Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986,

Chicago)a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor
român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria
religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966,
onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume
științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa
1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui
Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele
sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al
Academiei Române (din 1990).

Copilăria și adolescența
Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume
original fusese Ieremia)și al Jeanei. A avut o soră, Corina, mama
semioticianului Sorin Alexandrescu.
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se
în capitală în 1914, și și-a achiziționat o casă pe strada Melodiei
(actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti, unde
Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada
Mântuleasa, Eliade a devenit elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu
Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica și
Barbu Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,
și a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care
era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă, Eliade
citește cu pasiune. Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.
Eliade face cunoștință cu nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-
antropologice ale lui James George Frazer.
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană
și engleză; în particular începe să studieze persana și ebraica. Este interesat
de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și
Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P
Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de
mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală. Patru ani mai târziu,
Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic,
Romanul Adolescentului Miop.
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România.
După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925
adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale.
Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care
trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva mai târziu, primele romane.
Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul
adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre
prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae
Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale.
Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat
o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile posterității sunt
împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere
talente ca Eliade sau Mihail Sebastian.
Influența italiană
Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura
franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învață limba italiană și
cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și
pe Vittorio Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor.
O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui
Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului
lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri . În 1929 își ia licența cu o
teză despre filozofia italiană în timpul Renașterii.
India secretă
După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui
Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară, începe să studieze limba
sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la
București (locuiește între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr.
141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga. În 1933
capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și
pe date autobiografice. Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de
proză literară, eseuri și lucrări științifice.

De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui

Nae Ionescu a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare, în cadrul căreia
devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe
articole pe care le-a scris pentru diferite publicații, printre care și ziarul
oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru
alegerile din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii
împotriva Gărzii de Fier, campanie autorizată de regele Carol II. La
vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea,
ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor
de propagandă legionară.
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței
Statului de la Malmaison, unde s-a încercat a-l convinge să semneze o
declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă. În prima
săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din
Miercurea-Ciuc. Când Eliade a început să scuipe sânge în octombrie 1938
a fost dus la un sanatoriu din Moroeni. A fost eliberat pe 12 noiembrie
1938.
Eliade s-a distanțat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu
să se refere la această perioadă critică din tinerețea sa. În timp ce scria
articole antisemite, a luat poziție față de expatrierea unor mari intelectuali
evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți
exegeți ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis
niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul
unora dintre articolele care i-au purtat semnătura și că unele idei de factură
mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice. În
ceea ce privește opera literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii
comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a morții lui
Codreanu.

Anii de maturitate
Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca
profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea "Loyola".
Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine
membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
 Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra
conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este în concepția lui
Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a
elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui
anume grup religios. În această concepție ființele umane arhaice erau
orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul
modern ar exista o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de
prezența secretă a unor profunde simboluri religioase. Catedra de Istoria
Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a
vastei sale contribuții la literatura specializată din acest domeniu. La
catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger. În ultimii ani de viață, în ciuda
serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele
18 volume de enciclopedia religiilor, adunând contribuții pentru ultimul
volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor sale
de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea
Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind
incinerat a doua zi.
Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a
problemelor existențiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai
(1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade
acceptă existența unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea
propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe pe care nu le
poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea
Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în
romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Maitreyi
Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în
viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a doi scriitori care au fost,
în același timp, protagoniștii lor. Pentru români, romanul Maitreyi al lui
Mircea Eliade a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare.
Demn de menționat este faptul că prototipul personajului principal al cărții
a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era
fiica lui Surendranath Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi
Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16.
Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să
devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și
reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a
"declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
 Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o
replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita), după
42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris
mai întâi în bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne
cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în mentalitatea indiană, cu
mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală
a cărții de față este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai
mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de dragoste, fericirea iubirii
împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi
(din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul și Virginia,
Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte
apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și
română, nu are încă notorietatea planetară a romanului "Maitreyi" (1933).
Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.

Romanul adolescentului miop

Mircea Eliade scrie prima sa carte, Romanul adolescentului miop, la
17 ani (în 1924), prezentînd-o însă nu ca pe un roman, ci ca pe povestirea
unei încercări ratate de a scrie un roman. Cartea are, totuşi, titlul de…
roman. Ultima frază devine şi prima lui frază – „Pentru că am rămas
singur, m-am hotărît să încep chiar azi Romanul adolescentului miop“ – şi
conferă textului deja parcurs de cititor o structură circulară şi paradoxală,
simultan finită şi în curs de finalizare, organizată şi haotică. La fel ne apare
naratorul, personaj şi totodată comentator al acestuia. Adolescentul „miop“
nu este cineva care nu vede bine, dimpotrivă, el este un observator acut de
oameni, ci este cineva care se teme că este văzut ca un tînăr urît, indecis,
bun de nimic pentru că este miop. Dacă ceilalţi băieţi din clasă se laudă
permanent cu succesele lor la femei, sînt nişte machos, am spune noi
astăzi, miopul este un non macho introvertit, dar ironic şi surprinzător
insondabil.
Romanul adolescentului miop nu este, deci, o autobiografie, dar nici
o naraţiune propriu-zis fictivă. Autorul şi personajul principal, totodată
narator, nu au acelaşi nume în text – celelalte personaje i se adresează cu
„doctore!“, nu cu Mircea –, şi acest lucru îi cere cititorului, după Philippe
Lejeune, acceptarea unui soi de „pact autobiografic“, prin care el este făcut
să creadă că autorul cărţii vorbeşte despre el însuşi. Identificarea celor
două instanţe, narator şi personaj, la nivelul enunţării (scrierii) textului, nu
este însă percepută, la nivelul enunţului, adică în textul propriu-zis, decît
ca o asemănare a lor, şi acest lucru tocmai că-i deschide cititorului şi o
perspectivă „fantasmatică“ asupra personajului, graţie căreia el poate intui
în text şi ceva dincolo de intenţia autorului, „sufletul său necunoscut“.
Jocul cu convenţiile mai multor genuri literare face parte dintr-o
întreagă lume intelectuală, în care Eliade se caută, dar se şi construieşte pe
sine însuşi, se avîntă în numeroase domenii ale cunoaşterii, dar le şi
părăseşte, se luptă cu obligaţiile şcolare, le dispreţuieşte, dar se şi
încordează, cînd altfel nu se mai poate, spre a le rezolva. Apoi, se prezintă
pe sine, în multe capitole, ca un observator lucid al colegilor, deşi este
puternic legat, afectiv şi conceptual, de ei; ca atare, le înţeapă ironic
pretenţiile de mari cuceritori erotici. Am putea, deci, discuta această carte
pe firul conflictului dintre identitatea reală şi cea jucată de mai multe
personaje, cu alte cuvinte, cel dintre a fi ceva şi a pretinde a fi altceva,
între autentic şi ficţiune. Ca într-o comedie a vanităţii, deşi nu amară, ca la
Thackeray, unii se „umflă în pene“ doar pentru a fi „dezumflaţi“ de către
narator, prietenul, dar totodată recele lor observator. Ei nu sînt ceea ce
pretind a fi, conchide acesta, întrebîndu-se însă, totodată, dacă nu cumva şi
el se înşală asupra lui însuşi, precum personajele lui. Astfel, naratorul ne
apare şi el dublat de un al doilea observator – să-l numim metanarativ –,
care-i controlează propriile pretenţii, cele nu de vanitate, ci de luciditate.
Acesta îl împinge la nesfîrşite interogaţii de sine sau la conciliabule
nemiloase cu propriile lui fantome. Tocmai prin analiza de sine naratorul
se diferenţiază de prietenii săi, lipsiţi de acest morb. Naratorul este altfel,
trebuie să fie altfel. Incertitudinea personajelor între aparenţă şi realitate
continuă la narator, dar cu alt sens, nu de fals seducător, ci de analist
riguros al lui însuşi. El se prezintă negativ, ca un miop urît şi ignorat de toţi
– o descriere neconformă, de-altfel, cu naraţiunea –, dar este un miop care
se întreabă necontenit cine este el, de fapt. Naratorul ştie că ceilalţi nu sînt
aşa cum vor să pară, dar nu ştie cum sînt ei în realitate, aşa cum nu ştie nici
cum este el însuşi în realitate, ci doar cum crede că este. Iată, deci, o
ciudată încrucişare de perspective narative: personajele se laudă cu
succese, naratorul le dezminte, dar recunoaşte că el însuşi este un hău de
incertitudine, de neştiinţă. Romanul, de-aceea, „trebuie sa fie o oglindă a
sufletului meu, fără a fi un roman psihologic, pentru că nu-l vreau falsificat
de analize“. „Cine sînt eu? Eu n-am avut nici moşie, nu mă pot recunoaşte
în «fericiţii de la Medeleni», personaje dintr-un roman de Ionel
Teodoreanu. Aş vrea să ştiu cine sînt, şi nu ştiu. Am scris caiete multe ca să
descopăr. N-am izbutit. Romanul meu va fi un roman cu eroi ciudaţi.
Sufletele lor nu vor fi liniare, dintr-o singură bucată. Eu n-am întîlnit pînă
acum un asemenea suflet printre adolescenţi. Dar nu-mi voi putea analiza
personagiile, pentru că nu le cunosc. Nu le pot înţelege în adîncurile
sufletelor. Mă privesc. Privesc în mine. Atîtea trăsături străine,
contradictorii.“ „Mă întreb: oare ar putea cineva construi un roman aşa
cum l-am înţeles eu, ca o răsfrîngere completă şi reală a adolescenţei mele,
a adolescenţei noastre? Eu am vrut să scriu o carte care să fie în primul
rînd o justificare a întregii vieţi lăuntrice pe care am vieţuit-o în marginea
şcolii, în adolescenţă, şi crezînd că ies din adolescenţă. Nu voi izbuti.“

La țigănci
„La țigănci” este o nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade. Ea a fost
scrisă în iunie 1959 la Paris și publicată în anul 1963 în volumul Nuvele,
tipărit de Cercul de Studii «Destin» din Madrid. Nuvela a fost publicată
pentru prima dată în România în ediția din septembrie 1967 a revistei
Secolul 20, fiind inclusă apoi în volumul La țigănci și alte povestiri, tipărit
în anul 1969 de Editura pentru literatură din București.
Nuvela prezintă experiența fantastică trăită de profesorul Gavrilescu ca
urmare a unei vizite „la țigănci”, reprezentată de o ieșire a personajului din
timpul real și de o călătorie simbolică către moarte. Academicianul Eugen
Simion o considera „o alegorie a morții sau a trecerii spre moarte”.
Scrierea nuvelei
Mircea Eliade a plecat la 13 mai 1959 la Paris, pentru a pregăti cursul
de mitologii și rituri inițiatice pe care urma să-l țină la Institutul C.G. Jung
din Zürich și conferințele Eranos de la Ascona. Cumnata lui, Sibylle
Cottescu, îi închiriase un mic apartament în rue de l'Yvette, dar profesorul
a plecat aproape imediat, împreună cu soția sa, Christinel, pentru aproape o
lună în Elveția, unde a ținut cursul la institutul din Zürich și s-a întâlnit cu
Carl Gustav Jung și cu Ernst Jünger. Soții Eliade s-au reîntors la Paris la 9
iunie, iar scriitorul a adus o măsuță cam șubredă „într-o cămăruță îngustă,
cu ferestrele deschise către un zid galben-cenușiu” (în care, după cum a
aflat ulterior, se sinucisese cu gaz un student cu o săptămână înaintea
sosirii lor), amenajând-o ca birou de scris. El a început să scrie la 15 iunie
1959 nuvela „La țigănci”, lucrând opt-nouă ore pe zi. Nuvela a fost
finalizată și transcrisă la 5 iulie, fiind citită în aceeași seară cu încântare de
Christinel Eliade. „Emoția și entuziasmul ei mi-au confirmat certitudinea
că „La Țigănci” marchează începutul unei noi faze a creației mele
literare”, nota scriitorul în memoriile sale.
Aprecieri critice
 Nuvela a fost primită de critica literară cu elogii. Ea a fost
considerată „un giuvaer al literaturii lui Mircea Eliade” (Dumitru Micu, în
Introducere la vol. Maitreyi ), „indiscutabil o capodoperă a fantasticului
românesc” (Eugen Simion) sau „capodopera prozei scurte a lui Eliade”
(Nicolae Manolescu).
Comentând scrierile lui Mircea Eliade, eseistul Nicolae Steinhardt
(1912-1989), un evreu convertit în închisoare la Ortodoxie și devenit
ulterior monah la Mănăstirea Rohia, a scris în volumul Jurnalul fericirii
(Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991) că nuvelele „La țigănci”, „Adio!...” și „Pe
strada Mântuleasa” sunt „trei perfecțiuni”.
Criticii literari au evidențiat existența unor asemănări stilistice cu
„noul roman francez” și cu romanele sud-americane. Abolirea timpului
istoric nu este realizată prin recurgerea la categoriile schopenhaueriene-
kantiene ale timpului și ale spațiului (procedeu utilizat de Mihai Eminescu
în „Sărmanul Dionis”), ci prin procedeele de redare ale realismului magic
practicate de prozatorii sud-americani.
Fantasticul nuvelei este unul diurn, cu întâmplări ce au loc la lumina
zilei, fiind diferit de fantasticul de tip gotic (practicat de E.T.A. Hoffmann
și de Edgar Allan Poe) în care misterele se petrec la adăpostul întunericului
și a ceții.
Criticul Nicolae Manolescu recomanda citirea nuvelelor „La țigănci”
și „Pe strada Mântuleasa...” „pentru splendoarea lor ambiguă și plină de
poezie mai degrabă decât pentru cine știe ce savant ascunse scenarii
mitice”, afirmând că finalul liric al nuvelei „La țigănci” este „probabil, cel
mai frumos din toată literatura noastră fantastică”.
Alte opere literare:
Gaudeamus, roman (1929)
Isabel și apele diavolului, roman (1930)
Lumina ce se stinge, roman (1931)
Întoarcerea din rai, roman (1934)
Huliganii, roman (1935)
Șantier. Roman indirect (1935)
Domnișoara Christina, nuvelă (1936)
India (1936)
Șarpele, nuvelă (1937)
Nuntă în cer, roman (1939)
Secretul doctorului Honigberger, nuvelă (1940)
Nopți la Serampore, nuvelă (1940)
Pe strada Mântuleasa, nuvelă (1963)
Noaptea de Sânziene, roman (1971)
În curte la Dionis, nuvele (1977)
19 trandafiri, roman (1980)
Viața nouă (Ștefania), roman neterminat