Luceafărul este un poem epic ce prezintă alegoria condiţiei omului de geniu, văzut ca o fiinţă

sfâşiată de contradicţii adânci şi în antiteză cu omul mediocru, fără aspiraţii spirituale.

Refuzul feţei reprezintă o formă de superioritate, căci ea conştientizează limitele destinului
uman şi îşi asumă statutul de muritoare. Pe de altă parte, hotărârea Luceafărului de a cere
dezlegarea de nemurire în numele iubirii reprezintă forma supremă a sacrificiului.
Antiteze: naștere – moarte (Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște), om comun –
geniu (Și apa unde-au fost căzut/ In ceruri se rotește,/ Și din adinc necunoscut/ Un mindru
tinăr crește), refuz – acceptare (Iar tu să-mi fii mireasă/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi
merge niciodată).
Numele prin care este desemnat Luceafărul este Hyperion, etimologic explicabil prin „cel de
deasupra/din afara timpului”. Meditaţia Demiurgului accentuează antiteza dintre dimensiunile
existenţei terestre şi cele cosmice, dar şi relaţia dintre devenirea eternă a cosmosului în ciuda
efemerităţii lumii fenomenale. Elementele ce compun limitele destinului uman sunt
enumerate cu o notă dispreţuitoare: muritorii sunt determinaţi în timp şi spaţiu, supuşi
hazardului („ei doar au stele cu noroc”) şi deşertăciunii („şi prigoniri deşarte”, „ei nu mai doar
durează-n vânt / Deşarte idealuri”), spre deosebire de elementele spaţiului cosmic, care susţin
echilibrul universal.
O altă interpretare a poemului Luceafărul aparţine lui Tudor Vianu, care consideră că toate
personajele sunt „măşti lirice” ale poetului, adică eul liric s-a imaginat pe sine în mai multe
ipostaze: aceea de geniu - întruchipat de Luceafăr şi Hyperion -, de bărbat îndrăgostit -
simbolizat de Cătălin -, de forţă universală - în ipostaza impersonală a Demiurgului.

Deficitul primar de lactază cu debut tardiv este o situaţie relativ normală. Astfel, după oprirea
alăptării la sugar, are loc o represie a activităţii lactazice. Un adult mai are aprox. 5-10% din
nivelul lactazic al noului născut. Acest deficit primar reprezintă o condiţie ereditară de grup
etnic, fără legătură cu aşezarea geografică, condiţii de mediu sau consum actual de lapte. Se
consideră că persistenţa activităţii lactazice reprezintă o mutaţie genetică adaptativă (produsă
la populaţiile crescătoare de animale si consumatoare de lapte), iar deficitul de lactază este
astfel o condiţie relativ normală.

Deficitul de lactază dobândit (secundar) apare în unele boli inflamatorii intestinale:

enteropatie glutenică, boala Crohn, RUH, lambliază, enterită de iradiere, sindromul de intestin
scurt