor – o mişcare, mai ales la începutul ei,
se poate lipsi de număr ; absolut
indispensabilă îi e însă calitatea. Să
accentuăm însă că această calitate a
lucrătorului nu este acelaşi lucru cu cultura
intelectuală şi, mai ales, nu este identică cu
aşa-numita intelectualitate. Căci, departe de
a-i căuta cu orice preţ, sindicalismul mai
degrabă evită pe intelectuali. Şi aceasta
pentru mai multe motive. Între altele, pentru
că s-a dovedit că, acolo unde apare,
intelectualul joacă un rol oarecum de parazit.
O spune sindicalismul. Dar, trebuie să o
recunoaştem, nu tocmai pe nedrept. Într-atât Mișu Popp, Tatăl pictorului citind
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
fundamental şi marea mândrie a sau superioare, pentru că singurul criteriu de
sindicalismului e că el este o mişcare naturală. valorificare este necesitatea acelor meserii
Tot ce se întâmpla în şi prin sindicalism e în pentru bunăstarea organismului social. Din
ordinea lucrurilor să se întâmple. Teoria acest punct de vedere, existenţa tuturor
sindicalismului nu este o construcţie meseriilor e egal necesară, atât cât
dialectică, ci doar sistematizarea convenabilă corespunde unei funcţiuni sociale normale.
a unor concluzii pe care le impune situaţia de Acesta e aşa-numitul principiu al
fapt. Într-o asemenea situaţie, intelectualul convertibilităţii profesiunilor. Calitatea nu
nu poate fi dorit. El se lasă prea mult furat de intervine decât în aprecierea felului în care o
propriile lui idei şi e prea lesne înclinat a profesiune este exercitată ; ea priveşte
confunda construcţiile sale cu realitatea. randamentul şi calitatea rezultatelor muncii.
Unde intervine deci un intelectual se iveşte şi Diferenţierea calitativă se face deci înăuntrul
primejdia unei intervenţii în mersul normal al sindicalismului nu pe meserii, pe clase sau pe
lucrurilor, care fără îndoială poate promova, orice grup în genere, ci pe persoane. Cu aceste
dar poate şi falsifica evoluţia firească a persoane calitativ diferenţiate contează
societăţii. Acesta e deci un al doilea motiv de sindicalismul. Dacă intelectualii renunţă la
neîncredere. Şi mai e unul, poate cel mai prezumţia lor de meserie superioară, dacă
însemnat. Meseria de intelectual este foarte admit principiul convertibilităţii şi se supun
deosebită de celelalte ; îndeletnicirea zilnică unei selecţiuni individuale, conlucrarea cu ei
cu ideile este o muncă ceva mai rafinată, un e asigurată. Dacă nu, sindicalismul se poate
meşteşug mai subţire, care foarte uşor naşte lipsi de ei.
prezumţia unei deosebiri de calitate şi a unei Aceasta poate să fie numai o pretenţie a
ierarhizări a meseriilor în favoarea sindicaliştilor, dar poate să fie şi mai mult
intelectualilor. Aceştia sunt înclinaţi a se decât o simplă pretenţie. Căci să nu uităm :
socoti întotdeauna de o altă esenţă cu ceilalţi sindicalismul a trăit, de fapt, pînă astăzi mai
muncitori, prin preocupările lor şi prin mult fără intelectuali. Era, de altfel, şi firesc :
factura lor sufletească. Acolo unde se iveşte, dacă în adevăr sindicalismul e în ordinea
intelectualul pretinde întotdeauna pentru el normală a lucrurilor, el se desfăşoară
rolul de conducător. Dar aceasta ar duce oarecum de la sine. Un proces natural nu
fatalmente, şi în viitoarea organizare, la o poate fi oprit ; el poate fi întîrziat numai sau
diferenţiere înlăuntrul societăţii ; şi anume la poate fi chiar promovat, după împrejurări ;
monopolizarea conducerii de către o anumită dar oprit pur şi simplu, nu. Intelectualii au
categorie de oameni. Ceea ce, evident, nu ceva de învăţat de aci. […]
înseamnă deloc rezolvarea problemei, care
pentru sindicalism este desfiinţarea
funcţiunii opresive a statului. Situaţia ar fi
în adevăr aceeaşi, cu singura deosebire că
noii conducători s-ar alege numai dintre
intelectuali. Însemnează aceasta că
sindicalismul e în duşmănie declarată cu
intelectualii ? Nu. Sindicalismul recunoaşte
valoarea intelectualilor şi necesitatea
existenţei lor ; între altele şi pentru că nu
poate nega utilitatea absolută a aşa-
numitelor funcţiuni generale în orice
întreprindere, funcţiuni care sunt îndeplinite
de intelectuali. Ceea ce contestă sindicalismul (din « Sindicalismul », prelegere publică a
este însă valabilitatea actualelor criterii de lui Nae Ionescu la Institutul Social Român din
ierarhizare. Nu se poate vorbi – crede 11 martie 1923, editată în Doctrinele partidelor
sindicalismul – de meserii calitativ inferioare politice, Cultura naţională, Bucureşti, f. a.)
Condeie
Susţinerea tinerilor este o prioritate pentru mine, în calitate de redactor-șef al săptă-
mânalului Vorba. Este onorant să publicăm, pe lângă numele consacrate, condeieri mai noi.
VORBA a susţinut dintr-un început tinerele talente; în 2012 am plecat la drum cu o echipă de
tineri ce numai ziaristică nu făcuseră, apoi cu competență şi şansă am continuat dând
posibilitatea lansării și perfecţionării în domeniile în care sunt talentaţi, fie că este vorba despre
literatură, istorie, pictură, matematică, IT, sport sau muzică. Sunt mândru de toţi tinerii pe care
i-am susţinut şi am mare încredere că vor reuşi să ridice rangul Vorbei. Ei sunt aceia ce ne vor
reprezenta, pe noi orăștienii și țara noastră, pe podiumurile sau pe scenele internaţionale.
Vă invit să citiţi textele acestor tineri, aici:
DO
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Terchet Narcis Dorel
Cu două mâini
Oare pot să scriu cu două mâini de-odată?
Cu una să frâng cerul cu alta să-l refac
Sau viața zăpăcită de degete nebune
Să pot fără uimire cu îngeri s-o îmbrac
Adolescentul, acces
interzis
(sau Jurnalul unui suflet
neînțeles)
Mirela Moldovanu
Auzim destul de des cât de greu e să fii
adult, cât de mari sunt greutățile ce apasă pe
umerii lor, câte griji, câte responsabilități și
câte probleme se adună în jurul lor,
copleșind-i de multe ori. Toată lumea îi
compătimește pe adulți, dar nimeni nu
aruncă o privire către sufletele
adolescenților. Toți cred că pe ușița
sufletului unui adolescent există semnul
„Interzis” sau, mai grav, „Nu deranjați”,
deci toți socotesc inutilă o privire mai atent
aruncată spre interiorul lui.
Nu știu ei că de fapt, sub iluzia semnului
Gesi Filip, Visare ce pare categoric, a semnului care impune
păstrarea unei distanțe, se află o plăcută, pe
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
care scrie cu litere mari, înmuiate în dulci Temerile noastre nu sunt refuzuri, scuze
și mute rugăminți „Poftiți, vă rog!”. Dar sau lenevie. Temerile noastre nu sunt decât
puțini adulți reușesc să treacă peste asta, reţineri ale sufletelor noastre, ce nu-și
mulți împotmolindu-se la intrarea în acest doresc decât să fie liniştite, fără să fim
labirint infinit de sentimente. Rămânem avântaţi în locuri sau lucruri ce ne pot
astfel o problemă pentru restul lumii, un tulbura fiinţa. Micile noastre ieşiri din
mister, care în ochii lor, refuză să fie cuvântul sacru al părinţilor nu înseamnă
elucidat. Dar dorința noastră este de a fi altceva decât dorinţa de a simţi că anii
înțeleși! adolescenţei nu se rezumă doar la teme,
Atunci când suntem îndrăgostiți, să fim pauze și calculator, ci și la o doză minimă și
priviți cu melancolie, cu bucurie sinceră și acceptabilă de nebunie, care ori ne oferă
înțelegere, nu să fim etichetați „aerieni” amintiri frumoase și dragi, ori lecţii de viață,
„uituci” și „neatenți”, iar fluturii noștri din valoroase în viitorul (prea) apropiat. Poate
stomac să nu fie luați doar ca un sentiment lăsăm impresia că noi niciodată nu învăţăm
închipuit sau poate cine știe... o simplă din greşeli, dar credeţi-ne, nu e aşa.
„chiorăială de maţe”, să fie luaţi drept o Învăţăm, păstrăm morala, dar unii dintre
dovadă a sentimentelor noastre pure, noi, dacă nu chiar toți, le repetăm doar
inocente și lipsite de orice alte pentru a vedea dacă acţiunile noastre pot
interese.Vrem să fim înţeleşi atunci când primi alte perspective și alte repercusiuni.
suntem trişti sau părem nefericiţi, fără Așa că, dragă cititorule adult, înainte de
vreun motiv anume și, în loc să fim a ne mai privi doar ca pe nişte „adolescenţi
catalogaţi drept „mofturoşi” sau „fiţoşi”, să imposibili”, mai încearcă o dată, cu
fim mângâiaţi pe creştet și pe fruntea prea blândeţe, la uşa magică a sufletelor noastre
devreme încruntată, care poate s-a izbit și vei vedea că înţelegerea, răbdarea și
prea uşor și de prea multe ori de mă-sa, iubirea ta sunt cheia către comoara de
macinată și ea de marile întrebări : „Și sentimente, gânduri și bucurii ale
mâine? Ce fac mâine? Dar mai departe? Și adolescenţilor ce abia aşteaptă să fie
visele mele? Ce se va întâmpla cu ele? Of... descoperite! Toţi aşteptăm să sune
și iar of, (suflete) Măria Ta! - îmi vine să-l clopoţelul de la intrare, să înţelegem că ne
parafrazez pe Sadoveanu...” caută cineva, că vrea să ne vadă, să ne
cunoască, într-adevăr...
OCTAVIAN GOGA
[Măi crîşmare Niculaie...]
Măi crîşmare Niculaie,
Ce mai zici de lumea asta ?
Dumnezeu să-ţi ţie vinul,
Şi norocul, şi nevasta !
Comedia zilei
Gulerele albe, ciocoii recenţi
Adrian Năstase, Bombonel cel Vechi, are profilul unui ciocoi rezultat din Revoluţie ? Dar
Adriean Videanu ce-ar fi ? Neo-Bombonelul marmurei şi al bordurilor ? Dar domnii clujeni,
Emil Boc şi Vasile Dâncu, n-or fi şi ei tot niște ciocoi născuţi ca Venus din spuma toxică a
Revoluţiei ? Şi Ion Iliescu, uitat din cealaltă revoluţie, şi Traian Băsescu, anticomunistul recent?
O ţară de Dinu Păturici, unii mari şi alţii mici. Şi de tot felul de pseudo-patricieni. Toţi cu gulere
albe.
Cezar Bolliac (1813-1881), marele ziarist de la mijlocul secolului al XIX-lea, om politic,
scriitor, merită să fie redescoperit, recitit. Ciocoii din revoluţie - o sinteză politică în versuri,
magistrală - ne ajută, la mai bine de un secol şi jumatate de la scrierea ei, să ne înţelegem
contemporanii.
P.R.
Ciocoii din revoluţie
Num-opinca, sărăcuţa,
Numai ea nu ne-a-nşelat, Şi noi, tot cu evanghelii
Numai dînsa, ea micuţa, Din balconuri predicam ;
Numai ea nu ne-a trădat ; Tot spuneam parascovenii
Dar ciocoii guleraţi Şi-i iertam, ne împăcam ;
Sînt la inimă spurcaţi. Dar ciocoii guleraţi,
Ei rînjeau că-s rău spurcaţi.
Ei intrau să fure sume
Şi la ruşi să-şi facă rost.
Ca să-i spui pe toţi pe nume, Cînd venir-apoi muscalii, —
Voi nu-i ştiţi cîţi au mai fost? Agi, spătari şi controlor !
Nu ştiţi că au fost spurcaţi Alţii — mîrleo ! fug cu banii.
Toţi ciocoii guleraţi ? Turcii pradă şi omor.
Şi ciocoii guleraţi
Că eu bine-am spus, săracu ; Rîd de noi că stăm legaţi.
Eu v-am spus numaidecît Th. Aman,
Că n-ai să te-mpaci cu dracu, Cezar Bolliac
De i-ai face orişicît : Toat-opinca-n puşcărie ;
Toţi ciocoii guleraţi Toţi legaţi, săraci lipiţi,
Sînt la inimă spurcaţi. Zac în ploaie pe ghimie,
Pribegesc proscrişi, goniţi,
Ba c-om face, ba c-om drege, Iar ciocoii guleraţi
Ba s-avem şi pe boier ; Rîd de noi că-i credem fraţi.
C-o fi bun de-l vom alege
Pin guvern, pin minister. Num-opinca, sărăcuţa,
Dar ciocoii guleraţi Numai ea nu a furat ;
Au fost, cum am zis, spurcaţi. Numai dînsa, ea micuţa,
Numai ea nu a trădat.
Că-ncepur-a face fracţii Iar ciocoii guleraţi
Ş-a lega pe opincari : Sînt spurcaţi şi veninaţi.
Într-o lună,-n trei reacţii,
Ne-au scăpat ăi măcelari. Cezar Bolliac
Că ciocoii guleraţi Braşov, 10 decembrie 1848
Sînt la inimă spurcaţi.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Impresiile de călătorie ale unui englez
prin Transilvania
Adrian Secui
Andrew Archibald Paton (1811, Edinburgh Acesta a fost sălaşul şi satul unui nobil de
- 1874, Ragusa1) a fost unul din cei mai buni ţară valah, un loialist, numit Nopcsa, a cărui
cunoscători ai Europei de sud-est ai vremii lui. casă a fost atacată şi jefuită de secui4, iar
Îndeplineşte diverse funcţii în aparatul distrugerea desăvârşită de proprii săi
diplomatic englez din Siria, Egipt, Grecia sau conaţionali.
Serbia. Ca diplomat și corespondent de presă Cititorul să nu-şi închipuie că cele
călătoreşte mult în Orient și estul Europei, povestite, legat de Zam, a fost un caz izolat de
ajungând în Transilvania în iarna anului 1849- distrugere. Războiul din Transilvania a fost un
1850. A. A. Paton intră în Transilvania dinspre război al bordeiului împotriva castelului, al
Arad, călătoreşte pe valea Mureşului, trece pe unei rase împotriva altei rase, un război care
la Zam unde întâlneşte un tablou dezolant. cu politica - de care o fi fost ea, liberală sau
Regiunea și zonele înconjurătoare au fost conservatoare - a avut puţin de-a face. În
devastate în timpul luptelor din iarna lui 1848 timpul călătoriei de trei zile, de la intrarea în
- primăvara lui 1849 și nu au mai avut timp să Transilvania şi până la sosirea în Sibiu, n-a fost
revină la normal. casă izolată, mic cătun sau han de la marginea
Ajunge la reşedinţa2 unui nobil român drumului pe care să nu le fi găsit distruse."
Lăszlo (Vasile) Nopcsa3 aflată în ruine după Urmează o scurtă digresiune în care autorul
distrugerile suferite în timpul luptelor și a încearcă să explice cauza războiului "bordei
jafului comis de un un grup de honvezi secui împotriva castel" prin prisma diferenţelor şi
din armata revoluţionară maghiară. inechității sociale dintre daco-romanii
„Cititorul să îşi imagineze valea Mureşului, majoritari şi maghiarii ultranaţionalişti.
nu alungită într-o vale strâmtă dintre munţi, ci Următorul oraş în care ajunge este Orăştie.
întinzându-se într-un larg amfiteatru; vârfuri "A fost oraşul Szászváros, numit dealtfel şi
abrupte de munţi și prăpăstii înconjurate cu Broos, prima aşezare întâlnită de când am
păduri de jur împrejur, parcuri și păşuni care intrat pe teritoriul saşilor transilvăneni.
coboară domol spre o luncă verde, un zid nu Obiceiurile, manierele, nivelul de civilizaţie şi
prea înalt de piatră care înconjoară o grădină educaţie ale acestor saşi sunt esenţial diferite
englezească și conacul unui nobil de la ţară, de cele ale maghiarilor sau daco-romanilor, iar
conac care aşezat pe o colină domoală această parte a Transilvaniei mai este numită
formează partea principală a întregului şi Pământul Saşilor (Saxon Land).
tablou. În spatele conacului se află un sat mic Szászváros este un cuvânt de origine
și elegant. Aici a fost o fermă, dincolo o ungurească şi înseamnă, tradus literal, oraşul
reşedinţă de vară şic, acolo erau poşta și hanul saşilor (Saxon-town). Este locuit în proporţie
ospitalier de pe marginea drumului, dar toate de două treimi de saşi şi o treime de unguri.
sunt în ruină, fără acoperiş și fără viaţă în ele; Aspectul oraşului aduce mai degrabă a burg
nici ţipenie de om într-un loc care, cu un an în german decât a oraş unguresc, şi îmi aminteşte
urmă, era o încântare pentru privitor. Conacul de orăşelele vechi de provincie din Bavaria sau
nu era doar o casă simplă de ţară, ci o reşedinţă de pe Rin, cu case tencuite şi zugrăvite
luxoasă, construită cu bun gust, judecând multicolor, cu faţade roşii sau verzi.
dupa mozaicul de pe pardoseala salonului. Saşii provin din regiunea Rinului Inferior
Nici un suflet nu putea fi văzut, nici un cântat (Lower Rliine). Deşi mai sunt numiţi saxoni
de cocoş sau muget de vacă nu putea fi auzit. (Saxons) şi vorbesc un dialect ciudat care
Doar dangătul îndepărtat al unui clopot era seamănă mai degrabă cu olandeza şi este
singurul sunet care spărgea tăcerea în care era neinteligibil pentru oamenii din Viena, dar
învăluită dezolanta scenă. totuşi este bine înţeles de către oamenii din
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
din primele bătălii ale
Călușarii din Orăștie, războiului Crimeei, bătălia de
perioada interbelică la Calafat purtată între armata
ţaristă şi turci. Aceste
evenimente au fost relatate în
cartea "Bulgarul, turcul şi
germanul" (The Bulgarian, the
Turk and the German)
publicată în anul 1855 la
Londra.
A fost ales membru al
Societăţii Regale de Geografie
din Londra (Royal Geographi-
cal Society).
Moare în anul 1874, la
Ragusa (astăzi Dubrovnik în
Croaţia).
Bibliografie: Researches on
Düsseldorf sau Nijmegen5 (Nymwegen). the Danube and the Adriatic or Contributions to
Majoritatea poartă capetele acoperite cu the modern history of Hungary and Transylvania,
căciuli de lână, rareori sunt văzuţi mergând pe Dalmaţia and Croaţia, Servia and Bulgăria. By
jos, de obicei călăresc nişte cai mici şi vânjoşi Andrew Archibald Paton F. R. G. S. Volume 2.
Trubner and Co., 60, Paternoster Row. London
cu temperament vioi care sunt specifici 1862. Book III - The Goth and the Hun, pag. 61-62.
Transilvaniei. - Wikisource.
Femeile lor nu se remarcau prin frumuseţe http://en.wikisource.org/wiki/Paton,_Andrew_Ar
dar aveau o metodă aparte de a-şi purta părul, chibald_ (DNB00)
pletele fiind împletite într-o coadă adunată pe - Dan Grecu - Jetoanele domeniului Zam.
frunte care este lăsată să atârne pe obrazul Note:
drept. 1. Astăzi oraşul Dubrovnik în Croaţia.
Oraşele lor au un pronunţat aspect 2. Este vorba de castelul din Zam, actualul
medieval, cu turnuri şi ziduri vechi, ca în spital de psihiatrie. La vremea cand A. A. Paton a
fundalul picturilor lui Callot. La Sebeş, trecut pe acolo era proprietatea lui Laszlo Nopcsa
Baron de Silvaşul de Sus (1794-1884).
următorul oraş după Orăştie, hanul era în 3. Laszlo Nopcsa a îndeplinit timp de 15 ani
urma spiritului epocii, şi peste tot în funcţia de comite suprem (föispán) al comitatului
dormitorul meu, în locul portretelor la modă, Hunedoara.
cu Rodolph, Fleur de Marie şi Maâtre d'Ecole, 4. Incendierea castelului este descrisă de Rusu
se regăseau aventurile şi peripeţiile Fiului Abrudeanu: "în ziua de 3 Noiembrie [honvezii] au
Risipitor." După ce părăseşte Orăştia, îşi atacat compania [1 din regimentul grăniceresc
continuă periplul transilvan prin Sebeş, Sibiu român din Orlat] de la Zam, au pus-o pe fugă şi s-
unde se întâlneşte cu episcopul Andrei au retras după ce au prădat castelul lui Nopcea.
Şaguna, Dumbrăveni, Mediaş, Turnu Roşu, Comuna Zam a fost atacată din nou în ziua de 2
Sighişoara, Odorheiu Secuiesc, Târgu-Mureş, Decembrie [1848, când insurgenţii au şi dat foc
castelului". Momentul ni-l descrie şi Atanasie
Turda, Cluj şi Oradea. Sandor: "Honvezii, şi cu ei şi alţi unguri [...]
Publică o serie de cărţi în care valorifică ajungând până la Zam, au dărăpănat tot palatul
cercetările şi explorările sale geografice şi lui Nopcea, ducând de acolo, cu un cuvânt, toată
etnologice. Capitolul care se referă la visteria din camere, de un preţ foarte mare, fel de
Transilvania este cuprins în cartea "Gotul şi fel de haine, mătăsuri căutătoare, argintării, etc.,
hunul; sau Transilvania, Debrecen, Pesta şi care unii şi alţii guvernali comisari le-au împărţit
Viena, în 1850" (The Goth and the Hun; or între sine, precum vorbea lumea pe atunci...".
Transylvania, Debreczin, Pesth, and Vienna, 5. Oraş în Olanda.
in 1850), apărută în anul 1851. În anul 1853
ajunge în Ţara Românească unde descrie una
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Povești săsești
Orăştie (germ. Broos, Brosz, magh. Szászváros), jud. Hunedoara
Mihaela Kloos-Ilea
Poate că nicăieri în judeţul
Hunedoara încărcătura istorică nu
este mai pregnantă ca în Orăştie
(germ. Broos, Brosz, magh.
Szászváros – în traducere Orașul
sașilor).
În anul 1999, s-au împlinit 775 de
ani de la prima atestare documentară.
Dar acești ani sunt doar o verigă
dintr-un trecut istoric îndelungat, al
cărui început se pierde în negura
vremurilor. Cele mai recente cercetări
arheologice au scos la iveală dovezi
materiale aparținând culturii neolitice
“Turdaș”, dar și epocilor ulterioare.
În inima oraşului se situează
ruinele cetăţii de pe vremuri, cu zidul
de apărare ce reprezenta un sistem de
fortificaţii medievale. Cetatea poate fi observată mai mult din interior, deoarece pe latura
exterioară, altădată şanţul cu apă al cetăţii, s-au construit locuinţe ce privează de vizibilitate
monumentul. Intrând în cetate, se remarcă cele doua biserici-surori: Biserica evanghelică și
Biserica reformată. Prima construcție aici a fost o bazilică romană cu un turn de vest, după care
a urmat o a doua construcție, în stil gotic din sec. al XIV-lea. În 1820, începe construcția Bisericii
Evanghelice (care se finalizează în anul 1823), pe o fundație nouă.
În unele variante ale legendei copiilor din Hamelin, se spune că aceștia ar fi ieștit prima dată
la suprafață la Orăștie, de aici începând întemeierea Siebenbürgen-ului.
Pe lângă vechea cetate a Orăştiei, muzeul de etnografie şi bisericile monument din secolul al
XIII-lea sau cetăţile dacice din munţii Orăştiei, sunt câteva din opţiunile turistului însetat de
istorie.
Sursa: http://povestisasesti.com/
Împrejurimile Orăștiei
Grădiştea de Munte
Cornelius Ionescu
Nu este decât o aşezare, probabil sat, ce golul alpin, culegeau zmeură, mure şi afine, pe
depinde de comuna Orăştioara de Sus. Nu mai care le valorificau la centrele din Grădiştea şi
are şcoală, nici dispensar, în locul lui este de pe Valea Anineşului, unde se puneau rapid
acum o pensiune, ceea ce nu este, de altfel, în butoaie şi direct la export. Nu se procesa
deloc rău. Până în 1918 satul era mai mare, aici nimic în ţară. Din 1803 şi până pe la 1900 a
mai funcţiona o făbricuţă de îmbuteliat apă funcţionat şi o mică turnătorie de oţel, ce
minerală. Izvorul, foarte puternic, era cam în folosea minereul local, din muntele Tâmpu. Se
dreptul magazinului alimentar. După cedarea spune că se produceau unelte agricole. Parcă
către România a Transilvaniei izvorul a fost am fi în plină demonstraţie a continuităţii pe
dinamitat, şi nu a mai putut fi regăsit, cu toate aceste locuri!
eforturile. Este posibil ca izvorul captat prin Exploatările forestiere erau însă baza
1980, la vreo 50 de metri în aval şi ceva mai economiei grădiştene. Din munte erau aduse
sus, se urca pe o potecuţă, să fie acelaşi. Ultima lemnele cu carele cu două roate, până la
dată când l-am văzut, avea un debit simbolic trenuleţul forestier ce circula atât pe Valea
şi spuneau cei
de la magazin
că a fost captat.
Nu am putut
verifica
informaţia.
Vara veneau
oameni din
toate satele din
jur, urcau până
aproape de
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
unde şi acum, când făceam şanţ în jurul
cortului, dădeam de cărbune. Am avut
surpriza să aflu de pe Internet că se mai
păstrează undeva în Orăştie, una din
locomotivele originale, dar de care şi-a
bătut careva joc şi a sulemenit-o ca pe o
curvă bătrână ieşită pe teren. Nu pot să
nu v-o prezint. Foto 1
Pe Valea Anineşului, se mai poate
admira o moară de apă. Erau peste
şapte mori şi piue pe acea vale, ceea ce
spune nu numai că aveau ce măcina şi
Grădiştei cât şi pe văile mai lungi ce se ce pune în piuă, dar şi că era ceva populaţie.
conectau la aceasta. Astfel erau sigur trenuleţe Ultima fotografie este făcută de giorgel, altă
pe Valea Rea, pe Valea Anineşului, pe Valea indicaţie nu am.
Albă şi pe Valea Tâmpului. Trenuleţul a Cum urci pe Valea Grădiştei, la nici un
circulat din 1945 până prin 1972, când a venit kilometru, dai de Gaura Nemţilor, o mină ce a
o apă mai mare, s-a stricat terasamentul şi nu funcţionat în al doilea război mondial,
l-au mai reparat. Pe porţiunea Gara Anineş – inginerul şef al minei ajutându-l pe C.
Gara Cetate am mers şi eu cu el când am Daicoviciu cu bani şi cu oameni la excavaţiile
cucerit prima dată Sarmisegetuza. Se mai de la Sarmisegetuza.
opreau pe drum, să strângă oamenii ceva Mina era de uraniu şi ca şi cele făcute
lemne şi să le bage la cazan, cu toate că era pentru sovietici, doar pentru prospectare …
făcut să meargă cu cărbuni. Depozitul De fapt şi unii şi alţii căutau aur, cine ştie după
principal de cărbuni era la Costeşti, pe islaz, ce informaţii mai vechi
Costeşti, Costeşti
Cetatea dacică
Costești-Blidaru
Cornelius Ionescu
Un sat destul de mic, ce ţine de Orăştioara Până la revoluţie, cazare practic nu era, la
de Sus, vreo 600 de oameni, care făceau naveta cabană se fereau, spuneau că este totul ocupat
la întreprinderile din Orăştie, de care-i despart inclusiv la cele circa 10 căsuţe. Trebuia să spui
18 km. Este o bază de plecare nefolosită încă că treci în fiecare an pe acolo, că n-ai avut
aşa cum ar trebui. De aici se ajunge la Cetatea telefonul lor, ca să obţii cu greu o căsuţă. Dar
Costeşti – 3 km, sau la Blidaru – 4 km pe jos, nici că-ţi dădeau numărul de telefon. Cabana
sau ca bază de “atac” pentru atingerea era ocupată de ştabi de partid şi de stat, nu le-
Sarmisegetuzei – 20 de km, pe acolo nefiind am aflat niciodată numele, toată lumea se ferea
decât o prea mică pensiune în satul Grădiştea. să li-l spună.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
În spatele cabanei era un
şanţ deasupra căruia se
instalaseră cabinele privatelor,
iar un pic mai jos, în curtea
cabanei era izvorul ce funcţiona
de pe vremea dacilor. Apa
circulă şi acum prin olanele lor,
până la bazinul de captare.
Cabana avea apă din alt izvor
de adâncime.
O dată se putea dormi şi în
sat, am încercat, am cedat o
dată ofertelor, dar a doua oară
nu am mai făcut-o. Ne-au ţinut
treji toată noaptea cu băutură şi cu ceva care ei uscat, natura funcţionează bine, şi terenul s-a
spuneau că sunt cântece. Baza de cazare reală umplut iarăşi de verdeaţă.
era islazul satului, vis-a-vis de cabană, pe care Casele din sat aveau temeliile din blocuri de
îl puteai împărţi în devălmăşie cu vacile ziua la cetate, mai târziu tencuite chiar, ca să nu se
iar noaptea cu caii şi dacă nu aveai noroc şi cu mai vadă materialul. Erau chiar şi doi lei
camioanele care apăreau din întuneric în plină andosaţi puşi deasupra unei porţi, găsiţi prin
viteză să gareze şi ele, obosite fiind după cum vreun cimitir roman, care de fapt erau un
rulau. simbol al morţii, dar cine să le spună. Acum nu
Aici am avut onoarea să fiu muşcat de o mai sunt deloc, nu cred ca au aflat ce
javră, la care mă strâmbasem şi îmi arătasem reprezintă, ci mai degrabă au găsit cui să-i
colţii fără să mă gândesc că o să mă ţină minte. vândă.
Ea venise cu o maşină şi cu doi oameni din Din Costeşti porneau şi poteci pe care erau
Deva pe care-i plimba prin iarbă. Nu le pornea mânate oile la munte. Puțin mai jos de cabană
maşina şi i-am ajutat să o impingă. Atâta i-a urcă una din Valea Stânişoarei prin Poiana
trebuit javrei. M-a apucat de un picior şi pe Rădăcinii spre Prisaca, apoi drumul ducea mai
urmă toată lumea era impacientată ce-a avut departe până la Comărnicelul şi pe toată
cu mine. Hm. Chiar aşa. Mi-au lăsat adresa, culmea Şurianului. Odată cu realizarea
dacă e vreo problemă, să ne sunăm, ei pe mine, drumurilor carosabile pe Valea Gradiştei,
sau eu pe ei. Ce să se mai întâmple? Altădată Valea Albă, Valea Godeanului şi celelalte
să nu mă mai strâmb la toate javrele, măcar să drumuri forestiere, drumurile de culme n-au
le aleg şi eu. Şi să mă vaccinez înainte de a mai fost folosite, şi au fost cuprinse de pădure,
pleca pe munte. ca şi drumurile dacice vechi, peste care dealtfel
Lângă cabană, în dreapta, era construit din se suprapun.
blocuri de BCA un kitch de forma unui castru După revoluţie locurile au ajuns pentru un
daco-roman (!) în care, stând pe nişte bănci din lung timp centru de întâlnire pentru vânzătorii
mesteceni tineri tăiaţi parcă în duşmănie, vara de cocaină şi alte alea, care se opreau în
se distrau tinerii beţivani cu bere, mici şi ţuică parcarea din faţa cabanei, puneau maşinile una
de prune, în timp ce tinerele utilizatoare de lângă alta să nu mai poată trece nimeni nici
fuste mini populare rău, se învârteau pe o măcar pe jos, şi făceau niste manevre direct din
scenă scâlciată. În restul timpului maşini
pseudocastrul era folosit cu succes ca toaletă. Afaceri mari în Costeştiul ajuns sat de
Chiciul trebuia să fie complet. Pe dealul vacanţă, Cosoneşti cum îi spun cei ce ştiu
Cetății, așa cum s-a făcut și cu Tâmpa la despre ce este vorba. Apropo, cine o fi dat
Brasov, s-a tăiat pădurea și s-au plantat brazi aprobare să se construiască pe locul castrului
argintii ce formau cifrele 2050. Brazii s-au cam de trei hectare de pe terasa de unde începe
drumul către cetate? Eu nu, în tot cazul. Eu mai
bine aş fi înlesnit drumul spre cetăţi şi spre cea
a Costeştiului şi spre Blidaru. Am auzit că pe
Valea Făeragului – denumire nouă, ce
înseamnă apă foarte repede pe care se dă
drumul la buşteni – a reuşit să se străpungă un
drum forestier spre Boşorod şi deci spre Piatra
Roşie. Măcar atât. De la drumuri forestiere
până la drumuri turistice, este cale lungă.
Inscripţionări, locuri de parcare, de campare,
izvoare amenajate, toalete, moteluri, limite de
rezervaţie, pază, chioşcuri de informare în
toate punctele comerciale. Măcar atât. Haideţi,
haideţi domnilor primari, ce mai staţi? Faceți o
minune, dar repede, repede, că vă ia Făeragul
si vă duce …!
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Diploma andreană
Diploma andreană (în latină Andreanum, merge în persoană; iar dacă el va trimite pe un
germană Goldener Freibrief sau Goldener iobag al său în afara regatului, sau spre
Freibrief der Siebenbürger Sachsen (Hrisovul de ajutorul unui prieten al său, sau în treburile
aur al sașilor transilvăneni) a fost un document sale proprii, ei vor fi datori a-i trimite numai
(diplomă privilegială), emis în anul 1224 de cincizeci de ostași. Nici regele nu va putea să
regele Andrei al II-lea al Ungariei, prin care ceară mai mulți, nici ei nu vor fi datori a
reconfirma coloniștilor germani o serie de trimite. Pe preoții lor să și-i aleagă liber, pe cei
privilegii, care au fost menținute pe tot aleși să-i înfățișeze spre întărire și să le
parcursul evului mediu, unele chiar pâna în plătească dijmele și în toate drepturile
anul 1876. În 1486 diploma a fost confirmată de bisericești să răspundă față de ei după vechiul
regele Ungariei Matia Corvin pentru toată obicei. Voim și poruncim cu tărie, ca pe dânșii
Universitatea Săsească. Documentul nu s-a să nu-i judece nimeni, decât noi sau comitele
păstrat în original, ci numai ca o parte a de Sibiu, pe care îl vom așeza noi la locul și la
reconfirmării din 1317 a Diplomei andreiene timpul său. Dar sub orice jude se vor afla, să fie
de către regele Carol Robert de Anjou. Actul în judecați numai după dreptul obișnuielnic și
limba latină, pe pergament cu pecete atârnată nimeni să nu cuteze a-i chema înaintea noastră,
(unul din cele mai vechi documente istorice afară de atunci când pricina lor nu s-a putea
din Transilvania), este păstrat la Arhivele hotărî în fața judelui lor. Iar afară de cele mai
Naționale ale județului Sibiu. sus zise, le-am dat pădurea vlahilor și a
Libertățile asigurate prin acest act se referă pecenegilor ("silva blacorum et bissenorum"),
la provincia Sibiului și i-au unit juridic pe sașii dimpreună cu apele, ca să le folosească
așezați aici. Astfel, privilegiile acordate acestei împreună cu sus-numiții Blaci și pecenegi și să
provincii și locuitorilor acesteia au devenit nu fie datori a face nici o slujbă pentru aceasta,
punctul de plecare al unității juridice săsești, bucurându-se de mai sus zisa libertate. Apoi
care s-a numit, mai târziu, Pământul Crăiesc le-am mai îngăduit ca să aibă o singură pecete,
(Fundus Regius, Königsboden). Ele au rămas în care să fie cunoscută de noi și de magnații
vigoare 650 de ani și au dus la o evoluție care a noștri în chip lămurit. Iar dacă vreunul dintre
asigurat timp de 800 de ani supraviețuirea dânșii ar vrea să se judece cu cineva în vreo
poporului săsesc. pricină bănească, să nu poată întrebuința alți
Textul diplomei începe astfel: martori înaintea judelui, decât oameni care se
Venind așadar toți credincioșii noștri află între hotarele lor, noi scutindu-i pe ei de
oaspeți teutoni din Transilvania și căzând cu orice jurisdicție străină. (…) Tot așa le dăm
umilință la picioarele majestății noastre și dreptul, afară de cele mai sus zise, ca nici un
plângându-se ne-au arătat că ar fi căzut cu vameș să nu cuteze a-i împiedica nici la dus,
totul din libertatea cu care au fost chemați de nici la întors (…) Voim însă și poruncim cu
prea-evlaviosul rege Géza, bunicul nostru și puterea noastră regală ca nimeni dintre iobagii
dacă majestatea noastră regală nu deschide noștri să nu cuteze a cere de la majestatea
spre dânșii ochii cu obișnuita sa bunătate, regală vreun sat sau vreun prediu; iar dacă ar
aflând-se cu totul săraci, nu ar putea face cere cineva, ei să se poată împotrivi în temeiul
majestății regale nici o slujbă. Așadar noi, libertății ce le-am hărăzit-o. Am mai poruncit
plecându-ne urechile cu obișnuita bunătate pomeniților noștri credincioși că, dacă se va
spre plângerile lor drepte, vrem să se facă întâmpla ca să venim noi în expediție la dânșii,
cunoscut celor de față și celor viitori că noi, ei să fie datori a da numai trei găzduiri pentru
călcând pe cucernicele urme ale înaintașilor noi, iar dacă se va trimite, în treburile regelui,
noștri și mișcați fiind din adâncul inimii, le- am voievodul la dânșii sau prin țara lor, să nu
înnoit libertatea de mai înainte. Însă în așa fel lipsească a da două găzduiri, una când va intra
ca tot poporul (…) să fie un popor și să se și alta când va ieși. Mai adăugăm la sus
socotească sub un jude, desființându-se din numitele drepturi, ca negustorii lor să poată
rădăcină toate comitatele, afară de cel de Sibiu. merge și să se poată întoarce liberi și fără vamă
Iar comitele Sibiului, oricine va fi, să nu cuteze oriunde în regatul nostru, folosindu-se cu
a orândui dregător în sus-zisele comitate, decât adevărat de dreptul lor, în fața majestății
numai dintre cei ce locuiesc între dânșii; și regale.
poporul să-l aleagă pe acela care va putea mai Denumiri alternative:
potrivit. (...) Iar pentru folosul cămării noastre Andreanum, Privilegiul Andreanum, Diploma
să fie datori a plăti pe an cinci sute de mărci de Andreanum, Hrisovul de aur, Bula de aur a regelui
argint. Vrem ca nici un stăpân predial sau Andrei al II-lea, Bula de aur a sașilor.
oricine altul, care se află între hotarele lor, să Bibliografie
nu fie scutit de această dare, afară de cei care Karl Kurt Klein, Geysanum und Andreanum.
se vor bucura de un privilegiu deosebit pentru Fragmentarische Betrachtungen zur
aceasta. (…) Vor trimite cinci sute de ostași în Frühgeschichte der Deutschen in Siebenbürgen,
expedițiile regale în cuprinsul granițelor în: Zur Rechts und Siedlungsgeschichte der
Siebenbürger Sachsen, Köln-Wien 1971, pag. 54-
regatului și peste graniță o sută, dacă regele va 62. Wikipedia.ro
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
Unul dintre cele mai importate momente să îşi îndrepte degetul arătător spre cei cu care
din istoria ţării l-a avut în prim plan pe omul conversa şi să se joace cu stiloul pe care îl
politic Petru Groza. Avocat, moşier şi om de lovea într-una de birou”, completa Joachim
afaceri prosper în Deva, Petru Groza a devenit Joesten. Iar concluzia reportajului preluat de
în 1945 primul şef al guvernului instaurat de mai toate ziarele americane din acea vreme a
sovietici, deşi nu era membru al Partidului fost următoarea: „un mare moşier care
Comunist Român. Evenimentul a fost o conducea o reformă drastică de naţionalizare
surpriză, despre care jurnaliştii americani au în agricultură, un capitalist care joacă rolul
relatat pe larg. unui comunist. Un tip dur care vorveşte ca un
„Este genul de om pe care sovieticii l-ar profesor. Acesta este Petru Groza al
exila inevitabil în Siberia. Şi totuşi conduce un României”.
guvern comunist”, era portretizat Petru „Nu uitaţi că eu sunt dac: trăiesc din moşi-
Groza, într-unul din reportajele realizate de strămoşi pe malurile Streiului care izvorăşte
jurnalistul Joachim Joesten, corespondent al în umbra zidurilor Sarmisegetusei. Sunt om
agenţiei de presă NEA din Statele Unite ale politic şi voiu rămâne. Fiecare strop de sânge
Americii. din mine mă îndruma spre datorie, îmi striga
„Groza este orice altceva decât un proletar. să nu mă supun fatalităţii, să nu fiu bicisnic""
E ceea ce sovieticii ar numi kulak – un fermier - Petru Groza
prosper. A fost între timp şi bancher, Dacă însă trecem de momentul 6 martie
industriaş şi proprietar de hotel. Şi nu e 1945, cel al instalării guvernului democrat,
membru al Partidului Comunist”, scria acelaşi vom vedea că Petru Groza nu s-a limitat la a
jurnalist american. „În ciuda ambiţiilor sale gira un guvern comunistoid și aservit deja
dictatoriale, Groza avea o personalitate rușilor, ci a continuat colaborarea cu noul
plăcută, simţul umorului şi îşi uimea oaspeţii regim în momente-cheie ale destructurării
prin naturaleţea şi erudiţia sa. Avea obiceiul fostei societăți românești: naționalizarea din
1948 și începutul cooperativizării
agriculturii, în 1949. Cât despre
compromis, iată ce spunea despre
Stalin: „M-am apropiat de el.
Acesta stătea pe un soi de
cotineață, ceva mai înaltă ca
podeaua. M-am aruncat în
genunchi, i-am sărutat picioarele și
i-am spus: În sfârșit mi-am atins
idealul de mic copil. Ziua asta va fi
cea mai frumoasă zi din viața mea.
Stalin, vădit impresionat, m-a luat
de braț, m-a ridicat, m-a
îmbrățișat. Îi făcuse o impresie
Elena Popea,
deosebită circul meu și pe urmă
Castelul Bran l-am câștigat. Eram un
teatralist fără perecreche.
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
Mihai Viteazul
şi pe fiul său Pătraşcu, în Transilvania. La
Alba Iulia ei au fost ocrotiţi şi găzduiţi de
soţia principelui Transilvaniei Maria
Christina. În timpul şederii la Alba Iulia
doamna Stanca a înzestrat biserica
mitropolitană cu odoare şi cărţi bisericeşti.
Mihai Viteazul împreună cu banul Mihalcea,
Radu Buzescu şi alţi boieri, la data de 30 XII
1596 au ajuns la Alba Iulia, la curtea
principelui Transilvaniei, pentru a clarifica
şi stabili unele probleme majore de interes
reciproc. Aron Vodă, domnul Moldovei şi
prietenul domnului Ţării Româneşti, Mihai
Viteazul, prin vicleşug a fost arestat şi
întemniţat de către Bathory la castelul de la
Vinţul de Jos aparţinând fostului cardinal
romano-catolic Martinuzzi. Aron Vodă a
fost ucis prin otrăvire la data de 19 mai 1597
şi a fost înmormântat la Alba Iulia.
Mihai Viteazul a pus la Alba Iulia bazele
uneia dintre cele mai importante instituţii
culturale româneşti din Transilvania,
Mitropolia Bălgradului despre care marele
istoric Nicolae Iorga a afirmat: "a fost cel mai
trainic şi mai de folos aşezământ al neamului
românesc de peste munţi". Într-un timp
record de numai un an, 1597, a reuşit să
Domnitorul Ţării Româneşti, Mihai construiască o nouă catedrală şi clădirile
Viteazul, a trimis în anul 1595 la Alba Iulia, aferente pentru Mitropolia Ortodoxă a
capitala principatului Transilvaniei o Principatului Transilvaniei. În anturajul lui
"deputăţie" complexă formată din: Eftimie, Mihai Viteazul au fost aduşi la Alba Iulia şi trei
mitropolitul Tîrgoviştei; Teofil, episcopul meşteri zugravi Petre Armeanul, Mina şi
Rîmnicului; Luca, episcopul Buzăului; Mitrea, Nicolae din Creta. Mihai Viteazul a fost
vornic mare; Hristea, vornic; Dimitrie, Preda inspirat şi a dat cu bună sţiinţă hramul
şi Borca, logofeţi; Dan şi Teodosie, vistieri; mitropoliei denumirea de Sfânta Treime.
Radu Buzescu şi Stamate, postelnici; Vintilă şi Din punct de vedere naţional această
Radu, cluceri. Delegaţia a sosit la Alba Iulia, la alegere a corespuns cu prima unire a românilor
data de 2/12 mai şi a fost primită în audienţă din cele trei provincii româneşti - Ţara
de principele Bathory. Tratatul s-a încheiat şi a Românească, Moldova şi Transilvania. În
fost semnat la data de 20 mai 1595. Sigismund semn de preţuire de care se bucura Mihai
Bathory, căsătorindu-se cu arhiducesa Maria Viteazul în acea perioadă în Transilvania,
Christina, la data de 7 august 1595, în Alba Adunarea ţării de la Alba Iulia din data de 28
Iulia, l-a invitat la nuntă şi pe domnul Ţării martie 1598 i-a dăruit domnitorului castelul de
Româneşti Mihai Viteazul. Oastea turcească la Buia. Victoria lui Mihai Viteazul de la
condusă de Sinan Paşa ameninţând cu trecerea Şelimbăr (26 oct. 1599) a fost favorizată şi de
Dunării şi cu invazia Ţări Româneşti, l-a acţiunea nobilului român din zona
determinat pe Mihai Viteazul, să renunţe la Hunedoarei, Daniel din Zlaşti, lângă
invitaţie, trimițând, în schimb, pe boierii săi Hunedoara, care era în tabăra lui Bathory şi
Stroe Buzescu şi Radu Calofirescu cu daruri care cu puţin timp înainte de a se da semnalul
scumpe de nuntă. Boierul Danciu din de luptă, în timp ce oştile erau "faţă în faţă",
Brâncoveni, tatăl viitorului domn al Ţării împreună cu ai săi a trecut în tabăra lui Mihai
Româneşti Matei Basarab fiind în solie la Viteazul, fapt ce a produs panică în tabăra lui
principele Transilvaniei s-a stins din viaţă la Bathory şi îmbărbătare în tabăra lui Mihai
Alba Iulia. Viteazul.
Doamna Stanca s-a îngrijit de funeraliile *Martor ocular, cronicarul Szamosközy, a
boierului Danciu fiind înmormântat la consemnat: "abia s-a dat semnalele de începere
mitropolia din Alba Iulia, de unde ulterior în a luptei, din ambele părţi când din gărzile
anul 1648, rămăşiţele lui trupeşti au fost duse cardinalului Bathory unul cu numele de
şi aşezate spre odihna de veci la mănăstirea Daniel Zalsdi de loc după neam "român" dintr-
Arnota. În timpul războaielor cu turcii din anii o dată dând pinteni calului a trecut de partea
1595-1596, când Ţara Românească a fost lui Mihai Vodă. Şi astfel toţi au rămnas uimiţi
ocupată de oastea lui Sinan Paşa, Mihai ce fel de capriciu l-a împins pe acest om, la un
Viteazul şi-a trimis familia, pe doamna Stanca asemenea gest deoarece până atunci s-a
ALMANAHUL OAMENILOR DE LA NOI
bucurat de cinste şi faimă." Un an mai târziu Viteazul primind scrisoarea papei a strâmbat
Daniel din Zlasti a fost prins de nobilimea din nas că "acesta cutează să-i atace şi să-i
maghiară şi a fost omorât în mod barbar. A fost defaime credinţa".
legat cu mâinile la spate de un cal care i-a târât Răspunzând papei Clement al VIII-lea,
trupul gol, până a murit. Trupul românului Mihai Viteazul i-ar fi făcut propunerea ca
Daniel din Zlasti a fost tăiat şi expus în patru "părăsind rătăcirile italice se va întoarce
zări. dimpreună cu poporul creştin la adevărata
*După intrarea victorioasă în Alba Iulia, la legătură obştească a bisericilor răsăritene căci
1 Nov. 1599 Mihai Viteazul a organizat numai aşa va fi cu putinţă alungarea turcului
Cancelaria care a început să emită pentru spurcat din spinarea creştinătăţii".
prima dată în Transilvania acte oficiale în Prima dietă a Transilvaniei sub conducerea
limba română, alături de cele în limba latină şi lui Mihai Viteazul a avut loc la Alba Iulia în
slavă, intitulându-se de la început "Domn din perioada 20-28 nov. 1599. A doua dietă s-a
mila lui Dumnezeu al Țării Româneşti şi al ţinut la Braşov în perioada 12-15 martie 1600,
Ardealului". În urma victoriilor din Moldova, iar a treia dietă s-a ţinut din nou la Alba Iulia
Mihai Viteazul, la data de 27 mai 1600, a emis în luna iulie anul 1600. Cronicarul George
primul document în care se intitulează "din Brancovici, fratele mitropolitului Sava de la
mila lui Dumnezeu domn al Țării Româneşti şi Bălgrad care a copilărit la Alba Iulia între anii
al Ardealului şi Moldovei". Sărbătorile de 1656 și 1678 ne relatează o ştire extrem de
Crăciun ale anului 1599, precum şi cele importantă care se referă la corpul lui Mihai
prilejuite de noul an 1600, Mihai Viteazul le-a Viteazul, ucis pe Cîmpia Turdei, care cu
petrecut la Alba Iulia, participând la slujbele îngăduinţa lui Basta a fost adus şi
religioase din clădirea nouă a Mitropoliei înmormântat la Alba Iulia în Mitropolia
Ortodoxe a Transilvaniei, sfiinţită în anul 1597. Bălgradului, prin grija mitropolitului Ioan de
Slujbele religioase s-au săvârşit de către Prislop.
mitropolitul Ioan de la Prislop şi patriarhul de În timpul primului război mondial, craniul
la Târnovo, Dionisie Rally, care l-a însoţit pe întregitorului de neam românesc aflat la
Mihai Viteazul în Transilvania şi care după Mănăstirea Dealu, pentru a nu fi pângărit a
datină, l-a stropit cu aghiasmă urându-i fost dus şi ocrotit la Iaşi***. După făurirea
domnie lungă. Dionisie Rally a fost înrudit cu României Mari, readucerea craniului lui Mihai
familia Cantacuzino; despre el N. Iorga susţine Viteazul la Mănăstirea Dealu s-a desfăşurat
că a fost duhovnicul şi sfetnicul voievodului într-un cadru amplu şi sărbătoresc. Înainte de
până la sfârşitul vieţii lui. Papa Clement al a ajunge la destinaţie s-au organizat
VIII-lea printr-o scrisoare (22 aprilie 1600) în manifestări naţionale speciale în unele oraşe
care prin momeli îl sfătuieşte pe Mihai ale Moldovei, Transilvaniei şi Munteniei. În
Viteazul să-şi părăsească credinţa stră- cadrul acestor ample manifestări, la Alba Iulia,
moşească, căci dacă va trece la biserica care a avut un rol important în istoria
apuseană catolică va primi ajutoare băneşti. neamului românesc, mai ales în perioada lui
Cronicarul Samosközy care era bine informat Mihai Viteazul, autorităţile locale au organizat
(contemporan şi cunoscător a evenimentelor în august 1920, serbări patriotice pe măsura
din perioada respectivă) spunea că Mihai personalităţii domnitorului şi a faptelor
istorice petrecute pe
aceste meleaguri.
Primul liceu românesc
înfiinţat în Transilvania
după Marea Unire de la
1 Decembrie 1918 a fost
la Alba Iulia (februarie
1919) şi a fost botezat
Liceul Mihai Viteazul.
Între timp a fost
schimbat în Colegiul
"Horea, Cloşca şi
Crişan". Surse: N.
Bălcescu, "Românii supt
Mihai Voievod
Viteazul"; I. Lupas,
"Istoria unirii
românilor"; "Alba Iulia
2000". *sublinierile
redacţiei.
Statul român la 1600 (Mihai Viteazul). Atlasul Ghe. Anghel, Titus
pentru istoria Vasiloni
României, 1983
CONTRAPUNCT din ORĂȘTIE
DISCURSUL MAJESTATII SALE
Discursul Majestății Sale Regelui Mihai I
în fața Camerelor reunite ale Parlamentului României,
25 octombrie 2011, ora 10