ACŢIUNEA CIVILA
/. Noţiunea de procedură în acţiunile civile şi esenţa ei.
Procedura civilă, după cum am menţionat în prima temă, este de patru feluri: procedura
contencioasă, procedura în instanţa de contencios administrativ, procedura specială şi procedura în
ordonanţă.
Noţiunea de "acţiune" o întîlnim doar în procedura contencioasă.
Procedura în acţiunile civile este forma de bază a procedurii civile. Cauzele civile sunt, de regulă,
acţiuni civile (cu unele excepţii). Astfel, apărarea drepturilor în majoritatea cazurilor se exercită de
instanţa de judecată în procedura contencioasă (acţiunea civilă).
Acţiunea civilă este un important mijloc procesual de apărare a dreptului încălcat sau contestat, iar
modul în care are loc apărarea acestui drept se numeşte forma acţiunii civile.
Trăsăturile principale ale formei acţiunii civile de apărare a drepturilor sunt detaliat studiate în
ştiinţa dreptului procesual civil şi constau în următoarele:
- Procedura de examinare şi soluţionare a pricinilor civile consecutiv este stabilită de normele
legislaţiei procesual civile.
- Persoanele, participante la proces, au dreptul personal sau prin reprezentanţii să participe la
examinarea pricinii în sala de judecată.
- Persoanelor, participante la proces, legea le acordă un şir garanţii juridice, ce le dau posibilitatea să
influenţeze mersul procesului şi să obţină pronunţarea unei hotărîri legale.
- Procedura în acţiunea civilă are un caracter contradictoriu.
Astfel, procedura în acţiunea civilă desemnează activitatea instanţei de judecată, prin intentarea
acţiunii civile, reglementată de dreptul procesual civil, pentru examinarea şi soluţionarea litigiilor
despre dreptul subiectiv sau interesaul ocrotit de lege, ce apar din relaţii civile, de familie, de
muncă, una din părţi fiind cetăţeanul sau persoana juridică.
2. Noţiunile de acţiune civilă. Elementele acţiunii civile.
Acţiunea civilă reprezintă adresarea reclamatului (presupusul purtător al dreptului material
subiectiv) către instanţa de judecată cu cererea de examinare şi soluţionare a litigiului material
juridic existent cu pîrîtul (presupusul purtător de obligaţiuni subiective) şi despre apărarea dreptului
subiectiv încălcat sau interesaul ocrotit de lege.''
Acţiunea civilă include două momente:
-material; -procesual.
Sensul material cuprinde pretenţia reclamantului către pîrît.
Sensul procesual consemnează cerinţa reclamatului către instanţa de judecată ca prin intermediul ei
să fie restabilit dreptul ce i-a fost încălcat, iar în cazul imposibilităţii restabilirii, lui să-i fie plătite
despăgubirile.
Dacă nu există pretenţia reclamantului către pîrît, nu există nici o acţiune.
Adresarea în instanţa de judecată iară a avea pretenţii către pîrăt nu poate fi examinată ca o acţiune.
Orice acţiune civilă se individualizează prin elementele sale stucturale. Acestea se referă la obiect şi
temei. Conoaştcrea elementelor menţionate prezintă un interes practic deosebit. Astfel pentru
soluţionarea unor excepţii de fond sau de procedură este necesar să cunoaştem conţinutul corect al
elementelor de identificare ale acţiunii civile.
Legislaţia procesuală civilă stabileşte că în cererea de chemare în judecată trebuie să se indice
pretenţiile reclamatului către pîrît (art.166 СР.С). De aceea , obiectul acţiunii civile îl alcătuieşte
totalitatea pretenţilor pe care le înaintează reclamantul către pîrit.
Temeiul acţiunii îl constituie totalitatea faptelor juridice în baza cărora raclamantul îsi întemeiază
pretenţiile ce reiese din dreptul material către pîrît,.
3. Felurile de acţiuni civile.
în ştiinţa dreptului procesual civil s-a făcut o clasificare a acţiunilor , în funcţie de obiectul acţiunii.
Din acest punct de vedere acţiunuile se subîmpart în acţiuni de constatare a unui drept, acţiuni de
realizare a unui drept şi acţiuni de transformare.
în acţiunea de constatare (de recunoaştere) reclamantul cerc instanţei de judecată să recunoască
faptul existenţei sau lipsei raportului juridic material litigios între aceasta si pîrît.
Cînd faţă de instanţă de judecată se pune problema despre constatarea faptului existenţei între părţi a
raportului juridic material litigios, acţiunea se numeşte pozitivă, iar cind reclamantul cere instanţei
să stabilească faptul lipsei raportului juridic litigios dintre el şi pîrît acţiunea este negativă.
Scopul unic al reclamantului la intentarea acţiunii este de a obţine precizarea referitor la dreptul său
subiectiv, garantarea incontestabilităţii acestui drept pe viitor.
Acţiunile de realizare a unui drept se deosebesc de acţiunile de constatare printr-un obiect
complicat. în acţiunile de realizare (executare) reclamantul cere nu numai recunoaşterea faptului
existenţei dreptului său material subiectiv, ci şi impunerea pîrîtului la executarea obligaţiunilor sale
materiale juridice. Prin intermediul acestei acţiuni pîrîtul este constrîns să săvîrşească anumite
acţiuni în favoarea reclamantului.
în unele cazuri cererea reclamantului obligă pîrîtul să se abţină de la efectuarea unor acţiuni (de
exemplu, acţiunea despre înlăturarea obsatcolelor în folosirea spaţiului locativ). Hotărîrca instanţei
de judecată în privinţa acţiunii de realizare a unui drept constituie temei pentru eliberearea titlului
executoriu şi poate fi îndreptat spre executare silită în cazul în care pirîtul refuză îndeplinirea de
bună voie a obligaţiunilor indicate de instanţă.
Prin acţiunea de constituire (de transformare) se cere ca printr-o hotărîrc judecătorească să se creeze
o situaţie juridică nouă, adică să se modifice un raport juridic sau să se stingă un raport juridic.
4. Dreptul la acţiune.
Dreptul la acţiune înseamnă posibilitatea, asigurată de stat şi stabilită de legislaţie , persoanei
juridice interesate de a se adresa în instanţa de judecată cu cererea de examinare şi soluţionare a
litigiului material juridic cu pîrîtul şi de apărare a dreptului încălcat sau a contestat sau interesul
apărat de lege.
Dreptul la acţiune în Republica Moldova îl au persoanele fizice şi persoanele juridice ai Republicii
Moldova, precum şi cetăţenii străini. persoanele fără cetăţenie, organizaţiile şi întreprinderile
străine, in condiţiile legislaţiei în vigoare.
Dreptul la acţiune include 2 aspecte :
1. dreptul la intentarea acţiunii; 2. dreptul la admiterea acţiunii.
Dreptul la intentarea acţiunii este un drept subiectiv procesual şi apare cînd sunt prezente premisele
dreptului la intentarea acţiunii şi sunt respectate condiţiile realizate pentru acest drept.
Dreptul la admiterea acţiunii - se admite acţiunea dacă e întemeiată de fapt şi de drept, este intentată
în cadrul termenului de prescripţie şi dacă a venit termenul de executare a obligaţiunilor.
Premisele şi condiţiile admiterii acţiunii reiese din conţinutul art. 168, 169C.P.C.
5 .Conexarea şi separarea pretenţiilor.
în cazul în care constată că în faţa aceleiaşi instanţe se află mai multe procese cu aceleaşi părţi sau
mai multe procese intentate de un singur reclamant împotriva a cîţiva pîrîţi, sau mai mulţi
reclamanţi ai aceluiaşi pîrît şi că aceste procese sînt conexe prin temeiuri de apariţie sau prin probe,
judecătorul este în drept, să conexeze printr-o încheiere aceste pricini într-un singur proces dacă
consideră că o astfel de conexare ar duce la soluţionarea rapidă şi justă a litigiilor şi dacă este
posibilă aplicarea aceleiaşi proceduri de soluţionare a pricinilor (alin. 1 art. 187 CPC).
în cazul conexării intr-o singura procedura a pretenţiilor legate între ele, dintre care unele pretenţii
se atribuie după competenta instanţelor de drept comun conform art. 28 CPC. iar altele se atribuie
după competenţa instanţelor specializate, toate pretenţiile se examinează in instanţa de drept comun,
cu excepţia litigiilor privind legalitatea actelor administrative cu caracter normativ.
Trebuie luat in consideraţie faptul ca la conexarea mai multor pretenţii legate intre ele, dintre care
unele în temeiul art. 29 CPC se atribuie după competenţa instanţei judecătoreşti economice, iar
altele se atribuie după competenta instanţei de contencios administrativ, toate pretenţiile se
examinează de instanţa de judecata economică competentă, cu excepţia litigiilor privind legalitatea
actelor administrative cu caracter normativ.
în cazurile similare, cînd conform prevederilor art. 31 CPC există mai multe revendicări conexe,
care se atribuie după competenţa instanţelor de judecata de grad diferit, dintre care unele se atribuie
după competenta instanţei judecătoreşti de drept comun (conform prevederilor alin.l al art.32, alin.l
al art.33, alin.l al art.34 CPC), iar altele de competenta instanţei de contencios administrativ
(conform prevederilor alin.2 al art.32, alin.2 si 3 al art.33, alin.2 al art.34 CPC), toate pretenţiile se
examinează de către instanţa ierarhic superioară (cea de grad mai înalt) în conformitate cu
dispoziţiile art.37 CPC.
Spre exemplu, dacă revendicările sînt de competenţa unei judecătorii şi respectiv a unei curţi de
apel, pricina se va examina de curtea de apel. De asemenea, daca revendicările sînt concomitent de
competenta unei judecătorii, unei curţi de apel si respectiv de competenta Curţii Supreme de Justiţie,
pricina se va examina de Curtea Suprema de Justiţie.
Conexarea pretenţiilor se realizează printr-o încheiere ncsusceptibila de atac.
încheierea privind conexarea pretenţiilor nu exclude posibilitatea separării pe parcursul examinării
pricinii a unei sau mai multor pretenţii în procedură aparte, dacă judecătorul va considera necesar
examinarea separată, sau dacă separarea va interveni în condiţiile prevăzute de lege, cînd
judecătorul este obligat sa întreprindă asemenea acţiuni (pct. 26 din Hotărîrea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la actele judecătorului în faza intentării
procesului civil şi pregătirii pricinii pentru dezbateri judiciare, nr. 24 din 28.06.2004).
Separarea pretenţiilor se aplică numai la examinarea pricinilor în prima instanţă.
6. Apărarea intereselor pârâtului. Obiecţii împotriva acţiunii (materiale si procesuale).
Acţiunea reconvenţională.
Egalitatea procesuală a părţilor în proces se asigură prin puncra la dispoziţia pârâtului a posibilităţii
de a se apăra împotriva acţiunii înaintate lui, promovîndu-şi obiecţiile necesare. Forma
contradictorială a procesului îi permite pârâtului, tară ca să mai aştepte începutul examinării cauzei
în fond, să ia cunoştinţă de cererea de chemare în judecată a reclamantului, să studieze problemele
ce lc-a prezentat reclamantul şi, avînd în vedere informaţia obţinută, să-şi stabilească modul de
comportare în raport cu pretenţiile înaintate de reclamant."'
Pârâtul este în drept să recunoască acţiunea, dacă consideră pretenţia reclamantului legală şi
întemeiată. în cazul cînd pârâtul intenţionează să combată pretenţiile reclantului. el poate folosi două
forme de apărare: obiecţiile şi acţiunea reconvenţională.
Obiecţiile împotriva acţiunii sunt motivele argumentate prin probe, ce contesteaza (infirmă)
acţiunea înaintată.
Obiecţiile ca mijloc de apărare a pârâtului sunt de două feluri: procesuale şi material juridice.
Obiecţiile procesuale sunt declaraţii prin care pîrîtul invocă lipsa dreptului de a porni procesul sau
de a desfăşura procesul mai departe. El exclude posibilitatea examinării pricinii în instanţă.
Obiecţiile materal-juridice sunt îndreptate contra pretenţiilor materiale ale reclamantului şi contra
împejurărilor de fapt sau de drept înaintate de reclamant. în baza aceasta, pârâtul cere de la instaţă ca
acţiunea să se considere neîntemeiată.
Acţiunea reconvenţională. Conform art. 172 С.Р.С, pînă la stabilirea termenului de judecare a
pricinii în şedinţă de judecată, pîrîtul este în drept să intenteze împotriva reclamantului o acţiune
reconvenţională pentru a fi judecată odată cu acţiunea iniţială. Acţiunea reconvenţională poate fi
intentată şi pînă la finalizarea examinării pricinii în fond în cazul în care pîrîtul demonstrează că a
fost în imposibilitatea de a o intenta pînă la stabilirea termenului de judecare a pricinii în şedinţă
dejudecată.
Intentarea acţiunii reconvenţionale se face conform regurilor generale de intentare a acţiunii.
Acţiunea reconvenţională este acţiunea intentată de pârât împotriva reclamantului în acelaşi proces,
unde pârâtul devine reclamant, şi ea se judecă în acelaşi proces cu acţiunea principală.
Deşi legea nu prevede obligaţia instanţei de judecată să explice pârâtului dreptul său de a înainta
cererea reconvenţională, totuşi, reieşind din conţinutul legii, instanţa de judecată, apărînd în mod
egal drepturile ambelor părţi, în procesul pregătirii cauzei către dezbaterile judiciare, trebuie să
explice pârâtului dreptul său de a intenta acţiune reconvenţională.5
Cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute în art. 166 С.Р.С, pentru
cererea de chemare în judecată.
Conform art. 173.C.P.C.judecătorul primeşte acţiunea reconvenţională dacă:
- aceasta urmăreşte compensarea pretenţiei iniţiale;
- admiterea ei exclude, total sau parţial, admiterea acţiunii iniţiale;
- ca şi acţiunea iniţială sunt în conexiunea, iar judecarea lor simultană ar duce la o
soluţionare rapidă şi justă a litigiilor;
- acţiunea este înaintată în cadrul aceluiaşi litigiu între aceleaşi părţi.
Dacă în primul şi al treilea caz se constată că numai acţiunea principală poate fi judecată, instanţa o
judecă separat.
7. Dispunerea de mijloace de apărare a drepturilor şi intereselor în acţiunea civilă.
Părţilor la proces le revin importante drepturi dispozitive, prin intermediul cărora ele pot influenţa
mersul procesului.
Reclamantul poate să modifice temeiul Sau obiectul acţiunii, să mărească sau să reducă cuantumul
pretenţiilor acţiunii, ori să renunţe la acţiune. Pârâtul are dreptul să recunoască acţiunea. Părţile pot
înceta procesul prin tranzacţie (art.60 C.P.C .).
Modificarea acţiunii. Elementele acţiunii au o deosebită importanţă la rezolvarea chestiunii privind
modificarea acţiunii în timpu desfăşurării procesului.
Obiectul acţiunii se modifică în cazul în care reclamantul în locul pretenţiilor iniţiale declară o nouă
pretenţie material -juridică faţă de pârât. Dreptul la modificarea obiectului acţiunii aparţine
reclamantului şi nu instanţei dejudecată.6
Temeiurile acţiunii se modifică de reclamant prin referirea la noi circumstanţe şi prezentînd probe
suplimentare pentru confirmarea faptelor aduse spre motivarea temeiurilor. 7 Reclamantul este in
drept să excludă unele fapte cu altele. Astfel de transformări în temeiul acţiunii sunt inevitabile,
dacă se modifică însuşi obiectul acţiunii. De exemplu, dacă în locul cererii de desfacere a căsătoriei
este depusă cererea de a recunoaşte căsătoria nulă, reclamantul trebuie să modifice temeiul acţiunii,
deoarece circumstanţele ce permit instanţei dejudecată să soluţioneze aceste pretenţii sunt diferite. 8
Nu se consideră modificare a acţiunii dacă are loc: completarea temeiului acţiunii şi circumstanţelor,
extinderea sau reducerea pretenţiilor în acţiune sau a pretenţiilor accesorii, solicitarea compensării
valorii obiectului pierdut sau pierit, înlocuirea acţiunii în constatare prin acţiune în realizare (alin.3,
art. 60 CPC).
Instanţa judecătorească nu este în drept să modifice din oficiu temeiul sau obiectul acţiunii.
Mărirea sau reducerea cuantumului pretenţiilor acţiunii. Instanţa judecătorească adoptă hotărîrca în
limitele pretenţiilor înaintate de reclamant. Aceasta se referă şi la fructele bunului, la dobînzi şi la
alte pretenţii suplimentare. Cu consimţămîntul reclamantului şi în cazurile prevăzute de lege,
instanţa poate depăşi limitele pretenţiilor formulate de reclamant dacă este necesar apărării
drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale acestuia.
Mărirea sau micşorarea cuantumului acţiunii de către reclamant nu trebuie să fie privită ca
modificare a obiectului acţiunii, deoarece este vorba doar de o concretizare a cuantumului
pretenţiilor din acţiune.
Renunţarea la acţiune este un important drept dispozitiv al reclamantului,care constă în faptul că
reclamantul renunţă la pretenţiile sale material juridice înaintate pârâtului şi, deci, la continuare
procesul.9
Legislaţia în vigoare prevede renunţarea la acţiune ca un temei pentru încetarea procesului (art.
265.С.Р.С).
Renunţarea reclamantului la acţiune este posibilă atît în instanţa de fond, cît şi în instanţa de apel
sau recurs, precum şi în cazul executării silite, cînd creditorul a renunţat la urmărire.
Recunoaşterea acţiunii desemnează acordul pîrîtului cu pretenţiile din acţiunea reclamantului, care,
de regulă, atrage după sine darea hotărîrii de a satisface acţiunea. Recunoaşterea acţiunii poate fi
exprimată în mod diferit în funcţie de formă şi conţinutul ei.
în primul caz aceasta este o cerere aparte a pârâtului,ce se anexează la materialele cauzei sau se
înscrie în procesul verbal al şedinţei de judecata, confirmată prin semnătura pârâtului. După conţinut
recunoaşterea acţiunii poate fi deplină sau parţială. în cazul recunoaşterii parţiale a acţiunii, litigiul
material juridic se menţine în partea pretenţiei reclamantului care este respinsă de pârât.
Tranzacţia este acţiunea de dispoziţie a părţilor cu privire la reglementarea reciprocă a litigiului
material juridic prin stabilirea condiţiilor reciproce acceptate şi încetarea pricinii intentate de către
instaţa de judecată.
Tranzacţia poate fi încheiată doar de subiecţii raportului material litigios (reclamant, pirit,
intervenientul principal, reprezentanţii acestora (dacă dispun de împuternici conform legislaţiei).
Manifestarea volitivă a părţilor privind încheierea tranzacţiei se va face în formă scrisă, care se
anexează la materialele dosarului, sau în formă verbală, dar care obligatoriu se consemnează contra
semnătură în proccsul-vcrbal al şedinţei judiciare de ambele părţi. Concomitent, părţilor le sînt
explicate urmările unei astfel de acţiuni procedurale prevăzute de art. 265 lit. b), d) din CPC,
lămurindu-li-sc că după confirmarea tranzacţiei nu se admite o nouă adresare în judecată între
aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect şi pe aceleaşi temeiuri şi se concretizează dacă părţilor cele
lămurite le sînt clare.
Conform alin. 5 art. 60 C.P.C., instanţa nu va admite renunţarea reclamantului la acţiune, nici
recunoaşterea acţiunii de către pârât şi nu va admite tranzaţia între părţi, dacă aceste acte contravin
legii sau încalcă drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, interesele societăii sau ale
statului.
8. Asigurarea acţiunii.
Potrivit art. 174 CPC, la cererea participanţilor la proces, judecătorul sau instanţa poate lua măsuri
de asigurare a acţiunii. Asigurarea se admite în orice fază a procesului, în cazul în care neaplicarea
măsurilor de asigurare a acţiunii ar crea dificultăţi judecătoreşti sau ar face imposibilă executarea
hotărîrii judecătoreşti.
Asigurarea acţiunii contribuie real la executarea ulterioară a hotărîrii judecătoreşti adoptate şi astfel
constituie un mijloc eficient de protecţie a drepturilor subiective ale participanţilor la proces.
Măsurile de asigurare pot fi aplicate atît pe marginea acţiunii principale, cît şi în cadrul acţiunii
rcconvenţionale.
Conform prevederilor art. 175 CPC, judecătorul sau instanţa este în drept să aplice următoarele
măsuri de asigurare:
a) să pună sechestru pe bunurile sau pe sumele de bani ale pîrîtului, inclusiv pe cele care se află la
alte persoane;
b) să interzică pîrîtului săvîrşirea unor anumite acte;
c) să interzică altor persoane săvîrşirea unor anumite acte în privinţa obiectului în litigiu, inclusiv
transmiterea de bunuri către pîrît sau îndeplinirea unor alte obligaţii faţă de el;
d) să suspende vînzarea bunurilor sechestrate în cazul intentării unei acţiuni de ridicare a
sechestrului de pe ele (radierea din actul de inventar);
e) să suspende urmărirea, întemeiată pe un document executoriu, contestat de către debitor pe cale
judiciară.
Judecătorul sau instanţa poate aplica, după caz, şi alte măsuri de asigurare a acţiunii care să
corespundă scopurilor specificate la art.174 CPC. Pot fi admise concomitent mai multe măsuri de
asigurare a acţiunii dacă valoarea bunurilor sechestrate nu depăşeşte valoarea acţiunii.
în cazul încălcării interdicţiilor specificate la lit. b) şi c), vinovaţilor se aplică o amendă de la 10 la
20 de unităţi convenţionale. Pe lingă aceasta, reclamantul poate cere vinovaţilor reparaţia
prejudiciilor cauzate prin neexecutarea încheierii judecătoreşti de asigurare a acţiunii.
După cum s-a menţionat mai sus, necesitatea aplicării măsurilor de asigurare este dictată de
posibilitatea executării viitoarei hotariri.
Astfel, aplicarea sechestrului pe bunurile organizaţiei sau ale persoanei fizice cu statut de
întreprinzător, în cazul asigurării acţiunii, se efectuează în următoarea ordine:
a) în primul rînd, pe bunurile care nu participă nemijlocit în producţie: valori mobiliare, mijloace
băneşti de pe conturi, autoturisme, obiecte de design din oficii şi alte bunuri;
b) în al doilea rînd, pe produsele finite (mărfuri), precum şi pe alte bunuri materiale care nu
participă nemijlocit în procesul de producţie şi care nu sînt destinate utilizării nemijlocite în
producţie;
c) în al treilea rînd, pe bunurile imobiliare, precum şi pe materia primă, materiale, maşini, unelte,
utilaje, instalaţii, echipamente şi alte mijloace fixe, destinate utilizării nemijlocite în producţie;
d) în al patrulea rînd, pe bunurile predate unor alte persoane. Sechestrarea bunurilor se efectuează
în limita valorii revendicărilor
din acţiune.
In dependenţă de măsura asiguratorie întreprinsă, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz,
organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Procedura de examinare a cererii de asigurare a acţiunii este reglementată de art. 177 CPC.
Ţinînd cont de faptul că temeiurile asigurării acţiunii nu sunt enumerate expres în art.174 CPC.
urmează ca judecătorul să stabilească necesitatea aplicării măsurilor de asigurare. Această necesitate
poate rezulta din pericolul de dispariţie, degradare, înstrăinare sau risipire a bunului, proasta
administrare a averii etc. Prin urmare, examinînd cererea de asigurare a acţiunii, instanţa urmează,
în fiecare caz concret, să verifice obiectul şi temeiul acţiunii principale, să determine natura
litigiului, să verifice argumentele reclamantului referitoare la acţiunile cu rea-credinţă ale pîrîtului
de instrăinare a bunurilor, care ar putea pune obstacole în privinţa executării viitoarei hotârîri
judiciare (pct. 32 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire
la aplicarea de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei ce reglementează asigurarea acţiunii la
judecarea cauzelor civile nr.32 din 24.10.2003).
încheierile de asigurare a acţiunii pot fi atacate cu recurs.
La cererea participanţilor la proces, se admite substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o
altă formă.
Substituirea unei forme de asigurare a acţiunii printr-o altă formă se soluţionează în şedinţă de
judecată. Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei de judecată.
Neprezentarea lor însă nu împiedică examinarea problemei.
Examinînd cererea de substituire a unei forme de asigurare cu alta, instanţa de judecată sau
judecătorul urmează să verifice necesitatea şi oportunitatea unei astfel de substituiri, avînd în vedere
ca nu pot fi substituite una cu alta toate măsurile de asigurare indicate la art. 175 CPC. Spre
exemplu, suspendarea vînzării bunurilor sechestrate nu poate fi substituită cu punerea sechestrului.
în cazul asigurării acţiunii prin care se cere plata unei sume, pîrîtul este în drept ca, în locul
măsurilor de asigurare luate, să depună pe contul de depozit al instanţei suma cerută de reclamant.
Măsura anterioară de asigurare a acţiunii poate fi anulată din oficiu sau la cererea pîrîtului de către
judecătorul sau instanţa care a ordonat măsura de asigurare ori de judecătorul sau instanţa în a căror
procedură se află pricina.
Anularea măsurii anterioare de asigurare a acţiunii se soluţionează în şedinţă de judecată.
Participanţilor la proces li se comunică locul, data şi ora şedinţei. Neprezentarea lor repetată însă nu
împiedică examinarea problemei.
în cazul respingerii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare a acţiunii se menţin pînă cînd hotărîrea
judecătorească devine definitivă. în cazul admiterii acţiunii, măsurile anterioare de asigurare îşi
păstrează efectul pînă la executarea hotărîrii judecătoreşti.
Despre anularea măsurilor de asigurare a acţiunii, judecătorul sau instanţa înştiinţează, după caz,
organul care înregistrează bunul sau dreptul asupra lui.
Dacă hotărîrea de respingere a acţiunii reclamantului a devenit irevocabilă, pîrîtul este în drept să
intenteze împotriva lui acţiune în reparaţie a prejudiciului cauzat prin măsurile de asigurare a
acţiunii, luate la cererea acestuia, indiferent de vinovăţia reclamantului.