„Priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai făcut…”

(Ieremia 2.23b)

Slăvit să fie Domnul! Este o atmosferă extraordinară în această seară aici, în

prezenţa Duhului lui Dumnezeu într-un duh de rugăciune deosebit, în cântare mai ales,
iar peste noi toţi dorim din toată inima să fie lumina lui Dumnezeu!
Sunt onorat să fiu în această seară la îndemâna lui Dumnezeu, copleşit permanent
de onoarea pe care mi-a făcut-o Dumnezeu: să îi fiu slujitor şi să slujesc împreună cu
dvs., iubiţi fraţi care sunteţi adunaţi în această vreme aici, pentru lucrarea care trebuie
să se desfăşoare în acest timp – păstori, prezbiteri, diaconi, delegaţi, fraţi şi surori din
Vicovu de Sus. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!
Cu peste 22 de ani în urmă, la o Conferinţă Pastorală, la Băile Felix, înainte cu
aproximativ un ceas de a începe, fratele Luţu Tipei m-a chemat şi mi-a zis: „În seara
asta, Romi, tu trebuie să predici”. Nu era organizat nimic şi am fost responsabil de
onoarea ce mi s-a făcut. Atunci am ţinut prima predică la o Conferinţă Pastorală şi
gândul pe care mi l-a pus Dumnezeu atunci pe inimă şi tema predicii a fost: Ce faci tu
aici?
Au trecut de atunci peste 22 de ani. Dacă îmi aduc bine aminte, în seara aceasta
sunt înaintea dvs. şi înaintea lui Dumnezeu în postura de a sluji din Cuvântul Domnului
pentru a şasea oară la o Conferinţă (Congres în împrejurarea aceasta) şi, într-un fel,
pentru mine se închide un cerc. Discutând cu iubiţi şi apropiaţi ai sufletului meu cu
privire la această lucrare, cineva mi-a spus exact ceea ce gândisem şi eu înainte. Şi am
stat la un moment dat şi am zis dacă nu cumva m-a luat gura pe dinainte şi i-am spus
ceea ce gândeam şi n-am mai reţinut.
Predica din această seară este ca un fel de cântec de lebădă. Se spune despre lebădă
că, înainte de a muri, cântă. Alţii au spus că de fapt nu cântă, ci că eliberează cu atâta
forţă aerul care-l mai are şi cum are gâtul lung, scoate un sunet ciudat... Eu cred că
cercul se închide pentru mine, într-un fel, fiindcă, retrăgându-mă din structurile de
conducere ale Cultului Creștin Penticostal, voi avea un alt statut de acum înainte.

1
 Cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine împlinesc 64 de ani. Mulţumesc lui Dumnezeu
pentru ei şi pentru slujirea pe care am putut-o face până azi şi cât voi mai putea face
mai departe în forma în care mi-o va da Dumnezeu. A fost o bucurie să slujesc cu dvs.
până aici şi suntem mai departe slujitorii lui Dumnezeu.
Şi, cum spuneam, am început atunci cu tema: Ce faci tu aici? În seara asta tema
este: Ce vezi, privind în valea ta?
Suntem ispitiţi să ne uităm câteodată în grădina altuia şi să ne spunem părerea
noastră critică. Privim la urma paşilor altora şi spunem: trebuiau să fie mai deşi sau
mai rari, trebuiau să fie mai apăsaţi sau mai sprinţari. Şi avem părerile noastre şi
libertatea de a ni le spune. De aceea mă rog lui Dumnezeu încă o dată şi mai departe
cum m-am rugat zile şi nopţi în şir până aici, pentru ca cel puţin tema aceasta să aibă
rezonanţa necesară şi potrivită pentru sufletul meu şi pentru sufletul fiecăruia de aici.
Căci fiecare avem în felul nostru o vale. Ce vezi privind în valea ta?
Cuvântul acesta scurt prezintă de fapt, din capul locului, două concepte, este foarte
simplu: Priveşte-ţi urma paşilor în vale. Deja sunt prezente două aspecte: un aspect
sugerat, exprimat clar, un concept numit înălţime, căci de la o poziţie mai înaltă priveşti
la vale, şi al doilea deschis – vale. Înălţime şi vale, munte sau deal şi vale.
Vom urmări mai îndeaproape gândul acesta al văii noastre, al paşilor noştri. Aici
este vorba nu de o propunere, este(dacă vrei, când ai timp) un imperativ – priveşte-ţi
urma paşilor în vale şi responsabilitatea acestora, asumă-ţi urmele acestea. Sunt ale
mele să mi le asum, sunt ale tale, în valea ta, priveşte cu responsabilitate.
Mi s-a sugerat printre altele să nu fiu critic. Eu nu pot să fiu decât ceea ce sunt, dar
aş vrea să fie un cuvânt de îndemn şi dacă cuvântul, în prezenţa Duhului lui Dumnezeu
va aduce şi o nuanţă de mustrare, bucuraţi-vă, că Dumnezeu are în vedere viaţa. Căci
Cuvântul lui Dumnezeu spune că îndemnul şi mustrarea sunt căile vieţii. Doamne
ajută-ne să mergem pe calea aceasta cu demnitate.
Suntem avizi de statistici şi ne numărăm activităţile noastre, paşii noştri. Am auzit
de slujitori care ştiu câţi au căsătorit, probabil că ştiu şi câţi au divorţat dintre cei pe
care i-au cununat, câte evanghelizări au făcut, câţi s-au predat, câţi au botezat dintre

2
cei predaţi, câţi au îngropat ...şi niciunul nu a înviat – statistici. Câţi km au parcurs,
câte cauciucuri au schimbat – sunt realităţi, fobia statisticii.
Nu are importanţă câţi paşi ai făcut şi nici ce încălţăminte ai purtat în picioare când
ai făcut paşii, ci important este ce urmă ai lăsat în sufletele oamenilor. Priveşte-ţi urma
paşilor în vale şi nu spune şi vezi câţi sunt, ci spune şi vezi ce ai făcut. Ce a adus, care
este rezultatul paşilor tăi în vale. Şi valea poate să fie în multe feluri. Poate să fie vale
din punct de vedere material, când ai falimentat, ai păgubit, poate să fie de domeniul
stării trupului – sănătate sau boală. O vale legată de belşug sau de sărăcie. Belşugul l-
am catalogat la înălţime şi sărăcia la vale. Faceţi aşa, dar când e valea falimentului, uită-
te ce urme ai lăsat. Când valea este sărăcie, cum abordezi această stare în raport cu cel
care este pe înălţimea belşugului? Când este suferinţă şi boală, e valea aceasta pe care
trebuie să te duci? Ce vezi privind în valea aceasta? Unii vor spune: „l-a ajuns pedeapsa
lui Dumnezeu”, iar alţii vor spune: „ceva cred că nu este în regulă cu el”. Ce vezi tu în
paşii pe care îi petreci prin valea aceasta a suferinţei? Ce experţi au fost prietenii lui Iov
în a-L apăra pe Dumnezeu şi a-l îngropa în acuzaţii pe Iov, prietenul lor. Iov, tu ce vezi
în valea ta? În valea mea, eu Îl văd pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a dat şi
Dumnezeu a luat şi că paşii mei trebuie să urmeze direcţia binecuvântării Lui. Numele
Domnului să fie binecuvântat. Asta văd eu. Dar că ţi se distruge pielea, că nu mai ai
arătare de om, cu asta ce-i? Chiar dacă nu voi mai avea nici piele, nici carne, eu voi
vedea pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor. Uită-te la tine! Da, mă uit la
mine şi mi-e silă de mine, mi-e scârbă. Şi ce faci? Mă pocăiesc, nu arunc vina pe
Dumnezeu. În falimentul, în paguba ta ce paşi laşi, căci sunt alţii din urmă care-i văd.
Şi Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „Croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru
ca cel ce şchiopătează (venind din urmă), să nu se abată de la cale, ci mai degrabă să
fie vindecat”. (Evrei 12.13)
Mersul, urmele care le lăsăm sunt văzute şi de alţii şi îi influenţează şi pe alţii. Să
croim cărări drepte cu picioarele noastre. Nu trebuie să mai spun că noţiunea de vale
are o conotaţie negativă – coborâre, poate blocare, renunţare.

3
 Şi valea aceasta, ca stare, poate să fie urmarea mai multor situaţii şi nu de puţine
ori ajungem în vale pentru că am ales valea. În Geneza 13, Cuvântul lui Dumnezeu ne
spune despre un moment de răscruce în relaţiile dintre Avram şi nepotul său Lot, ceartă
între slujitorii lor, nu le-a mai încăput câmpiile că aveau multă avere, multe vite. Şi
Avram a spus: „Eu aş vrea să las nişte urme drepte aici, înaintea popoarelor acestora, a
canaaniţilor şi fereziţilor care locuiesc în jurul nostru. Ţara este înaintea ta, să nu fie
ceartă între mine şi tine, slujitorii mei şi ai tăi căci suntem fraţi. Dacă o apuci tu la
stânga, eu o apuc la dreapta, dacă o apuci la dreapta, eu o apuc la stânga, cu o singură
condiţie – în urmă să lăsăm pentru cei care şchiopătează o cărare dreaptă.” Şi zice
Cuvântul lui Dumnezeu: „Lot şi-a ridicat ochii şi a văzut că toată câmpia Iordanului
era bine udată în întregime. Înainte de a nimici Domnul Sodoma şi Gomora, până la
Ţoar, era ca o grădină a Domnului, ca ţara Egiptului” (Geneza 13.10). Lot şi-a ales
toată câmpia Iordanului.
După ceva timp, să-l întrebi pe Lot la gura peşterii în care s-a ascuns şi unde a
înregistrat stări de decădere îngrozitoare. Ce vezi Lot acum, nu ce ai văzut atunci când
totul era deschis înaintea ta? „căci neprihănitul acesta, care locuia în mijlocul lor, îşi
chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit, din pricina celor ce vedea şi auzea din
faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2.8). Ce vezi în urma ta, în valea aceea care ţi se părea
cândva ca şi grădina lui Dumnezeu? Ce vezi tu acum în valea aceea pe care ai ales-o şi
ai gândit că este ţara Egiptului? Amărăciune, tristeţe, chin spiritual, compromis, scrum,
fum şi singurătate acum. Dar cum ai ajuns la asta? Păi, a fost o alegere.
De multe ori punem pe seama altora stările în care noi ajungem, însă e nevoie să
avem noi puterea aceea lăuntrică de a ne asuma responsabilitatea alegerilor noastre. O
vale care este rezultatul nevegherii.
Într-o seară, spune Scriptura, când oştenii erau prinşi în încrâncenarea luptei la
atacul cetăţii Raba, împăratul David a fost afectat de neveghere. A văzut, a poftit, a luat,
a păcătuit, a ucis şi a ajuns în vale. Era cumva pe deal, era pe munte, era la înălţime?
Nu, a căzut ca şi cea din urmă slugă de la curtea lui. Şi lucrurile acestea, paşii aceia l-au
urmărit toată viaţa. Psalmul 51, care e scris de el şi cunoscut bisericii – păstrează

4
rugăciunea aceasta, starea pe care o avea el şi cerinţa înaintea lui Dumnezeu. Psalmul
51.2-3 spune aşa: „Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea şi curăţă-mă de
păcatul meu! Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea
mea.” Paşii aceia stau necurmat înaintea mea. Fraţi şi surori, paşii noştri în valea
noastră ne vor acuza mai devreme sau mai târziu. Dumnezeu să ne binecuvânteze cu
un duh de băgare de seamă, de grijă, de veghere. Nu degeaba Mântuitorul Isus a spus:
„Ceea ce vă spun vouă, zic tuturor: vegheaţi!”. Vegheaţi pentru că altminteri valea se
adânceşte.
O atitudine de împotrivire faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, de trimiterea lui
Dumnezeu, a creat pentru Iona o vale aşa de adâncă, încât a spus: „Am ajuns până la
temeliile pământului, mi s-au înfăşurat algele, papura pe lângă gât, am avut aer cu
porţia.” Interesantă este rugăciunea lui în care el zice lui Dumnezeu: „Şi totuşi mă
aruncaseşi în adânc”. Cine l-a aruncat, Dumnezeu? Nu ştiu de ce Dumnezeu m-a
îngăduit în situaţia asta, nu ştiu de ce Dumnezeu a permis nenorocirea acesta. Ba ştii,
trebuie să ştii de ce. Totuşi mă aruncase în adânc - împotrivirea, îndărătnicia,
încăpăţânarea. Că nu ajunge să fii sincer, că Iona a fost sincer, că nu ajunge să fii corect,
că Iona a fost corect, şi-a plătit preţul călătoriei spre Tars. Nu ajunge să recunoşti, ci
trebuie să-ţi asumi. Pe corabia care mergea în sens opus, el a spus corăbierilor: „Dacă
mă aruncaţi pe mine în mare, se linişteşte marea şi voi veţi scăpa cu viaţă”. Şi Iona
ajunge în pântecele chitului, şi de acolo strigă şi zice: „Doamne, de la temeliile
pământului strig către Tine, e mare valea”.
De ce ai ajuns acolo Iona? Pentru că te-ai încăpăţânat, pentru că ai dat dovadă de
îndărătnicie şi împotrivire. Neascultarea este totuna cu închinarea la idoli, cu vrăjitoria
şi cu împotrivirea. Nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli, spune Cuvântul
lui Dumnezeu. De ce ai ajuns în vale? Ar putea să fie împotrivirea şi îndărătnicia ta.
Fiecare avem muntele nostru şi valea noastră. Muntele poate pune în faţa ta o provocare
sau este nevoie de efort. Însă nu degeaba! Am vorbit de Lot, care a ales câmpia, că era
mult mai comod, şi lui Avram i-a rămas muntele uscat, oi păscând o iarbă uscată. Şi a
zis Dumnezeu: „Avrame, cu asta te binecuvântez”. De aici, din locul de unde eşti, tu ai

5
perspective. De pe înălţime se deschide orizontul, de la înălţime vezi promisiunile lui
Dumnezeu, atingi cu privirea promisiunile lui Dumnezeu. De aici, uită-te spre miază-
noapte, spre miază-zi, spre răsărit, spre apus, tot cât văd ochii tăi, îţi dau ţie şi seminţei
tale pentru totdeauna. Câtă discuţie este în vremea noastră, continuându-se dintr-un
trecut cu privire la ţara aceasta numită sfântă, a cui o fi și să se împartă. Indiferent cine
şi ce vor zice, indiferent cine şi ce va face, indiferent cine va hotărî, ţara aceea a lui Israel
este a lui Israel şi nu a altora, pentru că a dat-o Dumnezeul cel veşnic, care nu se
schimbă şi care te aşează pe munte şi spune: „Priveşte de aici!”. Din vale n-ai nicio
perspectivă și doar o singură şansă. Din vale să te uiţi în sus şi de acolo să îţi vină
izbăvirea. Doamne, ajută-ne!
Este o situaţie care ne poate pune într-o postură foarte delicată şi neplăcută. Când
valea care poate să însemne belşug şi bunăstare (căci mai este şi câte o situaţie din asta)
poate să aducă compromitere a mărturiei pe care trebuie s-o ai şi s-o depui înaintea lui
Dumnezeu.
Moise era pe munte la întâlnire cu Dumnezeu şi în vale poporul benchetuia. Moise
era după 40 de zile de post pe munte şi în vale poporul era la ospăţ. În belşug şi-n
bunăstare simţurile se aţâţă în aşa hal, încât uneori se pierde controlul. În mijlocul
sărbătorii, poporul a zis: „Noi vrem ceva concret. Aron, să ne faci un Dumnezeu pe care
să-L vedem.” „Nu am din ce!” le-a zis. Şi atunci din cercei, verighete, brăţări, lănţişoare
s-au adunat şi au făcut un viţeluş. Câteodată şi în bisericile noastre dacă cineva ar vrea
să mai adune de un viţeluş, tot s-ar face. Şi nu numai că şi l-au făcut dar au spus: „Acesta
este Dumnezeu”. În loc să ceară un alt om în locul lui Moise, ei îl schimbă pe Dumnezeu.
Acesta e Dumnezeul care te-a scos din Egipt, din robie – compromitere.
Când Ilie a spus înaintea poporului dacă Iehova este Dumnezeu, dacă Dumnezeu
este Dumnezeu, alegeţi, dacă Baal este Dumnezeu, alegeţi. Ştiţi ce a făcut poporul
atunci? A tăcut, căci pentru el era totuna, adică asistenţi inactivi. De se întâmplă ceva
cumva să se aprindă jertfa prorocilor lui Baal, schimbăm macazul, dacă se întâmplă să
se aprindă jertfa lui Ilie, atunci nu avem încotro.

6
 Masa asta amorfă este foarte periculoasă. Cei care nu fac nimic şi urmăresc numai
să vadă cam cum vor ieşi lucrurile.
Prin 1756, Edmund Burke, un filozof, orator, om de stat irlandez, printre altele
spunea: „Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”.
Valea mai înseamnă şi confort şi o oarecare complacere pentru o stare aşa de
inactivitate. Dacă nu faci nimic, n-ai cum greşi dar greşeşti că nu faci nimic. Ca răul să
propăşească este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic.
Din Scriptură aş vrea să urmărim împreună o relatare din cartea Judecători 9.8-
14. Era pe vremea de după moartea lui Ghedeon, după ce Abimelec, fiul lui Ghedeon
dintr-o ţiitoare a omorât pe cei 70 de fii ai lui Ghedeon, pe toţi fraţii lui. Erau fraţi buni,
dar acesta era dintr-o ţiitoare. Singurul care a scăpat a fost Iotam, fratele cel mai mic,
care s-a ascuns. Când a aflat că oamenii din Sihem vor să-l pună împărat pe Abimelec,
Iotam s-a dus şi s-a aşezat nu în vale, ci pe vârful muntelui, ca să fie auzit, căci de pe
munte se fac proclamaţiile cele mari. De acolo el a strigat: „Copacii au plecat să ungă
un împărat şi să-l pună în fruntea lor. Ei au zis măslinului: „Împărăţeşte peste noi!”
Dar măslinul le-a răspuns: „Să-mi părăsesc eu untdelemnul meu, care îmi aduce
laude din partea lui Dumnezeu şi a oamenilor, ca să mă duc să domnesc peste copaci?”
Şi copacii au zis smochinului: „Vino, tu, de împărăţeşte peste noi!” Dar smochinul le-
a răspuns: „Să-mi părăsesc eu dulceaţa mea şi rodul meu cel minunat, ca să mă duc
să domnesc peste copaci?” Şi copacii au zis viţei: „Vino, tu, şi domneşte peste noi!” Dar
viţa le-a răspuns: „Să-mi părăsesc eu vinul, care înveseleşte pe Dumnezeu şi pe
oameni, ca să mă duc să domnesc peste copaci?” (Jud. 9.8-13).
Toate aceste simboluri ale unor valori dar care nu sunt puse în evidenţă, nu sunt
folositoare. Am, dar nu fac. Ştii unde eşti atunci? Eşti în vale, în valea indiferenţei, valea
nepăsării.
Spinul a avut şi el o solicitare. Atunci toţi copacii au zis spinului: „Vino, tu, şi
împărăţeşte peste noi. Şi spinul a răspuns copacilor: „Dacă, în adevăr, vreţi să mă
ungeţi ca împărat al vostru, veniţi şi adăpostiţi-vă sub umbra mea; altfel, să iasă un
foc din spin şi să mistuie cedrii Libanului.” (Jud.9.14-15).

7
 Şi aşa a fost că nici smochinul, nici măslinul, nici viţa n-au vrut să se implice, dar
totdeauna se va găsi un spin care să se implice.
Să fii în vale e o stare rea, dar şi mai rău e să-ţi placă să stai în vale. Să cazi deodată
în păcat e rău, dar să trăieşti în păcat e dezastru. Să aluneci şi să te murdăreşti în noroi
e rău, mai ales dacă te duci la nuntă sau la o Conferinţă Pastorală cu un pantof plin de
noroi şi cu celălalt lustruit. Dar să te tolăneşti în noroi, acesta-i un lucru grav.
Se zice despre hermelină, o vietate care îşi schimbă culoarea părului în funcţie de
anotimp, că iarna este de o culoare albă ireproşabilă, având doar un smoc de păr negru
în vârful cozii. Atât este de pedantă, de atentă. Este vânată sau era vânată pentru blana
ei. Şi vânătorii experimentaţi care nu voiau să-i strice blana împuşcând-o, ştiau că
această vietate decât să se bage în noroi, mai bine se lasă să fie prinsă de vie. Şi atunci,
făceau ei ce făceau şi o înconjurau în aşa fel înspre o băltoacă şi nevrând şi neputând să
fugă, se ghemuia acolo, apoi era prinsă şi executată.
De cealaltă parte, Biblia vorbeşte despre o vietate aproape de casă, care şi dacă este
spălată, se întoarce înapoi în noroi pentru că acolo este mediul în care el se simte bine.
A cădea deodată în păcat este un aspect rău, poate să fie în neveghere, dar a trăi în păcat
este dezastruos. Dumnezeu să aibă milă de noi!
Câteva lucruri cu privire la starea aceasta de obişnuinţă în vale și mă voi rezuma la
două.
„Să ştii că sămânţa ta” i-a spus Dumnezeu lui Avram „va fi roabă în Egipt timp de
400 de ani.” Câteva generaţii, robi ai Egiptului. Sub ameninţarea exterminării, legi de
exterminare prin uciderea copiilor de parte bărbătească. Dumnezeu îi scoate de acolo
cu mână puternică, cu braţ puternic. Slăvit să fie Domnul care ne vede în vale, cum ne
vede şi pe munte. I-a văzut pe israeliţi pe mirişte adunând paie şi i-a văzut în gropile de
lut. I-a văzut căzând sub gârbaciul logofeţilor, trebuiau să facă acelaşi număr de
cărămizi şi nu li se mai dădeau paie. A văzut cum se încerca exterminarea acestui popor,
a auzit glasul lor şi i-a izbăvit de acolo în chip minunat, căci Dumnezeul nostru este şi
Dumnezeul muntelui şi al câmpiei, şi Dumnezeul piscurilor şi Dumnezeul văilor căci,

8
El a coborât în cea mai joasă vale în care a putut să ajungă omenirea în starea ei de
decădere şi de păcat. Acolo a coborât Dumnezeu prin Hristos.
Problema este că după ce avem şansa izbăvirii, să ne mai placă să ne mai întoarcem
iar în noroi. După ce prin har avem şansa iertării şi a mântuirii, să nu ne întoarcem
iarăşi ca acea vietate la băltoaca de noroi. Să fii în vale şi prea ne-am învăţat să rămânem
în vale – 430 de ani.
Poporul este izbăvit, mănâncă hrana îngerilor şi are călăuzire, izbăvire prin Marea
Roşie. Dar la un moment dat zice: ne aducem aminte de vremea când lângă noi erau
oale cu carne, ne aducem aminte de peştii pe care îi aveam acolo, ne aducem aminte de
ceapă, de praz, de usturoi, de trufandalele acelea. Dar de bici, de gârbaci, de bătăile cu
bâta, de pruncul care era luat de lângă mamă şi ucis, nu vă aduceţi aminte? Nu vă
aduceţi aminte? Învăţaţi să trăiască în vale şi când sunt izbăviţi de acolo se gândesc: pe
vremea aceea ce bine o duceam că aveam carne din belşug şi aici doar mana asta
proastă.
În Jud.4.1-3 Cuvântul lui Dumnezeu spune astfel: „Copiii lui Israel iarăşi au făcut
ce nu plăcea Domnului, după moartea lui Ehud. Şi Domnul i-a vândut în mâinile lui
Iabin, împăratul Canaanului, care domnea la Haţor. Căpetenia oştirii lui era Sisera,
şi locuia la Haroşet-Goim. Copiii lui Israel au strigat către Domnul, căci Iabin avea
nouă sute de care de fier şi, de douăzeci de ani apăsa cu putere pe copiii lui Israel.” De
20 de ani să fii oprimat, să fii apăsat, terorizat. De 20 de ani să priveşti la defilarea forţei
lui Iabin, să îţi zdrăngăne timp de 20 de ani carele de fier ale lui Iabin şi Sisera să te
sfideze. Iar Debora porunceşte: „Ea a trimis să cheme pe Barac, fiul lui Abinoam, din
Chedeş-Neftali, şi i-a zis: „Iată porunca pe care a dat-o Domnul Dumnezeul lui Israel:
„Du-te, îndreaptă-te spre muntele Taborului şi ia cu tine zece mii de oameni din copiii
lui Neftali şi din copiii lui Zabulon; voi trage spre tine, la pârâul Chison, pe Sisera,
căpetenia oştirii lui Iabin, împreună cu carele şi oştile lui, şi-l voi da în mâinile tale.
Barac i-a zis: „Dacă vii tu cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vii cu mine, nu mă voi
duce” (Judecatori 4.6-8).

9
 De 20 de ani plăteşti tributul, de 20 de ani eşti umilit, nu te poţi mişca în voie, eşti
terorizat cu toată această paradă. Şi acum zici că nu te duci, când Dumnezeu spune că
ţi le dă pe toate în mâinile tale.
Până la urmă, Debora s-a dus, căci era o femeie cu minte. Dumnezeu i-a dat în
mâinile lui Israel pe toţi oştenii lui Sisera, iar Sisera îşi pierde viaţa.
Cuvântul lui Dumnezeu zice în Judecatori 5.15 (este cântarea Deborei): „Mai marii
lui Isahar au fost cu Debora, şi Isahar a venit după Barac, a fost trimis pe urma lui în
vale. La pâraiele lui Ruben au fost mari hotărâri!” De pe munte a coborât la vale. Valea
nu înseamnă doar oprimare, mai are şi însemnătatea de a avea victorii. Valea Sitin era
cu capcane, fântânile de smoală în care a căzut împăratul Sodomei, dar tot acolo Avram
şi aliaţii lui au avut biruinţă. Dumnezeu este Dumnezeu şi al muntelui şi al văii. La
pâraiele lui Ruben au fost mari hotărâri. „Pentru ce ai rămas în mijlocul staulelor, să
asculţi behăitul turmelor?”. La pâraiele lui Ruben mari au fost sfaturile.
Dar tu unde eşti? Eu sunt la avere, la gospodărie, ascult behăitul oilor şi al mieilor.
Alţii ascultă zăngănitul armelor şi sunt sub oţel şi sub foc şi el este lângă staul, la stână
şi ascultă behăitul mieilor şi al oilor.
Galaadul de dincolo de Iordan, nu şi-a părăsit locuinţa. Pentru ce a stat Dan pe
corăbii? Aşer a stat pe malul mării şi s-a odihnit în limanurile lui, pe când Zabulon este
un popor care înfruntă moartea, Neftali la fel, pe înălţimile din câmpie. Împăraţii au
venit şi s-au luptat, până şi împăraţii canaaniţi au venit la Tanac, la apele Meghido şi n-
au luat pradă. Din ceruri se luptau, de pe cărările lor se luptau stelele împotriva lui
Sisera. Iaela devine o eroină, împlântând un ţăruş în tâmpla lui Sisera. Şi Ruben stă la
oi, la avere şi Galaadul nu-şi părăseşte locuinţa pentru că îi place confortul, iar Dan stă
pe corăbii – comerţ, afaceri...
De ce să mă amestec, de ce să mă afişez, de ce să risc? Îmi pierd confortul. Vrea să-
şi păstreze relaţiile şi cu unii şi cu alţii. De ce nu eşti acolo unde unii înfruntă moartea,
unde se iau la piept cu moartea? Pentru că eu sunt cu comerţul. Şi tu Aşer? Eu sunt la
plajă. Aşer a stat pe malul mării şi s-a odihnit – distracţie, comoditate, indiferenţă.

10
 În timp ce reia Zabulon, Neftali înfruntă moartea. Până şi împăraţii străini sunt
captivaţi de ceea ce se petrece acolo, şi fără să le trebuiască plată pentru luptă şi să ia
parte din pradă, ei, împăraţi ai Canaanului se duc şi luptă acolo, că este un aspect şi o
implicaţie cosmică – stelele. Dumnezeu luptă împotriva lui Sisera.
Iael, nevasta lui Heber, chenitul, devine o eroină. Ceilalţi stau în confortul lor, la
turmele lor, la averile lor, la distracţiile lor, la plaja lor.
Eu nu ştiu care-i înălţimea ta, dar pe înălţimea aceea aş vrea să-ţi deschidă ochii
Dumnezeu spre Împărăţie. Nu te uita dacă piscul acela e sec, n-ai pic de apă şi bate
vântul şi urlă furtuna. Îndreaptă-ţi privirile spre răsplătire. Eu nu ştiu care este valea
ta, dar în valea în care ai ajuns, croieşte cărări drepte.
La ceasul acesta, la răscrucea aceasta priveşte-ţi urma paşilor în vale şi vezi ce ai
făcut. Poate valea ta e un faliment, e un divorţ care bate la uşă, poate e o pagubă de
nerecuperat. Poate valea ta e valea lui Iov, poate e valea plângerii, poate e valea umbrei
morţii. Mi-a spus Dumnezeu în duhul meu să-ţi spun în seara aceasta: Ridică-te!.
David zice în Ps. 23.4-6: „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu
mă tem de niciun rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângâie. Tu îmi
întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu
este plin de dă peste el. Da, fericirea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii
mele, şi voi locui în Casa Domnului până la sfârşitul zilelor mele.” Şi după aceea
completează psalmistul zicând în Ps. 7324b: „Apoi mă vei primi în slavă”.
Dacă eşti în valea plângerii, Cuvântul lui Dumnezeu are şi pentru această stare o
făgăduinţă: „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. –
(Oprire) Ferice de cei ce-şi pun tăria în Tine, în a căror inimă locuieşte încrederea.
Când străbat aceştia valea plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare, şi ploaia
timpurie o acoperă cu binecuvântări. Ei merg din putere în putere şi se înfăţişează
înaintea lui Dumnezeu în Sion” (Ps. 84.4-5). Adică, din valea plângerii, la înălţimea
prezenţei lui Dumnezeu.

Mesaj la al XI-lea Congres Electiv al Cultului Creștin Penticostal

11