Dreptul mediului

CAPITOLUL I
NOŢIUNI FUNDAMENTALE

SECŢIUNEA I
NOŢIUNEA DE MEDIU

1. Definiţia noţiunii de mediu1

Cu privire la mediu există o varietate de definiţii cu
numeroase consecinţe şi implicaţii asupra dreptului mediului.
Termenul de mediu a izvorât din cuvântul englez
"environement", care a fost preluat în limba franceză sub forma
"l'environnement" iar apoi în limba germană şi în alte limbi,
desemnând spaţiul ce înconjoară omul, ambianţa naturală a tuturor
vieţuitoarelor.
În documentele internaţionale nu există o definiţie foarte clar
formulată cu privire la mediu, iar legislaţiile interne ale statelor
conferă acestui concept semnificaţii şi dimensiuni diverse, pornind de
la definiţii parţiale şi până la definiţii mai globale.
Din analiza legislaţiilor naţionale se conturează mai multe
moduri de abordare juridico - legală a termenului de mediu. 2
Noţiunea de mediu este considerată ca fiind o noţiune
fundamentală şi cuprinzătoare prin care se înţelege lumea vie şi cea
neînsufleţită, în principiu, aproape tot ce înconjoară omul. 3
Noţiunea de mediu stă la baza ecologiei ca ştiinţă, definită de
biologi4 ca fiind "studiul relaţiilor complexe, directe sau indirecte,
dintre animale şi mediul lor organic şi anorganic".
Ecologia este definită în doctrina de specialitate 5 ca fiind
ştiinţa ecosistemelor şi a relaţiilor dintre acestea, cu rol în stabilirea de
legături între societatea umană şi mediu.
Legea protecţiei mediului nr.137/1995, republicată 6, în 2000,
defineşte mediul în anexa nr. I, ca fiind "ansamblul de condiţii şi
elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate
straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi

3
 Dreptul mediului

fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele

enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale".
Aşadar, prin mediu se înţeleg ansamblul factorilor fizici,
chimici, biologici şi sociali, care în strânsă corelaţie şi interacţiune
influenţează echilibrul ecologic. Echilibrul ecologic reprezintă acel
raport existent între elementele componente ale mediului (factorii de
mediu), aflate în interacţiune cu condiţiile de mediu, raport care este
relativ stabil.
Un rol deosebit de important în fundamentarea noţiunii de
mediu l-au avut alături de dispoziţiile legislative, doctrina şi
jurisprudenţa.
Noţiunea de mediu (biologic, geografic şi sociologic) este
greu de definit, fapt ce a avut drept consecinţă o diversitate a
conţiuntului definiţiilor date în acest sens. Pornind de la realitatea
după care noţiunea de mediu are atât o valoare teoretică cât şi practică,
s-a încercat în doctrină o grupare a definiţiilor ştiinţifice 7 pornind de la
o serie de elemente comune cum ar fi: viaţa şi calitatea vieţii, fiinţa
umană etc.
Alte definiţii ale mediului sunt grupate în funcţie de definiţiile
ce se regăsesc la nivel constituţional, în legislaţiile naţionale, iar o altă
grupare rezultă din documentele unor organisme şi organizaţii
internaţionale.
Dreptul comunitar prevede că mediul cuprinde omul, fauna şi
flora, solul şi subsolul, aerul şi apa, climatul şi peisajul, interacţiunea
dintre toţi aceşti factori, precum şi bunurile naturale şi patrimoniul
cultural. Conceptul juridic şi doctrinar actual al mediului are un
caracter dinamic, incluzând în compunerea sa atât elementele naturale
cât şi cele artificiale, ansamblul de factori ce acţionează asupra întregii
societăţi.
Mediul este un sistem ce are o anumită stuctură, funcţie şi
funcţionare, ce asigură viaţa şi dezvoltarea societăţii, reprezentând
condiţia existenţei acesteia.
Pentru ca mediul să fie capabil să influenţeze pozitiv viaţa,
este necesar ca acesta să fie sănătos, frumos şi civilizat.

4
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA II
FENOMENUL DE POLUARE

1. Consideraţii introductive
Mediul şi factorii de mediu sunt afectaţi în cea mai mare
măsură de poluare, capabilă să afecteze şi să deterioreze echilibrul
ecologic.
Mult timp, toate vieţuitoarele de pe Pământ au convieţuit într-
un echilibru ecologic ce a constituit condiţia esenţială a existenţei şi
continuităţii vieţii. Omul a intervenit asupra ecosistemului existent,
transformându-l potrivit nevoilor şi intereselor sale. Paralel cu crearea
mediului artificial, ca rezultat al agresiunii activităţilor umane,
calitatea mediului natural s-a degradat treptat.
Cu privire la rolul şi responsabilitatea omului în degradarea
mediului, în ruperea echilibrului ecologic, în literatura de specialitate
s-au conturat o serie de păreri.8
Echilibrul ecologic actual este afectat de o multitudine de
cauze, aflându-se la polul opus poluării. Reprezentând echilibrul care
trebuie să se menţină în cadrul biodiversităţii, echilibrul ecologic este
dereglat atât de fenomene naturale (cutremure, inundaţii, erupţii
vulcanice, alunecări de teren, tornade etc. ), cât şi prin activităţi
umane.

2. Definiţia noţiunii de poluare

Cuvântul "poluare" provine din latinescul "poluorae" care
înseamnă a murdări, a pângări, a profana. Acest cuvânt desemnează
acţiunea prin care omul îşi degradează (murdăreşte) mediul său de
viaţă. Această caracteristică a omului este o lege naturală generală,
după care toate fiinţele produc deşeuri care, neeliminate din mediul lor
le fac imposibilă activitatea şi chiar viaţa lor. 9
Legea mediului nu defineşte termenul de poluare, dar îl
defineşte pe cel de poluant şi stabileşte cauzele poluării prin
enumerarea poluanţilor.
Legea nr.137/1995 republicată în 2000, în aneza nr.1,
defineşte poluarea mediului în sensul că aceasta reprezintă alterarea
caracteristicilor fizico -chimice şi structurale ale componentelor

5
 Dreptul mediului

naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice

a ecosistemelor, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii
cauzate de poluarea apei, aerului, solului, gospodărirea şi valorificarea
deficitară a resurselor, amenajarea necorespunzătoare a teritoriului,
etc.
Pe cale de interpretare, rezultă că, poluarea se produce datorită
depăşirii limitelor administrabile de acumulare a substanţelor toxice.
Aşadar, poluarea este procesul de alterare a mediilor biotice şi
abiotice, a mediului natural şi a mediului artificial, prin activităţi
umane sau ca rezultat al fenomenelor naturale. Poluarea reprezintă în
acelaşi timp şi o violare a dreptului fundamental al omului la un mediu
sănătos, faptă pentru care poluatorul trebuie să plătească.
Anexa nr.1 din Legea protecţiei mediului intitulată „Înţelesul
unor termeni în sensul prezentei legi” defineşte poluantul ca fiind
„orice substanţă solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori, ori
sub formă de energie (…) care introdusă în mediu, modifică echilibrul
constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor
materiale.”
Articolul 1 din Regulile de la Montreal (1982) 10, definesc
poluarea ca fiind "orice introducere de către om în mediu, direct sau
indirect, a unor substanţe sau energii cu efecte vătămătoare, de natură
să pună în pericol sănătatea omului, protecţia resurselor biologice,
ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze bunăstarea sau să
împiedice alte utilizări legitime ale mediului".
Uniunea Europeană defineşte poluarea (în cadrul unei
Directive emise în 1993 pentru aplicarea art.35 din Tratatul de la
Maastricht), ca fiind activitatea prin care omul introduce direct sau
indirect în mediu, substanţe solide, lichide, gazoase, sub formă de
energie, vapori sau zgomote ce cauzează deteriorarea resurselor, a
ecosistemelor, a peisajului, proprietăţii şi sănătăţii umane.
În doctrină există şi opinia 11 după care, poluarea este acţiunea
de intoxicare produsă de poluanţi, sub formă de substanţe sau energii,
în cantităţi ce depăşesc anumite limite şi care pun în pericol sănătatea,
viaţa umană şi animală, mediul în general.
Până la începutul secolului al XVIII-lea civilizaţiile au fost
preponderent agricole, resursele erau suficiente şi regenerabile,
pământul reprezenta baza economiei, iar rezidurile se reintegrare în
mediu prin transformare moderată.

6
 Dreptul mediului

Datorită consecinţelor economice, sociale şi umane pe care le

produce dar şi a sferei de răspândire a acestora, poluarea constituie o
problemă cu implicaţii naţionale dar şi internaţionale. 12

3. Cauzele poluării
Studiile efectuate la nivel mondial, dar şi la nivel continental
şi regional au identificat numeroase probleme majore ale mediului
care efectuează toate componentele sale.
Sursele de poluare s-au înmulţit cu dezvoltarea şi
modernizarea vieţii sociale şi economice determinând şi sporirea şi
diversificarea formelor de poluare a tuturor componentelor mediului. 13
După natura poluantului care o produce, poluarea poate fi:
poluare naturală şi poluare artificială. De asemenea, poluarea se
poate clasifica şi în: poluare fizică, chimică, biologică, estetică,
electromagnetică.
Principalele cauze care au efecte negative asupra mediului
prin poluare sunt:
a. Efectele negative asupra mediului produse de aplicarea
cuceririlor revoluţiei tehnico-ştiinţifice, datorită faptului că: ştiinţa fie
n-a putut să prevadă la un moment dat eventualele efecte negative, fie
deşi a prevăzut aceste consecinţe negative nu a putut stabili cu
exactitate gravitatea lor, ori deşi a prevăzut efectele negative, acestea
nu păreau iminente sau grave; 14
Pentru realizarea obiectivelor progresului tehnico-ştiinţific,
omul a transformat în mod substanţial mediul său natural, a exploatat
şi utilizat excesiv şi iraţional materiile prime şi natura în general, cu
consecinţe nefaste asupra echilibrului ecologic. De aceea, se impune
efectuatea de studii de prognoze privind creşterea economică şi
progresul tehnic în sectoare ce influenţează calitatea mediului, privind
consumul de resurse naturale corelat cu regenerarea acestora.
b. Criterii de economicitate greşit înţelese, neînsoţite de
investiţii necesare prevenirii poluării – conceperea şi realizarea de
producţii bazate pe interesul obţinerii de profituri mari cu ignorarea
cerinţelor legale referitoare la protecţia mediului, considerându-se că
este mai avantajoasă plata amenzii pentru poluare, decât investirea în
luarea măsurilor pentru prevenirea ei;
c. Explozia demografică, creşterea populaţiei globului,
reprezintă un alt factor ce influenţează direct, imediat şi pe termen

7
 Dreptul mediului

lung mediul prin degradarea unor sisteme ecologice implicate în

producţia agricolă, prin creşterea cerinţelor de hrană, de locuinţe, de
locuri de muncă, de mijloace de transport, de surse de energie etc;
Se prevede că până în 2020 populaţia Globului va după depăşi
8 miliarde. Creşterea populaţiei însoţită de modele de consum
neviabile, exercită influenţe negative, presiuni asupra aerului, apei,
solului, energiei şi altor resurse naturale. De aceea se impune
realizarea unui echilibru între creşterea demografică, sănătatea
ecosistemelor şi accesul la resursele naturale.
d. Tehnica de producţie avansată necorelată cu tehnica
depoluantă corespunzătoare, (în ţările dezvoltate, puternic
industrializate), în care lupta împotriva poluării nu ţine pasul cu
dezvoltarea tehnico - economică;
e. Utilizarea de instalaţii, tehnologii, utilaje, materiale
periculoase pentru mediu. Posibilitatea unor astfel de consecinţe deşi
uneori este previzibilă şi sunt luate măsuri de siguranţă, totuşi
accidentele pot surveni (de exemplu accidente la centrale nucleare,
catastrofe aviatice, navale etc). Puterea motoarelor şi a instalaţiilor de
complexitatea proceselor, de volumul producţiei, conţin factorii de risc
pentru sănătatea umană şi pentru mediu.
f. Economia slab dezvoltată şi folosirea de tehnici şi
tehnologii mai puţin avansate, în ţările slab dezvoltate economic, ca
urmare a lipsei mijloacelor financiare, a lipsei cunoştinţelor
profesionale corespunzătoare şi în care nu sunt luate măsurile ce se
impun pentru protecţia mediului;15
g. Lipsa conştiinţei ecologice. Rămânerea în urmă a
gândirii umane în comparaţie cu dezvoltarea vieţii materiale,
neştiinţa, neglijenţa şi ignoranţa oamenilor pot cauza pagube
considerabile şi ireversibile pentru mediu. De aceea, oamenii trebuie
educaţi în spiritul unei concepţii civilizate privind relaţiile dintre ei şi
natură, în vederea formării unei conştiinţe de mediu.
h. Radioactivitatea, produsă ca urmare a experienţelor
nucleare sau a accidentelor la centralele atomoelectrice
(radioactivitate artificială), dar şi cea produsă de soare, de aştrii,
diferite substanţe (radioactivitatea naturală);

8
 Dreptul mediului

i. Războaiele locale, dezvoltarea industriilor de război etc.

Ca o concluzie privind cauzele poluării, putem spune că
acestea sunt reprezentate atât de fenomenele naturale, dar mai ales de
activiatea umană cu toate consecinţele ce decurg din ea.
j. Despăduririle masive. Pădurile reprezintă surse de materii
prime regenerabile, dar şi surse de servicii prin funcţiile multiple şi
complexe pe care le îndeplinesc (funcţii sociale, de protecţie a solului,
a apei, funcţii de conservare a biodiversităţii etc.). Deşi pădurile au un
caracter important rol economic, social, ecologic şi cultural, ele sunt
ameninţate cu degradarea, cu defrişarea, cu poluarea. Indiferent de
cauza care generează, despăduririle, cu efecte directe şi implicite
asupra calităţii mediului şi vieţii umane, este nevoie de conservarea
pădurilor existente, de gestionarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Cauzele diverse şi ponderea specifică şi diferită a surselor de
poluare face ca gradul de poluare şi de nocivitate să difere nu numai
de la un continent la altul, de la o ţară la alta, dar şi în interiorul unei
ţări, de la o zonă la alta, de la un obiectiv industrial la altul. 16 De
aceea, se impune combaterea ei cu toate mijloacele şi metodele
tehnice, social–politice, juridice, ea fiind nu numai o sarcină a fiecărui
stat dar şi o sarcină a tuturor naţiunilor.
Utilizarea complexului de mijloace în scopul protecţiei
eficiente a mediului este impusă de faptul că, problema poluării
mediului reprezintă nu numai o violare a normelor sociale, dar şi o
nerespectare a unor norme legale.17
Pornind de la faptul că, poluarea mediului este consecinţa
situaţiei economice a unei ţări sau regiuni, este necesar ca măsurile de
prevenire şi de protecţie a mediului să reprezinte un factor al oricărui
proces economic al oricărui popor.

9
 Dreptul mediului

SECŢIUNEA III
NOŢIUNEA DE PROTECŢIE A MEDIULUI

1. Precizări prealabile
Înainte de anii’70, cuvintele de protecţia mediului şi politica
mediului erau noţiuni la fel de necunoscute ca şi cea de dreptul
mediului. Cu timpul însă, guvernele statelor, organizaţiile şi
organismele internaţionale au acordat atenţie acestui domeniu atât de
important. Pornind de la realitatea după care calitatea vieţii pe Pământ
este dependentă de calitatea mediului, protejarea şi dezvoltarea
mediului trebuie să constituie una dintre preocupările contemporane
prioritare.
Protecţia şi ameliorarea mediului este o sarcină naţională şi
internaţională, o preocupare primordială pentru toate guvernele, ce
implică un complex de eforturi materiale, financiare, politice, juridice,
ştiinţifice şi organizatorice. Se impune în acest sens, elaborarea unui
concept de protecţie a mediului, complex şi realist, un concept ce
presupune protecţia tuturor factorilor de mediu, respectiv un concept
care să aibă în vedere nevoile multiple ale omului, legile naturii,
respectul pentru sănătate şi viaţă, pentru progres şi dezvoltare în
strânsă armonie cu natura.
Activitatea complexă de protecţie a mediului trebuie să
înceapă cu lichidarea cauzelor şi a surselor poluării, ceea ce,
considerăm că ar duce la prevenirea consecinţelor acestui fenomen.
Protecţia mediului reprezintă un obiectiv de interes naţional şi
internaţional cu efecte (directe şi indirecte) pe termen lung în toate
compartimentele sistemului social.

2. Definiţia noţiunii de protecţie a mediului

Protecţia mediului are ca scop înlăturarea influenţelor
negative asupra mediului natural şi artificial, asupra ecosistemului ca
un tot unitar, reducerea şi eliminarea efectelor poluării.
Protejarea ecosistemelor se face printr-un complex de
activităţi umane care au ca scop principal ocrotirea omului, ca parte
integrantă a comunităţilor de viaţă interdependente.

10
 Dreptul mediului

Pentru restabilirea echilibrului ecologic perturbat, este nevoie

de intervenţia omului printr-o activitate complexă, raţională şi
ştiinţific fundamentată de protecţie a factorilor de mediu naturali (sol,
subsol, aer, apă, pădure, floră, faună, rezervaţii) şi artificiali (aşezări
omeneşti şi lucruri realizate de om).
Protecţia mediului poate fi definită ca fiind o activitate umană
ce are ca scop concret prevenirea poluării, menţinerea şi îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă pe Pământ.
Omenirea care a moştenit această planetă este obligată să o
îngrijească, să o preţuiască şi să oprească degradarea ei.
Mediul (natural şi artificial) reprezintă cadrul de viaţă al
întregii omeniri, pe care civilizaţia tehnico - ştiinţifică l-a ameliorat
dar l-a şi poluat, ea fiind totodată considerată capabilă să ajute la
prevenirea şi înlăturarea poluării.
Pentru realizarea compatibilităţii între sistemul economic,
uman, ambiental şi tehnologic se impune stimularea progresului
tuturor acestor dimensiuni.18
Sarcina protecţiei mediului aparţine întregii societăţi şi se
realizează în interesul întregii omeniri. Art.6 din Legea mediului
dispune că „Protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a
tuturor persoanelor fizice şi juridice”. În acest scop autorităţile
administrative au obligaţia să prevadă în bugetele proprii, programe în
scopul protecţiei mediului.
Problema protecţiei mediului trebuie privită sub două aspecte:
- protecţia mediului are ca sarcină generală descoperirea
cauzelor şi surselor poluării, stabilirea modalităţilor de prevenire,
reducere şi înlăturare a efectelor poluării;
- protecţia mediului are ca sarcină concretă, protecţia
diferitelor elemente componente ale mediului natural şi artificial.
Protecţia mediului este o sarcină generală a întregii societăţi,
sarcinile concrete ale protecţiei mediului fiind stabilite prin
reglementările legale speciale referitoare la protecţia factorilor de
mediu.
Aşadar, sarcina dificilă şi complexă de protecţie a mediului nu
se poate realiza exclusiv numai de către organele de stat, fiind necesar
în acest sens şi aportul organismelor nestatale, a persoanelor fizice şi
juridice. Această activitate s-a generalizat în majoritatea ţărilor lumii,

11
 Dreptul mediului

devenind în prezent o adevărată "mişcare ecologică". Mişcările

ecologiste naţionale şi internaţionale mobilizează agenţii poluanţi să
acţioneze pentru protecţia şi ameliorarea mediului dar şi pentru
repararea prejudiciilor ecologice cauzate.
Coordonarea şi controlul activităţii de protecţia mediului
revin autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
autorităţilor publice teritoriale pentru protecţia mediului, precum şi
instituţiilor abilitate în acest sens prin lege, pentru domeniile lor de
responsabilitate.

SECŢIUNEA IV
POPULAŢIA ŞI MEDIUL

1. Consideraţii generale privind populaţia şi efectul

exploziei demografice asupra mediului
Omul şi vieţuitoarele pot supravieţui pe Pământ numai dacă
mediul de viaţă corespunde nevoilor lor de existenţă deoarece pe
integritatea şi buna funcţionare a mediului natural şi artificial se
bazează viaţa pe Terra.
Poluarea afectează atât omul ca individ cât şi populaţia ca
sumă a indivizilor existentă la un moment dat, într-un spaţiu
determinat.
Populaţia repezintă totalitatea locuitorilor ce aparţin unei
unităţi teritorial - administrative a unei ţări sau regiuni, unui continent,
întregului glob pământesc.19 În doctrină, termenul de "populaţie"
desemnează ansamblul indivizilor ce aparţin unei anumite specii şi
care ocupă un teritoriu determinat.20
Populaţia, la nivel naţional este reprezentată de stat care are
personalitate juridică, fiind subiect de drept în raporturile de dreptul
mediului.
Populaţia afectată de fenomenul poluării este victimă a acestui
fenomen, dar ea trebuie să fie şi un luptător împotriva acestuia. Se
apreciază că populaţia crează probleme deosebite pentru mediu
datorită ritmului său de creştere ridicat denumit "explozie
demografică".

12
 Dreptul mediului

Explozia demografică este o problemă mondială cu consecinţe

atât pozitive cât şi negative, ce stă în atenţia multor guverne şi
organisme internaţionale. La Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Stockholm din 1972 s-a recomandat ca O.M.S. să intensifice
cercetările legate de reproducerea umană pentru a putea fi evitate
"gravele repercusiuni ale exploziei demografice asupra mediului".
Presiunea demografică existentă în prezent este evidentă (în anul
1830, Terra avea doar un miliard de locuitori.
Creşterea demografică este considerată a fi însoţită de: un
proces mai rapid de urbanizare, tehnicizare şi industrializare; crearea
de noi locuri de muncă; asigurarea hranei, locuinţei, educaţiei şi
instrucţiei; modificarea structurii populaţiei (depopularea statelor) etc.
Creşterea demografică crează probleme privind protecţia
mediului, fiind necesare noi soluţii pentru ocrotirea populaţiei de
consecinţele negative ale poluării, deoarece deşi omul este un mare
poluator, el este cel mai important factor al mediului natural, cel ce
asigură progresul economico-social, tehnico - ştiinţific, având
contribuţii serioase în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de mediu.
Declaraţia de la Rio, adoptată în cadrul Întâlnirii la Vârf a
Pământului, a formulat principiul conform căruia „naţiunile trebuie să
reducă şi să elimine căile de producţie şi de consum neviabile şi să
promoveze politici demografice adecvate”, în scopul protejării
durabile a mediului.

SECŢIUNEA V
POLITICA MEDIULUI ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

1. Conceptul de politică a mediului

Politica mediului este o formă a politicii generale având ca
sarcină stabilirea strategiilor, obiectivelor şi priorităţilor, metodelor şi
mijloacelor implicate în acţiunile desfăşurate pe plan naţional în
scopul prevenirii şi combaterii poluării, pentru ameliorarea condiţiilor
de mediu. Politica mediului înseamnă în acelaşi timp şi evaluarea
situaţiilor reale ale mediului (pe plan local, naţional sau internaţional),
constatarea influenţelor negative asupra calităţii mediului, stabilirea
instituţionalizată a măsurilor necesare organelor statale şi protejarea

13
 Dreptul mediului

mediului, stabilirea sistemelor de sancţionare în caz de poluare,

cuantumul sancţiunilor aplicabile.
Politica mediului, ca politică specială este parte integrantă a
politicii economice (naţionale şi internaţionale) ce exprimă activitatea
care antrenează întreaga colectivitate a societăţii în scopul protecţiei
mediului. Politica social-economică reprezintă ansamblul măsurilor
luate la nivel macro şi microeconomic în scopul administrării vieţii
economice, iar politica de mediu reprezintă ansamblul de măsuri luate
în scopul prevenirii poluării mediului, a reducerii procesului de
deteriorare a calităţii vieţii şi sănătăţii umane, a calităţii naturii şi a
calităţii tuturor factorilor de mediu. Aşadar, între politica de mediu şi
politica social-economică există o interferare politică de mediu fiind
parte esenţială a politicii social-economice.

2. Sarcinile politice de protecţie a mediului

Sarcinile politice de protecţie a mediului sunt dificile şi
complexe. Cele două Conferinţe mondiale de protecţie a mediului 21 au
stabilit principalele sarcini politice de protecţie a mediului pentru
statele participante.
Pentru ca prevenirea poluării şi îmbunătăţirea calităţii
mediului să se poată realiza, este necesar ca întreaga colectivitate a
societăţii (cetăţeni, agenţi economici, instituţii) să-şi asume răspunderi
şi sarcini în acest sens.
Principala răspundere a politicii mediului o au însă guvernele
fiecărei ţări precum şi autorităţile centrale şi locale de specialitate.

3. Politica de protecţie a mediului corelată cu politica de

dezvoltare economică
Politica de protecţie a mediului este o politică de ramură ce se
integrează organic în sistemul politic al societăţii, este deci o parte
integrantă a politicii statului.
Politica mediului este strâns legată şi condiţionată de politica
economică, administrativ - financiară şi legislativă, având ca scop
dezvoltarea economică în concordanţă cu politica de protecţie a
mediului.
Corelaţia dintre politica economică şi politica de mediu se
bazează pe o cointeresare naţională şi internaţională, cele două
exprimând deopotrivă relaţii teoretice şi relaţii practice concrete,

14
 Dreptul mediului

pentru că, indiferent de felul politicii de dezvoltare măsurile de

depoluare ale mediului trebuie să facă parte integrantă din politica
generală a fiecărui stat.
Prin sistemul de politici de mediu în ţara noastră se defineşte
ansamblul de politici privind protecţia resurselor naturale şi
conservarea biodiversităţii, protecţia solului şi subsolului, regimul
protecţiei apelor şi a ecosistemelor acvatice, regimul protecţiei
atmosferice, a ariilor protejate, regimul protecţiei aşezărilor umane,
regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase, al asigurării protecţiei
împotriva radiaţiilor, precum şi alte activităţi.
Formularea de concepţii ştiinţific fundamentate cu privire la
realizarea unei economii nepoluante presupune o politică de mediu
proprie în cadrul politicii globale a statului, aflată în strânsă legătură
cu celelalte forme ale politicii globale.
Elaborarea şi aplicarea eficientă a politicilor de mediu în ţara
noastră, impune luarea în considerare în primul rând, a următoarelor
aspecte esenţiale:
- elaborarea şi aplicarea politicilor de mediu ţinând cont de
caracteristicile temporale şi spaţiale;
- stabilirea rolului tehnologiei şi cercetării tehnico-ştiinţifice;
- coordonarea şi cooperarea internaţională;
- stabilirea de instrumente monetare eficiente;
- evaluarea consecinţelor economice ale politicii de protecţia
mediului. Procesul de fundamentare şi elaborare a politicilor de mediu
este deosebit de complex, condiţionat de caracterul restrictiv al
resurselor economice (naturale, materiale, financiare etc.), corelat cu
un cadru legislativ corespunzător.
Pentru aplicarea unei politici de mediu eficiente sunt necesare
resurse materiale, financiare, umane şi legislative, un cadru
instituţional capabil să permită conceperea unei politici şi strategii
eficiente protecţiei mediului.

3.1. Consacrarea legislativă

Corelaţia dintre cele două politici (economică şi de mediu)
include şi legătura lor cu legislaţia mediului. Aceasta pentru că,
dezvoltarea economică se poate realiza numai dacă se iau măsurile
necesare în scopul protecţiei mediului, fapt ce în legislaţia mediului
este prevăzută ca o obligaţie.

15
 Dreptul mediului

Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului, republicată în

2000, este dominată de ideea necesităţii dezvoltării economice pe baza
valorificării superioare a resurselor materiale şi umane, a cuceririlor
tehnico-ştiinţifice, cu respectarea cerinţelor de protejare a mediului.
Această lege reglementează activităţile economice şi sociale cu impact
negativ asupra mediului, precum şi condiţiile şi procedura de
autorizare a acestora, urmărindu-se astfel dirijarea acestor activităţi
încă din faza lor incipientă, în scopul cunoaşterii impactului lor
negativ asupra mediului.22
Intreaga politică legislativă de mediu este stimulată şi
orientată în scopul reglementării imperative a relaţiilor de mediu în
cadrul diferitelor activităţi economice.
Elaborarea unei politici legislative în privinţa protecţiei şi
dezvoltării mediului, constituie o sarcină fundamentală a statului, atât
prin adoptarea unei legislaţii naţionale corespunzătoare, cât şi prin
aderarea la documentele şi reglementările internaţionale existente în
acest sens.

4. Protecţia şi dezvoltarea mediului ca sarcină de stat

4.1. Consacrarea teoretică şi legislativă
Pornind de la faptul că activitatea de protecţie a mediului are
efecte benefice asupra întregii omeniri, s-a ajuns la concluzia că
prevenirea poluării mediului, îmbunătăţirea şi refacerea calităţii este o
problemă şi o sarcină a fiecărui stat. Această concluzie se bazează pe o
serie de argumente cum ar fi:
- poluarea mediului şi lupta contra poluării este o problemă
naţională;
- statul stabileşte regulile de conduită în toate domeniile,
deci şi în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului;
- statul urmăreşte respectarea regulilor de conduită juridică
impuse şi poate aplica sancţiuni;
- statul prin organele sale specializate soluţionează litigiile
născute în acest domeniu;
- statul finanţează prin bugetul de stat activităţile de
protecţie şi dezvoltarea mediului.
Datorită importanţei deosebite a protecţiei şi dezvoltării
mediului, activitatea de protecţie reprezintă atât o funcţie distinctă a

16
 Dreptul mediului

statului cât şi o funcţie fundamentală. Această fundamentare teoretică

nu este doar o idee doctrinară, ci este transpusă şi în plan legislativ.
Astfel, Constituţia României din 200323 prevede că: "Statul
trebuie să asigure refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător precum
şi menţinerea echilibrului ecologic", stabilindu-se totodată în sarcina
statului obligaţia de a asigura condiţiile necesare creşterii calităţii
vieţii şi luarea măsurilor corespunazătoare pentru asigurarea unui trai
decent. Articolul 6 din Legea nr.137/1995 consacră obligaţii în sarcina
statului în acest sens, dar şi responsabilităţi astfel: "Protecţia mediului
constituie o obligaţie a autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice" atribuind
responsabilitatea protecţiei mediului atât autorităţilor centrale pentru
protecţia mediului cât şi agenţiilor sale teritoriale. 24

SECŢIUNEA VI
SCURT ISTORIC PRIVIND ORGANIZAREA ŞI
LEGIFERAREA PROTECŢIEI MEDIULUI IN
ROMÂNIA

Primele dovezi legate de iniţiative în domeniul ocrotirii naturii

se găsesc în operele cronicarilor Ion Neculce şi Dimitrie Cantemir.
În vremea lui Ştefan cel Mare (1457 - 1504) s-a dat "Legea
braniştei"25 privind protejarea vânatului şi a altor resurse ale naturii.
Ştefan Tomşa (1621) a emis o lege a braniştei în Popeşti
pentru întărirea mânăstirii Bisericani (judeţul Neamţ) ce prevedea că:
"Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să
vâneze, nici să prinză peşti… pe cine-l vor prinde tăind în păduri, să
aibă a-i lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari
şi puternici cu această carte a noastră a prinde pe acel om şi a-i lua
totul ce va avea asupra lui".
Regimul juridic al braniştei este întâlnit şi în unele documente
ale lui Matei Basarab (1646) dar şi în Transilvania (Sigismund Battory
în 1588 emite instrucţiuni de interzicere a vânatului, a tăierii pădurilor
pe hotarele moşiei sale de lângă Alba Iulia).

17
 Dreptul mediului

În 1706 apare Hotărârea Cuventului de la Focşani ce cuprinde

reguli ce interziceau ca muntenii să treacă şi să taie lemne din pădurile
moldovenilor.
Primele reglementări oficiale privind ocrotirea naturii şi
folosirea pădurilor, apar sub formă de coduri silvice. În 1786
"Orânduiala de pădure pentru Bucovina” dată de împăratul Iosif al II-
lea cuprindea idei moderne de ocrotire a pădurilor şi amenajamente
silvice precum şi norme privind întreţinerea şi tăierea pădurilor.
Această lege a fost urmată în 1791 de alte două legi ce privesc atât
circulaţia juridică a pădurilor, dreptul de proprietate cât şi exploatarea
şi protecţia acestora.
În Moldova, Al. Moruzzi emite (între anii 1792 - 1794)
Reglementări26 privind ocrotirea codrilor, dumbrăvilor şi luncilor. În
Ţara Românească o astfel de reglementare este dată în anul 1793.
În primele decenii ale secolului XX apar primele coduri de
legi: Condica lui Calimah (Moldova) şi Legiuirea lui Caragea (Ţara
Românească), care nu cuprindeau dispoziţii exprese privind ocrotirea
naturii, a pădurii şi a vânatului, acestea fiind deduse pe cale de
interpretare.
Tratatul de la Adrianopol (1829) prin care se liberaliza
comerţul cu cereale, a avut o influenţă nefastă, ducând la distrugerea
fără precedent a pădurilor; apar reglementări oficiale ce cuprindeau
dispoziţii cu privire la exploatarea raţională a pădurilor ce aparţin
bisericii şi clerului.
În 1872 apare prima lege a vânatului ce cuprindea norme
privind: dreptul la vânătoare, perioadele de prohibiţie a vânătorii,
precum şi sancţionarea infracţiunilor săvârşite. Această lege nu a fost
însă suficient cunoscută şi nici respectată la vremea aceea, lucru ce
reiese din lucrările lui Al. Odobescu (Pseudokinegeticos 1874) şi
Gheorghe Nedici (Istoria vânătoarei).
Apare în 1881 primul Cod silvic al României independente ce
cuprinde norme ce reglementau regimul de exploatare al pădurilor şi
de ocrotire a lor, administrarea şi controlul proprietăţilor forestiere. 27
S-a aplicat timp de 30 de ani, până în 1910 când s-a adoptat un nou
Cod silvic ce a introdus ideea unei reforme silvice. 28
Se iau o serie de măsuri antipoluante, de ocrotire a naturii,
prin intermediul unor regulamente, cum ar fi:
- Regulamentul pentru industriile insalubre (1894);

18
 Dreptul mediului

- Regulamentul pentru consiliile de igienă şi salubritate

publică;
- Regulamente privind construirea de locuinţe (1894);
- Regulamentul pentru apărarea sănătăţii publice faţă de
exploatările de petrol (1889);
- Regulamentul privind arendarea dreptului de vânătoare
prin permis pe proprietăţile statului (1899).
În anul 1896, Grigore Antipa propune proiectul de lege asupra
pescuitului.
În 1920 se înfiinţează Asociaţia "Hanul drumeţilor" care se
transformă ulterior în "Societatea pentru protecţia naturii" - care
lansează ideea de creare a primului parc naţional din România în
Munţii Bucegi.
În 1920 Emil Racoviţă înfiinţează la Cluj primul Institut de
speologie din lume şi întemeiază Asociaţia "Frăţia munteană" care
prevedea în statutul său ca scop "apărarea munţilor şi pădurilor de
devastări", "apărarea florei, faunei, a frumuseţilor geologice şi
speologice din ţara noastră".
În 1924, Al. Borza publică lucrarea de sinteză "Protecţiunea
naturii în România" care a rămas manifestul - program al mişcării
pentru ocrotirea naturii în ţara noastră.
În 1928 are loc la Cluj primul Congres al Naturaliştilor din
România unde s-a dezbătut problema ocrotirii naturii în ţara noastră şi
s-a propus elaborarea unei legi în acest sens, precum şi pentru
constituirea primului parc naţional.
În 1930 se elaborează prima lege pentru protecţia
Monumentelor Naturii, în anul 1932 se instituie Comisia
monumentelor naturii, iar din 1933 se înfiinţează astfel de comisii
regionale în toată ţara.
În 1935 se înfiinţează Parcul Naţional Retezat 29, apoi alte
rezervaţii naturale (Codrul secular Slătioara, Fâneţele Clujului,
Pădurea Letea din Delta Dunării). Parcul Naţional Retezat a fost
inclus (1980) în Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale, întocmită de
UICN.
În anul 1943 se publică prima listă oficială a rezervaţiilor din
ţara noastră, fiind demarat astfel primul inventar al ariilor protejate.

19
 Dreptul mediului

În perioada 1944 - 1989, măsurile de protecţie a mediului s-au

bazat pe eforturile instituţionale făcute anterior de oameni de ştiinţă
cum au fost Al. Borza şi Emil Racoviţă.
În anul 1973 s-a adoptat Legea mediului nr.9/1973 ce
cuprindea prevederi legate de conservarea şi protecţia mediului.
Numeroase acte normative au fost elaborate în materie, iar din
1995 este în vigoare Legea nr.137 privind protecţia mediului,
modificată şi completată, prin Legea nr.159 din octombrie 1999,
republicată în 2000, modificată şi completată ulterior şi prin O.U.G
nr.91/2002.
Legea nr.137/1995 privind protecţia mediului reprezintă legea
generală în materie; aceasta a fost urmată de o serie de legi speciale
privind protecţia apelor (1996) protecţia pădurilor (1996), protecţia
atmosferei (2000), protecţia solului şi subsolului etc.

SECŢIUNEA VII
COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ŞI REGIONALĂ
PENTRU
PROTECŢIA MEDIULUI

1. Cooperarea internaţională pentru protecţia mediului

Prevenirea poluării şi protecţia mediului presupune cu
necesitate acţiuni de cooperare între state şi adoptarea de reguli
comune în acest sens.
Problema combaterii poluării şi a stabilizării factorilor cu
impact deosebit asupra mediului înconjurător şi chiar asupra
continuării în bune condiţiuni a vieţii pe întreaga suprafaţă a Terrei, au
făcut ca statele să colaboreze între ele pentru rezolvarea acestora.
Cooperarea internaţională pleacă de la nevoia dezvoltării şi
protejării mediului, lucru ce nu poate fi realizat decât prin
parteneriatul naţiunilor lumii.
Conştientizarea pericolului degradării şi distrugerii
elementelor mediului a înscris atât la nivel naţional cât şi mondial,
protecţia şi conservarea mediului printre priorităţile umanităţii.
Instituirea unei colaborări internaţionale în domeniul
protecţiei mediului este o necesitate, iar dreptul internaţional

20
 Dreptul mediului

reprezintă principalul instrument de colaborare bilaterală, regională şi

planetară a statelor şi organismelor internaţionale în vederea
identificării unor forme şi modalităţi care să contribuie la prevenirea
poluării şi protecţia mediului ambiant.
Rezultatul cooperării pentru protejarea mediului s-a
concretizat în crearea organizaţiilor internaţionale, regionale şi
subregionale cu atribuţii importante în acest domeniu.

Organizaţiile internaţionale, atât cele regionale cât şi cele

mondiale), au început să se intereseze de problemele legate de mediu
relativ târziu, la sfârşitul anilor '60.
Desfăşurarea primei Conferinţe a O.N.U. privind mediul de la
Stockholm din 1972, a stimulat preocupările statelor, principiul 25 al
Declaraţiei adoptată cu acest prilej prevăzând că: "statele trebuie să
vegheze ca aceste organizaţii internaţionale să joace un rol coordonat,
eficace şi dinamic în prezervarea şi ameliorarea mediului".
Existenţa unui suport instituţional adecvat e necesară atât
pentru elaborarea şi adoptarea unor norme juridice care să guverneze
cooperarea internaţională privind mediul cât şi pentru asigurarea
ulterioară a îndeplinirii şi respectării lor.
Cooperarea instituţională în materie de mediu se exprimă mai
ales printr-o "reţea" de organizaţii internaţionale cu caracter
interguvernamental.

A. Organizaţiile interstatale cu vocaţie mondială

Acestea sunt reprezentate de organizaţia Organizaţia
Naţiunilor Unite cu organismele sale semiautonome şi insituţiile
specializate.
a) Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite -
forum mondial al statelor a adoptat numeroase documente (rezoluţii,
declaraţii, programe de acţiune), cu forţă juridică diferită care au
contribuit la dezvoltarea normelor şi principiilor juridice privind
protecţia şi conservarea mediului;
Sub egida O.N.U. s-au elaborat şi adoptat o serie de
documente internaţionale care au reglementat cooperarea
internaţională în diferite sectoare ale protecţiei mediului.
În 1968, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat Rezoluţia
(XXIII), prin care se prevedea convocarea unei conferinţe mondiale

21
 Dreptul mediului

asupra "mediului uman", care a stat la baza pregătirii primei

Conferinţe mondiale privind mediul – de la Stockholm din iunie 1972
(la care au participat 114 state, între care şi România).
În cadrul Conferinţei, a fost adoptată o Declaraţie generală,
109 recomandări care au constituit un "plan de acţiune" şi o Rezoluţie
privind dispoziţiile instituţionale şi financiare recomandate
organizaţiilor mondiale.
Declaraţia de la Stockholm cuprinde un preambul în 7 puncte,
urmat de 26 de principii, privind drepturile şi obligaţiile statelor în
acest domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării
internaţionale.
Primul principiu afirmă dreptul fundamental al omului la
libertate, egalitate şi la condiţii de viaţă satisfăcătoare, într-un mediu a
cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare. Acest
principiu a avut meritul de a fi promovat apropierea şi apoi unitatea
dintre protecţia mediului şi drepturile omului.
Dintre celelalte principii cuprinse în Declaraţie, amintim:
- obligaţia statelor de a proteja şi îmbunătăţi mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare;
- conservarea rezurselor naturale şi gospodărirea lor atentă;
- obligaţia statelor de a coopera pentru dezvoltarea
dreptului internaţional în ceea ce priveşte
responsabilitatea şi indemnizarea victimelor poluării şi a
altor daune ecologice produse în afara frontierelor lor.
Al doilea act important al Conferinţei de la Stockholm din
1972, îl reprezintă Planul de acţiune privind mediul înconjurător a
cărui prevederi se referă îndeosebi la: evaluarea mediului, gestiunea
mediului şi măsurile de susţinere (informarea şi educarea publicului,
formarea specialiştilor în materie de mediu).
Conferinţa O.N.U. privind drepturile mării, prin adoptarea
Convenţiei de la Montego Bay din 1982, a consacrat cadrul juridic
general al protecţiei mediului marin împotriva poluării.
În domeniul conservării naturii au fost adoptate o serie de
convenţii cu vocaţie mondială: Convenţia de la Ramsar din 1971,
asupra zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca
habitat al păsărilor acvatice, Convenţia de la Bonn din 1979 asupra
conservării speciilor migratoare aparţinând faunei sălbatice.

22
 Dreptul mediului

În deceniile care au urmat Conferinţei de la Stockholm au

apărut probleme cu caracter global, precum: poluarea atmosferică la
lungă distanţă, diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, care au
impus adoptarea de reglementări juridice adecvate. Rezultatul
principal al preocupărilor legate de aceste probleme a constat în
adoptarea de documente precum Convenţia asupra poluării
atmosferice transfrontaliere pe distanţe lungi (de la Geneva, 1979);
Convenţia cadru de la Viena din 1985 şi Protocolul de la Montreal
din 1989 privind pătura de ozon.
În ciuda unor rezultate pozitive înregistrate după Conferinţa
de la Stockholm în planul colaborării internaţionale, mediul planetei a
continuat să se deterioreze constant, situaţie în care s-a căutat o nouă
abordare în acest sens, mai eficientă, care avea să se reflecte într-o
concepţie diferită asupra problematicii generale a protecţiei şi
conservării factorilor naturali.
În contextul sporirii eforturilor naţionale şi internaţionale în
scopul promovării şi dezvoltării unui mediu sănătos, Adunarea
Generală a O.N.U. din 1989 a lansat apelul la o întrunire globală care
să definească strategia pentru stoparea efectelor degradării mediului.
Desfăşurată în perioada 3 - 14 iunie 1992 la Rio de Janeiro,
Conferinţa Naţiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, denumită
Summit - ul ecologic sau Intâlnirea la vârf a Pământului, a reunit
preşedinţi, prim miniştri sau vicepreşedinţi din 179 de state, fiind
socotită drept cea mai amplă reuniune la nivel înalt din secolul trecut.
Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de
strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea degradării
mediului în toate ţările în contextul dezvoltării durabile şi optime din
punct de vedere al protecţiei mediului.
S-a pornit de la necesitatea după care măsurile de protecţie a
mediului dar şi legislaţiile naţionale în acest domeniu trebuie să fie
armonizate, să se adopte aceleaşi măsuri legislative, sociale,
economice, pentru a se putea preveni degradarea mediului şi pentru a
se reface degradările existente în fiecare ţară şi la nivel global.
La Conferinţa de la Rio s-a încercat să se realizeze un nou
consens internaţional asupra unor teme precum:
- protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea
diversităţii biologice, protecţia surselor de apă dulce, a
mărilor şi zonelor umede;

23
 Dreptul mediului

- gestionarea raţională din punct de vedere ecologic a

biotehnologiilor, deşeurilor de produse şi deşeurilor
tehnice, creşterea calităţii vieţii şi a sănătăţii umane;
- eradicarea sărăciei şi oprirea degradării mediului.
Rezultatele Reuniunii s-au concretizat în adoptarea unor
documente precum: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi
dezvoltării, supranumită şi "Carta Terrei; Agenda 21;, Convenţia
asupra biodiversităţii; Acordul asupra climei; Convenţia - cadru
privind schimbările climatice; Declaraţia privind pădurile şi
Declaraţia privind deşertificarea.
Declaraţia de la Rio, deşi nu are forţa juridică obligatorie,
cere statelor şi oamenilor să coopereze în spiritul unui parteneriat
global în scopul conservării, protejării şi restaurării sănătăţii şi
integrităţii ecosistemelor pe Pământ.
În preambulul Declaraţiei se stabileşte ca obiectiv instituirea
unei alianţe mondiale în scopul protecţiei mediului şi se proclamă 27
de principii de conservare a mediului în legătură cu dezvoltarea
economică, socială, culturală etc. Principiul I stabileşte dreptul
fundamental al omului la o viaţă sănătoasă şi productivă în armonie cu
natura. Preluând principiul 21 al Declaraţiei de la Stockholm,
principiul II al documentului de la Rio recunoaşte statelor "dreptul
suveran de a-şi exploata resursele potrivit propriilor lor politici în
domeniul mediului şi de dezvoltare şi responsabilitatea de a se asigura
că activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei lor nu provoană daune
mediului în alte state sau regiuni". Un alt principiu stabileşte că
"dreptul la dezvoltare trebuie să fie realizat într-o asemenea manieră
încât să satisfacă în mod echitabil necesităţile dezvoltării şi ale
mediului înconjurător , pentru generaţiile prezente şi viitoare".
În centrul Declaraţiei de la Rio stă conceptul de "dezvoltare
durabilă", menit să polarizeze eforturile tuturor statelor în direcţia
conservării şi protejării mediului înconjurător şi a resurselor sale,
astfel încât să poată beneficia de acestea şi generaţiile viitoare. Dacă
după Conferinţa de la Stockholm mediul nu putea fi conceput fără
dezvoltare, după Conferinţa de la Rio dezvoltarea durabilă presupune
existenţa unui mediu de calitate, deoarece prin Declaraţia de la Rio
s-au formulat şi reglementat principiile dezvoltării durabile în acord
cu conservarea mediului.

24
 Dreptul mediului

Unul dintre documentele importante adoptate la Rio de

Janeiro este Agenda 21 care instituie o responsabilitate globală pentru
O.N.U. şi organismele sale, pentru guverne, faţă de abordarea şi
soluţionarea problemelor mediului.
Agenda 21 reprezintă un document istoric ce cuprinde toate
domeniile dezvoltării viabile a mediului, ce alcătuieşte un tot unitar
împreună cu celelalte documente adoptate, oferind politici şi programe
în scopul realizării unui echilibru ecologic. Acest document apreciază
că numai un parteneriat global este capabil să asigure pentru omenire
un viitor mai sigur şi mai prosper.
În preambulul documentului se prevede că: "Umanitatea se
află într-un moment crucial al existenţei sale. Asistăm actualmente la
perpetuarea dispariţiilor între naţiuni şi în interiorul naţiilor, la
agravarea sărăciei, a foamei, a stării de sănătate şi al analfabetismului
şi la deteriorarea continuă a ecosistemelor, cărora le suntem tributari
pentru buna noastră stare. Dar dacă noi integrăm problematica
mediului şi a dezvoltării şi acordăm o mai mare atenţie acestor
chestiuni, vom putea satisface necesităţile fundamentale, ameliorarea
nevoilor de viaţă pentru toţi, protejarea şi amenajarea mai bine a
ecosistemelor şi asigurarea unui viitor mai prosper. Nici o ţară nu va
putea realiza singură acestea, dar misiunea este posibilă, dacă noi vom
lucra tot ansamblul în cadrul unui parteneriat, mondial pentru o
dezvoltare durabilă".
În cadrul Summit-ului ecologic, două importante convenţii
internaţionale au fost semnate, respectiv: Convenţia - cadru asupra
schimbărilor climatice şi Convenţia privind diversitatea biologică. 30
Pentru ţările dezvoltate, problema poate fi rezolvată prin
utilizarea unor tehnologii perfecţionate, dar care ridică nenumărate
probleme pentru ţările în curs de dezvoltare. Ţările dezvoltate s-au
angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de
dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al
acestora.
Convenţia privind diversitatea biologică prevede măsurile ce
trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de
viaţă.
Statele semnatare se angajează să stabilească zone protejate,
să integreze problemele biologice în sistemul de dezvoltare pe plan
naţional şi să asigure întregii umanităţi avantajele ce decurg din

25
 Dreptul mediului

utilizarea resurselor genetice, inclusiv asigurarea transferului de

tehnologii biologice de la ţările dezvoltate spre cele în curs de
dezvoltare.
Declaraţia de principii asupra conservării pădurilor - nu a
putut să se transforme într-un document cu caracter juridic obligatoriu,
datorită divergenţelor care au apărut între Nord şi Sud constând în
special în aceea că ţările dezvoltate au propus un acord referitor la
pădurile tropicale, în timp ce statele în curs de dezvoltare au cerut ca
documentul să se refere şi la pădurile din regiunile temperate şi
boreale.
Capitolul XII al Agendei 21 intitulat "Gestiunea ecosistemelor
fragile, lupta contra deşertificării şi secetei", prevedea necesitatea
intensificării cooperării internaţionale împotriva deşertificării; în acest
sens, la 17 iunie 1994, 18 state au semnat la Paris, Convenţia
Naţiunilor Unite pentru combaterea deşertificării.
- Programul Naţiunilor Unite privind mediul (PNUE), are un
rol coordonator în cadrul O.N.U. asupra protecţiei şi conservării
mediului. Conceput iniţial, ca o stategie de cooperare internaţională în
vederea ameliorării mediului, de către Conferinţa de la Stochkolm din
1972. Rolul primordial al PNUE este acela de a antrena diferite
instituţii în lupta privind protecţia mediului, de a promova cu
precădere, proiecte de mediu menite să vină în sprijinul ţărilor în curs
de dezvoltare. De fapt, este singurul sediu al O.N.U. care se află pe
teriotoriul african, respectiv la Nairobi.
În 1972, în cadrul unei sesiuni a Adunării Generale a O.N.U.,
printr-o rezoluţie s-a stabilit structura organizatorică a PNUE formată
din Consiliul de administaţie, Secretariatul, Fondul pentru mediu şi
Comitetul de coordonare pentru mediu.
O direcţie importantă de acţiune a PNUE o constituie
promovarea legislaţiei de mediu, precum şi stimularea şi organizarea
de activităţi internaţionale relative la gestiunea mediului (referitoare la
stabilirea şi urmărirea programelor de protecţie a mărilor şi oceanelor,
organizarea de conferinţe internaţionale asupra gestiunii resurselor de
apă, problemele deşertificării, organizarea unui sistem mondial de
supraveghere a mediului).
Marea majoritate a instituţiilor specializate ale O.N.U. s-au
implicat în problematica protecţiei mediului, din perspectiva
domeniului lor specific de activitate, mai ales după anul 1972.

26
 Dreptul mediului

Tot sub egida O.N.U. a avut loc cea de-a doua Reuniune
mondială a şefilor de stat şi de guverne din septembrie 2002, de la
Johanesburg, denumită şi „RIO+10”.
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi
Agricultură (F.A.O.) are ca obiectiv principal ridicarea normelor de
alimentaţie şi a nivelului de trai a popoarelor, precum şi conservarea
resurselor naturale; sub egida F.A.O. s-a redactat şi proclamat Carta
Mondială a Solurilor din 1981.
- Organizaţia Maritimă Consultativă Interguvernamentală are
ca scop promovarea cooperării între state pentru realizarea unei
navigaţii sigure şi eficiente precum şi înlăturarea discriminărilor şi
restricţiilor impuse navigaţiei internaţionale.
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) urmăreşte
promovarea cooperării internaţionale în vederea asigurării unui nivel
de sănătate pentru toate popoarele . În acest sens, OMS furnizează
asistenţă tehnică şi supraveghează consecinţele poluării dăunătoare
sănătăţii umane .
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Stiinţă şi
Cultură (UNESCO), urmăreşte promovarea cooperării între naţiuni în
domeniul educaţiei şi culturii, în vederea menţinerii păcii şi securităţii,
asigurarea respectului universal fată de justiţie, legea drepturilor
omului şi libertăţile fundamentale. UNESCO se preocupă de
problemele mediului din două perspective principale: cea a educaţiei
şi cea a cercetării ştiinţifice. Sub egida UNESCO au fost adoptate o
serie de documente internaţionale deosebit de importante în materie de
mediu, precum Convenţia de la Ramsar din 1971 asupra zonelor
umede de importanţă internaţională; Convenţia patrimoniului
mondial, cultural şi natural din 1972, etc.
- Organizaţia Internaţională a Muncii (O.I.M.), îşi propune
ca scopuri fundamentale, printre altele, ridicarea nivelului de trai şi
creşterea bunăstării economice a oamenilor, ocrotirea adecvată a vieţii
şi bunăstării acestora, domenii care în prezent sunt legate tot mai
strâns de protecţia mediului;
- Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale (O.A.C.I.) a
adoptat reguli privind zgomotul şi gazul de eşapament al avioanelor;
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Industrială
(O.N.U.D.I.) s-a preocupat de includerea aspectelor de protecţie a
mediului în politicile şi programele cooperării între statele dezvoltate

27
 Dreptul mediului

şi cele în curs de dezvoltare, a accelerării industrializării acestora din

urmă, etc. Această organizaţie se implică în promovarea instituţională
a unor proiecte de transfer tehnologic şi crearea de centre regionale în
acest scop.

2. Cooperarea instituţională regională pentru protecţia

mediului
Printre formele de cooperare internaţională cu vocaţie
continentală se remarcă:
- Organizaţia Unităţii Africane (O.U.A.), fondată în scopul
de a promova cooperarea politică între cele 51 de ţări membre ale
continentului;
- Organizaţia statelor americane (O.S.A.), creată în 1948,
în vederea consolidării păcii şi securităţii pe continent, s-a implicat în
materia mediului prin elaborarea şi implementarea unor proiecte de
valorificare a apelor şi pădurilor continentale cu sprijinul P.N.U.E.
Totodată, organizaţia a contribuit la realizarea Convenţiei relative la
protecţia naturii şi conservarea vieţii sălbatice în emisfera vestică şi a
patronat diverse reuniuni ştiinţifice din domeniu.

3. Cooperarea instituţională europeană

Existenţa unui suport instituţional regional adecvat, atât
pentru elaborarea şi adoptarea unor norme juridice care să guverneze
cooperarea interstatală, cât şi pentru asigurarea îndeplinirii lor, este
favorizată în plan european de mai mulţi factori.
În cadrul continentului nostru, procesul de integrare
structurală este avansat: evoluţiile din ultimii ani, încheierea aşa
numitelor "acorduri europene" între CE şi ţările din centrul şi estul
Europei, cuprinderea tuturor statelor continentului în cadrul
Consiliului Europei crează premisele unei cooperări intense, inclusiv
în materie de mediu. Cooperarea intereuropeană este determinată şi
este stimulată de dimensiunile fenomenelor de poluare şi deteriorare a
factorilor de mediu, de tradiţiile culturale ale ţărilor din zonă, etc.
Toate ţările occidentale sunt membre ale Organizaţiei pentru
Cooperare şi Dezvoltare Economică, alături de ţări industriale din alte
continente: SUA, Canada, Japonia, Australia, Noua Zeelandă.

28
 Dreptul mediului

Organizaţiile europene reprezintă principalele foruri de

elaborare şi adoptare a regulilor juridice care guvernează cooperarea
intercontinentală în domeniul protecţiei şi dezvoltării mediului.
- Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.), este cea mai
veche şi mai cuprinzătoare organizaţie europeană creată ca organ
subsidiar al Consiliului Economic şi Social al O.N.U., în perspectiva
reconstrucţiei Europei, a ridicării nivelului activităţii economice
continentale precum şi a schimburilor internaţionale. Deşi
preocupările iniţiale ale acestui organism au fost de natură economică,
aceasta s-a orientat cu timpul şi spre abordarea problemelor de mediu,
prin Comisia pentru Politica de Mediu, constituită în cadrul său.
De-a lungul anilor, sub egida C.E. şi O.N.U. au fost adoptate o
serie de convenţii privind arbitrajul comercial, circulaţia rutieră şi
navigabilă precum şi convenţii internaţionale care au produs
importante efecte în cadrul cooperării interstatale în domeniul
protecţiei mediului cum ar fi:
- Acordul privind adoptarea unor condiţii uniforme de
omologare şi de recunoaştere reciprocă a omologării echipamentelor
şi pieselor de vehicule cu motor (Geneva 1958);
- Acordul privind transportul internaţional rutier de mărfuri
periculoase, etc.
- Comisia Europeană (C.E.) este considerată a fi un adevărat
„minister” al mediului, care exercită atribuţii în acest domeniu prin
intermediul Direcţiilor Generale pentru Mediu.
- Agenţia Europeană de Mediu de la Coopenhaga a fost creată
în anul 1995, cu rol în asigurarea cooperării în domeniul mediului
între ţările U.E., în special în domeniul monitorizării mediului în
cadrul unui sistem unitar european. În acest context, se realizează
rapoarte europene privind starea mediului, care au rolul evidenţierii
dinamicii calităţii mediului de pe continent.
- Consiliul Europei, reprezintă prima organizaţie de cooperare
regională din Europa care cuprinde astăzi practic toate statele
continentului nostru (ca membru cu drepturi depline sau cu statut de
invitat). Consiliul Europei are atribuţii în domeniul mediului legate de
conservarea naturii, biodiversităţii, de organizarea unei reţele
europene de arii protejate, de acţiuni de educaţie ecologică.
În cadrul Consiliului Europei au fost întreprinse numeroase şi
diverse acţiuni de cooperare în domeniul cultural, social al drepturilor

29
 Dreptul mediului

omului unde s-a depăşit simpla cooperare interguvernamentală şi "s-a

fondat o primă comunitate supranaţională: cea a drepturilor omului".

4. Rolul organizaţiilor de protecţia mediului

Organizaţia Greenpeace a fost înfiinţată la 15 septembrie 1971
în oraşul canadian Vancuver, fiind prima organizaţie internaţională
pentru protecţia mediului, bazată pe principiile non-violenţei,
independenţei, protecţiei mediului. Scopul ei iniţial a fost oprirea
testelor nucleare pe care SUA le efectua în Alaska. De la data
constituirii, Greenpeace a dus campanie împotriva degradării
mediului: a împiedicat exploatările miniere în Antarctica, a impus
instituirea interdicţiei vânătorii de balene, de utilizare a substanţelor
chimice periculoase şi a pesticidelor, a experimentelor cu arme
chimice şi nucleare. Greenpeace a organizat campanii pentru protecţia
mărilor şi oceanelor lumii; protecţia pădurilor; dezarmare nucleară şi
pentru stoparea contaminării nucleare şi a testării armelor nucleare. De
asemenea, Greenpeace duce o campanie pentru a determina guvernele
să facă faţă rezoluţiilor în domeniul protecţiei şi conservării mediului
şi pentru a urgenta rezolvarea acestei probleme, activitatea sa fiind una
de mediatizare a urmărilor dezastruoase ale poluării, prin diferite
mijloace ale mediului.
Deoarece problemele mediului sunt globale, se impun soluţii
globale pentru toate statele lumii, protecţia mediului fiind prioritară
pentru toate organismele internaţionale şi pentru toate popoarele.

NOTE BIBLIOGRAFICE

30
1
Pentru termenul de "mediu" se folosesc şi alte expresii cum ar fi: "mediu înconjurător", "mediu ambiant", "mediu
biologic", "ambianţă", etc.
2
A se vedea, Mircea Duţu, Dreptul mediului, Tratat, vol.I, Ed. Economică, Bucureşti, 1998, pag 48-51.
3
Vezi, Ernest Lupan, Dreptul mediului, Tratat elementar, partea generală, vol I, Ed. Lumina Lex, 1997, pag.11.
4
Definiţia aparţine biologului german Ernest Hackel, Morfologia generală a organismelor, 1866.
5
A se vedea, Alexandru Ionescu, Ecologia–Ştiinţa ecosistemelor, Bucureşti, 1988, pag 33; Ştefan Voinea, Curs de
ecologie generală, Iaşi, 1972, pag 17 şi urm.
6
Legea protecţiei mediului nr 137/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 304 din 30 dec. 1995, modificată prin H.G.
nr. 314/1998, prin Legea nr.159 din 20 oct.1999, republicată în M.Of. nr.70 din 17 februarie 2000 modificat şi completat
prin O.U.G. nr.91 din 20 iunie 2002 publicată în M. Of.465 din 28 iunie 2002.
7
Vezi Gheorghe Iancu, Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, R.A. Monitorul Oficial, Bucureşti 1998, pag.
42-45.
8
Barry Commoner, în Cercul care se închide, Ed. Politică, Bucureşti, 1980, pag.259, consideră că: "Pământul este poluat
nu pentru că omul ar fi un animal deosebit de murdar şi nici pentru că specia umană ar fi prea numeroasă. Vina o are
societatea omenească, modul în care societatea înţelege să obţină, să repartizeze şi să folosească bogăţiile pe care munca
umană le extrage din resursele planetei"; Michel Bélanger, în La reconnaissance d'un droit fondamental à un
environnement de qualité, Université Montréal, 1990, pag. 4 consideră că "se recunoaşte aproape unanim că motivul major
al dezechilibrului actual este locul pe care îl ocupă fiinţa umană în raport cu alte specii de vieţuitoare şi cu resursele
disponibile".
9
Lucian Ghinea, Apărarea naturii, E.S.E., Bucureşti, 1978, pag. 5 şi urm.
10
Regulile adoptate la Conferinţa de la Montreal din 1982, privind poluarea transfrontalieră, au fost publicate în I.L.A.
Report of the Commettee on legal aspects of the conservation of the environement.
11
A se vedea Lucian Ghinea, op. cit.,pag. 10; Gheorghe Iancu, op. cit., pag. 54-55.
12
Dumitru Popescu, Probleme juridice privind protecţia mediului uman şi combaterea poluării lui, Rev.Română de Drept,
nr. 7/1972, pag. 36.
13
Agenda 21, document adoptat de Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi dezvoltare, din 1992, arată că populaţia,
consumul şi tehnologia sunt forţe primare ale schimbărilor de mediu, oferind politici şi programe ce permit realizarea unui
consum rezonabil între populaţie, consum şi capacitatea mdiului de a întreţine viaţa.
14
De exemplu, gazele de Freon 11-12 care se transformă în atomi de clor sub influenţa razelor ultraviolete, ajung în
stratosferă în 10-15 ani şi produc efecte doar în 50-100 de ani.
15
Există ţări slab dezvoltate care încă folosesc în agricultură pesticide şi alte substanţe deosebit de periculoase, pentru viaţa
şi sănătatea umană.
16
Vezi, Dumitru Popescu, articol citat, pag 37.
17
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, ediţia a-II-a, Ed. Şansa, Bucureşti ,1993 , pag. 13.
18
N.N. Constantinescu, Protecţia mediului natural – cerinţă intrinsecă a unei dezvoltări moderne, rev. Economistul, nr.
180/1992, pag.5.
19
DEX, ediţia a-II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 825.
20
Daniela Marinescu, Dreptul mediului înconjurător, Ed. Tempus, Bucureşti, 1992, pag. 113.
21
La Conferinţa de la Stockholm din 1972 s-au formulat 26 de principii care cuprindeau 26 de sarcini pentru statele membre
ale O.N.U. şi 109 recomandări în sarcina acestora; La Conferinţa de la Rio de Janeiro din 1992, ţările membre ale O.N.U. au
adoptat în acest sens. Declaraţia de principii ce cuprinde 27 de principii şi 3 rezoluţii ce stabilesc sarcini importante pe plan
mondial în domeniul protecţiei mediului.
22
A se vedea Ernest Lupan, Eliberarea acordului sau autorizaţiei de mediu – măsură de prevenire a poluării mediului,
Partea I şi II, Revista de drept comercial nr. 5/1997 şi nr. 6/1997.
23
Art. 135 alin. 2 lit. e Constituţia României din 2003.
24
Art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 137/1995, republicată în 2000.
25
Cuvântul "branişte" desemnează, etimologic, o interdicţie şi provine din latinescul "braniti" care înseamnă a opri, a
interzice; "Legea braniştei" este o instituţie străveche, prima instituţie de ocrotire a pădurilor ce face parte din "obiceiul
pământului".
26
Anaforaua lui Alexandru Moruzi din 1792 şi Aşezământul din 1794.
27
A fost prima Lege-cadru de reglementare şi ordonare a relaţiilor forestiere din vechiul regat, promulgată la 24 iunie 1881,
fiind prima lege în materie pentru România, având ca sursă de inspiraţie Codul forestier francez din 1827.
28
Codul silvic din 8 aprilie 1910 a abrogat în întregime Codul silvic din 1881, suportând modificări ulterioare în 1919,
1920, 1921 şi 1923 ; a fost publicat în Monitorul Oficial nr.253 din 12 februarie 1910.
29
Prin Jurnalul Consiliului de Miniştrii nr.593 din 22 martie 1935, se înfiinţează Parcul Naţional Retezat în suprafaţă de 100
km2.
30
Ratificate de România prin legea nr. 24/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 119/12 mai 1994 şi prin Legea nr. 58/1994
publicată în Monitorul Oficial nr.199/2 august 1994.