Alexandru Lăpușneanu este protagonistul operei cu același nume, principalul

element constitutiv, în jurul personalității căruia gravitează celelalte personaje.

Doamna Ruxanda, soția sa, este un personaj secundar. Ei sunt cele două personaje
care se constituie într-un cuplu, personaje romantice construite pe baza antitezei.
Opera Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi este prima nuvelă
romantică de factură istorică, publicată în primul număr al ediției Dacia Literară, ce se
prezintă ca un text cu caracter exemplar, fiind inspirată din trectul istoric al patriei,
consemnat atât în Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, cât și în cel scris de
Miron Costin. În Letopisețul lui Ureche sunt relatate împrejurările sosirii lui Alexandru
Lăpușneanu, în 1564, în cea de-a doua domnie, pe tronul Moldovei, multe elemente
regăsindu-se în nuvelă. Negruzzi nu inventează personaje, dar se abate de la
adevărul istoric, mai exact modifică destinul unora dintre ele și astfel se remarcă
originalitatea sa.
Lăpușneanu, personaj istoric, este voievod al Moldovei între anii 1552-1561 și
1564-1568, în jurul destinului său desfășurându-se firul narativ ce-i urmărește faptele,
gândurile, sentimentele. Acesta se întoarce în țară cu ajutor din afară pentru a doua
domnie, după ce este trădat de boieri și expulzat. O serie de trăsături pregnante îl
individualizează; este autoritar, cu o voință puternică și o ambiție nemărginită,
conduce împotriva voinței poporului său dând dovadă de despotism. Disimulat și cu
voință de răzbunare, recurge la acte de sadism cu scopul de a înlătura boierii care l-
au trădat la prima domnie. Acesta se căsătorește cu fiica lui Petru-Rareș, domnița
Ruxanda, pentru a-și legitima pretențiile la tron și pentru a atrage asupra sa ceva din
faima neuitatului Ștefan cel Mare. Domniţei i se face un portret remarcabil, cu
amănunte biografice şi trăsături fizice; personajul feminin dă dovadă de blândeţe,
bunătate, evlavie, în antiteză cu soţul ei crud, nemilos şi tiran. Caracterul slab al
Doamnei Ruxanda scoate în evidență, prin contrast, caracterul tare și voința lui
Lăpușneanu.
Protagonistul este caracterizat în mod direct de către narator, alte personaje
dar și prin autocaracterizare. Naratorul îl prezintă pirn descriere, notând puține
trăsături fizice și trăgând atenția asupra „urâtului său caracter”. Mimica îi este
expresivă: “ai cărui ochi scânteiară ca un fulger” (denotând mânie greu reținută) sau
“mușchii i se suceau în râsul acesta și ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind crisparea
râsului și neliniștea interioară). Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea
înfățișării exterioare: “era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana
Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească.
Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar printre bumbii
dulămii se zărea o zea de sârmă”. Îmbrăcămintea și podoabele doamnei reflectă
condiția socială specifică epocii: “era încinsă cu un colan de aur, ce se închia cu mari
paftale de matostat, împregiurate cu pietre scumpe”. De asemenea, naratorul
utilizează epitetele de caracterizare care susțin antiteza dintre domnitor (“tiranul”,
“nenorocitul domn”) și soția sa (“gingașa Ruxanda”, “buna doamnă”). Pentru
caracterizarea doamnei, naratorul folosește comparația “Ea însă era tristă și tânjitoare,
ca floarea expusă arșiții soarelui”.
 Caracterizarea indirectă se realizează prin fapte, limbaj, comportament și
relația dintre cei doi. Doamna Ruxanda are, în structura administrativă şi politică a
Moldovei de odinioară, statutul insignifiant pe care orice femeie îl avea în acea epocă
în societate. Secvența discuției dintre domnitor și Ruxanda, din al doilea capitol al
nuvelei, reprezintă prima scenă în care apar împreună și este relevantă pentru
conturarea relației dintre cei doi. Rugămintea ei nu devine poruncă pentru un soţ
precum Alexandru Lăpuşneanul, dar nici nu e respinsă brutal de acesta, promisiunea
de a nu mai ucide boierii fiind făcută pentru a caştiga credibilitatea. Totuşi, aceasta e
relativ respectată, căci doamnei supuse şi evlavioase i se promite un “leac de frică”.
Domnitorul e dispreţuitor faţă de soţia sa cand o întreabă ce a determinat-o să îşi “lase
fusele” într-o zi oarecare şi o lasă pe aceasta să se umilească profund (”Ruxanda căzu
la picioarele lui”).
Respectul, încrederea şi admiraţia pe care ea i le poartă soţului reies din
apelativele: ”bunul meu domn!”, “viteazul meu soţ, măria-ta ești prea puternic” şi din
declaraţii (“Dumnezeu ştie căt te iubesc!”), la care Lăpuşneanul rămâne complet
insensibil, rostind cu aroganţă “muiere nesocotită!” şi fiind pregătit să pună mâna pe
jungherul de la brâu. De asemenea, în scena în care “leacul de frică” îi provoacă
leșinul domniţei, domnitorul este sarcastic (”Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul
zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie”).
Scena finală a nuvelei dă posibilitatea personajului feminin să se afirme:
retrasă în cetatea Hotinului să-l îngrijească pe Lăpuşneanul, răpus de o boală teribilă,
constată că soţul ei s-a hotărât să se călugărească dacă Dumnezeu îl va salva; dar
domnitorul se dovedeşte la fel de cinic şi uită repede promisiunea facută, ameninţând
cu moartea pe cei care l-au călugărit. Doamna Ruxanda, oprită din drumul ei la ieşirea
din încăperea unde se afla soţul bolnav de către cei doi boieri fugari, Spancioc şi
Stroici, este îndemnată să-şi otrăvească soţul fiindu-i sugerat faptul că viaţa fiului
ei, proclamat deja domn, e în primejdie. Aceasta nu are forţa necesară pentru a comite
un asemenea păcat capital şi cere sprijin moral de la mitropolitul Teofan, care îi spune
că aşa “crud şi cumplit” cum “e omul acesta” ar putea face mult rău şi de acum înainte.
În cele din urmă, doamna Ruxanda îi duce apa otrăvită domnitorului, care moare în
chinuri groaznice.
Opera este structurată în patru capitole, fiecare având un motto specific (“Dacă
voi nu mă vreți, eu vă vreu...”, “Ai să dai samă, doamnă...”, “Capul lui Moțoc vrem...”,
“De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu...”).
Titlul nuvelei este alcătuit dintr-un substantiv propriu (compus). Acesta indică,
în sens denotativ, o personalitate istorică, domnitor al Moldovei care a domnit de două
ori, fiind detronat prima oară datorită trădării boierilor și care s-a întors a doua oară la
tron, impunându-se cu ajutor străin. În sens conotativ, este surprins personajul
principal al nuvelei, care reprezintă tipul domnitorului crud, despot și tiran, caracterizat
prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane. Acest nume folosit în titlu
are rolul de a sublinia tema istorică a textului, lupta pentru putere în epoca medievală
a Moldovei.
Se disting mai multe conflicte, atât de tip interior cât și de tip exterior, însă
conflictul bazat pe antiteza angelic-demonic este cel esențial pentru ilustrarea relației
dintre cei doi soți. Declanșat de reproșul unei văduve care o acuză de doamna
Ruxanda de complicitate prin pasivitate la crimele soțului său, conflictul ia amploare
în momentul în care domnitorul, deposedat de putere, amenință să-și ucidă propriul
fiu, prilej cu care aceasta acceptă să devină partașă la otrăvirea tiranului. Această
opoziție declanșează și una interioară, dintre cei doi soți, pusă în evidență de indecizia
Ruxandei de a opta între datoria față de soț și dragostea pentru fiul său, postură
specifică unei eroine de tragedie antică greacă, forțată de soarta implacabilă să aleagă
între rațiune și pasiune.
În concluzie, în proza romantică, tensiunile exterioare plasează personajele
într-o relație de antiteză. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre contrastul
dintre Lăpușneanu, personaj istoric ce încalcă orice principii religioase și morale în
scopul de a păstra puterea și doamna Ruxanda, blânda soție care dă dovadă de
bunătate și compasiune față de cei aflați în suferință.