Sunteți pe pagina 1din 44

Jorge Luis Borges – Despartire

Între iubita mea şi mine se vor ridica


trei sute de nopţi ca trei sute de ziduri,
iar marea va fi o taină între noi.
Nu vor mai fi decât amintiri.
O, înserări cu care m-a învrednicit durerea,
nopţi pline de speranţa de a te privi,
câmpii pe care-mi deschid drum, cer înstelat
pe care-l prind cu privirea şi îl pierd…
Definitivă ca marmura,
absenţa ta va întrista alte înserări.

Omar Khayyam – Singuratatea omului


Să-ţi faci puţini prieteni. Din tine nu ieşi.
Căci prea des falsitatea credinţa ne-o înfrânge.
Când ţi se-ntinde-o mână, ‘nainte de-a o strânge,
Gândeşte-te că poate te va lovi-ntr-o zi.

Să nu-ţi dezvălui taina din suflet celor răi.


Nădejdile, – ascunse să-ţi stea de lumea toată.
În zâmbet să te ferici de toţi semenii tăi,
Nebunilor nu spune durerea niciodată.

O, tânăr fără prieteni mai vechi de două zile,


Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i feştile!
Puţinul să-ţi ajungă, şi zăvorât în tine,
Tăcut contemplă jocul umanelor destine.

Pe cei curaţi la suflet şi luminaţi la minte


Neîncetat să-i cauţi. Şi fugi de tonţi şi răi.
Dacă-ţi va da otravă un înţelept, s-o bei –
Şi-aruncă antidotul, un prost de ţi-l întinde.

Renume de-ai să capeţi, hulit vei fi de vulg.


Dar dacă te vei ţine departe de mulţime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, să mă smulg,
Să nu mă ştie nimeni şi să nu ştiu de nime?

Mai toarnă-mi vinul roşu ca un obraz de fată.


Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Căci, în afara cupe-i, Khayyām azi nu mai are
Măcar un singur prieten cu inima curată.

Cel care are pâine de astăzi până mâine


Şi-un strop de apă rece în ciobul său frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce să fie sclavul unui egal cu sine?

Când zările din suflet ni-s singura avere,


Păstrează-le în taină, ascundele-n tăcere.
Atât timp cât ţi-s limpezi şi văz, şi-auz, şi grai –
Nici ochi şi nici ureche, nici limbă să nu ai.

Nu ştie nimeni taina ascunsă Sus sau Jos.


Şi nici un ochi nu vede dincolo de cortină.
Străini suntem oriunde. Ni-i casa în ţărânâ.
Bea – şi termină-odată cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. lubirea pentru tine


Mi-a pus în mână cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis căinţa şi mintea îngereşte.
– Dar timpul, fără milă – şi roza desfrunzeşte…

Puţină apă şi puţină pâine


Şi ochii tăi în umbra parfumată.
N-a fost sultan mai fericit vreodată
Şi nici un cerşetor mai trist ca mine

Atâta duioşie la început. De ce?


Atâtea dulci alinturi şi-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Şi-acum
De ce sunt toate ură şi lacrimă şi fum?

Bătrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcană.


Acum buzele tale îmi sunt şi vin şi cană.
Mi-ai umilit mândria şi biata raţiune,
Mi-ai sfâşiat vestmântul cusut de-nţelepciune.

Tu vezi doar aparenţe. Un văl ascunde firea.


Tu ştii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea să mai iubească. Căci ni s-a dat iubirea
Aşa cum unor plante le-a dat Alah otrava.

Pablo Neruda – Poem


Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi traiectorii;
cine nu-si schimba existenta;
cine nu risca sa construiasca ceva nou;
cine nu vorbeste cu oamenii pe care nu-i cunoaste.
Moare cate putin cine-si face din televiziune un guru.
Moare cate putin cine evita pasiunea,
cine prefera negrul pe alb si punctele pe “i” in locul
unui vartej de emotii, acele emotii care fac ochii sa
straluceasca, oftatul sa surada,
si care elibereaza sentimentele inimii.

Moare cate putin cine nu pleaca atunci cand este


nefericit in lucrul sau;
cine nu risca certul pentru incert pentru a-si
indeplini un vis;
cine nu-si permite macar o data in viata sa nu asculte
sfaturile “responsabile”.

Moare cate putin cine nu calatoreste;


cine nu citeste;
cine nu asculta muzica;
cine nu cauta harul din el insusi.

Moare cate putin cine-si distruge dragostea;


cine nu se lasa ajutat.

Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si


de mila si detestand ploaia care nu mai inceteaza.

Moare cate putin cine abandoneaza un proiect inainte


de a-l fi inceput;
cine nu intreaba de frica sa nu se faca de ras si cine
nu raspunde chiar daca cunoaste raspunsul.

Evitam moartea cate putin, amintindu-ne intodeauna ca


“a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira.

Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o fericire


splendida.

Totul depinde de cum o traim…

Daca va fi sa te infierbanti, infierbanta-te la soare.


Daca va fi sa inseli, inseala-ti stomacul.
Daca va fi sa plangi, plangi de bucurie.
Daca va fi sa minti, minte in privinta varstei tale.
Daca va fi sa furi, fura o sarutare.
Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica.
Daca va fi sa simti foame, simte foame de iubire.
Daca va fi sa doresti sa fii fericit, doreste-ti in
fiecare zi…

Serghei Esenin – Motive persane (fragmente


Lîngă-un fişic de ruble, la masa din dugheană
Stând astăzi cu zaraful, pornii să-l iscodesc:
Cum oare, murmurându-l
în limba ei persană
Să-i spun frumoasei Lala gingaşul “te iubesc“?
……………………………………………………….
Şi mi-a răspuns zaraful prinzându-mă de haină:
În dragoste cuvântul e de prisos oricând,
În dragoste se tace sau se suspină-n taină
Vorbesc doar ochii mistuitor arzând
……………………………………………………….

În dragoste sunt toate mireasmă si furtună


Treci beat de fericire, zaci de tristeţe supt.
“Tu eşti a mea“ pot trainic doar braţele să spună
Ce şi-au cuprins iubita şi vălul i l-au rupt.

Johann Wolfgang Goethe – Despartire


Ochii ei şoptesc iubirea,
Buzele-mi nu spun nimic.
Grea, ce grea e despărţirea
Chiar pentr-un bărbat voinic.
Triste sunt şi parcă plâng
Şi se cheamă-n limbă mută:
Mâinile ce ni se-ating,
Buzele ce se sărută.

Cum pe vremuri, jucăuşo,


Îţi sorbeam al gurii mied,
Şoapte – floare de brânduşă
Ce-a ieşit de sub omăt.

N-o să-ţi fac coroană iară,


Roze-n mână n-o să-ţi pun.
O, Francisca,-n primăvară
Ne-a ucis un ger nebun.

Lord Byron – Romanta


A mea tînără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.

A mea flacără este vecinică, nevăzută


Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sunt
Întocmai de zadarnici ca şi cînd n-ar fi fost.

Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece


Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.

Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine


Virtutea nu opreşte a plînge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ăst bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întîia ş-a din urmă răsplată de amor.
Omar Khayyam – Traieste-ti clipa!
Viata se grăbeşte, rapidă caravană.
Opreşte-te şi-ncearcă să-ţi faci intensă clipa.
Nu mă-ntrista şi astăzi, făptură diafană,
Mai toarnă-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! în el găsi-vei Viata-fără-moarte.


Pierduta tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate!
Traieste-ti clipa dată! Caci clipa-i viata ta!

Grăbite ca şi apa şi repezi ca un vânt


Ce-aleargă prin pustiuri, fug zilele-mi puţine.
Şi totuşi douâ zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri şi ziua care-o să vină maine.

Nu depăşi prezentul cu gândul! Ştii tu oare


Măcar dac-ai să termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De şaptezeci de veacuri în neant au dispărut.

În parfumatul prier, când – beată de iubire –


Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de maine.
De m-aş gândi atuncea la rai şi mântuire,
N-aş preţui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tinereţii.


Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l preţuiesc.
Nu mă certaţi. E aspru, căci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciună nici adevăr viclean.


Dar veşnic s-în cătarea de vin trandafiriu.
Mi-e părul alb, prieteni. Am şaptezeci de ani.
Vreau să mă bucur astăzi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs şi floare.


Serbează orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu ţine seama de vicii sau virtuţi.
Nu numără mătănii, nici ochii ce-i săruti.

Priveşte-n jur: durerea cu mii şi mii de feţe.


Cei dragi sunt morţi. Eşti singur cu palida tristeţe.
Ridică însă fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp să-l plângi.

Cât de sărac e-acela ce nu poate să spună:


“Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el să simtă în zori uimirea firii
Şi noaptea vraja sfântă a clarului de lună?

Nimic nu mai m-atrage. Dă-mi vin! lar astă seară


Cea mai frumoasă roză din lume-i gura ta.
Dă-mi vin! Să strălucească aprins la fel ca ea!
Căinţa mea să fie ca bucla ta, uşoară…
Noi nu vom şti vreodată ce ne aşteaptă maine.
Tu bucură-te astăzi! Atâta îţi rămâne.
la cupa şi te-aşează sub luna de cleştar,
Căci maine poate luna te va căta-n zadar.

Ce ruşinos e timpul celui gândind amar


Că-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harfă bea vin dintr-un cleştar,
Căci poate maine cleştarul o piatră-o să-l sfărâme.

Fă-ţi rost de vin şi-o fată cu chip de heruvim,


– dacă heruvi există. De Rai grijă să n-ai,
căci în afara dragei şi-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – dacă este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cădea-vom în curând.


Nepăsător destinul ne va călca-n picioare.
Ridică-te copilă – o, cupă vrăjitoare!
Dă-mi buzele aprinse cât încă nu-s pământ!

Nădejdi nesăbuite mi-au risipit, iubito,


În vânt mulţi ani din viata. Dar timpul ce-mi rămâne
Din plin de-acum trăi-l-voi. Vreau prin intensul maine
S-ajung din urmă viata pe care n-am trăit-o.

Vreau doar o cupă plină, o pâine de jumate


Şi-o carte de poeme. Şi dacă sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruină, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o sută de palate.

În zori într-o tavernă s-a auzit un glas:


“O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnaţi-l iar în cupe, ‘nainte ca destinul
Cu lacrime să umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tăcere!


Îţi voi găsi balsamul ce vindecă şi minte!
Vreau să-mi revăd iubita, cât inima o cere.
Vreau să trăiesc! Căci morţii nu-şi mai aduc aminte.

Nu-ţi răsădi în suflet copacul întristării,


Ci răsfoieşte zilnic a desfătării carte.
Bea vin şi poartă-ţi paşii pe căile-ncântării,
Căci măsurat ţi-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârşit e Ramazanul! O, inimi vestejite!


Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poartă vinul – neguţători de visuri.
Redaţi-mă vietii, chemări ale iubitei!

În loc s-o faci să cânte cu fiece zvâcnire,


Tu inima ţi-ai pus-o în lanţuri de mâhnire…
lar mintea ta şi chipul ţi le-ai îndoliat.
– Mă tot uimesc într-una: “Ce ignorant ciudat!”
Priveşte! Trandafirul se leagănă în vânt.
Ce pătimaş îi cântă de sus privighetoarea!
Bea! Ca să uiţi că vântul va scutura azi floarea
Şi va lua cu dânsul fermecătorul cânt…

Ce-i înţelept? Să-ţi bucuri cămările fiinţei


Având în mână o cupă. Ce-a fost şi ce-i de faţă
Să nu te mai frământe. Fă-ţi dintr-o clipa-o viata
Şi sufletul sloboade-l din temniţele minţii.

Nimic n-au să te-nveţe savanţii. Dar alintul


Suav al unor gene o să te instruiască
Ce este fericirea. Preschimbă-n vin argintul,
Căci ţărna e grăbită ca sâ te găzduiascâ.

S-au desfăcut în juru-mi, aprinşi iar trandafirii.


Desfă-ţi şi tu simţirea în bucuria firii.
C-un înger blond alături, ia cupa şi-o deşartă,
Căci îngerul cel negru al morţii-aşteaptă-n poartă.

Dante Alighieri – Infernul – Cantul V


Damnatii iubirii
5-1Din primul cerc, lăsatu-ne-am în vale,
pe coasta unei mái strîmte zănoage,
cu mai mult vaier şi mai cruntă jale.

5-4 Cu-un rînjet crud în rîpă Minos rage


judeţ vinovăţiilor intrate,
verdicte dînd după cum coada-i trage;

5-7 iar cînd un duh din cele blestemate


nainte-i stă, tot sufletu’-îşi desface
şi-acel cunoscător întru păcate

5-10 un loc din iad alege, şi-apoi face


din coadă-atîtea vrejuri, care spun că
într-acea bolgie-îi este dat a zace.

5-13 În faţa lui stau pururi la poruncă


cohorta celor ce-au trăit în viciu:
vorbesc, aud, şi-apoi în hău i-aruncă.

5-16 “-Ei, tu, ce calci lăcaşul de supliciu,”


răsti Minós cu-un ochi căscat la mine,
întrerupînd cumplitul său oficiu,

5-19 “tu, unde eşti şi cui te-încrezi, vezi bine!


E largă poarta, însă-înşelătoare!”
Dar ghidu’-i spuse: “-Urli-în van, haíne!

5-22 Nu stăvili sortita sa cărare:


aşa e vrerea unde stă-în putinţă
tot ce se vrea, şi lasă-orice-întrebare!”

5-25 Ci jeluiri, atunci, de suferinţă,


ºi plînsete-auzii, fãrã hodinã,
lovind în tulburata mea fiinţă.
5-28 Era o lume mută de lumină,
vuind ca valul mării-în vijelie,
cînd vînturi învrăjbite o dezbină.

5-31 Drăcescul vifor, ce nu stă-în vecie,


înşfacă duhuri fără osebire
şi-învolburat le-aruncă-în silnicie.

5-34 Cînd le prăvale cruda-învîrtejire,


poartă boceli şi urlete crivăţul
şi blésteme spre sfînta stăpînire.

5-37 În zbucium, înţeles-am, e dezvăţul


acelor ce iubiră desfrînarea
şi mintea le-o înstăpîni dezmăţul.

5-40 Ca nişte paseri care-întunec zarea,


mînate-în stol, cînd bîntuie năprazna,
aşa, pe-aceste spirite, vîltoarea,

5-43 în sus şi-în jos, încolo,-încoace, razna


le zbate şi speranţă n-au c’-odată
le-o fi nu stinsă, ci mai blîndă cazna.

5-46 Şi cum plutesc cocorii-în lungă ceată,


umplînd văzduhul cu-a lor litaníe,
aşa văzui venind, îndurerată,

5-49 cohorta-acelor umbre în urgie;


şi-am întrebat: “-Maestre, cine-s oare
cei hăituiţi în ceaţa plumburie?”

5-52 “-Întîia din cortegiul despre care


ai vrea să afli şi mai multe”,-îmi zise,
“pe multe graiuri fost-a domnitoare.

5-55 Dezmăţu’-atît de-adînc o-împătimise


că din nelegiuiri făcuse lege
pentru-a nu fi şi ale ei proscrise:

5-58 Semiramida e, şi-în cărţi se-alege


că i-a urmat lui Nin şi i-a fost soaţa,
stăpînă ţării-unde sultanu-i rege.

5-61 Din dragoste, cealaltă şi-a luat viaţa,


cenuşii lui Sicheu necredincioasă.
E Cleopatra,-apoi, curvăsăreaţa,

5-64 mai e Elena, prícină frumoasă


năpastelor, şi-Ahil, bărbată fire,
cuprins, în urmă,-într-a iubirii plasă,

5-67 París apoi, Tristan…” şi alţii, şire


de umbre-îmi arătă şi nume-apuse,
ce viaţa şi-au pierdut-o din iubire.
5-70 Cînd bunul dascăl toate astea-îmi spuse
de doamne şi bărbaţi din alte ere,
mila m-a prins şi-aproape mă răpuse.

5-73 Şi-am zis: “-Poete, mult mi-ar fi plăcere


să le vorbesc acelor doi, pe care
îi poartă vînt uşori ca o părere.”

5-76 El mi-a răspuns: “-Sunt încă-în depărtare


pe dragostea ce-i mînă tu-i conjură
şi înspre noi îndată au să zboare.”

5-79 Chemare-am slobozit atunci din gură,


cînd vîntul i-a adus: “-Voi, duhuri stinse,
veniţi, vorbiţi, dacă Cel Drept se-îndură!”

5-82 Ca doi hulubi cu áripile-întinse


spre dulce cuib gingáş plutind deodată,
se-apropiau, de-acelaşi suflu-împinse:

5-85 ieşind dintr-a Didonei sumbră ceată,


zburau spre noi, prin aerul ce plînge,
atraşi de ruga mea înflăcărată.

5-88 “-Eşti suflet bun, din cele ce le frînge


durerea, dacă vii în neagra ceaţă
la noi, ce lumea-am înroşit-o-în sînge;

5-91 de ne-ar privi altcum cereasca faţă,


noi ne-am ruga smerit pentru-a ta pace,
căci chinul nostru inima ţi-o-îngheaţă.

5-94 Dacă acum, să ne asculţi ţi-ar place,


ori să vorbeşti, vom face cum ţi-e gîndul
atîta timp cît vîntul, iată, tace.

5-97 O coastă-a mării, acela e pămîntul


ce m-a născut; acolo Po coboară
şi rămurit îşi varsă-în val avîntul.

5-100 Iubirea-în inimi tandre jar pogoară,


şi-o luă şi celui drag în stăpînire,
dar cum ne-am fost răpiţi, şi azi mă-înfioară.

5-103 Iubirea naşte-în cel iubit iubire:


de chipul lui am fost robită foarte,
şi-acum, la fel, îmi bîntuie-în simţire.

5-106 Iubirea ne-a condus spre-aceeaşi moarte:


făptaşul în adînc de iad să piară!”
Atît au spus, şi n-au spus mai departe.

5-109 Cum desluşeam povestea lor amară,


privirea mi s-a frînt. Ca să mă-adune,
poetul spuse: “-Gîndul unde-ţi zboară?”
5-112 Cînd i-am răspuns, am fost grăit: “-Oh,
spune, ce gînduri dulci, ce aprigă tandreţe
i-au dus pe-aceştia-în crîncena genune?”

5-115 Întors din nou spre-acele albe feţe:


“-Francesca,-am zis, calvarul tău, în mine
izvor de lacrimi e, şi de tristeţe.

5-118 Dar spune,-în vremea dulcilor suspine,


cînd ce era, nu se vădea să fie,
iubirea – cum o ai simţit că vine?”

5-121 “-Cînd eşti căzut, durere nu-i mai vie


decît să-ţi aminteşti de fericire”,
răspunse ea, “şi-al tău maestru-o ştie.

5-124 Şi dacă de a dragostei ivire


vrei să auzi, voi stinge-a’ tale jînduri,
dar plînsul mi se va-împleti-în vorbire.

5-127 Pe cînd tihniţi citeam, ca-în alte rînduri,


de Lancelot şi fiorul ce-l cuprinse,
singuri eram şi fără alte gînduri.

5-130 Cititu’-ades obrajii ni-i aprinse


şi ochii se-întîlniră-în căutare:
dar un pasaj anume ne învinse.

5-133 Citind despre rîvnita sărutare


ce-amanţii peste-un zîmbet şi-o dădură,
el, ce pe veci cu mine o soartă are,

5-136 de freamăt plin, mă sărută pe gură.


Fu, cartea, Galeott, şi cel ce-o scrise.
Din ziua-aceea, n-a mai fost lectură.”

5-139 În timp ce-o umbră-aceste lucruri zise,


plîngea cealaltă-atît, încît, de jale,
eu, ca-într-un somn de moarte fără vise,

5-142 cãzui cum cade mort un corp în cale.

Charles Baudelaire – Uitarea


Vin’ lîngă mine, suflet veninos,
Molatec monstru, fiară adorată!
Vreau să-mi înfăşur mîna-nfiorată
În coama părului tău greu şi gros;

În rochia ta cu falduri parfumate


Vreau capu-ndurerat să mi-l scufund
Şi ca pe-un stins buchet să sorb profund
Mireasma dulce-a dragostei uitate.

Nu să trăiesc, să dorm aş vrea mereu!


În somn îţi voi aşterne fără teamă
Pe trupul tău cu străluciri de-aramă
Un nesfîrşit sărut prelung şi greu.
În patul tău, abis de desfătare,
Se stinge orice gînd chinuitor
Şi gura ta e-un nesecat izvor
De sărutări şi aprigă uitare.

Robit acestui crud şi drag destin,


Voi asculta poruncile-i perfide
Şi muncenic blajin care-şi deschide
El însuşi rănile, de rîvnă plin,

Voi suge-otrava binecuvîntată,


Adormitoare-a vechilor torturi,
Din vîrfu-acestor sîni rotunzi şi duri
În care n-a fost suflet niciodată.

Charles Baudelaire – Madrigal trist


I
De eşti sau nu cuminte, mi-e totuna!
Fii tristă şi frumoasă, draga mea!
Învie-n zvon de rîu şi văgăuna,
În ochii plînşi e farmec, şi furtuna
Din orice floare face cît o stea.

Cînd în restrişte fruntea ţi se pleacă,


Iubirea mea îşi încordează dorul
Simţind că-n groază inima-ţi se-neacă
Şi peste viaţa ta de azi, săracă,
Trecutul hîd îşi desfăşoară norul.

Mi-eşti dragă mult, cînd ochiul tău prelung


O undă caldă ca de sînge-l doare,
Cînd alintîndu-te nu pot s-alung
Prea grele chinuri care te străpung
Ca un suspin adînc de om ce moare.

Îţi sorb-dumnezeiască voluptate,


Lăuntric imn cu mlădieri suave
Din pieptul dornic gemetele toate,
Şi inima-ţi cînd plîngi, s-aprinde, poate,
Străluminînd de perlele jilave !

II
Ştiu bine eu că inima ta plină
Şi-acum de vechile iubiri jertfite
Se mistuie-n jeratic de lumină,
Şi că-n gîtlejul tău dospeşti cu vină
Trufiile femeii osîndite ;

Dar, pînă cînd în visurile tale


Nu se va oglindi fără zăbavă,
Iubito, Iadul tot, în vis de jale,
De groază şi de fum şi de pumnale,
Înamorată vajnic de otravă,

Cu frică deschizînd oricui şi-n toate


Descoperind ce-i rău şi ce-i bolnav,
Zbătîndu-te cumplit cînd ceasul bate,
De nu te-or prinde braţele-ncordate
Ale ne-nfrîntului dezgust puhav,

Nu vei putea, regină în robie,


Iubindu-mă cu spaima ta mereu,
În noaptea-ngrozitoare de orgie
Să-mi spui, cu ţipetele ce te-mbie :
“Sînt pe potriva ta, stăpînul meu! »

Shakespeare
Sonetul XL (40)
Iubite, ia-mi iubirile, pe toate,
eşti mai bogat de le vei dobîndi?
Iubirea nu mi-o crezi iubire poate,
dar ea a ta este de cînd o ştii.

De dragul meu dacă-mi primeşti iubirea


şi-o cheltui, nu te voi fi blestemat
şi totuşi te blestem, de-i iai sclipirea
fără să ţi-o doreşti cu-adevărat!

Iubit tîlhar, tu, hoţul de miresme,


te iert cînd sărăcia mea o furi,
iubirii-i ierţi fărădelegea lesne,
mai greu fărădelegile le-nduri.

O, desfrînat ce schimbi în bine răul


nu-mi fi duşman, chiar dacă-mi eşti călăul!

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonetul XLIX (49)


Veni-va vremea cînd cusururi numai
ai să-mi găseşti (dar oare va veni?)
iubirea ţi se va sfîrşi, dar tu m-ai
deprins că judecata-ţi vei rosti.

Acele timpuri cînd străin vei trece


abia vorbindu-mi. Ochiul tău iubit
peste iubirile se va petrece,
abia mişcîndu-şi focul potolit.

Mă trag din calea clipelor acele,


lăuntrica-mi pustietate-o ar,
scot împotrivă-mi numai vorbe grele
şi-nreptăţesc cuvîntul tău amar.

Mi-e dată-a despărţirii sfîşiere,


de vreme ce iubirea n-o pot cere.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet IX (9)
Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi
tu, cel care-n singurătate plînge?
O, de-ai să mori cumva fără urmaşi
ca o muiere, lumea te va plînge;

ea văduvită fi-va lăcrimînd


n-ai lăsat tipar în umbra zilei
şi nu poate, ca văduvă de rînd
să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei.

Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par,


cu chip schimbat în lume-şi află zborul,
ascuns se stinge-al frumuseţii har
şi îl destramă chiar tăinuitorul.

Nu-i dragoste în inima ce-ncearcă


săgeţile spre sine sa le-ntoarcă.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet XIII (13)


De-ai fi tu însuţi, vai, dar dragul meu
Îţi aparţii doar cât trăieşti aici;
Pentru apus fi pregătit mereu,
Din mândru-ţi chip un altul să ridici.

Doar astfel, zic, splendoarea de-mprumut


N-ar şti să-şi afle drumul stăvilit;
Vei fi din nou al tău, deşi pierdut,
Când mândru-ţi fiu în chip te-a moştenit.

Cine să-şi lase casa în declin,


Când truda lui o poate demn feri
De-al iernii anotimp aşa meschin
Şi de-ale frigului cărări pustii?

Vai, doar risipă; dragul meu, cum ştii,


Ai fost vlăstar; şi tată ai să fii.

Sonet XXXI (31)


Ai inimile toate-ntr-al tău suflet,
pe care eu pierdute le-am crezut,
domnesc în el iubiri cu dulce sunet
şi prietenii ce îi ştiam în lut.

O, cîte sfinte lacrime supuse


iubirea prea-curcernică mi-a smuls,
dau vamă pentru-atîtea vieţi răpuse
ce înlăuntrul tău poate au curs!

Eşti cripta-n care dragostea mea zace,


trofee străluctie-n ea văzum;
mi-a smuls din multele-i iubiri şi-n pace,
ce-a fost al altora i-al tău acum.

În tine-i văd pe toţi ce i-am iubit


şi tu, prin ei, întreg m-ai dobîndit…

(trad. Gheorghe Tomozei)


Sonet VII (8)
De ce-asculţi muzicile cu mîhnire?
(Nu bat război plăcerile-ntre ele),
de ce iubeşti ce ţi-i străin de fire
sau ţi-s mai drage, patimile grele?

Şi armonii ce-ţi par supărătoare,


nuntite într-adins sunt numai semnul
ce blînd te ceartă-n clipe solitare
că nu încerci să le deprinzi desemnul.

O strună-soţ şi-o strună-soaţă, iată


cum se-nţeleg şi fără grai şi-s parcă
bărbat, copil ori mamă îngrijată
şi-un singur cîntec să înalţe-ncearcă:

Vorbe-ntreite încercînd s-anime:


“Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime’..

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet LXIV (64)


Văd mîna timpului cum, crudă, sfarmă
bogatul preţ al vîrstelor tocite,
văd turnuri cum din temelii se darmă
şi bronzul-sclav rugina cum l-înghite;

Văd ocèanul cum îşi mînă turma


regatul ţărmurilor să-l devore,
ţărîna scade, apa îi va urma,
paguba-i spor, ori spor păgubitor e.

Cînd am văzut schimbările aceste,


splendori ce sunt lăsate să decadă,
ruina m-a-nvăţat a ei poveste:
Timpul cu el ne ia iubirea toată.

Doar moartea, gîndurile-mi tot dezmiardă


şi plînge numai ce va fi să piardă.

(trad. Gheorghe Tomozei)

Sonet XVII (17)


Cine-mi va crede versu-n care-nchid
tot harul ce te binecuvantaza,
desi el e mai mult mormant boltit
ce nici pe jumatate te pastreaza?

Ochii de-ar fi sa ti-i descriu si-n vers


sa trec intregul tau izvor de gratii
ca mint mi se va spune. N-au premers
nicicand pe-un chip, culorile din spatii

Si astfel sfoiegitele-mi hartii


vor fi batjocorite si-mi vor spune
ca tot ce esti, esti doar ce zugravi
poetu-n versuri cu scorneli nebune.
De-ar fi un prunc de-al tau, atunci in el
si-n versul meu ai sa traiesti la fel.

Sonet CXVI (116)


Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris , şi nimeni n-a iubit

(trad. Nicolae Pintilie)

Sonet CXXXVII (137)


Iubire oarbă, ochii cum mi-ai luat ?
Privesc şi nu mai văd , orbirii pradă,
Vai, rău şi bun îl vad amestecat
Ei ce frumosul încercau să-l vadă.
Şi-n apele greşelii ochii mei
Sînt rătăciţi de false felinare
Printre vîslaşi ; de ce-ai făcut stei , –
S-atîrni, de dînşii sufletu-mi pe mare ?
De ce domeniu-ţi , inimă, mai vezi
În pajiştea deschisă fiecărui,
De ce în ochi, tu, inimă nu crezi
Şi-o mască mîndră hîdei feţe-i dărui ?
Dar inimă şi ochi m-au înşelat
Şi-n mlaştina minciunii au intrat.

Sonet CXLVIII (148)


O, Dragoste , ce ochi în cap mi-ai pus
Că adevărul nu-l mai văd de-odată,
Sau văd ei drept, dar cugetu-mi răpus
Strîmb judecă ce bun şi drept se-arată.
De e frumos ce ochii mei zăresc ,
De ce-o tăgăduieşte lumea oare ?
Sau nu-i frumos ? mai e ochi omenesc
Cel tulburat de-a dragostei vîltoare ?
Cu neputinţă ! cum ar mai vedea
Cînd sînt trudiţi, de lacrimi şi veghere ?
Nici soarelui prin nori şi pîclă grea
Văz limpede nu-i poate nimeni cere.
Cu lacrimi mă orbeşti, Iubire rea
Ca vina ta să n-o mai pot vedea .

(trad. Nicolae Pintilie)


Sonet CXXIX (129)
Desfrîul e-o putere ce-n ruşine
Se pradă însăşi ea. Puterea cea
Sperjură, ucigaşă care-n sine
E trădătoare, aspră, crudă, rea.
Sătulă, o sfîşie-o silă-amară
Şi-o urmăreşte foamea iar, cumplit,
E nadă pregătită pentru-o fiară
Întinsă spre-un mîncău înnebunit.
Cînd caută-i nebună şi cînd are,
Cînd roabă-i luată şi cînd robi îi cad,
E fericire-ntîi şi-apoi amar e,
Cînd vine-i vis şi cînd se duce-i iad.
Nu-i scapă nimeni, toţi sortiţi să cadă,
Ne-aruncă raiul flăcărilor pradă.

(trad. Nicolae Pintilie)

Sonet CXII (112)


Iubirea, mila ta-mi şterge cea pecete
Înfiptă de scandal pe fruntea mea,
Ori blestemat, ori proslăvit de cete,
Ce-mi pasă de-mi acoperi vina grea ?
Din gura ta vreau laudă şi-ocară,
Că tu eşti lumea mea necontenit
Şi nu cunosc pe nimeni în afară
De tine şi-al meu suflet oţelit.
Alte păreri le-am depărtat de mine,
Am simţuri azi de şarpe amorţit
Închise bîrfei, vorbelor de bine,
Şi-al meu dispreţ aşa l-am tălmăcit :
Ai rădăcini aşa de-adînci în mine,
Că-i moartă firea-ntreagă fără tine.

(trad. Nicolae Pintilie)

Sonet CXV (115)


O, cum minţeam cu versul meu spunînd
Că dragostea nu-mi poate fi mai mare,
Putea să-i judece-ndrăzneţu-mi gînd
Văpăii mele noua-nfăţişare ?
A noastre doruri de-un vîrtej se prind
Şi timpul sfarmă-a regilor poruncă,
Toceşte ura, dragostea mînjind
Şi pe puternici în noian i-aruncă.
Ferit de-al soartei schimbător tumult,
Fiindu-mi numai clipa mulţumire,
Ziceam : ” Eu n-aş putea iubi mai mult
Şi nici n-ar fi mai mare vreo iubire ! ”
Iubirea-i însă prunc, crescînd ca el
Şi creşterea nu-i poţi opri de fel.

(trad. Nicolae Pintilie)

Sonet XXXV (35)


Nu te jeli că trandafirul are
Colţi lungi şi că-n adînc e lacul smead,
Că norii stau ca umbrele în soare
Şi-omizile pe frunze dulci mai cad.
Greşeala mea – căci toţi greşim- e-aceea
Ca-aprob excese-n irisul opac
Şi mă corup şi eu pierzînd aleea,
Că iert mai mult decît greşeşti şi tac.
Cunosc tot jocul tău pe din-afară;
Şi procuror şi victimă,-amîndoi
Vom acuza şi vom pleda la bară,
Căci între-amor şi ură e război.

Complice sunt al celui care fură


Stîngaci şi-mi dăruie peste măsură.

Sonet CXLII (142)


Iubesc păcatul şi urăsc virtutea
Ce-ngroapă-adînc pornirea vinovată,
Căci judecată după-al meu statut ea
E demnă şi nu merită mustrată
De gura ta – podoabă stacojie –
Cu care sigilezi în mine chinul
Falsului pact de dragoste şi mie
Mă furi în pat că să îţi iei tainul.
Eu te curtez smerit în miezul zilei,
Prin ochii mei îţi dau şi-ţi cer iubire
Legitimă şi nu răsadul milei
Ce-aşteaptă-nmugurind compătimire.
Vei căuta ce astăzi nu alegi
Şi ai să fii exemplul ce-l renegi!

Sonet CXXXII (132)


Mi-e ochiul tău icoană şi tortura
Dispreţuitei inimi, mîngîiere
Îndoliată-şi află-n uitătura
Cu care priveghezi a mea durere.
Nici soarele în Rai, de dimineaţă,
N-alintă Orientului obrazul,
Nici steaua Sirus, plină, nu agaţă
Cununile de glorie pe treazul
Apus, cum ochiul tău cernit, cu plînsul,
Pe suferinţa mea, lumină-aparte
Şi oglindindu-şi inima într-însul
Cu milă graţioasă se împarte

Mărturisesc: însăşi iubirea-i neagră


Şi hîda-atunci cînd n-o priveşti întreagă.

Sonet LXXIII (73)


In mine vezi tu anotimpul cậnd
Foi galbene pe crengi murind se zbat,
Pe arcul lor in geruri tremurậnd
Vechi coruri unde păsări au cậntat,
In mine vezi murind al serii ceas
Cậnd soarele-ntậrzie-n asfinţit
Şi noaptea, sora morţii, pas cu pas
In beznă totul a pecetluit.
In mine vezi un foc arzậnd pustiu
Pe-a lui cenuşă şi-i sleit in ea
Şi leagănul luminii i-e sicriu
Şi mistuie puterea ce-l hrănea.

Tu vezi şi mai puternic m-ai cuprins


Vrậnd sa iubeşti ce mậine fi-va stins.

(trad. Nicolae Pintilie)

Sonet LXVI (66)


Sătul de toate, moartea îmi invoc;
Văd vrednicul cerşind pentru mîncare,
Medalii pe distinsul dobitoc,
Credinţa răsplătită cu trădare;

Văd mantii aurite pe zălud,


Şi ţol de târfă pe virtutea pură,
Perfecţia o văd proscrisă crud,
Şi laşul văd puterea cum o fură;

Talentu-l văd de cenzori sufocat,


Ştiinţa uzurpată de prostie,
Dispreţuit ce e adevărat,
Şi rob la rău cel bun şi de-omenie.

Sătul de toate, toate le-aş lăsa


De n-ar fi-n lume ea – iubita mea

Paul Verlaine – Spleen


Erau prea roşii trandafirii,
Prea neagră iedera pe ram.
Cad jertfă deznădăjduirii,
De cum te mişti, că nu te am.

Prea blînd şi prea albastru cerul


Şi valurile-n larg prea verzi…

O frică m-a pătruns ca gerul,


Că fugi, te pierd şi că te pierzi.

Mă oboseşte merişorul,
Luciosul ilexului strai

Şi cîmpul infinit ca dorul,


Dar nu şi tu, iubire, vai!

Edgar Allan Poe – Corbul


Stînd, cîndva, la miez de noapte, istovit, furat de şoapte
Din oracole ceţoase, cărţi cu tîlc tulburător,
Piroteam, uitînd de toate, cînd deodată-aud cum bate,
Cineva părea că bate – bate-n uşa mea uşor.
,,E vreun trecător – gîndit-am – şi-a bătut întîmplător.
Doar atît, un trecător.”

O, mai pot uita vreodată ? Vînt, decembrie cu zloată,


Jaru-agoniza, c-un straniu dans de umbre pe covor,
Beznele-mi dădeau tîrcoale – şi niciunde-n cărţi vreo cale
Să-mi aline greaua jale – jalea grea pentru Lenore –
Fata fără-asemuire – îngerii îi spun Lenore –
Nume-n lume trecator.

În perdele învinse roşul veşted de mătase


Cu-o foşnire de nelinişti, ca-ntr-un spasm chinuitor;
Şi-mi spuneam, să nu mai geamă inima zvîcnind de teamă:
,,E vreun om care mă cheamă, vrînd să afle-un ajutor –
Rătăcit prin frig şi noapte vrea să ceară-un ajutor –
Nu-i decît un trecator.”

Astfel liniştindu-mi gîndul şi de spaime dezlegîndu-l


,,Domnule – am spus – sau doamnă, cer iertare, vă implor;
Podidit de oboseală eu dormeam, fără-ndoială,
Şi-aţi bătut prea cu sfială, prea sfios, prea temător;
Am crezut că-i doar părere!” Şi-am deschis, netemător,
Beznă, nici un trecator.

Şi-am rămas în prag o vreme, inima simţind cum geme,


Năluciri vedeam, cum nimeni n-a avut, vreun muritor;
Noapte numai, nesfîrşită, bezna-n sinea-i adîncită,
Şi o vorbă, doar şoptită, ce-am şoptit-o eu: „Lenore!”
Doar ecou-adînc al beznei mi-a răspuns şoptit: ,,Lenore!”
Doar ecoul trecator.

Întorcîndu-mă-n odaie, tîmplele-mi ardeau văpaie,


Şi-auzii din nou bătaia, parcă mai stăruitor.
,,La fereastră este, poate, vreun drumeţ strein ce bate…
Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tîlcul lor.
Vreau, de sînt în beznă taine, să descopăr tîlcul lor!”
Vînt şi nici un trecator.

Geamul l-am deschis o clipă şi, c-un foşnet grav de-aripă,


a intrat un Corb, străvechiul timpului stăpînitor.
N-a-ncercat vreo plecăciune de salut sau sfiiciune,
Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor.

Printre negurile-mi dese, parcă-un zîmbet mi-adusese,


Cum privea, umflat în pene, ţanţoş şi încrezător.
Şi-am vorbit: ,,Ţi-e creasta cheală, totuşi intri cu-ndrăzneală,
Corb bătrîn, strigoi de smoală dintr-al nopţii-adînc sobor!
Care ţi-e regalul nume dat de-al Iadului sobor?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore!”

Mult m-am minunat, fireşte, auzindu-l cum rosteşte


Chiar şi-o vorbă fără noimă, croncănită-ntîmplător;
Însă nu ştiu om pe lume să primească-n casă-anume
Pasăre ce-şi spune-un nume – sus, pe bust, oprită-n zbor –
Pasăre, de nu stafie, stînd pe-un bust strălucitor-
Corb ce-şi spune: ,,Nevermore”.

Dar, în neagra-i sihăstrie, alta nu părea că ştie,


Sufletul şi-l îmbrăcase c-un cuvînt sfîşietor.
Mult rămase, ca o stană, n-a mişcat nici fulg, nici pană,
Pînă-am spus: ,,S-au dus, în goană, mulţi prieteni, mulţi, ca-n zbor –
Va pleca şi el, ca mîine, cum s-a dus Nădejdea-n zbor”.
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Uluit s-aud că-ncearcă vorbă cugetată parcă,


M-am gîndit: ,,E-o vorbă numai, de-altele-i neştiutor.
L-a-nvăţat vreun om, pe care Marile Dezastre-amare
L-au purtat fără-ncetare cu-ăst refren chinuitor –
Bocetul Nădejdii-nfrînte i-a ritmat, chinuitor,
Doar cuvîntul: «Nevermore»”.

Corbul răscolindu-mi, însă, desnădejdea-n suflet strînsă,


Jilţul mi l-am tras alături, lîngă bustul sclipitor;
Gînduri rînduiam, şi vise, doruri, şi nădejdi ucise,
Lîngă vorba ce-o rostise Corbul nopţii, cobitor –
Cioclu chel, spectral, sinistru, bădăran şi cobitor –
Vorba Never – Nevermore.

Nemişcat, învins de frică, însă negrăind nimică,


Îl priveam cum mă fixează, pînă-n gînd străbătător,
Şi simţeam iar îndoiala, mîngîiat de căptuşeala
Jilţului, pe care pala rază-l lumina uşor –
Dar pe care niciodată nu-l va mîngîia, uşor,
Ea, pierduta mea Lenore.

Şi-am simţit deodată-o boare, din căţui aromitoare,


Nevăzuţi pluteau, c-un clinchet, paşi de înger pe covor;
,,Ţie, ca să nu mai sîngeri, îţi trimite Domnul îngeri” –
Eu mi-am spus – ,,să uiţi de plîngeri, şi de dusa ta Lenore.
Bea licoarea de uitare, uită gîndul la Lenore !”
Spuse Corbul : ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,


Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lîngă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,


Spune-mi, pe tăria bolţii şi pe Domnul iertător,
Sufletu-ntîlni-va oare, în Edenul plin de floare,
Cea mai pură-ntre fecioare – îngerii îi spun Lenore –
Fata căreia şi-n ceruri îngeri îi spun Lenore?”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

,,Fie-ţi blestemat cuvîntul! Piei, cu beznele şi vîntul,


Piei în beznă şi furtună, sau pe ţărmul Nopţii-n zbor!
Nu-mi lăsa nici fulg în casă din minciuna-ţi veninoasă!
Singur pentru veci mă lasă ! Pleacă de pe bust în zbor!
Scoate-ţi pliscu-nfipt în mine, pleacă la Satan, în zbor!”
Spuse Corbul: ,,Nevermore”.

Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,


Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pînditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată – Nevermore.

Robert Burns – Si daca…


Şi dacă vînturi s-ar trezi
În lunci mereu,
În lunci mereu,
O, cum atunci te-aş încălzi
La pieptul meu,
La pieptul meu!

Şi dacă vremuri de urgii


S-ar înteţi,
S-ar înteţi,
Alăturea de-ar fi să-mi fii,
Nu le-aş simţi!
Nu le-aş simţi!

De m-ar zvîrli ursita rea


într-un abis,
într-un abis,
Cu tine hăul mi-ar părea
Un paradis,
Un paradis!

Pămîntul de mi-ar fi întreg


Adus în dar,
Adus în dar,
Din toate-aş şti să te aleg
Pe tine doar,
Pe tine doar!

Michelangelo Buonarroti – Rime


4
Cum rîd dintr-una-ntr-alta petrecute
prin părul blond petalele-n cunună
şi una pe cealaltă cum se mînă
s-ajungă prima fruntea să-i sărute!
Ce bucuros îi strînge pieptu-i în cute
veşmîntul ziua, şi ce dulci se-ngînă
cu gîtul şi obrajii împreună
din aur fire-n plete-ntreţesute!
Şi totuşi numai planglica ce-o-atinge
se bucură din plin cînd sînu-i prinde
şi dulce în strînsoarea ei i-l frînge.
Şi dacă brîul, brîul doar ce-o-ncinge
„mereu –pare că spune- o voi cuprinde”,
ce-aş face eu în braţe s-o pot strînge?

23
De mii de ori am fost rănit de moarte,
nu doar învins de tine-odinioară:
şi azi, cu tîmpla albă,-a doua oară
să cred făgăduinţele-ţi deşarte?
De cîte ori nu m-ai legat ca-n toarte
şi dezlegat şi-mpuns în coaste iară,
încît cu greu mă regăsesc şi-amară
de-aatîta plîns mi-e viaţa asta foarte!
De tine-Amor, mă tînguişi cu tine
vorbesc, acum că ţi-am scăpat din mreje.
Să tragi cu arcu-în gol ce-ţi foloseşte?
Securea-i de prisos şi e ruşine
s-o-nfigi cu dinadinsul în găteje
ori să goneşti un om ce-abia păşeşte.

30
Din ochii doamnei un şuvoi feeric
ţîşneşte şi mă arde-n piept ca para,
deşi-i înfrunt cu ochii-nchişi privirea.
Şi şchioapătă Iubirea,
căci nu-i egală pentru ea povara:
lumină-mi dă şi-mi fură întuneric

60
Dacă-o iubire castă, o mîngîiere,
o soartă-mpărtăşită-n doi, frăţeşte,
un crud destin ce-n amîndoi loveşte,
o inimă ce bate-n doi şi-o vrere,
un suflet ce spre veşnicele sfere
cu-aceleaşi aripi, dintr-un trup zvîcneşte,
dacă-o săgeată, singură, ţinteşte
în două inimi, răscolind durere,
dacă-a iubi pe cel’lalt, nu pe tine,
cu geamăn foc şi geamănă dorinţă
un singur ţel urmînd, acestea toate
nu sunt nimic pe lîngă nodu-în sine
ce-n dragoste ne leagă şi-n credinţă;
şi numai ura să-l dezlege poate.

61
De-aş fi crezut în ochiul său, superbul,
privind, c-am să renasc din foc ferice
ca-n pragul morţii pasărea fenice
din scrum, cum spun bătrînii şi proverbul,
ca linxul, ca ghepardul şi ca cerbul
aş fi fugit, şi nemîncat de bice,
spre zîmbetul ce bucurii-mi prezice;
ci azi legat sunt de pămînt ca şerbul.
Dar la ce bun mă plîng cînd mi-e privirea
acestor ochi de serafim scăpare
şi pacea-mi sorb din ei ca din sorginte.
Poate-ar fi fost mai rău dacă-nainte
l-aş fi văzut, cînd azi îmi dă vigoare
şi-aripi ca să-i ating desăvîrşirea.

72
Dacă prin ochi iubirea se rosteşte,
nu ştiu alt semn mai limpede s-arate
ce foc îndur; ţi-ajungă el din toate,
stăpîne drag, şi milă-mi dovedeşte.
Sufletul tău ce inima-mi priveşte
cu-ngăduinţă, se va-ntoarce poate
spre mine-atunci, în multa-i bunătate,
cum harul către cel care-l cerşeşte.
O, fericită zi, de va să fie!
Oprească-se din mersul lor şi-adeste
clipa şi ceasul, soarele şi luna,
ca să-mi cuprind, nu mulţumită mie
stăpînul drag şi dulce din aceste
nedemne braţe pentru totdeau

141
Cum văd că-i e nădejdii mele, doamnă,
credinţa ta, puţină şi tîrzie, sorbi-voi bucurie
din ce-mi promit privirile-ţi senine.
De nu te vrea, nu-nseamnă
că frumuseţea nu desfată-n sine.
Eu şi de simt în tine
că ochii blînzi mă mint, n-am îndrăzneala
să mă conving: aş cere,
şi-aş vrea, cînd adevărul e durere,
să-mi fie dulce barem îndoiala.

Pablo Neruda – Sonet XVII


Nu te iubesc ca si cum ai fi un trandafir sărat, sau topaz,
sau o sageată de garoafe pe care focul o trimite.
Te iubesc cu certitudinea ca lucrurile intunecate sunt menite
între umbră şi suflet, in secret sa fie iubite.

Te iubesc ca planta care nu înfloreşte niciodată


dar păstrează în ea lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
rasarit din pământ şi trăind în întuneric, în trupul meu.

Te iubesc fără să ştiu cum sau când, sau de unde


Te iubesc în mod direct, fără complexe sau mândrie;
Asa ca te iubesc pentru că nu stiu alta cale

Decat aceasta: unde eu nu exist, nici tu ,


atât de apropiati, încât mâna ta pe pieptul meu este mâna mea,
atât de apropiati, încât ochii tai se inchid ca si cum eu as adormi.

Charles Baudelaire – Celei prea vesele


Un peisaj încîntător
E-ncîntătoarea ta făptură;
Îţi joacă zîmbetul pe gură
Ca boarea unui vînt uşor.

Drumeţul trist ce-ţi iese-n cale


Îşi simte sufletul vrăjit,
În clipa cînd i-a răsărit
Splendoarea sănătăţii tale.

În armonia de culori
Ce trupul tău îl înveşmîntă,
Poeţii-închipuirii cîntă
Un graţios balet de flori.

Veşmîntul tău multicolor


Cu inima ţi-l potriveşti;
Nebună, tu mă-nebuneşti,
Şi te urăsc, cum te ador!

Tînjeam în vesela grădină,


Cînd soarele, bătîndu-şi joc,
M-a sfîşiat cu lănci de foc
Din arzătoarea lui lumină.

M-au umilit ca pe-un martir,


Grădina, primăvara, Firea,
Şi pentru-a-mi răzbuna jignirea,
Am pedepsit un trandafir!

Ascuns în umbrele tăcerii,


Aş vrea să mă strecor la fel,
În preajma ta, ca un mişel,
La ceasul tainic al plăcerii,

Să-ţi pedepsesc frumosul trup,


Să-ţi sînger carnea-nspăimîntată,
Nevinovatul sîn de fată,
Şi-o rană-n coapsa ta să rup,

Apoi, cu dulce voluptate,


Înfrigurat aş căuta,
În astă nouă gură-a ta,
Să torn veninul meu-de frate.

Serghei Esenin – Poarta-n ochi seninul


Poartă-n ochi seninul. Poartă noaptea-n păr.
Nu i-am spus iubitei nici un adevăr.

M-a-ntrebat: “Afară viscolu-i buimac?


Să-ncălzesc căminul, patul să ţi-l fac?”

Am răspuns iubitei: “Azi, prin vînt şi ger,


Cineva flori albe leapădă din cer.

Poţi aşterne patul şi sufla-n cămin,


Eu şi fără tine sunt de viscol plin”

Robert Burns – Mai dormi iubita…


Mai dormi iubita, mai veghezi!
Te uită prin fereşti! Nu vezi,
Mă ţine dorul ca-n obezi!
Frumoasa mea, deschide!

De cand mă zbucium ca pe jar


Şi-mi plange sufletul amar,
Mă lasă dar, o noapte doar!
Frumoasa mea, deschide!

I-auzi, mă bate vant hain


Şi ploaia răpăie din plin,
Picioarele abia mă ţin,
Frumoasa mea, deschide!

O, nu ma tine ca pe jar,
Că-mi plange sufletul amar!
Mă lasă dar, o noapte doar!
Frumoasa mea, deschide!

Furtuna bantuie de zor,


Iar eu sub geam mă sting de dor,
Căci nu te-nduri, cand te implor
Frumoasa mea, deschide!

O, nu ma tine ca pe jar,
Că-mi plange sufletul amar!
Mă lasă dar, o noapte doar!
Frumoasa mea, deschide!

Robert Burns – Raspunsul ei


O, nu-mi vorbi de ploi şi vant,
Nici spune-mi crudă prea că sunt,
Să-mi stai cu fruntea la pămînt.
Tot nu-ţi deschid, iubite!

În miezul nopţii fara glas,


În negru ceas, în tainic ceas,
Oricat ai bate, nu te las
Şi nu-ţi deschid, iubite!

Căci nu mi-i că îmi umbli pribeag,


Cat mi-i de fata ce în prag
Îşi lasă noaptea dorul drag
Şi-amăgitor, iubite!

În miezul nopţii fara glas,


În negru ceas, în tainic ceas,
Oricat ai bate, nu te las
Şi nu-ţi deschid, iubite!

Plăpandă floarea din răzor


S-a frant, strivită sub picior,
Să fie fetele la dor
Cu gandul treaz, iubite!
În miezul nopţii fara glas,
În negru ceas, în tainic ceas,
Oricat ai bate, nu te las
Şi nu-ţi deschid, iubite!

Şi păsări mici cu grai ales


Se prind în laţ prin codrul des.
Şi soarta fetei e ades
Asemeni lor, iubite!

În miezul nopţii fara glas,


În negru ceas, în tainic ceas,
Oricat ai bate, nu te las
Şi nu-ţi deschid, iubite!

Charles Baudelaire – Otrava


Să-mbrace ştie vinul speluncile murdare
În strai de vis, strălucitor,
Şi-nalţă porţi boltite şi arcuri tari, uşor,
În roşul aur din pahare,
Ca soarele ce-apune pe cerul plin de nori.

Şi opiul măreşte ce-i fără de hotare,


Tot întinzand nemărginiri.
El vremii şi plăcerii le stoarce adanciri;
Cu-ntunecată nepăsare
Încarcă inimi peste daraua de iubiri.

Dar ele n-au puterea ce-o are doar veninul


Din ochii tăi, din ochii verzi,
Lac unde-n tremur chipu-mi stînd răsturnat, îl pierzi…
Cand visul meu, seninul,
Amar şi-adapă turma în apele lor verzi.

Dar ele nu-s asemeni cu vraja ta grozava,


Cu-al tău sărut muşcand cumplit,
Ce-neacă în uitare un suflet cătrănit,
Şi-n valuri revărsand otrava,
Pană-n limanul morţii mi l-au rostogolit!

Johann Wolfgang Goethe – Noapte de vraja


Ies din sfanta mea căsuţă –
Al visărilor cuibar.
Şi mă pierd pe potecuţă,
Prin pădurea de stejar.

Luna veche stă pe-o cracă,


Vantul noptii bate blînd
Şi mestecenii se-apleacă
taină-n jurul lor ţesînd.

Noaptea-şi murmură povestea


Pe poteci ca pe-o minune.
Inimă, ce ştii acestea,
Bucură-te şi nu spune.
Neînţeleasă bucurie
Ce mi-o dăruie clipita.
Aş da nopti de-astea – o mie,
Pentru-o noapte cu iubita.

Ana Ahmatova – Valul des mi-ascundea disperarea…


Valul des mi-ascundea disperarea,
Fata palidă, ochii fierbinti …
Cu tristetea-mi imensă ca marea
Am sfârsit prin a-l scoate din minti.

Si s-a dus pe o noapte cu lună –


Gura strânsă-ntr-un strâmbet amar.
Am fugit după el ca nebuna,
Să-l ajung lângă poartă măcar.

I-am strigat : ” Numai eu sunt de vină.


Am glumit ; dacă pleci, voi muri ! ”
Mi-a răspuns cu o voce străină,
Surâzând : ” Vezi că-i vant. Vei răci ! ”

Charles Baudelaire – De profundis clamavi


Îţi cer acuma mila ta, tu, singura-mi iubire,
Din hăurile-n care greu inima mea geme.
E-o lume plumburie şi fără strălucire
În care noaptea-i plină de spaime şi blesteme;

Un soare fără vlagă pe cer stă şase luni


Iar şase luni e noapte din zare pînă-n zare.
E mai pustiu aicea ca-n ţările polare:
Nici vietăţi, nici ape, nici crînguri, nici păşuni!

O groază mai adîncă nu poate fi în viaţă


Decît cruzimea rece a soarelui de gheaţă
Şi bezna asta care-i cu Haosul la fel;

Rîvnesc la soarta celor mai josnice-animale


Ce pot să se scufunde în somnul lor tembel,
Aşa de-nceată-i vremea pe nesfîrşita-i cale!

Johann Wolfgang Goethe – Extaz al tristetii – Catre Lili Shionemann


Extaz al tristetii
Nu secati, nu secati niciodată
Lacrimi de dragoste mare!
Ţi-i cerul întreg o povară
Cand ochiul lacrimi nu are.
Nu secati, nu secati niciodată
Lacrimi de dragoste, amare!

XXX
Preadarnici zeii sunt în toate
Cu cei pe care îi iubesc!
Lor fericiri nenumărate
Şi chinuri fără şir – le dăruiesc!

Catre Lili Shionemann


În văi adanci, pe munţi înzăpeziţi,
Vedeam eu chipul tău,
Pe norii lunecand grăbiţi –
Cu ochiul inimii – mereu.
Au nu pricepi, iubita mea,
A inimilor rugă,
Că dragostea zadarnic vrea
De dragoste să fugă?

Serghei Esenin – Focul vanat e gonit de vant


Focul vanat e gonit de vant,
Zările-au uitat să mă mai doară…
De iubire-ntîia oară cant,
La scandal renunţ întaia oară.

Am fost crang părăginit pe loc,


La femei şi votcă dam năvală.
Nu-mi mai place azi să beau, să joc,
Să-mi pierd viaţa fără socoteală.

E de-ajuns să te privesc tăcut,


Să-ţi văd ochii plini de tot înaltul,
Ca uitand întregul tău trecut,
Tu să nu mai poţi pleca la altul.

Tu – mers gingaş, tu – surasul meu,


Dacă-ai şti, cu inima pustie,
Cum poate iubi un derbedeu
Şi cat poate de supus să fie.

Cîrciumile le-aş uita pe veci,


N-aş mai şti nici versul ce înseamnă,
De-aş atinge-aceste braţe reci
Şi al tău păr ca floarea cea de toamnă.

Veşnic te-aş urma pe-acest pămînt,


Depărtarea mi-ar părea uşoară…
De iubire-ntîia oară cant.
La scandal renunţ întaia oară.

Johann Wolfgang Goethe – Cantec de mai


Totul serbează
Şi cantă împrejur:
Valea-nflorită,
Aprinsul azur!

Şi tremură orice
Frunză pe ram!
Stăpan pe huceaguri
E-al păsării neam!

Dorul din piept


Nu-l stăvileşti!
Să vezi! Să auzi!
Acum să trăieşti!
Iubire! viata
Îţi este dragă;
Tu ai creat
Lumea întreagă!

Tu dărui – frunză
Bătrînului nuc;
Lanului – aur,
Ramului – suc.

Vino la mine
Chip ingeresc!
O, cum ma iubesti!
Cum te iubesc!

Cînd lăcrămioara
Răsare-n desiş,
Şi pasărea – cerul
Îl ia pieptiş!

Doar dragostea ta
Îmi trebuie mie,
Ea-mi dăruie viata
Şi bucurie!

Există în toate
Un dor de-a trăi –
Fi-vei ferice
De mă vei iubi!

Heinrich Heine – Am plans prin somn


Am plans prin somn. Visasem
Că tu ai fi murit.
Şi m-am trezit, şi iară
Am plans şi m-am mîhnit.

Am plans prin somn. Visasem


Din viaţa-mi că dispari,
Şi m-am trezit în noapte,
Şi-am plans cu lacrimi mari.

Am plans prin somn. Visasem


Că iar la piept îmi cazi,
Şi m-am trezit în bocet,
Şi zău că plang şi azi…

Serghei Esenin – Pentru ce te zbuciumi si amar zambesti?


Pentru ce te zbuciumi si amar zambeşti?
Dragă-mi este alta, tu deloc nu-mi eşti.

Ştii prea bine însăţi, ştii prea bine tot –


N-am venit la tine, să te văd nu pot.

N-am avut ce face, cînd pe-aici treceam,


Şi mi-a dat prin minte să mă uit pe geam.

Charles Baudelaire – Unei trecatoare


Asurzitoare, strada în jurul meu mugea.
Înaltă şi subţire, durere maiestuoasă
În voalurile-i negre de doliu, fastuoasă
Şi mîndră, o femeie trecu prin faţa mea

Cu sprinten mers şi zvelte picioare statuare.


Eu mă-mbătam privind-o şi beam ca pe-un venin,
Din ochiul ei, cer vînăt de uragane plin,
Plăcerea ce ucide şi vraja care doare.

Un fulger… apoi noaptea! – Făptură fără drum,


Tu care cu-o privire m-ai renăscut deodată,
Abia în veşnicie te voi vedea de-acum?

În alte părţi, departe! tîrziu! sau niciodată!


Căci nu-mi cunoşti cărarea, nu ştiu spre ce mergeai,
O, tu zadarnic dragă, o, tu care ştiai!

Charles Baudelaire – Departe mult de-aici


Ştiu, tainic, un iatac în care,
Gătită şi fermecătoare,
E-o fată-n veşnică-aşteptare.

Pe sîn îşi face vânt cu-o mână,


În pat culcată pe o rână,
Ascultă plânsul de fîntână:

E casa Doroteii, unde


S-o legene pe răsfăţată,
Din depărtări uşor pătrunde
Suspin de briză şi de unde.

De sus în jos, cu grijă mare,


Uleiuri ung fragilul trup,
Răşini frumos mirositoare. –
Leşină într-un colţ o floare.

Paul Verlaine – Colocviu sentimental


În parcul vechi şi rece şi pustiu,
Trec două umbre-n ceasul cenuşiu.

Li-s ochii ofiliţi, au buze moi


Şi desluşeşti cu greu ce-şi spun ei doi.

În parcul vechi şi rece şi pustiu,


Nălucile îşi fac trecutul viu.

− Îţi aminteşti extazul nostru vechi ?


− Ce tot îmi torci trecutul în urechi !

− Dar astăzi mă mai strigi pe nume tu


Şi-n vis îţi mai răsar eu oare ? − Nu.
− Ah, zile dragi cum altele n-om şti,
Cînd gurile ni se uneau ! − O fi …

− Ce bolţi albastre, ce speranţe mari !


− Speranţa-i azi prin norii funerari.

Şi astfel merg stîrnind ovăzu-n drum


Şi noaptea îi aude doar, prin fum…

Charles Baudelaire – Ruga unui pagan


Ah ! flăcările nu-ţi opri;
În inimă să-mi laşi căldură,
O, voluptate! o, tortură !
Diva ! supplicem exaudi !

Zeiţă-n aer răspîndită,


Văpaia-ţi din pămînt mă cheamă!
Înalţă-mi vlaga umilită,
Ce-ţi dă un cîntec de aramă.

Fii, voluptate, doamnă-n noi!


Şi masca de sirenă pune,
De carne sau de catifea;

Ori varsă-mi adormire grea


În vinuri mistice, străbune,
O, voluptate, zvelt strigoi!

Charles Baudelaire – Parfum exotic


În calde seri de toamnă cînd sorb cu adîncire
Mireasma care molcom din sînul tău adie,
Un ţărm al fericirii în mintea mea învie
Orbit de-o monotonă, fierbinte strălucire:

Un ostrov leneş unde mărinimoasa Fire


Dă arbori stranii, poame cu care te îmbie,
Bărbaţi cu trup subţire şi sprinenă tărie,
Femei cu-o fără seamăn de sinceră privire.

Mireasma ta mă duce-n meleaguri minunate


Şi văd un port cu multe corăbii adunate
Ce-s încă ostenite de valuri şi lumină,

În vreme ce parfumul ce-l dau tamarinarii


Domol îmi umflă nara şi-n sufletu-mi se-mbină
Cu cîntecul pe care-l îngînă marinarii.

Paul Verlaine – Visul meu obisnuit


Un vis adînc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.

Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine


Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, cînd plange lîngă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,


Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.

Lucian Blaga – Izvorul noptii


Frumoaso,
ti-s ochii asa de negri incat seara
cand stau culcat cu capu-n poala ta
imi pare ca ochii tai, adancii, sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai,
si peste munti si peste sesuri
acoperind pamantul
c-o mare de intuneric.
Asa-s de negri ochii tai,
lumina mea.

Nichita Stanescu – La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.


Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.

Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.


Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.

Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.


Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

Nichita Stanescu – Poem


Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

Nichita Stanescu - Emoţie de toamnă


A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,


iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

Nichita Stanescu – Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea


mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.
Si deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,


la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene
înca-o vreme,
şi-înca-o vreme.

Nichita Stănescu - Ce bine că esti

E o întâmplare a fiintei mele


si atunci fericirea dinlauntrul meu
e mai puternica decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrisnesti intr-o imbratisare
mereu dureroasa, minunata mereu.
Să stam de vorba, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, si izbeste-mi
timpla de stele, până când
lumea mea prelunga si în nesfirsire
se face coloana sau altceva
mult mai inalt si mult mai curând.
Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!
Doua cântece diferite, lovindu-se amestecindu-se,
doua culori ce nu s-au văzut niciodata,
una foarte de jos, intoarsa spre pământ,
una foarte de sus, aproape rupta
în infrigurata, neasemuita lupta
a minunii ca esti, a-ntimplarii ca sunt.
Nichita Stanescu - Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
si noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Peretii odaii erau
nelinistiti, sub desene în creta.
Sufletele noastre dansau
nevazute-ntr-o lume concreta.
O să te ploua pe aripi, spuneai,
ploua cu globuri pe glob si prin vreme.
Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,
mie-mi ploua zborul, cu pene.
Si mă-naltam. Si nu mai stiam unde-mi
lasasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,
cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...
Ploua infernal, ploaie de tot nebuneasca,
si noi ne iubeam prin mansarde.
N-as mai fi vrut să se sfirseasca
niciodata-acea luna-a lui Marte.

Nichita Stanescu – Viata mea se iluminează

Parul tau e mai decolorat de soare,


regina mea de negru si de sare.
Tarmul s-a rupt de mare si te-a urmat
ca o umbra, ca un sarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corabiile sufletului meu marin.
Si viata mea se ilumineaza,
sub ochiul tau verde la amiaza,
cenusiu ca pamantul la amurg.
Oho, alerg si salt si curg.
Mai lasa-mă un minut.
Mai lasa-mă o secunda.
Mai lasa-mă o frunza, un fir de nisip.
Mai lasa-mă o briza, o unda.
Mai lasa-mă un anotimp, un an, un timp.

Octavian Paler – definitia despartirilor


Nu stiam ca floarea amara a singuratatii
are daca o atingi pe obraz
Sunetul unor pasi care pleaca.

Pablo Neruda – Sonet XVII

Nu te iubesc ca si cum ai fi un trandafir sărat, sau topaz,


sau o sageată de garoafe pe care focul o trimite.
Te iubesc cu certitudinea ca lucrurile intunecate sunt menite
între umbră şi suflet, in secret sa fie iubite.
Te iubesc ca planta care nu înfloreşte niciodată
dar păstrează în ea lumina florilor ascunse.
Mulţumesc iubirii tale, solid şi cert parfum
rasarit din pământ şi trăind în întuneric, în trupul meu.
Te iubesc fără să ştiu cum sau când, sau de unde
Te iubesc în mod direct, fără complexe sau mândrie;
Asa ca te iubesc pentru că nu stiu alta cale
Decat aceasta: unde eu nu exist, nici tu ,
atât de apropiati, încât mâna ta pe pieptul meu este mâna mea,
atât de apropiati, încât ochii tai se inchid ca si cum eu as adormi.

***

I do not love you as if you were salt-rose, or topaz,


or the arrow of carnations the fire shoots off.
I love you as certain dark things are to be loved,
in secret, between the shadow and the soul.
I love you as the plant that never blooms
but carries in itself the light of hidden flowers;
thanks to your love a certain solid fragrance,
risen from the earth, lives darkly in my body.
I love you without knowing how, or when, or from where.
I love you straightforwardly, without complexities or pride;
so I love you because I know no other way
than this: where I does not exist, nor you,
so close that your hand on my chest is my hand,
so close that your eyes close as I fall asleep.
W. Shakespeare - Sonet 145
Those lips that Love's own hand did make,
Breathed forth the sound that said "I hate",
To me that languished for her sake:
But when she saw my woeful state,
Straight in her heart did mercy come,
Chiding that tongue that ever sweet
Was used in giving gentle doom;
And taught it thus anew to greet;
"I hate" she altered with an end,
That followed it as gentle day,
Doth follow night, who like a fiend
From heaven to hell is flown away.
"I hate", from hate away she threw,
And saved my life, saying "not you".

Chiar dacă buzele-ţi ciopli


Iubirea însăşi, tu-mi arunci
"Urăsc", deşi prea bine ştii,
Ţi-s rob în toate... Dar atunci
Se-nduioşează Ea, certând
În grabă, gura ce ştia
Doar graiul îngerilor, sfânt,
Şi dulce sfat îi dă, aşa:
"Sfârşeşte blând ce-ai început
Cum albe, zorile de sus
Urmează îngerul căzut
Al nopţilor"... Atunci ai spus
Cuvânt ce viaţă îmi dădu:
"Urăsc, dar nu pe tine, nu"...*
in traducerea lui Gheorghe Tomozei:

Gura de Dragoste sculptată


"Urăsc!" îmi pare că şopteşte.
Primindu-o am jalea toată
iar ea se-nduplecă, fireşte
şi graiu-mi mustră că nu-mi pare
ca totdeauna, dulce. Blânde
îşi lasă vorbele să zboare
şi nu-ncărcate de osânde...
După "Urăsc!" rosti cuvinte
urmându-se, ca ziua, nopţii,
rostogolind pe trepte sfinte
un demon în genunea morţii.
"Urăsc!". Un fulger străbătu
adaosul: "Pe tine nu..."
* in traducerea lui Neculai Chirică:

Deşi dospite din amor


Şoptiră buzele:"Urăsc"!
Spre mine cel topit de dor.
Dar cînd văzu că mă sfîrşesc

Se îmbună şi dojeni
Cuvintele, ce dulci cîndva,
Acum n-aveau dulceaţă şi
Le-o dărui din nou din ea.

" Urăsc!"dar glasu-i zori de zi,


Ce-n urma nopţii se aştern,
Cuvîntul vechi îl azvîrli
Ca pe un diavol, în infern

" Urăsc"!....Şi ura-i se pierdu,


Salvîndu-mă..."Pe tine, nu!"
Mircea Cărtărescu - Dă Lăbuţa (vei Da şi Boticul)
Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color


cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap


şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente


pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită


asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)


toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz


Omar Khayyam - Traieste-ti clipa! Caci clipa-i viata ta !

Viata se grabeste, rapida caravana.


Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana,
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa...

Bea vin! In el gasi-vei Viata-fara-moarte.


Pierduta tinerete din nou ti-o va reda,
Divinul timp al rozei si-al inimii curate!
Traieste-ti clipa data! Caci clipa-i viata ta!

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt


Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si totusi doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

Nu depasi prezentul cu gândul! Stii tu oare


Macar daca-ai sa termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De saptezeci de veacuri în neant au disparut.

În parfumatul prier, când - beata de iubire


Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-as gândi atuncea la rai si mântuire,
N-as pretui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tineretii.


Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l pretuiesc.
Nu ma certat. E aspru, caci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciuna nici adevar viclean.


Dar vesnic s-în cetatea de vin trandafiriu.
Mi-e parul alb, prieteni. Am saptezeci de ani.
Vreau sa ma bucur astazi. Mâini - poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs si floare.


Serbeaza orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu tine seama de vicii sau virtuti. :
Nu numara matanii, nici ochii ce-i saruti.

Priveste-n jur durerea cu mii si mii de fete.


Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:


"Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!"
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a clarului de luna?

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! Ia asta seara


Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara...

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâne.


Tu bucura-te astazi! Atâta Iti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.
Ce rusinos e timpul celui gândind amar
Ca-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harta bea vin dintr-un clestar,
Caci poate mâini clestarul o piatra-o sa-l sfarâme.

Fa-ti rost de vin si-o fata cu chip de heruvim,


- daca heruvi exista. De Rai grija sa n-ai,
caci în afara dragei si-a cupei - ce alt Rai
mai dulce-i, - daca este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cadea-vom în curând


Nepasator destinul ne va calca-n picioare.
Ridica-te copila - o, cupa vrajitoare!
Da-mi buzele aprinse cât înca nu-s pamânt!

Nadejdi nesabuite mi-au risipit, iubito,


În vânt multi ani din viata. Dar timpul ce-mi ramâne
Din plin de-acum trai-l-voi. Vreau prin intensul mâne
S-ajung din urma viata pe care n-am trait-o.

Vreau doar o cupa plina, o pâine de jumate


Si-o carte de poeme. Si daca sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruina, - mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o suta de palate.

În zori într-o taverna s-a auzit un glas:


"O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnati-l iar în cupe, înainte ca destinul
Cu lacrime sa umple paharu-acestui ceas!"

Nu mai cârti, nu geme - durerea mea! Tacere!


Iti voi gasi balsamul ce vindeca si minte!
Vreau sa-mi revad iubita, cât inima o cere.
Vreau sa traiesc! Caci mortii nu-si mai aduc aminte.

Nu-ti rasadi în suflet copacul întristarii,


Ci rasfoieste zilnic a desfatarii carte.
Bea vin si poarta-ti pasii pe caile-ncântarii,
Caci masurat ti-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârsit e Ramazanul! O, inimi vestejite!


Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poarta vinul - negutatori de visuri.
Redati-ma vietii, chemari ale iubitei!

În loc s-o fad sa cânte cu fiece zvâcnire,


Tu inima ti-ai pus-o în lanturi de mâhnire...
Iar mintea ta si chipul ti le-ai îndoliat.
- Ma tot uimesc într-una: "Ce ignorant ciudat!"
Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt...

Ce-i întelept? Sa-ti bucuri camarile fiintei


Având în mâna o cupa. Ce-a fost si ce-i de fata
Sa nu te mai framânte. Fa-ti dintr-o clipa-o viata
Si sufletul sloboade-l din temnitele mintii.

Nimic n-au sa te-nvete savantii. Dar alintul


Suav al unor gene o sa te instruiasca
Ce este fericirea. Preschimba-n vin argintul,
Caci tarna e grabita ca sa te gazduiasca.

S-au desfacut în juru-mi, aprinsi iar trandafirii.


Desfa-ti si tu simtirea în bucuria firii.
C-un înger blond alaturi, ia cupa si-o desarta,
Caci îngerul cel negru al mortii-asteapta-n poarta.
Omar Khayyam - Singuratatea omului

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.


Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.


Nadejdile, - ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,


Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte


Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei -
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.


Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?
Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine


Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,


Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.


Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea - si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine


Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila - si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine


Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?


Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi - apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.


Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.


Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava.
Ana Blandiana – Delir
purtam fiecare o dragoste-n noi,
dar eu pentru tine si tu...pentru alta.
si focul ne mistuie crunt, pe-amandoi.
eu ard pentru tine, tu arzi... pentru alta.
astept un cuvant, astepti un cuvant,
dar eu de la tine si tu de la alta,
si chipul ti-l vad in somn delirand,
dar tu, in visare, o vezi tot pe alta...
si ce ne ramane atunci de facut, cand soarta nu stie decat sa
dezbine?
de ce nu ti-e mila? traim doar iubind. desi tu pe alta,
eu totusi...pe tine!
Menelaos Ludemis - "Floare magica"
Spune-mi sincer. EU?...
Eu să fi fost acela pe care l-ai iubit?
Pune mâna pe inimă - nu aici, dincolo!
Aşa. Şi acum spune-mi,
Eu să fi fost?

Mi se pare că greşim.
Greşim amândoi, amar.
Tu că ai spus-o,
Eu că am crezut-o.
Ne-am iubit? Poate...
Dacă unul nu e nebun,
Celălalt e mincinos.
Să fi iubit eu? Poate...
Să fi iubit tu? Cine ştie?...
Să ne fi iubit amândoi?
Numai Dumnezeu ştie,
Dar El nu prea există.

Vai, vinul dragostei în beau doi,


Dar se îmbată numai unul.
Unul câte unul,
Aşa cum merg ocnaşii
Cu ghiuleaua de plumb la picioare.
Să nu spui că-s aspru. Nu.
Dacă m-ai iubit într-adevăr,
În curând vei uita.
Şi atunci va veni rândul meu
Pentru o dragoste pătimaşă
O dragoste fără margini,
Dragoste de adolescent.
De bătrân.
De copil.
Dragoste până în pânzele albe.
Până la prăpastie.
Până la sfârşit.
O dragoste... pe care,
Dacă te-oi fi iubit vreodată,
N-ar fi trebuit să ţi-o dau!
Constanta Buzea – Ioana
ce pura imi apare gura ta
supus sta rosul ca un palid vin
cum sub un strat de cristalin avea
un ghimpe planta fara de venin

cum somnul pentru vise e facut


sangele tau pastreaza urme sfinte
din gandurile mele din trecut
de care nu-mi voi mai aduce-aminte
Nina Cassian – Dorul

Dragostea mea,
ancora grea,
tine-ma strâns;
toate ma dor:
gura – de dor,
ochii – de plâns.

Vântul cazu –
- poate ca nu,
dar s-a facut
liniste-n cer,
fara puteri,
ca la-nceput.

Nu mai visez
pasi pe zapezi,
urme de vulpi;
nu mai sunt flori,
sufletul lor
doarme în bulbi.

Singuratati…
Nu mi te-arati,
nu-mi trimiti vesti.
Cat fara rost.
Oare ai fost?
Oare mai esti?