Nu mai sintem acasa

Traian Ungureanu,

Poate deveni Romania o tara mai buna? E, iar, prea tirziu. Toate lucrurile de care ne plingem astazi au fost
blestemate, politic, literar, artistic, spiritual si civic, de inaintasii nostri. Din motive pe care ne ferim sa le
cercetam, nimeni n-a gasit liderul, partidul, religia sau programul in stare sa faca din Romania o tara mai buna
decit Romania.

Nefericitele noastre structuri de adincime si apucaturi de suprafata au supravietuit, rind pe rind, pasoptismului,
independentei si unificarii nationale, democratiei parlamentare, legionarilor, modernizarii primitive prin
comunism si europenizarii prin UE si DNA.

Au existat, desigur, diferente de atmosfera, gust si tratament. Viata a fost, uneori, promitatoare si, de prea multe
ori, insuportabila. Insa, in ce priveste lipsa de valori comune, buna cuviinta si corectitudine, fiecare epoca a
repetat experienta vremurilor anterioare. Ciclurile fara leac si schimbare ale istoriei noastre defileaza escortate
de citeva intrebari cu raspuns comandat: de ce nu reusim? unde gresim? intelegem sau nu care e boala?

Atita vreme cit vom continua sa dam unul si acelasi raspuns acestor intrebari, punind paralizia istorica
romaneasca pe seama coruptiei, vom intelege putin si ne vom stima excesiv intelectul. Si noi si cei ce ne poarta
de grija.

Asa de pilda, Rezolutia cu care Parlamentul European crede ca strapunge coruptia si face pirtie statului de drept
nu e altceva decit o icnitura documentata decorativ. Textul ne ajuta exact cit apa vie turnata pe linga gura
suferindului. Autorii au gindit atit cit le-a permis datoria de a livra o rezolutie asupra unei tari care furnizeaza
pretexte superbe demagogiei liberale, dar intereseaza strict economic.

Moralismul care face stiri si asigura cariere e o forma de bigotism, nu o mina intinsa. Enunturile rituale generate
de potlogariile scabroase ale PSD la vederea justitiei nu schimba nimic. Le-am mai auzit si cu ele am ramas.
Olanda, de pilda, spumega anticoruptie ca un pastor la vedera Necuratului numarindu-si banii in altar. Ceea ce n-
o impiedica sa scoata profit in draci din tara pe care o tine in afara spatiului Schengen, sub acuzatia de coruptie.
De aici si viitorul Raport MCV (sau 1105 - cum ii va spune Viorica Dancila, daca asistentii ii vor traduce
numeralul roman).

Marea problema a Romaniei nu e coruptia. In schimb, marea problema a coruptiei e Romania. Asta inseamna ca
eticheta de stat corupt explica doar in parte ce se intimpla in Romania iar ce se intimpla in Romania dejoaca
definitiile robotice ale coruptiei.

Rezolutia cu care Parlamentul European crede ca strapunge coruptia si face pirtie statului de drept nu e altceva
decit o icnitura documentata decorativ.

Primul argument al celor ce pariaza pe diagnosticul de coruptie e o exclamatie exasperata: se fura, domne! Ei,
si? De furat s-a furat si se va fura dintotdeauna si pentru totdeauna. Nimic nu face din delincventa
contemporana o exceptie sau un episod trecator. Avem oameni care au furat, oameni care vor fura si oameni
condamnati la uitare, sub acuzatia de corectitudine. Imaginatia celor ce pretind ca sint supravietuitorii sau
precursorii unei Romanii fara hotie e o pretentie inutila. Coruptia nu exclude dezvoltarea. State corupte si
dezvoltate s-au mai vazut. State subdezvoltate si cinstite, nu. De aici, prima banuiala care zgiltiie automatismul
plenar al acuzatiei de coruptie. Poate coruptia e, de fapt, rezultatul si nu cauza. Poate problema noastra e
subdezvoltarea.

Daca e asa, o multime de oameni destepti se vor dovedi mai putini destepti decit si-au trecut in titulatura dar nici
asta nu e o premiera. Romanii s-au obisnuit demult sa fure degajat, in prezenta celor ce nu inteleg pe ce lume
sau, mai precis, in ce tara traesc.

Pe scurt si foarte dezagreabil, problema noastra nu e proasta purtare, ci lipsa oricarei purtari, adica inexistenta
unei culturi fondatoare comune si dominante.

In traducere aproximativa din originalul latin, slav, grecesc, german, turcesc si maghiar: nimic in afara limbii
romane nu ii leaga pe vorbitorii de limba romana. Nici o traditie impartasita, nici un catalog de valori, limite,
prescriptii si interdictii nu dicteaza comportamente comune. Bazarul nostru istoric exclude alinierea etica
nationala. In Sud, Bizantul turcit a dat o civilizatie hulita cu umor dizolvant pina si de proprii ei practicanti. In
Est, o romanime creatoare si gospodarita a fost falimentata de alcool-slavism. In Vest, austro-maghiarismul a
imprimat o metodica pozitiva dar domoala si complexata.

Puneti toate aceste regulamente existentiale in aceeasi oala si veti vedea ce iese: un impas tulbure. Experienta
noastra primara e divergenta. Ea se manifesta, si azi, prin micro- si macro-divorturi multiple, prin discursuri
paralele, incoerenta si taraboi. Ascensiunea nationala a pierdut, pentru totdeauna, competitia cu treburile si
interesele persoanei. Amoralismul individual si tribal fac legea, adica exclud orice lege scrisa si, mai ales,
nescrisa. La un loc, aceasta coalitie de separatii e ce numim, cu o vorba mistica si comoda, coruptie.
Nu sintem victimele imprejurarilor trecute sau prezente, ci suma lor incalculabila. Cine crede ca poate schimba
aceasta realitate prin texte de lege, norme, edicte si militantism nu face altceva decit sa puna capacul pe oala in
care ciorba continua sa se certe cu ea insasi. Revenind la un dictum fundamental: mamaliga nu explodeaza ci se
auto-saboteaza!

Romania nu poate fi transformata si e de mirare ca asemenea concluzie mai poate surprinde. Cineva trebuie sa
spuna ca nu se poate. Adevarat, nu ne trebuie atitia hoti citi avem dar nici atitia binefacatori. In fond, e o
infractiune intelectuala sa ignori intr-atit realitatea istorica incit sa creezi o dublura autonoma a propriei tari si sa
sustii ca ea e sau ar trebui sa devina realitatea.

Nu sintem victimele imprejurarilor trecute sau prezente, ci suma lor incalculabila.

De unde, totusi, aceasta incapatinare pretins nobila? De ce n-are nimeni timp si loc pentru adevarurile care ne
compun? Din nou, din lipsa unei culturi dominante. Caci diviziunea noastra n-a produs doar o societate fara
structura de rezistenta, ci si o tribalizare morala profund ipocrita.

Traim intr-o lume cu doua personaje. Multimea, zisa si prostime, si desteptii, zisi si reformatori. Ambele
personaje prefera identitati care bat apartenenta nationala si fac imposibila politica autentica. Multimea se place
neaosa si pasiva. Aici, vina e minima. In schimb, asa zisa lume buna e incarcata de culpe. Oamenii de bine s-au
livrat definitiei care ii descrie drept urbani, educati, sofisticati, sensibili si clarvazatori. Criza a aparut in clipa in
care aceste trasaturi au fost mutate convenabil in politica. Astfel, politica luminata a incetat sa mai fie o
tentativa de actiune nationala si a devenit un fel de a pune in evidenta trasaturi de casta care asigura separatia de
vulg. Asta explica energia necomunicabila a impotrivirii la coruptie. Si tot asta va impinge lumea subtire spre
progresism stingist. Saminta a fost aruncata, deja.

Daca asa ceva exista cu adevarat, societatea romaneasca are toate sansele sa biseze una si aceeasi farsa. Vom
continua sa ne felicitam pentru altitudine si sa ne vaitam de cadere.

Toate aceste lucruri trebuiau sa ne sara in ochi, fara sa ne orbeasca. Am fost avertizati masiv si demult. Bilantul
nostru national e minim. Adevarat, sintem impreuna - sau ceva mai mult impreuna - de doar 160 de ani. Dar
rezultatele sint neglijabile, iar partea buna nu ne apartine. Avem, adica, natura si femei frumoase.

Dar nu avem trenuri si cai ferate. Nu avem cai navigabile pe Dunare si port, demn de acest nume, la Marea
Neagra. Avem masini de toate felurile, dar nu avem sosele. Avem Universitati peste tot unde s-a gasit teren de
constructie plat, dar nu avem scoli. Nu avem spitale. Nici scriitori sau vorbitori buni de limba romana. Avem
citiva regizori de film remarcabili si depresivi. Avem migratie si nu mai avem tineret si meserii. Avem capitala,
dar numai in masura in care am facut din ea centrul exemplar al lipsei noastre de gust, cultura si respect.

Exceptiile sint, la rindul lor, o problema. Cluj, Oradea, Sibiu, Tirgu Mures si alte orase sau comune din
Transilvania merg in directia buna. Insa, in urma lor ramine morala sciziunii si un antiseMiticism care
condamna, deseori indreptatit, indolenta patriei inconjuratoare.

Intr-un fel foarte national, nu mai sintem acasa.

In fata acestei situatii, a continua sa vorbesti automat si necontenit de coruptie devine un sport teologic, o
explicatie care reduce orice la o silaba sacra. Din pacate, sintem mult mai bolnavi decit o presupune un singur
virus.

Cine vrea observatii si explicatii mai credibile are la dispozitie un munte de realitati. Inainte de toate, procesul
inversunat de prostire nationala. Unde prostire inseamna pierderea necontenita a mintii si a priceperii la ceva. La
orice. Si, ca sa nu vorbim in dodii livresti, prostire inseamna pierderea profesiilor. Deprofesionalizarea.

Nu mai avem competente aplicate si umile. Avem numai pretentii, roluri si titluri goale. Mai grav, nu mai avem
croitori, timplari, otelari, ceasornicari, carturari, educatori si orice altceva, in afara de soferi, cumparatori,
portari, independenti si celebritati.

La catedra, in ghereta sefului de santier si in atelierul timplarului, nu mai e nimeni. Toti au murit sau au plecat.
Am ramas singuri cu alibiul de serviciu: flagelul coruptiei! Paznicul care ne fereste de adevar si ne ajuta sa
uitam tot ce n-am vrut sa stim.

Intr-un fel foarte national, nu mai sintem acasa.