AMELIORAREA VERZEI

Importanţa ameliorării verzei şi

sortimentul actual cultivat în România

Varza a fost cultivată de popoarele antice, în special de către greci şi
romani, presupunându-se că, în acele timpuri, formele de varză
cunoscute aveau doar o rozetă densă de frunze, fără căpăţână, forma
actuală a verzei pentru căpăţână apărând prin secolul al XII-lea ca o
mutaţie, urmată apoi de lucrări de selecţie (Ciofu şi colab., 2003).

La varza albă pentru căpăţână, în urma lucrărilor de ameliorare des-
făşurate de-a lungul timpului, în lume au fost create numeroase
cultivaruri, care se cultivă pe o suprafaţă totală de aproximativ 2
milioane ha, cu o producţie medie de peste 24 t/ha. În Europa,
printre ţările mari cultivatoare se situează Ucraina, Polonia,
România, Italia, Germania. În ţara noastră, în 2010 a fost cultivată o
suprafaţă de 47.227 ha, obţinându-se o productie de 208281 t (FAO,
2012).

La varza albă pentru căpăţână, în sortimentul cultivat în
ţara noastră, ponderea cea mai mare o deţin hibrizii
comerciali, importaţi din străinătate, dar în Catalogul
Oficial mai sunt menţinute unele soiuri autohtone vechi,
cum sunt De Buzău şi Licurişcă.

În ansamblu, sortimentul poate fi apreciat ca destul de
bogat, soiurile şi hibrizii prezentând diferite particularităţi
ale producţiei şi calităţii căpăţânilor, epoci de maturare etc.

Noile lucrări de ameliorare pot fi orientate în direcţia creării
unor soiuri cu o foarte bună adaptabilitate la condiţiile din
ţara noastră, sau la obţinerea unor hibrizi comerciali, cu o
bună productivitate, uniformitate, comportare la diferiţi
factori de stres etc.
Originea, diversitatea genetică şi
sursele de gene pentru ameliorare

Varza face parte din familia Cruciferae, genul
Brassica, gen care cuprinde un număr mare de
specii, atât cultivate, cât şi sălbatice (ridichile,
muştarul, hreanul, traista ciobanului,
mixandrele etc.).

Dintre toate speciile genului Brassica,

importanţă pentru cultura şi ameliorarea verzei

au aproximativ 20.
Brassica oleracea L.

este specia cea mai importantă pentru cultura şi ameliorarea verzei.

Aceasta include, în afară de varză, şi alte importante plante legumicole, cum sunt
broccoli, conopida, varza de Bruxelles ş.a.

Specia B. oleracea cuprinde 7 varietăţi, dintre care 6 sunt cultivate, iar una este
sălbatică.
 - Var. capitata L. (varza de căpăţână) formează în primul an o tulpină scurtă,
ce se termină cu un mugur mare, care este, de fapt, căpăţâna. Varietatea
capitata cuprinde două forme:
- forma alba, varza albă pentru căpăţână;
- forma rubra, varza roşie pentru căpăţână.
 - Var. sabauda L. (varza creaţă) are tulpina scurtă, frunzele încreţite pe
margini, iar căpăţâna moale, cu gust plăcut; frunzele se consumă, în special, ca
salată.
 - Var. gemmifera D.C. (varza de Bruxelles).
 - Var. acephala D.C. (varza de frunze şi varza furajeră).
 - Var. botrytis L. (conopida).
 - Var. gongylodes L. (gulia).
 - Var. silvestris L. (varza sălbatică).

Varza cultivată îşi are originea în B. oleracea var. silvestris,
adică în varza sălbatică, care are ca centru de provenienţă
bazinul mediteranean unde se întâlneşte încă în flora
spontană (Neagu, 1975). În bazinul mediteranean îşi au
originea şi alte specii, precum B. rupestris Raf., B. insularis
Moris., B. cretica Lam., B. balearica Loisel. etc.,
considerate de unii sistematicieni subspecii ale speciei B.
oleracea.

Un alt centru de origine este reprezentat de Orientul
Îndepărtat, de unde provin speciile B. chinensis, B.
pekinensis şi B. nipponisiaca.

Diferite forme ale acestora cunosc în Asia o răspândire
destul de largă în cultură şi constituie surse de gene
importante pentru ameliorare.
Particularităţi citogenetice şi
biologice ale verzei

B. oleracea are numărul cromozomal de bază x = 9, toate varietăţile fiind
în mod obişnuit diploide (2n = 18).

Unele specii ale genului Brassica au numărul cromozomal de bază diferit
de cel al speciei B. oleracea (ex. x = 8, x = 10, x = 17, x = 18 şi x = 19).

Speciile B. carinata (x = 17), B. juncea (x = 18) şi B. napus (x = 19) sunt
amfiploizi naturali care au luat naştere prin unirea genomurilor speciilor B.
oleracea, B. nigra (x = 8) şi B. campestris (x = 10).

Prin tratamente cu colchicină s-au obţinut forme autopoliploide atât la
varietăţile B. oleracea cât şi la celelalte specii ale genului Brassica.

În cadrul speciei B. oleracea, varietăţile se pot încrucişa relativ uşor între
ele, obţinându-se hibrizi viabili şi fertili.

Hibridările interspecifice, între specii cu grade diferite de ploidie,
determină obţinerea unor hibrizi cu un grad ridicat de sterilitate, sau
complet sterili.
Biologia speciei

varza de căpăţână (B. oleracea var. capitata) este o plantă bienală
care se înmulţeşte prin seminţe.

În primul an se formează o tulpină scurtă şi îngroşată pe care se
inserează frunzele din rozetă şi cele care formează căpăţâna.

În interiorul căpăţânii, frunzele sunt etiolate, au culoarea albă sau
alb-gălbuie şi în ele se depozitează substanţele de rezervă
(Apahidean, 2003).

Căpăţâna este formată din 60-75 frunze şi reprezintă 70-80% din
greutatea plantei. În anul al doilea, după parcurgerea perioadei de
vernalizare, se formează tulpinile florifere cu frunze mici, sesile;
tulpinile florifere pot fi ramificate, şi ajung la o înălţime de 100-150
cm.

Emiterea tulpinilor florifere este condiţionată, la cele mai multe
soiuri de varză, de un stadiu de iarovizare a seminţelor şi plăntuţelor
tinere, care se poate realiza în condiţii de zi scurtă şi la temperaturi
mai mici de +8ºC.
OBIECTIVELE AMELIORĂRII VERZEI

Obiectivele, strategia şi priorităţile de ameliorare ale verzei trebuie să fie în
concordanţă cu cerinţele existente pe piaţă şi tendinţele acesteia. În
elaborarea programelor de ameliorare trebuie să se ţină seama de posibilele
schimbări care apar pe piaţă, şi să fie anticipate eventualele cerinţe
ulterioare ale acesteia.

De aceea, prin lucrările de ameliorare trebuie să fie realizate noi cultivaruri
care să fie lansate în producţie în orice moment în care cultivatorii, la
rândul lor în funcţie de solicitările pieţei, au nevoie. Este cert faptul că, şi
la varză, la fel ca la orice altă specie cultivată, cultivatorii nu pot
supravieţui fără să folosească soiuri care se cer şi sunt acceptate pe piaţă
(Monteiro şi Lunn, 2003).

În funcţie de considerentele de mai sus, obiectivele de ameliorare la varză
trebuie să satisfacă cerinţele pieţei şi ale producătorilor; ele constau, în
esenţă, în creşterea productivităţii, calităţii producţiei, rezistenţei plantelor
la boli şi factori abiotici de stres, aspectului comercial şi valorii
comerciale, alimentare şi nutritive, a duratei de păstrare a căpăţânilor.

Un deziderat foarte important îl reprezintă uniformitatea maturării
căpăţânilor (dar şi a calităţii acestora), astfel încât să fie necesară o singură
recoltare.
Productivitatea

Soiurile şi populaţiile cultivate în prezent au o productivitate care
ajunge la 40-50 t/ha.

Aceasta nu reprezintă, însă, limita maximă a productivităţii la varză,
deoarece ameliorarea unor elemente de productivitate poate spori
substanţial producţia la unitatea de suprafaţă.

Între diferitele cultivaruri de varză albă pentru căpăţână există mari
diferenţe în ceea ce priveşte potenţialul lor de producţie.

Astfel, la soiurile Ditmark, Gloria şi Timpurie de Vidra potenţialul
de producţie este situat la 20-30 t/ha, în timp ce, la soiurile Amager,
De Buzău şi Lares se pot obţine recolte de 40-50 sau 60 t/ha.

La hibrizii F1 Delphy şi Tucana potenţialul de producţie este
evaluat la 15- 20 t/ha, iar la Lena la 50-60 t/ha (Dumitrescu şi
colab., 1998, citaţi de Stan şi Munteanu, 2001).
Mărimea căpăţânii

Atât la varza albă cât şi la cea roşie, mărimea căpăţânii este un caracter determinat
poligenic

Deoarece mărimea căpăţânii are un coeficient de heritabilitate scăzut, se poate
considera că acest element de productivitate este puternic influenţat de condiţiile
de mediu, ceea ce explică şi variabilitatea care poate să apară şi în interiorul
aceluiaşi cultivar.

Aprecierea mărimii căpăţânii se poate face în funcţie de greutatea sau volumul
acesteia.

Determinările se pot efectua direct în câmp, prin cântărire sau, în cazul în care se
determină volumul, prin măsurători asupra înălţimii (I) şi lăţimii (L) căpăţânilor, cu
ajutorul unui şubler din lemn, de dimensiuni adecvate (Neagu, 1975).

Pentru căpăţânile care, privite de sus, nu sunt perfect rotunde, volumul se
calculează pe baza unei formule în care intră lăţimea maximă şi minimă a acestora:
V = I x Lmax x Lmin x (1/6 x π)

iar dacă căpăţânile, privite de sus, au forma rotundă, se aplică formula:
V = I x L2 x (1/6 x π)

Valorile obţinute pentru volumul calculat cu ajutorul acestor formule se va corecta
prin înmulţirea cu 0,95 în cazul căpăţânilor conic turtite şi ascuţite, şi cu 0,90 în
cazul căpăţânilor foarte ascuţite.

În general, soiurile precoce şi foarte precoce au căpăţâni mai
mici decât cele tardive, iar varza roşie are căpăţâni cu volum
mai redus decât varza albă.

Datorită corelaţiei negative dintre precocitate şi mărimea

căpăţânilor, crearea unor cultivaruri cu maturare timpurie şi foarte
productive este destul de dificil de realizat.

în funcţie de greutatea căpăţânilor, soiurile de varză se pot împărţi
în trei mari grupe (Ardelean, 1986), după cum urmează:
- soiuri cu căpăţâni mici, cu greutatea până la 1 kg (ex. Ditmark, la
varza albă, şi Roşie de Argeş, la varza roşie);
- soiuri cu căpăţâni mijlocii, cu greutatea cuprinsă între 1,0-2,5 kg
(ex. Gloria, Amager, Braunschweig, la varza albă şi De Argeş, Cap
de Negru, la varza roşie);
- soiuri cu căpăţâni mari, a căror greutate depăşeşte 3 kg (ex. De
Buzău, Licurişca etc.).

În scopul obţinerii unor descendenţi cu căpăţâni mari, se pot folosi
ca genitori soiurile care manifestă acest caracter, cum sunt şi cele
din ultimele două grupe prezentate.
Densitatea căpăţânii

constituie un element de productivitate, dar şi de calitate, şi
este un caracter cu o ereditate poligenică, determinat în
proporţii relativ egale de genotip şi mediu.

La fel ca mărimea căpăţânilor, şi densitatea lor este corelată
negativ cu precocitatea, soiurile tardive având căpăţâni mai
dense decât cele timpurii.

În lucrările de ameliorare, determinarea densităţii
căpăţânilor se poate face cu aparate speciale (electronice),
sau prin metoda clasică a scufundării în apă. Dacă în
prealabil căpăţânile nu s-au cântărit, se poate afla greutatea
acestora prin înmulţirea volumului cu densitatea căpăţânii.
Mărimea rozetei de frunze bazale

poate ficonsiderat un element de productivitate

indirect - chiar dacă frunzele din rozeta bazală nu
participă la formarea căpăţânii şi nu contribuie la
stabilirea productivităţii soiurilor - intrucat,
mărimea rozetei de frunze bazale determină
distanţa la care pot fi amplasate plantele în câmp şi,
ca urmare, influenţează numărul de căpăţâni ce pot
fi obţinute la unitatea de suprafaţă.
Calitatea

Calitatea căpăţânilor la varză constituie un obiectiv de
ameliorare extrem de complex, care depinde de un
număr mare de caractere, ce pot fi numite şi elemente
de calitate.

Printre acestea, se situează cele care determină
aspectul exterior (mărimea, forma, culoarea, modul de
dispunere a frunzelor şi aspectul acestora etc.) şi
interior (lungimea cepului sau coceanului, densitatea
frunzelor şi aspectul acestora) al căpăţânilor, rezistenţa
lor la crăpare, particularităţile gustative, mirosul etc.,
precum şi compoziţia chimică, îndeosebi conţinutul în
substanţe utile şi valoarea nutritivă.
Forma căpăţânii

este un element de calitate care influenţează puternic aspectul comercial,
prin urmare este foarte important la soiurile destinate valorificării pe piaţa
de legume proaspete.

Variabilitatea acestui caracter este foarte amplă, la varză întâlnindu-se
forme diverse ale căpăţânilor, cele mai răspândite în cultură fiind soiurile
cu căpăţâni sferice, rotund-turtite şi conic-inverse, sau de balon.

Forma căpăţânii este un caracter cu un determinism poligenic. Întrucât
coeficientul de heritabilitate al caracterului este foarte scăzut, forma
căpăţânii poate fi influenţată puternic de condiţiile de mediu; din această
cauză, la acelaşi soi, cultivat în condiţii diferite, se pot obţine căpăţâni cu
forme diferite.

Caracterul apare corelat cu densitatea căpăţânilor, cele de formă sferică,
sferic-turtită şi de balon având cea mai mare densitate. O asemenea
corelaţie poate fi utilizată ca indice de selecţie în lucrările de ameliorare
(Rundfeldt, 1962, citat de Ardelean, 1986).

La soiuri precum Timpurie de Vidra şi Ditmark căpăţânile sunt sferice, la
Braunsweig, Mocira şi De Buzău rotund-turtite, iar la Amager în formă de
balon (Apahidean, 2003).
Lungimea cepului (coceanului)

variază între 25-90% din înălţimea căpăţânii

prin lucrările de ameliorare se urmareste obţinerea
unor soiuri cu un cocean care să nu depăşească 60-
75% din înălţimea căpăţânii.

În general, cu cât cepul este mai scurt, cu atât
căpăţânile sunt mai îndesate, de aceea, selecţia unor
forme cu frunze fine, foarte apropiat inserate pe
cocean poate duce la o scădere şi mai accentuată a
dimensiunilor acestuia (Neagu, 1975; Ardelean,
1986).
Rezistenţa la crăpare a căpăţânii

este un caracter de calitate foarte dorit la noile cultivaruri, care este determinat
poligenic şi influenţat puternic de condiţiile de mediu.

Crăparea căpăţânilor are loc datorită presiunii pe care o exercită frunzele
din interior, care au o viteză de creştere mult mai mare decât cea a
frunzelor exterioare.

Fenomenul se manifestă îndeosebi la soiurile de varză precoce, un exemplu
în acest sens constituindu-l soiul Prima recoltă, care este foarte precoce,
însă are şi o foarte mare sensibilitate la crăpare.

Spre deosebire de soiurile timpurii, cele tardive şi foarte tardive sunt mult mai puţin
sensibile la crăparea căpăţânilor.

După cum s-a specificat, condiţiile climatice de mediu, influenţează puternic
fenomenul de crăpare a căpăţânilor la varză.

Când pe parcursul formării şi creşterii căpăţânilor timpul este secetos şi
apoi urmează ploi abundente, are loc crăparea în masă a căpăţânilor,
indiferent dacă soiurile sunt precoce sau tardive.

În procesul de selecţie a plantelor hibride şi familiilor (liniilor), fenomenul
determină obţinerea unor rezultate mai puţin precise privind valoarea
materialului biologic testat, de aceea, selecţia împotriva formelor sensibile
la crăpare este bine să fie efectuată pe parcele irigate.
Gustul şi mirosul

sunt elemente de calitate extrem de importante, care constituie
criterii eliminatorii în procesul de selecţie la varză.

Gustul şi mirosul se apreciază organoleptic, prin degustare, dar la
materialul biologic aflat în verigi superioare (familii, linii) trebuie
efectuate analize chimice amănunţite, întrucât compoziţia chimică a
frunzelor ce compun căpăţâna constituie un element de bază al
calităţii la varză.

Conţinutul în substanţă uscată al căpăţânilor la varza albă, dar şi la
varza roşie, este relativ scăzut (8-10%); din cantitatea totală de
substanţă uscată o pondere importantă revine glucidelor, celulozei,
grăsimilor, proteinelor şi vitaminelor.

Deoarece varza de Bruxelles conţine mai multă substanţă uscată
(15-17 %) şi principii active, se încearcă transferarea, prin
hibridare, a acestor caracteristici la varza de căpăţână.
Epoca de maturare

Între soiurile şi hibrizii de varză există o amplă variabilitate pentru epoca
de maturare a căpăţânilor, în funcţie de acest caracter, cultivarurile
încadrându-se în cinci grupe de precocitate: 00 - foarte timpuriu; 01 -
timpuriu; 02 - semitimpuriu; 03 - semitârziu; 04 - târziu.

Din grupa celor mai precoce cultivaruri (cu o maturare foarte timpurie a
căpăţânilor) fac parte hibrizii comerciali Delphy (cu un număr de 55-65
zile de la plantat la maturitate) şi Tucana (58-70 zile).

Printre cele mai tardive soiuri se numără Mocira (140-150 zile),
Braunsweig (150-165 zile), De Buzău şi Lares (165-175 zile).

Ereditatea epocii de maturare a căpăţânilor este de tip poligenic, efectele
aditive având o pondere hotărâtoare în transmiterea caracterului.

Prin încrucişarea unor soiuri cu epoci de maturare diferite se obţin
descendenţi F1 cu o epocă medie de maturare a căpăţânilor intermediară
formelor parentale.

Evident, în vederea obţinerii unor hibrizi care să aibă în mod preponderent
o anumită epocă de maturare, foarte timpurie sau tardivă, se vor alege ca
genitori forme care prezintă epoca de maturare respectivă.
Uniformitatea maturării căpăţânilor

constituie cel mai important obiectiv, la nivel mondial,
urmărit de amelioratori în momentul de faţă la varză

Realizarea unor cultivaruri cu maturare uniformă şi
introducerea lor în producţie uşurează procesul tehnologic
de producere a verzei în câmp şi reduce timpul de recoltare.

Ţelul final al amelioratorilor îl reprezintă obţinerea unor
cultivaruri cu o singură recoltare şi cu o foarte bună
uniformitate a calităţii căpăţânilor (Monteiro şi Lunn,
2003).

La soiurile cu polenizare liberă, o înaltă uniformitate este
aproape imposibil de atins, datorită structurii extrem de
heterozigote a acestora, în schimb, la hibrizii F1, se pot
produce populaţii uniforme din punct de vedere genetic,
inclusiv pentru epoca de maturare a căpăţânilor.
Rezistenţa la boli

Bolile cele mai frecvente şi păgubitoare ale verzei sunt reprezentate de
hernia verzei (Plasmodiopara brassicae), nervaţiunea neagră a frun-zelor
(Xanthomonas campestris), mana (Peronospora brassicae) şi căderea
plăntuţelor sau înnegrirea coletului (Pythium de barianum).

În rândul soiurilor de varză, rezistenţa la Plasmodiopara brassicae este
extrem de scăzută, astfel că, practic, soiurile nu constituie o sursă prea
bogată de gene pentru rezistenţa la această boală. Se încearcă transferarea
la soiurile de varză pentru căpăţâni a rezistenţei la hernie de la varza pentru
frunze (B. oleracea var. acephala), care prezintă o rezistenţă aproape per-
fectă la toate rasele fiziologice ale bolii.

Deoarece hibrizii dintre var. capitata x var. acephala manifestă o bună
rezistenţă la hernie, se poate presupune că în ereditatea rezistenţei la boală
sunt implicate un număr relativ mic de gene dominante (Ardelean, 1986).

Mana verzei (Peronospora brassicae) şi putrezirea plăntuţelor (Pythium de
barianum) sunt micoze care produc pagube în special la plantele în stadiu
de răsad, în timp ce putregaiul uscat (Phoma lingam) atacă mai ales
plantele în câmp. Crearea unor cultivaruri rezistente la aceste boli este mai
greu de realizat, întrucât varietăţile de varză cultivată nu oferă surse prea
valoroase de gene pentru rezistenţă.

Nervaţiunea neagră a frunzelor, numită şi putregaiul
bacterian al verzei, cauzată de agentul patogen
Xanthomonas campestris, este o boală împotriva căreia
se luptă pe cale genetică, prin crearea unor cultivaruri
rezistente, atât la varză, cât şi la celelalte crucifere
cultivate (conopidă, gulii, ridichi, muştar, rapiţă).

La varză, rezistenţa la această boală este determinată
monogenic, soiurile Hugenot şi Fuji transmiţând
rezistenţa la Xanthomonas în mod dominant
descendenţilor (Neagu, 1975), astfel că ele pot fi
folosite ca genitori de rezistenţă la boală.
Rezistenţa la emiterea tijelor florale

la varza timpurie, adeseori se întâmplă ca un număr de plante să formeze lăstari
floriferi înainte de a începe formarea căpăţânilor, datorită vernalizării.

Astfel, răsadul transplantat în câmp în primăverile cu temperaturi scăzute, poate
parcurge stadiul de inducţie florală, iar plantele formează lăstari floriferi, ceea ce
determină deprecierea cantitativă şi calitativă a recoltei.

Datorită efectelor negative pe care le produce fenomenul, în lucrările de ameliorare
se urmăreşte crearea unor cultivaruri rezistente la emiterea tijelor florale.

Selecţia unor asemenea forme de varză are mai mari şanse de reuşită în cadrul
soiurilor indiferente faţă de stadiul de vernalizare, sau în populaţii hibride F1
obţinute din genitori care prezintă caracterul respectiv, sau la care cel puţin unul
din genitori este rezistent la emiterea tulpinilor florifere.

Testarea comportării hibrizilor privind emiterea lăstarilor floriferi se poate realiza
prin semănarea eşalonată a acestora în răsadniţe, din septembrie până în ianuarie, şi
plantarea timpurie a răsadurilor în câmp, astfel ca temperaturile scăzute să asigure
necesarul de vernalizare.

Selecţia se va face exclusiv în rândul plantelor care nu emit lăstari floriferi până în
toamnă, celelalte fiind eliminate.

Vernalizarea şi inducţia florală se realizează după ce plantele trec de faza juvenilă,
când au cel puţin 5-7 frunze (4-8 săptămâni), la o temperatură de 4-6ºC şi într-o
perioadă de 3(5)-8 săptămâni (Stan şi Munteanu, 2001).
METODE DE AMELIORARE A VERZEI

Selecţia în masă

Întrucât populaţiile locale din ţara noastră, precum şi soiurile mai
vechi aflate în cultură (autohtone sau străine) sunt destul de
heterogene fenotipic şi genotipic, aplicarea selecţiei în masă
pozitivă, cu o singură alegere (sau mai multe alegeri, dacă este
cazul), poate fi foarte eficientă şi se poate concretiza în obţinerea
unor populaţii îmbunătăţite sau chiar noi soiuri.

Când se exploatează variabilitatea artificială, reprezentată de
populaţii hibride, se aplică varianta de selecţie în masă repetată,
până la obţinerea unei populaţii omogene.

Dacă în urma testărilor în culturi comparative, alături de soiuri
martor, noua populaţie se dovedeşte cu o bună valoare de ansamblu,
ea poate fi introdusă în producţie ca un soi nou.

Conform biologiei speciei (plantă bienală), la varză fiecare verigă
de selecţie va fi reprezentată de doi ani, respectiv faza de plante
mamă şi faza de seminceri.
Selecţia individuală

Prin selecţie individuală, la varză se poate exploata orice tip
de variabilitate, metoda fiind utilizată atât pentru crearea
unor soiuri noi, cât şi pentru obţinerea liniilor
consangvinizate necesare producerii hibrizilor comerciali.

În realizarea selecţiei individuale, pentru menţinerea
caracteristicilor valoroase ale unor plante mamă mai mulţi
ani în şir, în scopul utilizării lor ulterior, se poate utiliza
înmulţirea clonală a acestora (Neagu, 1975).

Clonele se pot obţine prin secţionarea tulpinii plantelor
mamă şi separarea porţiunilor cu rădăcini proprii
(Căzăceanu şi colab., 1982), însă în acest scop se poate
recurge la culturile de meristeme sau celule „in vitro”, pe
medii nutritive adecvate.
 Hibridarea intraspecifică

Încrucişările intraspecifice, între soiurile de varză pentru căpăţână se
pot efectua uşor, obţinându-se hibrizi intraspecifici viabili şi fertili.
Datorită stării de heterozigoţie ce caracterizează aceste soiuri, în
generaţia F1 se manifestă o amplă variabilitate a caracteristicilor
plantelor şi căpăţânilor.

Hibridări dirijate se pot efectua şi între varietăţile speciei B. oleracea,
fără să apară dificultăţi deosebite în realizarea şi reuşita acestora,
obţinându-se sămânţă şi plante în cantităţi dorite.

Au fost efectuate diferite tipuri de încrucişări, inclusiv în următoarele
combinaţii: var. capitata x var. Acephala, var. capitata forma alba x var.
capitata forma rubra, var. acephala x var. gemmifera etc.

În urma unor astfel de încrucişări şi a analizelor hibridologice
efectuate, s-au putut elucida mecanismele de transmitere
ereditară a unor caractere la varză, formulându-se următoarele
concluzii:

- la var. capitata, formarea căpăţânii este controlată de factori
genetici recesivi;

- la var. capitata forma rubra, pigmentaţia antocianică este
sub control poligenic, efectele aditive având rolul principal în
formarea pigmenţilor respectivi;

- la varza de Bruxelles, formarea verzişoarelor este
determinată de acţiunea unor factori genetici recesivi.
Hibridarea interspecifică

Pentru rezistenţa la hernia verzei se efectuează încrucişări intraspecifice între var.
capitata x var. acephala, iar în scopul obţinerii unor hibrizi în care selecţia pentru
conţinutul ridicat în substanţă uscată, proteine, grăsimi şi vitamine să fie eficientă,
se apelează la încrucişări între var. capitata x var. gemmifera.

Întrucât în urma unor asemenea încrucişări se obţin hibrizi care manifestă
preponderent caracteristicile varietăţii mai rustice, se impune recuperarea
fenotipului părintelui valoros.

În acest scop, sunt necesare câteva generaţii de retroîncrucişare, utilizându-se var.
capitata ca părinte recurent, iar pe parcursul generaţiilor de backcross selecţia se
aplică numai pentru caracterele donate de părintele mai rustic.

Hibridările interspecifice se utilizează mai puţin în ameliorarea verzei, cu atât mai
mult cu cât speciile sălbatice îşi transmit puternic caracteristicile de rusticitate la
hibrizii F1, şi reduc drastic proprietăţile superioare ale formelor cultivate,
acumulate în decursul selecţiei artificiale. Cu toate acestea, hibridări interspecifice
au fost efectuate atât cu scopul elucidării originii verzei, cât şi în scop de
ameliorare.

Prin încrucişări interspecifice, între specia B. oleracea şi speciile B. rupestris, B.
pekinensis şi B. balearica, se pot obţine descendenţi cu o rezistenţă sporită la
secetă şi boli, cu un conţinut ridicat în substanţe utile a frunzelor etc., care să
constituie un material iniţial valoros pentru lucrările de selecţie.
Heterozisul

se foloseşte la varză în scopul obţinerii hibrizilor comerciali, prin
încrucişarea unor linii consangvinizate.

Evident, fenomenul heterozis, sau vigoarea hibridă, se manifestă şi
la încrucişarea unor soiuri, în acest caz obţinându-se hibrizi care pot
fi supuşi selecţiei în masă sau individuale.

Liniile consangvinizate necesare creării hibrizilor comerciali se
obţin şi se aleg prin selecţie individuală repetată (pedigree),
consangvinizarea fiind posibilă timp de câteva generaţii la varză
fără ca depresiunea de consangvinizare să afecteze sever
principalele elemente de productivitate.
Inducerea mutaţiilor

În scopul provocării de variabilitate prin mutageneză, cel mai
adesea se efectuează tratamente asupra seminţelor, cu radiaţii
ionizante. Pentru seminţele de varză, doza letală 50% (DL50) este
de 9-12 Kr.

Heterozigoţia accentuată a soiurilor de varză permite efectuarea
selecţiei mutantelor recesive apărute în urma tratamentelor încă din
generaţia M1.

Inducerea mutaţiilor se poate face şi prin tratamente aplicate
polenului sau chiar plăntuţelor aflate în faza de răsad, înainte de
plantarea lor în câmp.

Prin tratamente cu diferiţi agenţi mutageni se încearcă şi provocarea
mutaţiilor numeric cromozomale (poliploidii).

La varză, poliploizii manifestă o creştere mai viguroasă, dimensiuni
mai mari ale frunzelor şi o tardivitate pronunţată, comparativ cu
diploizii, constituind un material iniţial de ameliorare care poate fi
valorificat profitabil prin selecţie.

Pentru inducerea poliploidiei şi obţinerea unor forme autotetraploide, în
mod frecvent se efectuează tratamente cu colchicină, în concentraţie de
0,3-0,4%. Aplicarea colchicinei se poate face în mai multe variante, cel
mai adesea recurgându-se la următoarele tehnici de lucru:
 a) stropirea vârfurilor de creştere ale plantelor tinere cu soluţia de
colchicină;
 b) amplasarea unor mici tampoane de vată îmbibate în soluţie de
colchicină pe vârfurilor de creştere ale plantelor; ambele tratamente se pot
repeta după 48 de ore;
 c) injectarea repetată (de trei ori, la intervale de 16 ore) a mugurilor
floriferi cu aproximativ 1 cm3 soluţie de colchicină în concen-traţie de
0,25%.

Identificarea formelor autotetraploide de varză se face cu ajutorul
examenului citologic sau prin observaţii microscopice asupra grăunciorilor
de polen. Polenul formelor poliploide de varză are patru pori germinativi,
spre deosebire de cel al formelor diploide care are numai trei pori
germinativi
Ingineria genetică şi biotehnologiile

S-a constatat că micropropagarea „in vitro” poate fi eficient

utilizată în ameliorarea verzei şi scurtarea duratei de timp
necesară pentru obţinerea unor noi cultivaruri.

Liniile consangvinizate sunt relativ uşor de menţinut prin
înmulţire clonală „in vitro”, prin culturi de meristeme; ca
explante se pot folosi segmente prelevate din seminţele
germinate în con-diţii aspetice, lăstari laterali proveniţi de
la plante crescute în câmp sau spaţii protejate etc.

Prin intermediul culturilor de embrioni, se pot obţine hibrizi
intergenerici, viabili, iar prin tehnici specifice (fuziuni de
protoplaşti) se urmăreşte ca androsterilitatea citoplasmatică
să fie introdusă la B. oleracea de la Raphanus sativus,
obţinându-se deja linii de acest tip.

Prin metodele de markare moleculară a ADN-ului se lucrează la
identificarea alelelor S care determină autoincompatibilitatea, în prezent
fiind cunoscută secvenţa nucleotidică pentru numeroase alele S dintr-o
colecţie de 50, alcătuită pe parcursul a 30 de ani.

Cu ajutorul markerilor moleculari se lucrează la realizarea hărţilor de
genom, iar prin transformare genetică mediată de Agrobacterium se
urmăreşte obţinerea unor forme rezistente la kanamicină sau hygromicină,
erbicide, boli şi dăunători, cu un conţinut ridicat în substanţe utile etc.

Crioprezervarea este o metodă prin care, la varză, pot fi stocate şi
conservate în băncile de gene, pentru o lungă durată de timp, resursele de
gene necesare lucrărilor de ameliorare.

Biotehnologiile au devenit metode curent folosite în ameliorarea verzei şi,
dacă cercetările în domeniu continuă în acelaşi ritm, este cert faptul că ele
vor avea un rol deosebit în evoluţia sortimentului în viitor, precum şi
asupra celorlalte metode de ameliorare (clasice), a căror pondere probabil
se va diminua.