Sunteți pe pagina 1din 6

Întâlnirea dintre VASILE ALECSANDRI şi

NAPOLEON al III-lea a decis soarta


ROMÂNIEI

Autor: Andrei Pospai | marţi, 22 ianuarie 2019 | 6 Comentarii | 10104 Vizualizari

Evenimentul zilei vă prezintă, astăzi, un document istoric care devoalează dedesubturile


uneia dintre cele mai interesante poveşti din istoria României, fapte care au influenţat
decisiv evoluţia ulterioară a statului nostru. Deşi contextul politic de la mijlocul secolului al
XIX-lea nu părea să ne avantajeze deloc, până la urmă, cu ajutorul tactului şi al
diplomaţiei, Moldova şi Muntenia au reuşit să realizeze ceea ce îşi propuseseră: Unirea. În
tot acest joc complicat, o importanţă hotărâtoare a avut-o poetul Vasile Alecsandri. Fără
implicarea acestuia probabil că alta ar fi fost, astăzi, soarta poporului român.

Războiul Crimeei, iniţiat de Rusia în 1853 împotriva Imperiului Otoman, care a dus la ocuparea
Principatelor Române de către muscali, a speriat marile puteri – Franţa, Anglia şi Austria –,
nevoite să intre în război alături de turci.

Europa va reuşi să-şi găsească o oarecare linişte după semnarea Tratatului de la Paris, în
anul 1856, când “principatele dunărene”, ajutate să scape de ameninţarea rusă, au fost
nevoite să se alinieze dorinţelor puterilor garante.
România rămânea vasala Imperiului Otoman, dar măcar Rusia ţaristă îşi încetase expansiunea
spre Europa Centrală şi spre Balcani. Tratatul din 1856 mai prevedea ceva: se înfiinţau şi
convocau imediat Adunările ad-hoc, menite să exprime voinţa populaţiei cu privire la
organizarea definitivă a Principatelor.

Misiune diplomatică dificilă

Aşa că, în anul 1859, printro subtilă interpretare a acestui paragraf, colonelul Alexandru Ioan
Cuza este proclamat Principe Domnitor al Moldovei (5 ianuarie) şi al Munteniei (24 ianuarie),
exprimând, cu alte cuvinte, voinţa celor două principate, în condiţiile în care tratatul nu prevedea
expres domnitori diferiţi la Iaşi şi la Bucureşti.

„Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dănţuia de poporul
întreg, şi fiecare om îşi uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de
ademeniri”, nota, pe atunci, nimeni altul decât autorul Horei Unirii, Vasile Alecsandri.

Euforia a ţinut câteva zile şi nopţi, timp în care Alecsandri a fost “uns” de Cuza, bunul său
prieten din tinereţe, ministru de externe. Treptat, bucuria generală s-a atenuat, iar autorităţile
au început să se gândească la proclamarea Unirii. Lucru destul de dificil, întrucât reacţiile
marilor puteri vizavi de dubla alegere a lui Cuza nu erau tocmai pozitive. Pentru a-i îndupleca pe
englezi, cei mai puternici adversari ai Unirii Principatelor, Cuza l-a trimis pe Vasile Alecsandri
într-o misiune diplomatică, “spre a transmite diverse depeşe importante înaltelor curţi”.

Prima destinaţie: Paris

Drept pentru care, la începutul lui februarie 1859, Vasile Alecsandri pleca spre Occident,
într-o călătorie dificilă şi plină de primejdii. După 7 zile, poetul sosea la Paris şi cerea
audienţă la contele Walewskz - fiul natural al lui Napoleon Bonaparte cu o nobilă poloneză -, cel
care conducea politica externă a lui Napoleon al III-lea. Acesta îl asigură de toată simpatia
Franţei, dar precizează că „Turcia şi Austria sunt împotrivitoare Unirii Principatelor” şi că
“Englitera sprijină sistematic politica Turciei”. Cât despre sprijinul concret al Franţei, numai
împăratul Napoleon al III-lea se putea pronunţa.

Întâlnirea cu Napoleon

Deşi credea că are să aştepte multă vreme până să fie primit în audienţă de împaratul Franţei,
Alecsandri a avut surpriza să fie chemat chiar a doua zi. Iată cum îl descrie Alecsandri pe
Napoleon al III-lea la întâlnirea din Palatul Tuilleries: „Glasul lui plin de blândeţă, zâmbetul
încurajator, căutătura binevoitoare, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Împăratul luă din
mâinile mele scrisoarea autografă a prinţului Cuza, se puse pe un jilţ de marochin şi îmi
făcu semn să şed alăturea de el. (…) Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a încărunţi;
tipul obrazului nu seamănă cu cel al moşului (n.r. – Napoleon I), dar are un caracter de energie
însoţit de o blândeţă fermecătoare”.

Bani şi arme de la Împăratul Franţei


Toate temerile lui Alecsandri s-au evaporat în momentul în care Napoleon s-a arătat interesat de
soarta românilor. „N-avem nimică”, i-a răspuns poetul, „ne găsim săraci de toate, şi de arme, şi
de ofiţeri cu experienţă”. „Prea bine”, i-a răspuns Napoleon. „Aprobez dorinţa românilor şi le
dăruiesc 10.000 de puşti cu capsule”. Iar lucrurile nu s-au oprit aici. Alecsandri i-a cerut, timid,
din partea poporului român şi 6.000.000 de franci. „6.000.000 numai?”, a răspuns binevoitor
Napoleon. „Nu cred să poată ajunge o asemine sumă la nevoile unei naţii care voeşte a renaşte şi
a se organiza. Hotărâţivă, mai bine, la un împrumut de 12.000.000 de franci; scrie îndată
principelui Cuza să-ţi trimită împuternicire legalizată”.

Sfaturi înţelepte

În ceea ce priveşte problema unirii, Napoleon l-a sfătuit „a nu întârzia nicidecum călătoria la
Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei dumitale. La Londra vei găsi oarecare prevenţii
în contra alegerii Domnului, ceea ce este o încălcare a Convenţiei”.

La final, Împăratul Franţei i-a dat un sfat preţios lui Alecsandri vizavi de proclamarea
Unirii: „Nu se cuvine acum, deodată, să faceţi un al doilea pas, căci însăşi Franţa, deşi vă
este favorabilă, nu v-ar pute apăra în contra acusării de călcare a Convenţiei. (…) Cătaţi a
vă recomanda Europei prin înţelepciunea reformelor din lăuntru, precum v’aţi recomandat prin
patriotismul de care aţi dat dovadă şi să vă pregătiţi, nu a silui evenimentele, ci a profita de
cursul lor”.

Cum i-a înduplecat poetul pe englezi

Aşadar, adevărata misiune a lui Alecsandri urma să înceapă. A doua zi, disde-dimineaţă, poetul
face un drum de 10 ore până la Londra, pe mare şi “cu drumul de fer (n.r. – calea ferată)”. Ajuns
acolo, i-a scris deîndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine - care, până la urmă, a
jucat unul dintre cele mai importante roluri în Unirea Pricipatelor -, rugându-l să binevoiască a-i
acorda o audienţă.În acest răstimp, Alecsandri l-a vizitat pe ambasadorul Franţei la Londra,
ducele Malacof. Acesta i-a spune direct că “rolul dumneavoastră este greu, chiar displăcut, căci
miniştrii Reginei sunt foarte preveniţi contra actelor ce aţi desăvârşit în Camerele din Iaşi şi din
Bucureşti”. Ducele Malacof l-a mai avertizat şi de faptul că ambasadorul Turciei „a răstălmăcit
cauza dumneavoastră cu multă dibăcie. Probaţi-le că sunteţi oameni practici şi că voiţi a
respecta tratatele ce aveţi cu Imperiul Otoman, alminteri veţi pierde timpul în zadar”.
Primit în Anglia ca particular

Preţios sfat căci, după câteva zile, Alecsandri a fost primit de lordul Malmersbury, dar neoficial,
întrucât Anglia nu recunoştea alegerea Domitorului. Ministrul de externe i-a transmis, încă de la
început, că l-a primit ca pe o persoană particulară.

Povesteşte chiar Alecsandri: “Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton
foarte sever şi zise: Domnul meu... Cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un
caracter de neorânuială şi de dispreţ pentru Convenţie, care ne-a surprins de la un popor ce
invocase protecţia puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-
au rătăcit şi au ridicat acelaşi Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenţiei,
care stipulează că fiecare Principat va avea Prinţul său stăpânitor”.

Moment de inspiraţie decisiv

Cu alte cuvinte, oficialii englezi erau influenţaţi de ambasadorul Turciei, care prezentase
tendenţios situaţia din Principate. Aici a fost momentul de mare inspiraţie al lui Alecsandri, care
a decis, în mare măsură, viitorul României. Sfătuit bine de ambasadorul Franţei şi de Napoleon
însuşi, scriitorul a ales să le dea englezilor garanţii în ceea ce priveşte Imperiul Otoman, dar şi
asigurări că România şi Anglia vor avea schimburi economice reciproc avantajoase. „Mylord,
rapoartele pe care le-aţi primit de la Constantinopol cuprind acusări foarte grave în contra
naţiei mele. (…) Au atribuit României planuri gigantice care, nenorocire pentru noi, sunt
astfel de rău inventate, încât ele cad şi dispar sub ridicul”.

Alecsandri îl asigură pe lordul Malmersbury că Principatele nu au absolut nimic cu Turcia ba,


din contră, aceştia uneltesc la stabilitatea Europei: “Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia,
sau Austria? Poate că ţintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine ştie?”.

Garanţii economice
Alecsandri îi dezvăluie şi adevăratele planuri ale Principatelor, spunându-i lordului că “voim a
profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial,
confortul civilizaţiei reprezentat de productele minunate ale industriei engleze”.

Punct ochit, punct lovit! Lordul Malmersbury s-a descreţit imediat şi i-a transmis lui Alecsandri
mesajul care avea să decidă soarta neamului nostru:

„Dacă Românii se vor ocupa de îmbunătăţirile din lăuntru şi de desvoltarea comerciului


lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici”.

Iar poetul nu s-a lăsat până nu i-a explicat faptul că, din contră, alegerea unui singur domnitor nu
face altceva decât să respecte Convenţia, prevalându-se de faptul că aceasta nu stipula în mod
expres alegerea unor domnitori diferiţi în Principate.

Misunea diplomatică a lui Alecsandri din anul 1859 a fost un mare succes. Unirea celor două
principate a fost recunoscută de marile puteri, iar pe 1 iulie 1866 se adoptă Constituţia, care a
consfinţit denumirea oficială România.

Adunările ad-hoc

Lucrările Adunării ad-hoc a Ţării Româneşti s-au desfăşurat între 30 septembrie/12 octombrie -
10/22 decembrie 1857, cu participarea a 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de
deputaţi orăşeni şi 15 deputaţi ţărani. La 8/20 octombrie, Constantin A. Kretzulescu a prezentat o
rezoluţie care cuprindea cereri asemănătoare rezoluţiei din Moldova şi care a fost votată a doua
zi în unanimitate. Divanurile ad-hoc, alese în 1857, au cerut unirea Moldovei şi Ţării
Româneşti într-un singur stat numit România, cârmuit de un prinţ aparţinând unei
dinastii europene şi beneficiind de autonomie şi neutralitate. Cererea domnului străin, care,
astăzi, poate nedumeri, era determinată de dorinţa de a pune capăt luptelor pentru domnie între
familiile boiereşti, lupte folosite de marile puteri vecine pentru a interveni în afacerile interne ale
principatelor.

Cuza, erou naţional

Alegerea lui Cuza şi la Bucureşti a produs în întreaga ţară o puternică explozie de entuziasm. În
ziua de 5 februarie 1859, domnitorul Cuza a fost oaspetele oraşului Focşani. Mii de oameni i-au
ieşit în cale în drumul dinspre Mărăşeşti, pe unde venea de la Iaşi. În cinstea domnitorului, s-au
ridicat pe şosea, pe uliţele pe unde trebuia sa treacă şi, în faţa curţii boierilor Dăscălescu, patru
arcuri de triumf, impodobite cu verdeaţa şi infăşurate în pânză tricoloră. Aproape 1.000 de
felinare improvizate în grabă, 150 ceaune şi 650 ulcele de tuci cu smoală sau păcură erau
aşezate pe uliţe, pentru a se aprinde şi a lumina feeric oraşul. S-au mai ridicat în oraş, mai
multe piramide, acoperite cu frunze de brad şi pe care ardeau lumânări şi felinare. Mai în toate
casele s-au arborat steaguri, s-au împodobit porţile cu verdeaţă şi la ferestre, toata noaptea au ars
lumânările bucuriei obşteşti.
Salve de tun

Divanul Ad-hoc, aproape în unanimitate unionist, şi-a început activitatea la 22 septembrie 1857
în Palatul Ocârmuirii, pe locul căruia se află azi frumosul Palat al Culturii. Deschiderea
Divanului Ad-hoc a fost anunţată ieşenilor în acea zi, la orele 7 dimineaţa, prin 9 salve de tun.
Prin mijlocul şirurilor de soldaţi, în mare uniformă, aşezaţi în faţa Palatului, au trecut
deputaţii, au trecut şi cei 15 deputaţi pontaşi, la vederea cărora soldaţii ţărani, călcând
disciplina militară, au strigat: „Trăiască deputaţii noştri!” Pentru prima dată, pe aceeaşi
bancă cojocul ţărănesc s-a aşezat lângă haina scumpă a boierului deputat. „Voim să scăpăm, să
ne răscumpărăm, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai Țării şi să avem și noi o Țară!”