Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
II
Ştiu bine eu că inima ta plină
Şi-acum de vechile iubiri jertfite
Se mistuie-n jeratic de lumină,
Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină
Trufiile femeii osîndite ;
Shakespeare
Sonetul XL (40)
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.
Sonet IX (9)
Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi
tu, cel care-n singurătate plînge?
O, de-ai să mori cumva fără urmaşi
ca o muiere, lumea te va plînge;
Mă oboseşte merişorul,
Luciosul ilexului strai
23
De mii de ori am fost rănit de moarte,
nu doar învins de tine-odinioară:
şi azi, cu tîmpla albă,-a doua oară
să cred făgăduinţele-ţi deşarte?
De cîte ori nu m-ai legat ca-n toarte
şi dezlegat şi-mpuns în coaste iară,
încît cu greu mă regăsesc şi-amară
de-aatîta plîns mi-e viaţa asta foarte!
De tine-Amor, mă tînguişi cu tine
vorbesc, acum că ţi-am scăpat din mreje.
Să tragi cu arcu-în gol ce-ţi foloseşte?
Securea-i de prisos şi e ruşine
s-o-nfigi cu dinadinsul în găteje
ori să goneşti un om ce-abia păşeşte.
30
Din ochii doamnei un şuvoi feeric
ţîşneşte şi mă arde-n piept ca para,
deşi-i înfrunt cu ochii-nchişi privirea.
Şi şchioapătă Iubirea,
căci nu-i egală pentru ea povara:
lumină-mi dă şi-mi fură întuneric
60
Dacă-o iubire castă, o mîngîiere,
o soartă-mpărtăşită-n doi, frăţeşte,
un crud destin ce-n amîndoi loveşte,
o inimă ce bate-n doi şi-o vrere,
un suflet ce spre veşnicele sfere
cu-aceleaşi aripi, dintr-un trup zvîcneşte,
dacă-o săgeată, singură, ţinteşte
în două inimi, răscolind durere,
dacă-a iubi pe cel’lalt, nu pe tine,
cu geamăn foc şi geamănă dorinţă
un singur ţel urmînd, acestea toate
nu sunt nimic pe lîngă nodu-în sine
ce-n dragoste ne leagă şi-n credinţă;
şi numai ura să-l dezlege poate.
61
De-aş fi crezut în ochiul său, superbul,
privind, c-am să renasc din foc ferice
ca-n pragul morţii pasărea fenice
din scrum, cum spun bătrînii şi proverbul,
ca linxul, ca ghepardul şi ca cerbul
aş fi fugit, şi nemîncat de bice,
spre zîmbetul ce bucurii-mi prezice;
ci azi legat sunt de pămînt ca şerbul.
Dar la ce bun mă plîng cînd mi-e privirea
acestor ochi de serafim scăpare
şi pacea-mi sorb din ei ca din sorginte.
Poate-ar fi fost mai rău dacă-nainte
l-aş fi văzut, cînd azi îmi dă vigoare
şi-aripi ca să-i ating desăvîrşirea.
72
Dacă prin ochi iubirea se rosteşte,
nu ştiu alt semn mai limpede s-arate
ce foc îndur; ţi-ajungă el din toate,
stăpîne drag, şi milă-mi dovedeşte.
Sufletul tău ce inima-mi priveşte
cu-ngăduinţă, se va-ntoarce poate
spre mine-atunci, în multa-i bunătate,
cum harul către cel care-l cerşeşte.
O, fericită zi, de va să fie!
Oprească-se din mersul lor şi-adeste
clipa şi ceasul, soarele şi luna,
ca să-mi cuprind, nu mulţumită mie
stăpînul drag şi dulce din aceste
nedemne braţe pentru totdeau
141
Cum văd că-i e nădejdii mele, doamnă,
credinţa ta, puţină şi tîrzie, sorbi-voi bucurie
din ce-mi promit privirile-ţi senine.
De nu te vrea, nu-nseamnă
că frumuseţea nu desfată-n sine.
Eu şi de simt în tine
că ochii blînzi mă mint, n-am îndrăzneala
să mă conving: aş cere,
şi-aş vrea, cînd adevărul e durere,
să-mi fie dulce barem îndoiala.
În armonia de culori
Ce trupul tău îl înveşmîntă,
Poeţii-închipuirii cîntă
Un graţios balet de flori.
O, nu ma tine ca pe jar,
Că-mi plange sufletul amar!
Mă lasă dar, o noapte doar!
Frumoasa mea, deschide!
O, nu ma tine ca pe jar,
Că-mi plange sufletul amar!
Mă lasă dar, o noapte doar!
Frumoasa mea, deschide!
XXX
Preadarnici zeii sunt în toate
Cu cei pe care îi iubesc!
Lor fericiri nenumărate
Şi chinuri fără şir – le dăruiesc!
Şi tremură orice
Frunză pe ram!
Stăpan pe huceaguri
E-al păsării neam!
Tu dărui – frunză
Bătrînului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.
Vino la mine
Chip ingeresc!
O, cum ma iubesti!
Cum te iubesc!
Cînd lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş!
Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viata
Şi bucurie!
Există în toate
Un dor de-a trăi –
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!
***
Se îmbună şi dojeni
Cuvintele, ce dulci cîndva,
Acum n-aveau dulceaţă şi
Le-o dărui din nou din ea.
în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.
Mi se pare că greşim.
Greşim amândoi, amar.
Tu că ai spus-o,
Eu că am crezut-o.
Ne-am iubit? Poate...
Dacă unul nu e nebun,
Celălalt e mincinos.
Să fi iubit eu? Poate...
Să fi iubit tu? Cine ştie?...
Să ne fi iubit amândoi?
Numai Dumnezeu ştie,
Dar El nu prea există.
Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.
Vântul cazu –
- poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.
Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.
Singuratati…
Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?