Revolutia Din Dec 1989 SUPORT CURS UNIVERSITAR OSCA PDF

Alexandru Oşca
REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

Suport de Curs Universitar
INSTITUTUL REVOLUTIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989
Alexandru Oşca
REVOLUŢIA ROMÂNĂ
DIN DECEMBRIE 1989
Suport de Curs Universitar
Editura IRRD
Bucureşti, 2012
Redactor: Alexandru Grigoriu
Tehnoredactare computerizată: Elena Pătruoi
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

OSCA, ALEXANDRU
Revoluţia Română din Decembrie 1989 : suport
pentru curs universitar / Alexandru Osca. - Bucureşti :
Editura Institutului Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
2012
Bibliogr.
ISBN 978-973-85888-2-0
94(498)''1989.12''(075.8)
ISBN 978-973-85888-2-0
REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989 – Suport de Curs Universitar
Cuprins
Cursul I
REVOLUŢIA ROMANA – PARTE A SCHIMBĂRILOR
RADICALE DIN ȚĂRILE EUROPEI CENTRALE ȘI DE
SUD-EST ................................................................................. 9
1.1. Consideraţii generale, percepţii occidentale................. 9
1.2. Specificul proceselor revoluţionare din fostele ţări
socialiste europene. Studiu comparativ ...................... 13
1.3. Procesele revoluţionare din Polonia şi Ungaria ......... 18
1.4. Schimbările radicale din Bulgaria, R.D. Germană
şi Cehoslovacia .......................................................... 28
1.5. Schimbări radicale în Iugoslavia şi Albania ............... 44
Cursul II
PREMISELE REVOLUŢIEI ROMÂNE ............................... 58
2.1. Instituirea regimului de dictatură comunistă .............. 58
2.2. Concepţia comunistă de dezvoltare socio-economică
a României. Limite şi consecinţe .............................. 66
2.3. Degradarea condiţiei umane în socialism................... 86
Cursul III
DECLANŞAREA, DESFĂŞURAREA ŞI VICTORIA
REVOLUŢIEI ...................................................................... 109
Curs IV
REVOLUŢIA DE LA TIMIŞOARA ................................... 113
4.1. Declanşarea protestului antidictatorial ..................... 113
4.2. Desfăşurarea revoltei şi victoria Revoluţiei la
Timişoara ................................................................. 119
Cursul V
DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI
LA BUCUREŞTI ................................................................. 136
5
Alexandru Oșca
Cursul VI
INSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA NOILOR
STRUCTURI DE PUTERE ................................................. 152
Cursul VII
DIVERSIUNEA – MODALITATE DE RIPOSTĂ A
FOSTELOR STRUCTURI COMUNISTE ÎMPOTRIVA
NOILOR AUTORITĂŢI ..................................................... 172
Cursul VIII
ECOUL REVOLUŢIEI ROMÂNE ÎN STRĂINĂTATE ... 178
IX. BIBLIOGRAFIE............................................................ 196
6
Revoluția Română din Decembrie 1989

reprezintă un suport pentru cursurile universitare care au ca
obiect cunoaşterea şi înţelegerea evenimentelor şi proceselor
din ţările blocului comunist european, fenomenului război
rece, construcţiei Europei comunitare, îndeosebi în ceea ce
priveşte impactul schimbărilor radicale din sistemul social est-
european, după abandonarea comunismului.
Notiţele acestui suport de curs le-am folosit pentru pre-
gătirea temelor la cursurile şi seminariile ţinute pentru specia-
lizările istorie, respectiv, relaţii internaţionale şi studii euro-
pene, din cadrul Departamentului de Istorie şi Relaţii Interna-
ţionale al Universităţii din Craiova. Universitatea Hyperion,
din Bucureşti, mi-a oferit posibilitatea să susţin un curs pentru
anul II, master, care se sprijină şi mai mult pe acest suport,
intitulat Prăbușirea sistemului comunist; impactul asupra
continentului european.
Ideea acestui suport de curs a fost lansată de către
domnul Claudiu Iordache, Directorul General al Institutului
Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Argumentele folo-
site în susţinerea acestui demers sunt foarte pertinente: studen-
ţii de astăzi cunosc din sursă indirectă evenimentele şi faptele
din 1989-1990, percepţia asupra lor este fragmentară, influen-
ţată de lecturi spectaculoase şi subiective. Ca profesori de
istorie sau profesionişti în diferite domenii ale ştiinţelor sociale
ei resimt nevoia unui studiu sistematizat al perioadei, care să le
asigure informaţii verificate şi competenţe în interpretarea lor.
Interesul studenţilor pentru istoria recentă m-a încu-
rajat să propun Departamentul ştiinţelor sociale şi geografie
din Universitatea Hyperion cursul pentru master, cu denumi-
rea de mai sus, unde am posibilitatea să asigur dezbaterea şi
completarea temelor propuse. După recomandări şi sugestii,
Programa analitică şi Fişa disciplinei au fost avizate de
Departament şi aprobate de decan (un semestru, 28 ore
curs, 28 de ore seminar).
7
Alexandru Oșca
Consiliul ştiinţific al IRRD a aprobat schiţa temelor cur-

sului şi bibliografia, ca suport pentru un curs universitar com-
plet, care să poată fi utilizat în universităţi, la specializările
adecvate.
Conf. univ. dr. Alexandru Oşca
8
Cursul I
REVOLUŢIA ROMÂNĂ – PARTE A

SCHIMBĂRILOR RADICALE DIN ȚĂRILE
EUROPEI CENTRALE ȘI DE SUD-EST
1.1. Consideraţii generale, percepţii occidentale
În ultimele două decenii ale secolului XX au avut loc

schimbări semnificative în domeniile social, economic, politic,
juridic, instituţional la nivelul continentului european şi nu
numai.
Cât au fost de profunde, care le-au fost premisele, cau-
zele, conţinutul, direcţia şi sensul, cum evaluăm consecinţele
pe termen scurt, mediu şi lung, iată întrebări la care au răspuns
specialişti din numeroase discipline: politologi, analişti eco-
nomici, sociologi, teoreticieni în drept comunitar, experţi în
domenii interdisciplinare, istorici, etc.
S-a scris mult despre schimbările fundamentale, radicale
din fostele ţări socialiste europene la cumpăna dintre penulti-
mul şi ultimul deceniu ale secolului trecut. Sistemul social şi
regimul politic din aceste state, care supravieţuiseră aproape o
jumătate de secol, s-au prăbuşit şi, în locul lor, s-a trecut la
sisteme democratice, bazate pe competiţie politică liberă, pe
economie de piaţă şi pe respectarea valorilor, condiţiei şi
drepturilor omului. S-a prăbuşit un sistem şi odată cu el, au
dispărut instituţii care păreau încremenite în timp. S-au schim-
bat mentalităţi (indiferent cât de revoltaţi ne arătam faţă de
ritmul lor), structuri şi relaţii economice conexate prin mii de
„fire” care le dădeau impresia că sunt veşnice s-au dărâmat ca
un castel de nisip, relaţiile interumane s-au debarasat de haina
constrângerilor de tot felul, familia a devenit din nou liberă să-
şi facă propriile proiecte. De la un capăt la celălalt, centrul şi
estul european înregistra întâmplări şi fapte de o profunzime
extraordinară, într-o dinamică accelerată încât specialiştii abia
9
Alexandru Oșca
reuşeau să le descifreze sensul şi să le interpreteze. O lume s-a

trezit la viaţă! Pentru această lume totul era nou, schimbat. Era
un început, o provocare. Nimic, nici viaţa de zi cu zi a fiecă-
ruia, a familiei, a comunităţilor urbane sau rurale, a comunită-
ţilor profesionale, nu va mai semăna cu cea de dinainte. Con-
ceptul de stat providenţial îţi epuizase resursa de credibilitate.
Croită după concepţii precare, fundamentată pe proprie-
tatea comună asupra bunurilor materiale, apelând la instru-
mentul planificării rigide, centralizate, economia centrului şi
estului european s-a prăbuşit şi, în doar câţiva ani, a devenit
„un morman de fiare vechi”; piețele naţionale şi piaţa
C.A.E.R. nu mai funcţionau, criza era omniprezentă, inflaţia
ajunsese la trei cifre, acumulările familiale, atâtea câte erau, se
risipeau odată cu inflaţia galopantă.
Aproape cvasitotalitatea abordărilor legate de schimbă-
rile de regim şi de sistem politic în anul 1989 sunt legate de
gestul, decizia şi atitudinea noului lider de la Kremlin, Mihai
Gorbaciov, instalat în funcţia de secretar general al P.C.U.S.,
în 1985, după moartea lui Konstantin Cernenko.
Este de necontestat că fără glasnosti şi perestroika orice
încercare de emancipare de sub tutela Moscovei a ţărilor soci-
aliste est-europene era de neconceput. Eduard Shevarnadze,
fostul ministru sovietic de externe, spunea că noua gândire
(novoe mîşlenie) stabilea clar „imposibilitatea de a acţiona în
noile condiţii cu vechile metode, noi nu putem să sacrificăm
propriile concepţii despre dreptul popoarelor la liberă opţiune,
la neamestec, la casa comună europeană” El continua, încer-
când să facă înţeles acest concept, afirmând că prin însăşi
evoluţia evenimentelor ideea casei general-europene a intrat în
domeniul politicii practice”1
Despre iminentul colaps al regimurilor socialist-totalitare
s-a discutat la Malta (2-3 decembrie 1989), la întâlnirea dintre
George Bush şi Mihail Gorbaciov. Bush îl considera, atunci,
pe Gorbaciov un adevărat catalizator al schimbărilor din Eu-
ropa de est pe care le aprecia ca fiind „constructive” „Trebuie
1
Acest capitol din curs este preluat, în sinteză, din: Alexandru Oşca,
Dincolo de Rubicon..., Ed. Sitech, 2011 şi din: Alexandru Oşca (coord.),
1989 – an decisiv în istoria Europei, Ed. Mega, 2008. Sursa citatelor se
regăsește în lucrările respective, indicate şi în Lista bibliografică.
10
să spun – ar fi declarat Bush – că am fost uimiţi de rapiditatea

transformărilor”.
La aceeaşi reuniune, Gorbaciov pleda în faţa preşedin-
telui american pentru conceptul de Casă comună a Europei,
astfel încât procesele din Est să se desfăşoare concomitent şi
convergent cu cele din Vest (nu rezultă cum le vedea pe ulti-
mele) şi să nu genereze o nouă divizare în Europa. Liderul de
la Kremlin n-a supravieţuit politic acestui proiect al său. Ob-
servăm doar că, în timp ce fosta Uniune Sovietică s-a trans-
format într-o precară şi de formă Comunitate a statelor inde-
pendente, în cealaltă parte a Europei, dimpotrivă, fosta Comu-
nitate Economică Europeană, s-a transformat în Uniunea eu-
ropeană.
Sunt foarte mulţi istorici care apreciază rolul preşedin-
telui Gorbaciov în prăbuşirea regimurilor socialist-totalitare
din ţările estului european. „Gorbaciov – scrie A. Jurcin –, de-
prins repede cu tehnicile marketingului politic, a fost creditat
în Occident cel mai adesea pentru aceste tulburări. Rămâne
fără răspuns întrebarea ce anume motive l-au determinat pe
numărul unu sovietic să accepte, ba chiar să impulsioneze va-
lul reformator: Gorbaciov neputincios să-l ţină sub control,
Gorbaciov adept secret al democraţiei şi veritabil «ou de
şarpe», Gorbaciov leninist, reluând legătura cu teza «răgazu-
lui»?” Şevarnadze explică până unde ar fi dorit, Gorbaciov să
meargă cu aceste „libertăţi” pentru „confraţii” săi: „Asemenea
evenimente apar pentru că le vrea poporul. Dar aceste state nu
încetează a fi pentru noi socialiste, aliate şi prietene”. Practic,
aşa cum apreciază şi Jurcin, Gorbaciov nu avea un proiect clar
pentru Estul european, în afară de a promova acolo reformele
din Rusia şi de a schimba echipele de conducere. Alain
Besançon aprecia şi el că „Gorbaciov era gata să acorde multe
lucruri Europei de est, pentru a se deda unui «entrism» politic
şi economic generalizat în Europa de Vest”.
Dinspre Vest, percepţia despre rolul Moscovei într-un
areal consacrat şi recunoscut ca aparținându-i exclusiv, se
păstra aproape neschimbată.
Opinia publică, oameni de ştiinţă şi mulţi oficiali occi-
dentali erau convinşi că, în zeci de ani de „convieţuire”, între
Moscova şi capitalele ţărilor „frăţeşti” se statorniciseră relaţii
interinstituţionale şi personale puternice, încât era foarte sim-
11
Alexandru Oșca
plu şi uşor ca o decizie, o opţiune a liderului de la Kremlin să

fie „aplicată” peste tot, conform practicilor vechi. Încercările
liderilor comunişti naţionali de a se emancipa de sub hegemo-
nia URSS, constatate peste tot în perioada 1948-1965 ai seco-
lului trecut, au fost rapid şi brutal (chiar sângeros) înăbuşite,
iar conducerile comuniste „veleitare” au fost înlocuite cu per-
soane docile, de încredere. Ulterior, până în 1989, Moscova a
reuşit să ţină sub control regimurile din ţările frăţeşti, utilizând
doctrina Brejnev, concentrându-se pe politicile de resurse
umane, dublând controlul „la vedere” printr-o activă şi profe-
sionistă reţea a serviciilor secrete.
Faţă de acest „tablou general”, existau, câteva particula-
rităţi în funcţia de evenimentele din fiecare „stat satelit” şi de
perioadă istorică. Jean-Marie Le Breton, este printre puţinii
occidentali care au reuşit să aprofundeze conţinutul şi semnifi-
caţia unor procese în derulare dincolo de Cortina de Fier. El
foloseşte, pentru România, noţiunea de „instaurare a unei linii
românești independente” care s-ar fi produs încă în ultimii ai
lui Gheorghiu-Dej.
Într-o sinteză remarcabilă R.J. Crampton constată: „…
spre sfârşitul verii şi începutul toamnei anului 1989, reforma şi
revoluţia s-au abătut asupra regimurilor comuniste din Europa
Răsăriteană cu o asemenea forţă încât... întregul sistem fusese
măturat de pe faţa pământului”. Prin urmare valorosul istoric
reţine doi termeni, enumeraţi în succesiune: reformă şi revolu-
ţie, pentru a defini căile prin care sistemul respectiv a dispărut.
Faptul este cât se poate de adevărat şi existenţa sau absenţa
unuia dintre cei doi termeni ai procesului în una sau alta din
ţările estului european dau măsura şi fac diferenţa în privinţa
caracterului pașnic sau violent al acestei prăbuşiri. În Ungaria,
de exemplu, autorul reţine capacitatea partidului comunist de a
declanşa, promova şi controla o Reformă la capătul căreia ţara
a trecut, aproape pe nesimţite, de la dictatură la democraţie.
Rip Zoltan constată şi el: „Poporul ungar era mândru să lase în
urmă dictatura şi să ajungă la democraţie fără să se fi dat nici
măcar o palmă”. Crampton reţine că „În Polonia, mişcarea a
fost promovată de forţe din afara sistemului, în timp ce în Un-
garia, chiar dacă protestele populare nu erau nici pe departe
absente, partidul însuşi a fost acela care a instituit cele mai
multe dintre schimbările radicale”.
12
1.2. Specificul proceselor revoluţionare din fostele

ţări socialiste europene. Studiu comparativ
Cei mai mulţi istorici apreciază că acolo unde reformele

au fost posibile şi s-au iniţiat de către forţe reformatoare din
partidul de guvernământ (chiar comunist), revoluţia - ca
schimbare radicală de sistem şi trecere de la totalitarismul so-
cialist(comunist) la democraţie – s-a făcut pe cale paşnică,
neviolentă, în orice caz, fără pierderi umane.
Acolo unde revoluţia s-a declanşat în absenţa reformelor
- impunându-le prin forţa ei unui regim care le refuza – actul
în sine s-a produs inevitabil prin violenţă şi confruntare sânge-
roasă, soldată cu multe victime. Este, fără îndoială, cazul Ro-
mâniei. „În Europa Răsăriteană – spune, Crampton – puterea
comunistă nu a fost distrusă, ea a abdicat. Şi, cu excepţia Ro-
mâniei şi a Iugoslaviei, aceasta s-a făcut printr-un proces în
mare parte paşnic, chiar şi numele dat transformării arată mân-
dria provocată de natura sa neagresivă: bulgarii vorbesc despre
revoluţia blândă, cehii şi slovaci despre revoluţia de catifea,
iar datorită rolului jucat de muzica naţională, estonienii au avut
revoluţia cântată”. Timothy Garton Ash apreciază că prin spe-
cificul proceselor din Ungaria şi Polonia, desfăşurate relativ
calm şi treptat, reforma spre democraţie seamănă mai mult cu
o reformă decât cu o revoluţie şi consacră termenul: refoluţie.
Preluarea puterii la Bucureşti de către Consiliul Frontu-
lui Salvării Naţionale, în absenţa unor reforme structurale an-
terioare, a însemnat un risc imens şi o responsabilitate pe mă-
sură pentru liderii acestei formaţiuni.
Încă nu se ştie dacă a existat o schemă gândită/concepută
într-un centru despre cum ar trebui să se desfăşoare întregul
proces de trecere de la socialismul – totalitar la democraţie. Se
constată însă, că peste tot, - de bună voie sau forțându-i mâna -
„primul eşalon a cedat puterea celui de-al doilea eşalon al no-
menclaturii comuniste. Jivkov a fost înlocuit într-o şedinţă
plenară de partid de Mladenov, care, l-a rândul său, a predat
puterea unui disident, Jelio Jelev. Acest proces, s-a consumat
pe parcursul unui întreg an. La fel s-au petrecut lucrurile în
celelalte partide comuniste. În 1989 societăţile est europene s-
au eliberat, mai întâi de „dinozaurii” socialişti: Husak, Honec-
13
Alexandru Oșca
ker, Jivkov, acceptându-i, în primă fază pe urmaşii lor mai

tineri. Concomitent, societatea s-a structurat pe valorile şi
practicile democrației, au apărut ideologii şi partide diferite, au
apărut grupări ale societăţii civile, asociaţii şi organizaţii civile
neguvernamentale. Reformate, conducerile politice din ţările
Europei Răsăritene au încercat formule diverse, propunând
electoratului soluţii pentru o concepţie pluralistă de conducere
a statului. În cadrul acestora, fostul partid comunist (reformat)
– indiferent de noua denumire – trebuia să deţină cea mai mare
parte din pârghiile puterii.
Târziu (nu atât ca timp, dar ai ales ca proces) s-au năs-
cut şi s-au consolidat formaţiuni politice credibile şi capabile
să asigure singure, fără riscuri, un management politic la nivel
naţional.
Pluralismul, în concepţia liderilor de eşalon doi ai foste-
lor partide de guvernământ, însemna, mai degrabă pluralism de
idei, care să se manifeste într-un conglomerat (care să cuprindă
şi formaţiunile politice nou constituite) în care poziţia domi-
nantă să fie deţinută tot de comunişti.
Însă odată create, partidele şi-au căutat drumuri proprii
şi au declanşat lupta pentru obţinerea puterii. Sloganul opozi-
ţiei pentru a determina partidul comunist să plece de la putere
se fundamenta pe ideea că, responsabilitatea pentru dezastrul
prin care treceau ţările respective, revenea partidelor comu-
niste în ansamblul lor, nu doar liderilor din eşalonul întâi (care
oricum nu mai contau – mulţi erau condamnaţi) ci şi celor din
eşalonul doi.
În România situaţia a fost diferită. Revoluţia a venit
înaintea reformelor, în absenţa lor. Liderii Revoluţiei – dacă ne
referim la personalităţile care şi-au asumat răspunderea în pri-
mul Consiliu al Frontului Salvării Naţionale care a preluat pu-
terea la nivel naţional sau în cea mai mare parte a consiliilor
locale ale F.S.N. – nu proveneau neapărat sau preponderent
din oamenii eşalonului doi aflaţi în funcţie în decembrie 1989.
Multe dintre personalităţile noilor structuri ale statului nici nu
fuseseră membrii ai partidului comunist. În vidul creat în orele
următoare părăsirii puterii prin fugă de către dictatorul Nicolae
Ceauşescu, în cabinetele fostului Comitet Central s-au făcut
câteva „guverne” care nu au rezistat mai mult de câteva mi-
nute. Unele dintre ele au cuprins lideri din planul secund al
14
fostelor structuri de partid, dar credibilitatea lor s-a dovedit

nulă. Cel mai mult s-a vorbit de guvernul Ilie Verdeţ care n-a
putut să-şi asume nici o decizie, nici un document. Practic,
înlocuirile succesive de conduceri politice, care în celelalte ţări
s-au derulat pe parcursul câtorva luni, în România s-au petre-
cut în câteva ore, până când Ion Iliescu a fost acceptat atât de
cei câţiva dizidenţi (îndepărtaţi de mult din structurile parti-
dului – Brucan, Bârlădeanu, Marţian, Corneliu Mănescu etc.)
cât şi de către opozanţi din afara partidului, cunoscuţi de pu-
blic mai mult de la posturile de radio străine (Ana Blandiana,
Doina Cornea, Dumitru Mazilu, Mircea Dinescu etc.).
Preşedintele Consiliului, Ion Iliescu, era chiar el, de câţiva
ani buni, departe de cercurile de la vârful puterii din Partidul
Comunist, deşi cândva, cu mai bine de 17 ani în urmă, ajunsese
în nomenclatură, ca lider al tineretului comunist şi, pentru
câteva luni, secretar al Comitetului Central. Intrat în conflict cu
alţi activişti, Ceauşescu a procedat conform unei cutume
asumate în astfel de situaţii şi l-a îndepărtat din aparatul central.
Probabil practica trimiterii la „munca de jos” pentru a-şi asuma
spăşit erorile, nu funcţionase şi, după câteva verificări în funcţii
publice la Iaşi şi Timişoara, i s-a oferit lui Ion Iliescu postul de
şef la o editură tehnică, unde putea fi uşor controlat şi
supravegheat. Acolo l-a găsit ziua de 22 decembrie 1989.
Ion Iliescu
15
Alexandru Oșca
În primele zile după victoria Revoluţiei, prin Comuni-

catul către ţară al C.F.S.N. (22 decembrie) şi prin Proclamaţia
Frontului Democratic Român publicată la Timişoara cu o zi
înainte, s-a menţionat clar abandonarea sistemului de dictatură
şi trecerea la democraţie, conceptul de pluralism fiind subîn-
ţeles. În nici unul din aceste prime documente fundamentale
ale Revoluţiei, termenul ca atare nu este înscris explicit.
Un timp, noua putere de la Bucureşti a dat acestui con-
cept înţelesul general valabil în estul Europei, însemnând ad-
miterea la exerciţiul Puterii, alături de partidului majoritar
(F.S.N.), a celorlalte formaţiuni politice care se înfiinţau. Con-
sensul – ca şi concept – era mereu invocat atunci când, cu infi-
nită răbdare şi înţelepciune, se ajungea la inventarierea tuturor
părerilor şi concepţiilor diferite, pentru ca, în final, să se
ajungă la soluţii general acceptate dar în măsura în care erau
însuşite de FSN. Mai mult decât în alte ţări est europene, în
România, alături de partide sau formaţiuni politice nou înfiin-
ţate, s-au reactivat fostele partide cu un trecut istoric, cu o
practică politică şi o ideologie bine conturate: Partidul Naţio-
nal Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal, Partidul Social Demo-
crat. Foarte curând aceste partide, cu seniorii lor căliţi în lup-
tele politice din anii 40 ai secolului trecut, îndurând chinul din
închisorile comuniste pentru ideile lor, au înţeles că trebuie să
se organizeze temeinic pentru impunerea conceptelor consa-
crate într-o democraţie reală şi să respingă jumătăţile de mă-
sură. Conştienţi că pentru moment forţa lor electorală nu era
suficientă, ei au declinat invitaţia de a face parte din Consiliul
Frontului Salvării Naţionale, au anunţat că doresc să se con-
stituie în Opoziţie la Puterea în fiinţă (identificată în Frontul
Salvării Naţionale), că nu admit soluţia consensului dar nu
resping dialogul, termen care defineşte mai clar raporturile
dintre Putere şi Opoziţie. Odată conturate cele două „tabere”,
bătălia politică putea şi trebuia să înceapă pentru că în luna
mai 1990 erau stabilite alegerile parlamentare şi prezidenţiale.
Constituirea C.P.U.N., în locul Consiliului Frontului
Salvării Naţionale semnifică exact această mutaţie în concepţia
despre înţelesul termenului de democraţie care urma să fie edi-
ficată în noua Românie. Ion Iliescu a înţeles destul de repede
beneficiile dar şi inconvenientele bătăliei politice într-un cadru
democratic clasic. El şi Frontul Salvării Naţionale (ca partid
16
politic) nu aveau alte şanse să se menţină la putere decât să

ajungă cât mai repede la electorat.
Opoziţia, la rândul ei, nu dispunea, încă, de suficientă
credibilitate, dar nu putea abandona o confruntare politică
pentru câştigarea electoratului, după o aşteptare de o jumătate
de secol. Grupate într-o alianţă sui-generis, cele trei partide
istorice s-au înconjurat şi au reuşit să atragă de partea lor gru-
puri diverse ale societăţii civile, speculând greşelile guvernării
şi punând în sarcina lor stereotipii comuniste.
Sergiu Cunescu Corneliu Coposu
Ion Raţiu Radu Câmpeanu
În felul acesta, capitalul de credibilitate al FSN, imposi-

bil de neglijat, a putut fi diminuat până la alegeri într-o oare-
care măsură (destul de mică), concomitent cu atragerea de
partea Opoziţiei a unui procent din electorat cât de cât semni-
17
Alexandru Oșca
ficativ. La alegerile din mai 1990 tabloul politic, înfăţişat de

această dată prin voinţa electoratului, a demonstrat comunităţii
internaţionale că în România drumul către democraţie era
asumat de către întreaga societate.
1.3. Procesele revoluţionare din Polonia şi Ungaria2
a) Polonia
Prăbuşirea regimului comunist în Polonia este asociată,

ca percepţie, cu victoria mişcării sindicale „Solidaritatea” care
s-a afirmat în paralel cu sindicatele oficiale procomuniste şi în
opoziţie cu partidul de guvernământ, cu activizarea societăţii
civile, sub protecţia şi imboldul bisericii catolice. Sindicatul
„Solidaritatea” s-a afirmat tot mai mult ca o mişcare politică,
grupând în jurul său mase importante de muncitori şi, mai ales,
elita intelectuală sprijinită de cercuri influente ale bisericii ca-
tolice. După eşecul lichidării prin forţă a mişcării respective, s-a
ajuns la negocieri îndelungate între comunişti şi „Solidarita-
tea”. Un scrutin electoral, acceptat de autorităţi în speranţa că-l
vor câştiga, s-a dovedit devastator pentru comunişti. Ca ur-
mare, în august 1989, s-a impus numirea unui prim-ministru
necomunist, Tadeusz Mazowieski, primul în seria noilor lideri
din spaţiul excomunist. Puterea era, deocamdată, împărţită
între comunişti (cărora li se lăsau câteva pârghii pentru a nu-i
alarma pe sovietici) şi „Solidaritatea”, care avea sprijinul
complet al populaţiei.
Cum s-a ajuns la conturarea acestui tablou de neimaginat
în urmă cu un an?
Schimbările politice au început încă din 1988 şi apoi s-
au accelerate pe fondul unei acute crize sociale, morale, eco-
nomice în societatea poloneză: prăbuşire economică, mai ales
din cauza factorilor externi (Polonia avea datorii financiare
uriaşe) presiunea occidentală crescândă s-au coroborat cu ne-
mulţumirile populaţiei care suportau cu greu scăderea nivelu-
lui de trai. Pe acest fond, generalul W. Jaruzelski – omul forte
2
La alcătuirea sintezelor despre evenimentele din fostele ţări socialiste s-au
folosit materialele publicate în Revista Clio 1989 de către doamna
profesoară Teodora Stănescu-Stanciu
18
de la Varşovia – cel care la începutul anilor 80 a reprimat ma-

nifestaţiile conduse de Solidaritatea, a hotărât să deschidă di-
alogul cu societatea şi a fost obligat să treacă la concesii.
Generalul W. Jaruzelski
La 18 decembrie 1988, sub conducerea lui L. Walesa, s-

a înfiinţat Comitetul Civic, organizaţie care reunea lideri ai
„Solidarităţii”, personalităţi publice, activişti ai grupurilor din
mişcarea de rezistenţă, intelectuali. Cei 119 iniţiatori îşi pro-
puneau să se implice în alegerile generale şi în identificarea
posibililor experţi necesari în deschiderea negocierilor cu gu-
vernul, anunţată de autorităţi.
După mai mulţi ani de confruntări cu lideri ai Solidarită-
ţii şi cu societatea civilă, P.M.U.P. şi-a pierdut din forţa şi
omogenitatea de altădată. Decizia privind legalizarea sindica-
tului liber Solidarnosc a fost luată de către facţiunea refor-
mistă din P.M.U.P., în ianuarie 1989. La plenara partidului din
20 decembrie 1988 această chestiune nici nu s-a pus în discu-
ţie. Acceptând existenţa Solidarnosc – un sindicat puternic
politizat - practic, se recunoștea pluralismul politic în societa-
tea poloneză şi se permitea participarea la alegerile legislative
anticipate din mai 1989 atât a partidului comuniştilor cât şi a
sindicatelor libere, măsură asumată cu ocazia întrunirii Comi-
tetului Central a P.M.U.P. din 18 ianuarie 1989.
A fost nevoie de negocieri directe între comunişti şi sin-
dicaliştii „Solidarităţii”, la care au participat echipe reprezen-
tative pentru cele două părţi. Negocierile au intrat în istorie
sub denumirea de "Masa Rotundă" – un model preluat în vari-
ante diferite şi în alte ţări din estul comunist -, în fond un dia-
19
Alexandru Oșca
log prelungit pe parcursul câtorva luni (ianuarie - martie

1989). Discuţiile concrete au început la 6 februarie 1989 şi au
avut ca rezultat semnarea unei înţelegeri politice, pe 5 aprilie
1989. Cuvântul de ordine a fost "concilierea". „Masa rotundă”
a fost „onorată” de cei mai concilianţi reprezentanţi ai celor
două părţi. „Seducţia” reciprocă (după cum observa analista T.
Rosenberg), schimbul de „amabilităţi”, absenţa încrâncenării a
permis consolidarea procesului schimbării politice nonviolente
şi, în final, transferul negociat de putere.
W. Jaruzelski confirmă3 disponibilitatea către conciliere
a comuniştilor, dar nu erau siguri că li se va răspunde cu înţe-
legere de către cealaltă parte, care era îndreptăţită să fie reti-
centă. Din acest motiv, comuniştii nu au fost reprezentaţi la cel
mai înalt nivel, în ideea ca, în caz de eşec, conducerea parti-
dului să fie complet decredibilizată. Delegaţia comunistă a fost
condusă de ministrul de interne, Czeslaw Kiszczak. La rândul
său, Lech Walesa, şeful Solidarităţii l-a desemnat pe istoricul
Br. Geremek. Gazda şi organizatoarea întâlnirii a fost biserica,
foarte influentă şi credibilă în societatea poloneză.
La 5 aprilie 1989 s-a ajuns la un compromis:
- statul a acceptat intrarea Solidarităţii în legalitate, la fel
a tuturor organizaţiilor afiliate marii mişcări sindicale, precum:
Solidaritatea rurală, Asociaţia Independentă a Studenţilor şi a
altor componente ale societăţii civile poloneze. Cadrul institu-
ţional al guvernului a fost restructurat, instituţia prezidenţială
avea puteri limitate, Senatul era liber ales, la fel(parţial) Ca-
mera inferioară (Seimul), care avea nevoie de o majoritate de
două treimi pentru a trece de veto-ul Senatului în promulgarea
legilor.
- Solidaritatea accepta ca, la alegeri, coaliţia comunistă
guvernamentală să fie favorizată: Partidului Muncitoresc Unit
Polonez (P.M.U.P.) şi aliaţilor acestuia, i se garanta 65% din
locurile Camerei inferioare. În Guvern, reprezentanţii comu-
niştilor deţineau ministerele-cheie (al Apărării şi cel al Aface-
rilor interne).
3
Pe larg, în: "Lanţurile şi refugiul", ediţie în limba franceză a memoriilor
lui Wojciech Jaruzelski, Editura Jean-Claude Lattès, 1992. Volumul se
încheie cu o convorbire între Wojciech Jaruzelski şi Adam Michnik,
ultimul una din victimele regimului Jaruzelski.
20
- opoziţiei (Solidarităţii) i se permitea să-şi publice pro-

priile ziare şi să aibă acces, încă limitat, la radioul şi televiziu-
nea, controlate de către stat.
Lech Walesa Tadeus Mazowiecki
La 18 aprilie, Solidaritatea era înregistrată efectiv ca or-

ganism politic. Alegerile parlamentare au fost planificate pen-
tru data de 4 iunie 1989. Compromisul consta în crearea -
pentru W. Jaruzelski - a postului de preşedinte (care să revină
comuniştilor), în schimbul alegerilor libere pentru Senat. În
felul acesta, puterea comunistă îşi păstra oarecum posibilitatea
de control asupra sistemului politic în ansamblul său. Un com-
promis ca cel la care se ajunsese era inedit şi important, mai
ales că el venea după 10 ani de luptă şi confruntări politice.
Regimul încă era marcat de decizia extremă de proclamare a
legii marţiale la 13 decembrie 1981, semnată chiar de Jaruzelski.
Moscova monitoriza atent evenimentele, interesată, mai
ales, de menţinerea echilibrului strategic european, adică de
menţinerea Poloniei în Tratatul de la Varşovia şi în C.A.E.R.
Presa moscovită saluta discuţiile dintre Putere şi Opoziţie, pu-
blica interviuri cu lideri ai bisericii şi ai Solidarităţii şi părea că
încurajează evoluţiile politice de la Varşovia. În Occident sa-
tisfacţia era generală, preşedintele Bush a promis un ajutor
special pentru Polonia (un plan în 8 puncte), inclusiv o reeşa-
lonare a datoriilor imense pe care Polonia, oricum, nu era în
măsură să şi le achite.
21
Alexandru Oșca
În perioada 10 mai - 4 iunie 1989 s-a desfăşurat în Polo-

nia un fenomen inedit pentru întregul spaţiu comunist: o cam-
panie electorală veritabilă pentru parlament, în care erau an-
trenate forţe de la putere şi, respectiv, din opoziţie. Comuniştii
erau convinşi că vor câştiga detaşat, în concepţia lor „Solida-
ritatea” urmând să obţină câteva mandate, pentru culoare, ceea
ce n-ar fi afectat esenţa regimului. Contrar aşteptărilor, Opozi-
ţia a ieşit victorioasă. În Senat, la primul tur de scrutin, 82 de
locuri i-au revenit Solidarităţii. În turul 2 a mai câştigat alte
mandate, aşa încât a ajuns să deţină 99 din 100 de locuri. În
Seim, „Solidaritatea” şi-a adjudecat toate cele 161 de mandate
pentru care s-au organizat alegerile (respectiv procentul de
35%, restul revenind direct puterii, în urma celor stabilite la
Masa rotundă). Toţi candidaţii comunişti care au participat la
alegeri au pierdut.
Criza vechiului sistem era, acum, evidentă. Oficiali Oc-
cidentali salutau ziua de 4 iunie, pe care o apreciau ca „piatra
de hotar” pentru istoria postbelică a Poloniei şi chiar pentru
întregul est comunist european. Oficialii statelor respective s-
au grăbit să-şi manifeste satisfacţia. Preşedintele francez, şi
apoi, în luna iulie, preşedintele american au vizitat Varşovia,
încurajându-i pe liderii comunişti pe calea democraţiei şi pe
liderii Solidarităţii să dovedească moderaţie şi prudenţă.
După anunţarea rezultatelor alegerilor, a urmat, alegerea
preşedintelui, în parlament. Temându-se de posibilitatea unui
eşec - mai ales în condiţiile în care fusese refuzat de către re-
prezentanţii Opoziţiei de a intra într-un guvern de coaliţie - W.
Jaruzelski a încercat să găsească un alt candidat pentru candi-
datura la Preşedinţie (ministrul de interne, negociatorul puterii
la Masa Rotundă, Cz. Kiszczak), dar, până la urmă, şi-a pre-
zentat candidatura la 19 iulie 1989, şi a fost ales cu numai un
vot în plus, cu sprijinul substanţial al Solidarităţii.
Formarea guvernului nu mai era posibilă fără a accepta
rolul preponderent al Solidarităţii. În luna august 1989, a fost
trecut un nou prag, când generalul W. Jaruzelski, după câteva
încercări de menţinere a tuturor pârghiilor puterii, l-a desemnat
pe Tadeusz Mazowiecki să formeze noul guvern. Mazowiecki
era reprezentant al intelectualităţii catolice şi unul dintre con-
silierii importanţi ai mişcării Solidaritatea. El a devenit, la 19
august 1989, primul premier necomunist într-o ţară membră a
22
Pactului de la Varşovia, acceptând pentru P.M.U.P. câteva

portofolii, considerate, însă, importante - Ministerul de Interne
şi Ministerul Apărării Naţionale, pe lângă cele ale transportu-
rilor şi ale comerţului exterior: 11 portofolii aparţineau repre-
zentanţilor Solidarităţii, 4 -- comuniştilor, iar 4 - reprezentan-
ţilor Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Democrat.
Victoria definitivă a Solidarităţii a fost certificată prin
demisia lui W. Jaruzelski şi ascensiunea la conducerea Polo-
niei a liderului Solidarităţii, Lech Walesa, în urma alegerilor
din 9 decembrie 1990. Acesta a înființat un consiliu consulta-
tiv pe lângă preşedinţia Republicii, compus din reprezentanţi
ai fiecărui partid de pe eşichierul politic, inclusiv ai foştilor
comunişti.
Căderea regimului a antrenat prăbuşirea fostului partid
de guvernământ: dacă în 1986 se înregistrau aproximativ 2
milioane de membri ai P.M.U.P., în 1990 - numărul lor nu mai
depăşea decât cu puţin jumătate de milion, respectiv 670000.
Pe lângă cauzele obiective care au făcut posibilă căderea
regimului comunist în Polonia, a fost şi convingerea oamenilor
că omnipotenţa regimului comunist era doar un mit. S-a dove-
dit, chiar în 1981, că populaţia nu putea fi supusă decât prin
măsuri de forţă, atunci când răspunsul la manifestaţiile Solida-
rităţii a fost introducerea legii marţiale. Unii autori (Mihaly
Vajda, între aceştia), au explicat că una dintre cauzele majore
ale prăbuşirii sistemului în Polonia este reprezentată de des-
trămarea mitului despre infailibilitatea şi omnipotenţa regi-
mului comunist. Ei sunt de părere că soluţia legii marţiale a
fost una convenabilă pentru sovietici – care nu mai erau obli-
gaţi să intervină cu trupe pentru salvarea regimului, cât şi pen-
tru polonezi, în general – care preferau să rezolve conflictul
eminamente prin forţe proprii.
Revoluţia se încheiase, greutăţile tranziţiei la sistemul
democratic nu i-au ocolit pe polonezi, însă premisele păreau
destul de îmbucurătoare.
b) Ungaria
În Ungaria, revoluţia a îmbrăcat o variantă „îmbunătă-

ţită” a „mesei rotunde” poloneze. Ungaria experimenta, până
la schimbarea radicală din 1989, un concept rămas în istorie
23
Alexandru Oșca
sub numele de "compromis social", promovat de liderul co-

munist Kadar Janos. El a fost adus la putere cu sprijin sovietic,
după înăbuşirea revoluţiei din 1956. Totuşi, Kadar şi-a dat
seama că trebuie să-şi apropie poporul şi să accepte unele
compromisuri pentru perpetuare propriului regim. În aceste
condiţii s-a lansat aşa-numitul socialism al "gulaş"-ului, care
viza o ameliorare a condiţiilor de viaţă ale populaţiei, prin în-
făptuirea, gradată, a unor reforme. "Compromisul social" era
însă, o rezolvare parţială a problemelor, aşa încât, la mijlocul
anilor '80 înregistrăm primele mitinguri anticomuniste. Liderii
lor erau reprezentanţii tuturor curentelor reformatoare ale soci-
etăţii: "liberali", "naţionalişti", dar şi comuniştii susţinători ai
modelului gorbaciovist.
Primele semne ale schimbării în spaţiul maghiar apar
încă din 1988. Regimul longevivului Kadar devenise anacro-
nic: se încerca înlocuirea "compromisului social" cu ideea unui
"contract social". Acest fapt însemna, însă, o schimbare de
fond a regimului, nu doar o cosmetizare a acestuia. Criticii
„compromisului social” afirmau că Janos Kadar a fost pentru o
cale de mijloc între Rakosi – adeptul unui comunism sovietic
impus ungurilor – şi Imre Nagy, dispus să accepte îngrădirea
rolului partidului comunist.
Schimbarea a început prin modificări chiar la vârful par-
tidului comunist: la 22 mai 1989, prim-secretarul P.M.S.U., J.
Kadar a fost înlocuit, printr-o alegere destul de controversată,
de Karoly Grosz, membru al Biroului Politic al Partidului Co-
munist, adept al liberalizării progresive de tip gorbaciovist a
vieţii publice. Foarte curând şi poziţia acestuia a intrat în con-
flict cu reformatorii mai îndrăzneţi din propriul partid, care
cereau "lichidarea" completă a sistemului comunist. Refor-
matorii intransigenţi erau grupaţi în jurul lui Imre Pozsgai. Un
alt reformator considerat moderat, Berecz Jânos a reuşit să
intre în Biroul Politic. Grosz a fost, în curând, depăşit de re-
formatorii mai îndrăzneţi, grupaţi în jurul lui Imre Poszgay.
„Era Kadar” s-a încheiat când, la Conferinţa Naţională a
Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria din mai 1988,
acesta a fost înlocuit cu un Prezidiu alcătuit din patru membri,
sub preşedinţia lui Reszo Nyers, un susţinător al reformelor de
tip gorbaciovist. Noul secretar general, răspunzător de activi-
tatea cotidiană a partidului, a devenit Kâroly Grosz, un apro-
24
piat al fostului lider. Ceilalţi doi membri ai prezidiului erau

reformatorul I. Poszgay şi ideologul Jânos Berecz. Guvernul se
distanţa tot mai mult de partid, acţiona independent faţă de
liderii partidului. Prim-ministru era reformatorul Nemeth Miklos,
iar câteva luni mai târziu, acesta a fost acompaniat, la Ministerul
de Externe, de Horn Gyula.
G. Horn
Concomitent cu frământările din tabăra comunistă, soci-

etatea civilă reacţiona, la rândul ei: tot mai multe asociaţii şi
organizaţii – chiar partide – se impuneau în opinia publică şi
pe scena politică: Alianţa Liber Democrată (Sz.D.Sz.) – martie
1988, Forumul Democrat Maghiar, septembrie 1988, Alianţa
Tinerilor Democraţi (F.I.D.E.S.Z.), alături de Partidul Micilor
Proprietari sau Partidul Naţional Ţărănesc - în noiembrie 1988.
Ele se alimentau cu resursă umană din grupurilor şi cluburilor
semiclandestine apărute cu câţiva ani înainte.
La 11 ianuarie 1989 – oarecum sincron cu evenimentele
din Polonia – este adoptată o lege - legea asociaţiilor - care a
permis formarea primelor structuri democratice pe eşichierul
maghiar partidele politice, alături de sindicatele independente
şi de asociaţiile civice.
Două evenimente cu impact emoţional au accelerat rit-
mul schimbărilor şi au întărit poziţia reformatorilor:
- la 26 ianuarie 1989 osemintele lui Imre Nagy - consi-
derat eroul revoluţiei maghiare din 1956 - au fost exhumate
dintr-un cimitir situat în periferia Budapestei.
25
Alexandru Oșca
- în aceeaşi zi (26 ianuarie 1989), Uniunea Sovietică

anunţa, oficial, decizia de retragere din Ungaria a trupelor Ar-
matei Roşii, staţionate încă din 1946 (retragerea se va face în
iunie 1989).
La 20 februarie 1989, C.C.-ul P.M.S.U. prezenta opiniei
publice proiectul unei noi Constituţii. Esenţa acestuia? Se re-
nunţa la rolul conducător al partidului, se admitea existenţa
altor partide şi se accepta competiţia politică.
Occidentul saluta şi încuraja fără rezervă evoluţiile de la
Budapesta. Importantă era, însă, poziţia Moscovei. Aceasta a
putut fi cunoscută la 3 martie 1989 când Nemeth şi Gorbaciov
s-au întâlnit la Moscova. Cei doi au admis că procesul schim-
bărilor în întregul est-european este ireversibil, nu mai poate fi
oprit. Moscova spera să salveze componenta strategică şi aş-
tepta ca regimul comunist să se salveze. Întors la Budapesta,
Nemeth promovează proiectul legii care admitea conflictele de
muncă şi grevele, pe care, la 23 martie 1989, Adunarea Naţio-
nală îl adoptă, asemenea legii pentru funcţionarea partidelor,
propus de ministrul de justiţie.
În timp ce liderii comunişti avansau pe drumul reforme-
lor, opoziţia se organiza şi strângea rândurile. În lunile martie-
aprilie 1989, F.D.M. şi Sz.D.Sz. şi-au ţinut congresele, s-au
consolidat şi se arătau pregătite pentru bătălia politică. Cele
două partide au realizat o coaliţie sub titulatura de "Masa Ro-
tundă a Opoziţiei".
În context, la 8 mai, Janos Kadar a fost înlăturat din toate
funcţiile, chiar onorifice, pe care le deţinea în cadrul Partidului
Muncitoresc Socialist Ungar.
Ruptura simbolică de trecutul comunist s-a înregistrat pe
16 iunie 1989, cu prilejul reînhumării rămăşiţelor pământeşti ale
lui I. Nagy, alături de ale altor conducători ai revoluţiei din
1956. Atunci coloanele de demonstranţi purtau steaguri în culori
naţionale (roşu, verde, alb) cu o gaură la mijloc, adică în zona în
care erau imprimate simbolurile comuniste (secera şi ciocanul),
asemenea celor purtate de manifestanţii de la 1956.
Anterior (13 iunie), au debutat negocierile dintre putere
şi opoziţie. Liderii comunişti reformaţi maghiari au respins
modelul polonez, în care comuniştii au pătruns în parlament
prin bunăvoinţa opoziţiei(65% din locurile Seimului erau ofe-
rite direct comuniştilor). Aşa cum observa Gale Stokes, comu-
26
niştii maghiari erau convinşi că partidul lor s-a reformat în

mare măsură, are încrederea poporului şi poate câştiga alege-
rile. Ar fi fost un caz fericit în care un fost partid comunist îşi
legitima existenţa prin alegeri libere. La negocieri au participat
trei actori: reprezentanţii puterii (reformiştii din sânul P.M.S.U.),
organizaţiile de masă oficiale (sindicate etc.) şi opoziţia.
Propunerile lansate veneau pe model polonez: preşedinte
ales de Parlament, schimbarea Constituţiei... Lucrările s-au
finalizat câteva luni mai târziu, la 19 septembrie 1989, la o
săptămână după instalarea primului guvern necomunist în Po-
lonia. Acordul nu s-a realizat deplin, reprezentanţii Fidesz şi
SzDSz nu au semnat, forţele Opoziţiei s-au scindat: de o parte
- FDM, adeptul formulei de compromis negociat cu P.M.S.U.,
iar pe de alta - cele două formaţiuni politice care au propus un
referendum, în care populaţia să decidă în legătură cu: formula
prezidenţială, preluarea de către stat a proprietăţilor deţinute
până atunci de partidul comunist, menţinerea miliţiilor mun-
citoreşti înfiinţate în 1956 etc. Referendumul a fost programat
pentru sfârşitul lunii noiembrie, în locul alegerilor.
Aşa cum am amintit mai sus, la sfârşitul lunii iunie, Ka-
roly Grosz pierdea supremaţia în partid. S-a format o condu-
cere colectivă – un directorat - alcătuit din Reszo Nyers, Imre
Poszgay, Miklos Nemeth şi Karoly Grosz. R. Nyers devenea
preşedintele partidului, şi reprezenta statul maghiar la întâlni-
rea la vârf a ţărilor Tratatului de la Varşovia, de la Bucureşti,
din 7-8 iulie 1989. Cu o zi înainte se stingea din viaţă, la 77
ani, Janos Kadar. La 11 iulie 1989 Ungaria a fost vizitată de
preşedintele american G. Bush, care a încurajat clasa politică
să progreseze spre reforme democratice. La 28 iulie 1989,
P.M.S.U. a anunţat că organizează un Congres extraordinar,
care s-a ţinut în zilele de 6-7 octombrie 1989. Mai mulţi dele-
gaţi (1.081) au votat pentru abandonarea titulaturii de „mun-
citoresc“, iar partidul să se numească Partidul Socialist Maghiar.
La rândul lor, deputaţii, în sesiunea din 17-20 octombrie 1989,
au aprobat mai multe articole care revizuiau Constituţia, iar 23
octombrie, memorabila zi a Revoluţiei din 1956 - devenea săr-
bătoare naţională a proaspăt înfiinţatei Republicii Ungare.
În această avalanşă de schimbări, unul dintre liderii co-
muniştilor moderaţi, I. Poszgay, asemenea idolului său, M.S.
Gorbaciov, încerca să îndrepte societatea maghiară către un
27
Alexandru Oșca
regim de democraţie socialistă, altul şi contrapus totalitaris-

mului socialist abandonat. Vechiul sistem era blamat ca „stali-
nist“ şi, ca atare, trebuia înlăturat, acuzat de toate tarele unei
societăţi lipsite de libertate.
Oricâte încercări a făcut, până la urmă regimul socialist
a fost abandonat şi în forma lui fals democratică. Rezultatele
referendumului din 26 noiembrie 1989 au fost devastatoare
pentru comuniştii convertiţi la socialişti. Speranţele conducă-
torilor Partidului Socialist Maghiar, în special ale lui I.
Pozsgay, că numărul participanţilor la referendum va fi mic şi
nu va permite validarea rezultatelor, nu s-au împlinit; deşi la
limită (puţin peste 50%), populaţia a înţeles să-şi exprime opi-
niile, iar SzDSz şi Fidesz au devenit câştigătoare. In acest
context, alegerile prezidenţiale - programate pentru data de 7
ianuarie 1990 - s-au contramandat, la 21 decembrie 1989,
Adunarea Naţională s-a autodizolvat, iar la 25 martie 1990 s-
au organizat primele alegeri libere.
Rezultatul alegerilor au favorizat Forumul Democrat,
coaliţie de forţe ostile socialismului totalitar. Preşedintele aces-
tuia, Jozsef Antall, a devenit prim-ministru. Guvernul de coaliţie,
orientat spre centru - dreapta, format din Forumul Democrat
Maghiar, Partidul Micilor Proprietari şi Partidul Creştin –
Democrat, a fost investit de Parlament, în ziua de 23 mai 1990.
Scriitorul liber-democrat, fost deţinut politic, Goncz Arpad, a
devenit primul Preşedinte al Ungariei democrate.
Calea către un parcurs democratic era definitiv deschisă
şi, deşi nu neglijăm contribuţia străzii, constatăm că schimba-
rea radicală, în sine, s-a făcut fără nici un foc de armă, fără nici
o jertfă.
1.4. Schimbările radicale din Bulgaria, R.D. Ger-

mană şi Cehoslovacia
a) Bulgaria
Bulgaria nu putea să se sustragă (sau să evite) valului

schimbărilor care cuprinsese estul comunist al continentului
european, cu atât mai mult cu cât Sofia a rămas tot timpul co-
nectată la teoriile, tendinţele şi practica politică la modă la
Moscova. Mai mult şi mai direct decât la Varșovia sau Buda-
28
pesta, liderii comunişti de la Sofia erau atenţi şi dispuşi să ur-

meze fără rezerve schimbările de la Moscova. Înainte, chiar, ca
societatea bulgară să-şi exprime dorinţele, schimbările s-au
produs la nivelul conducerii partidului comunist, care au gene-
rat o stare de efervescenţă la nivelul maselor şi au catalizat
procesele înnoitoare. Todor Jivkov, cel mai longeviv dintre
liderii est-europeni, a fost îndepărtat de la putere cu o uşurinţă
surprinzătoare în 1988. Sentimentul atotputerniciei unui lider
autoritar cu o vechime neîntrecută în funcţia supremă s-a spul-
berat dintr-odată şi a produs stupefacţie. Ciudomir Alexandrov,
membrul Biroului Politic şi Stoian Mihailov urmau să devină
noii lideri ai regimului.
Au existat semne prevestitoare ale schimbării, dar Jiv-
kov a ştiut, pentru moment, să le estompeze. T. Jivkov se afla
la cârma Bulgariei din 1954 şi ştia foarte bine să gestioneze o
situaţie critică. Puterea lui părea absolută, dar în august 1987,
Biroul Politic al Partidului Comunist a votat o Rezoluţie cu
acordul secretarului general - care cerea, printre altele, înde-
părtarea portretului conducătorului Todor Jivkov din toate lo-
curile publice şi a statuii sale din oraşul în care s-a născut. Era
un semn că se renunţa la cultul personalităţii şefului de partid
şi de stat. Anul următor, majoritatea instituţiilor, precum Pa-
latul de Cultură al Poporului, Teatrul Tineretului şi Institutul
de Studii Balcanice, au abandonat titulatura "Ludmila
Jivkova", acordată în memoria fiicei liderului comunist. În
decembrie 1988, la o Plenară a Comitetului Central al Parti-
dului Comunist Bulgar, chiar T. Jivkov a anunţat că a venit
timpul pentru o reformare completă a sistemului politic în vi-
goare, sperând că el va deţine controlul.
La l februarie 1989, prim-ministrul reformist Gheorghi
Atanasov a fost obligat să-şi depună demisia. Deocamdată,
Todor Jivkov reuşise să tempereze opoziţia crescândă din sâ-
nul Partidului Comunist, altădată aliatul său necondiţionat.
Frământările de la vârful partidului s-au transmis în societate,
care s-a trezit şi a reacţionat în consecinţă.
Impulsurile pentru reformarea societăţii venite de sus în
jos s-au dovedit timide şi contradictorii, cantonate în arealul
eşalonului de la vârful partidului, separat de mult – prin bari-
ere istorice – chiar şi de baza partidului. De aceea reformele
reale au venit ca urmare a unor presiuni venite din afara Parti-
29
Alexandru Oșca
dului Comunist. Criza din ce în ce mai acută - în 1989, Bulga-

ria avea o datorie de trei ori mai mare decât 1985 – era scân-
teia pentru apariţia grupurilor de susţinători ai curentelor de tip
perestroika şi glasnosti, mijlocite de vectori moscoviţi intere-
saţi. Prima grupare a apărut la 16 ianuarie 1988 - Societatea
Independentă pentru Drepturile Omului. Alături de aceasta, la
Ruse, s-a constituit o grupare Ecoglasnost, de mare vizibilitate
mai târziu. Spre sfârşitul anului (noiembrie 1988) s-a format
Asociaţia pentru apărarea drepturilor omului din Bulgaria, iar
la începutul noului an astfel de structuri au proliferat: peste 50
de grupuri civice, ecologiste, pentru libertăţi religioase, pentru
sprijinirea reformelor sau conservarea tradiţiilor istorice. În
februarie 1989 s-au înregistrat la Plovdiv primul sindicat inde-
pendent, Podkrepa, care, chiar dacă n-a avut forţa Solidarităţii,
s-a implicat în impulsionarea proceselor reformatoare din so-
cietatea bulgară.
Intelectualitatea a început şi ea să se exprime şi să se im-
plice în acţiunile publice din afara sau din interiorul partidului.
Printre cei direct implicaţi în iniţierea militantismului bulgar, a
fost şi Jeliu Jelev, un filosof expulzat din partid în anii '60
pentru ideilor lui contrare ideologiei oficiale. În anul 1988,
Jelev a fost organizatorul „Clubului pentru sprijinirea glas-
nostului şi perestroikăi“, una dintre importantele asociaţii neo-
ficiale care promovau ideile democratice.
După evoluţii contradictorii şi aparent calme, eveni-
mentele se precipitau, spre disperarea oficialilor. În prima
parte a anului, confruntarea principală a adus în prim-plan mi-
noritatea turcă şi problemele ei deosebit de spinoase. S-a în-
cercat bulgarizarea minorităţii turce, bulgarizarea numelui şi
originii etnice. Reacţia era de aşteptat. Situaţia a scăpat de sub
controlul autorităţii comuniste: la începutul lunii mai 1989,
mai mulţi minoritari turci au intrat în greva foamei, dorind să
atragă atenţia opiniei publice internaţionale asupra situaţiei lor,
profitând de Conferinţa drepturilor omului, desfăşurată la Paris
în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Autorităţile comuniste le-a ignorat protestul. Ca urmare, sim-
patizanţii greviştilor au organizat demonstraţii de solidaritate
cu ei. S-au strâns15.000 de manifestanţi antiregim, pe care
miliţia i-a atacat cu brutalitate. Preşedintele Jivkov a acuzat
Turcia pentru amestec în afacerile interne ale Bulgariei. În
30
câteva săptămâni, peste 350.000 etnici turci au emigrat în Tur-

cia. Imaginea regimului Jivkov se deteriora vizibil.
Sub acuzaţia de incitare la revoltă a minorităţii turce, la
26 mai 1989 au fost arestaţi mai mulţi lideri ai grupurilor in-
dependente, care, în detenţie fiind, declară greva foamei, pen-
tru a atrage din nou atenţia opiniei publice internaţionale asu-
pra încălcărilor drepturilor omului din Bulgaria. Percepţia în
partid asupra soluţiilor era diferită, i-a împărţit pe membrii
C.C. În vara anului 1989 s-a format în interiorul puterii un nu-
cleu care preconiza ca singură soluţie viabilă răsturnarea regi-
mului Jivkov. Printre ei: ministrul de externe, Petar Mladenov;
ministrul apărării, Dobri Djurov şi ministrul relaţiilor econo-
mice internaţionale, Andrei Lukanov. Reuniunea la vârf a
Pactului de la Varşovia din 7-8 iulie 1989, de la Bucureşti, a
fost prilejul pentru contactarea părţii moscovite. P. Mladenov
mărturiseşte că atunci a discutat direct cu Gorbaciov, iar lide-
rul sovietic i-a transmis că el e de acord (simpatizează) cu re-
formiştii din partid, dar înlăturarea lui Jivkov era problema lor.
Evident, un astfel de mesaj era arhisuficient pentru Mladenov.
În toamna anului 1989 a început să crească presiunea
asupra regimului din partea grupurilor opozante. Dintre ele, s-a
detaşat gruparea Ecoglasnost, în care activa un actor foarte
popular, Petar Slabakov. Manifestanţii grupării s-au folosit de
Conferinţa Mediului înconjurător, organizată la Sofia de către
C.S.C.E. (16 octombrie - 3 noiembrie). Protestul lor în faţa
localului Conferinţei a putut fi cunoscut în cele mai largi medii
oficiale şi de presă din Europa.
La rândul ei, gruparea reformistă din interiorul partidu-
lui, criticat în străinătate pentru atitudinea sa faţă de minorităţi,
a încercat să se distanţeze de adepţii liniei dure din jurul lui
Jivkov, pentru a reface credibilitatea partidului credibil în spa-
ţiul european. Stanko Todorov, preşedintele Adunării Naţio-
nale a Bulgariei, a adresat Biroului Politic al C.C. al P.C.B. o
scrisoare în care îşi exprimă insatisfacţia faţă de faptul că re-
structurarea se desfăşoară prea lent, nu se fac progrese pe calea
democratizării, principiile autoconducerii, autofinanţării, des-
centralizarea se aplică prost, Constituţia rămâne neschimbată.
La rândul său, P. Mladenov, ministrul de externe, îşi depune
demisia printr-o scrisoare (23 octombrie 1989) în care critică
virulent conducerea de partid. Pentru a fi explicit, Gorbaciov a
31
Alexandru Oșca
refuzat o întâlnire la Moscova cu Jivkov, la începutul lunii

noiembrie 1989, act care însemna repudierea acestuia de către
liderul sovietic.
La rândul ei, „strada” se radicaliza. La 3 noiembrie
1989, 5.000 de simpatizanţi Ecoglasnost demonstrau în semn
de protest la sediul Adunării Naţionale, unde au depus o petiţie
cu 11.500 de semnături prin care cerea demisia conducerii
partidului comunist.
Înainte de a da lovitura decisivă liderului Jivkov, Mlade-
nov – încă în funcţie – a făcut o vizită în China. Nu se cu-
noaşte dacă în discuţiile cu liderii chinezi s-au abordat posibi-
lele schimbări de la Sofia sau dacă s-a cerut părerea a situaţia
din Bulgaria. La 8 noiembrie 1989 mai mulţi membrii ai Biro-
ului Politic i-au solicitat lui Jivkov demisia. Debarcarea s-a
produs la Plenara din 10 noiembrie 1989, unde liderul bulgar
şi-a prezentat demisia după ce s-a convins că aceasta era şi
dorinţa Moscovei, aşa încât nu avea rost să se opună.
Prin actul de la 10 noiembrie 1989, o coaliţie formată din
activiştii reformişti conduşi de Petar Mladenov şi din generali
de armată, în frunte cu Dobri Djurov, vechi membru al Birou-
lui Politic şi ministru al Apărării, a preluat conducerea Bulga-
riei. Prima poziţie în noul regim era ocupată de Petar Mlade-
nov. Cum observăm, schimbarea era una de personal, tipică
modelului lansat prin perestroika. Se spera că se va reuşi să fie
recredibilizat partidul comunist, care să rămână la putere.
P. Mladenov era un responsabil cu vechime în aparatul
de stat, deşi avea doar 53 de ani şi nu provenea neapărat din
eşaloanele superioare ale birocraţiei de partid. El însă nu se
putea sustrage de la răspunderea pe care o avea partidul pentru
situaţia gravă a Bulgariei.
După preluarea puterii, P. Mladenov a anunţat că refor-
mele nu mai pot fi amânate şi a declarat că, sub conducerea sa,
ţara va deveni "modernă, democrată şi de drept". Noul guvern
a abolit legea care interzicea activitatea politică neautorizată,
iar controlul asupra presei a fost slăbit. Pentru scurt timp situ-
aţia părea liniştită, însă foarte curând dorinţele oamenilor s-au
dovedit nesatisfăcute. Manifestaţiile au continuat în Sofia şi în
alte mari oraşe ale Bulgariei. Au fost organizate pichete ale
protestatarilor pe lângă instituţiile statului cerând instaurarea
imediată a unui sistem multipartinic. La 25 noiembrie 1989,
32
sindicatele şi-au declarat independenţa, iar peste două săptă-

mâni, la 30 noiembrie 1989, prin manifestaţii ample strada
cerea dreptul la liberă asociere şi alte drepturi democratice.
Noua conducere a partidului comunist a trecut imediat
la aplicarea dispoziţiilor şi sugestiilor de la Moscova. După o
întrevedere cu liderul sovietic, la Moscova, Mladenov i-a de-
clarat că este hotărât să introducă în Bulgaria reformele încer-
cate în Uniunea Sovietică şi să promoveze un socialism demo-
cratic de inspiraţie gorbaciovistă. La 13 decembrie 1989, Co-
mitetul Central al Partidului Comunist Bulgar a hotărât să-i
ridice lui Jivkov şi calitatea de membru de partid pentru a da
satisfacţie protestatarilor.
În şedinţa respectivă, sub presiunea demonstranţilor,
Mladenov a acceptat ca Partidul Comunist să renunţe la mo-
nopolul său garantat asupra puterii politice.
Eşichierul politic începe să se echilibreze pe măsură ce
forţele de opoziţie se organizează şi se consolidează. Pe 7 de-
cembrie 1989 se constituie Uniunea Forţelor Democrate (UFD),
sub conducerea lui Jeliu Jelev, preşedinte al Comitetului Coor-
donator, secondat de Petar Baron. Peste câteva zile (29 de-
cembrie 1989), autorităţile fac primele concesii în chestiunea
minoritarilor turci, cărora le-a promis renunţarea la politica de
asimilare forţată, promovată în deceniile anterioare.
În spiritul perestroica, se produce o separare între condu-
cerea de partid şi conducerea administrativă a ţării. Puterile se
împart în funcţie de palierele partid – stat, aşa încât după ce a
renunţat la rolul conducător al partidului comunist (care şi-a
schimbat denumirea în Partidului Comunist Bulgar), puterea în
partid i-a fost dată lui Al. Lilov, înlăturat din Biroul Politic în
1983, Alexandr Lukanov (3 februarie 1990) a preluat conduce-
rea guvernului, iar P. Mladenov a păstrat poziţia de preşedinte
al statului.
După debarcarea lui din partid, umilirea lui Jivkov a
continuat: el a fost arestat la domiciliu, sub acuzaţia de a fi
incitat la ostilităţi etnice între bulgari şi minoritatea turcă a
ţării, şi că ar fi deturnat proprietăţi şi bani ai guvernului (18
ianuarie 1990) în interese proprii.
La începutul noului an, 1990, s-au deschis şi în Bulgaria
negocierii directe cu societatea. La 16 ianuarie 1990 s-a orga-
nizat o Masă rotundă, transmise în direct de televiziunea de
33
Alexandru Oșca
stat. Arestarea lui Jivkov era folosită ca argument, de către

foştii comunişti, că s-au desprins cu totul de fostul regim şi pot
fi parteneri credibili pentru occident, mai ales că în opoziţie
erau destule controverse, iar liderii erau lipsiţi de experienţă.
Primele alegeri libere au loc în luna iunie 1990, s-a în-
registrat o realitate politică interesantă. Câştigător, cu majori-
tate absolută de voturi, a ieşit fostul Partid Comunist, (acum
Socialist), care a obţinut 211 din cele 400 de locuri în Parla-
ment, respectiv un procent de peste 50%. Numai 107 de locuri
au revenit U.F.D.-ului. Deşi alegerile trebuia să calmeze tensi-
unile din societate, manifestaţiile populare, nu numai că nu au
încetat, dimpotrivă, s-au amplificat. Acestea l-au propulsat
spre putere pe liderul opoziţiei, Jeliu Jelev, care, până la urmă,
i-a luat locul lui P. Mladenov. Acesta era prezentat opiniei
publice în ipostaza de susţinător al deciziei de intervenţie în
forţă împotriva demonstranţilor, în urmă cu un an, acuzaţii în
urma cărora, deşi victorios în alegerile recente, a fost nevoit să
demisioneze (6 iulie 1990).
În condiţii asemănătoare a fost înlăturat şi prim-minis-
trul, A. Lukanov, care a fost schimbat, la 20 decembrie 1990,
cu Dimitar Popov, independent în fruntea unui guvern de coa-
liţie (din 18 miniştri, 8 aparţineau Partidului Socialist, 3 -
U.F.D., 2 - agrarieni, iar 5 independenţi). Misiunea acestui gu-
vern era să pregătească alegeri parlamentare şi prezidenţiale
din mai 1991.
Experienţa bulgară înfăţişează tabloul unei schimbări de
regim care, iniţial, a încercat să fie ţinută sub control prin me-
saje lansate de sus în jos, prin modificări de lideri făcute fără
presiunea maselor. Ulterior manifestanţii şi grupările de opo-
ziţie au preluat iniţiativa şi i-au silit pe responsabilii vechiului
regim la concesii şi, în final, la părăsirea puterii. Până la un
punct, reţeta perestroica a fost urmată, după care evenimentele
au scăpat de sub control, iar societatea bulgară s-a angajat de-
finitiv pe calea democraţiei.
b) R.D. Germană
Evenimentele din RDG din ultimii ani ai regimului co-

munist au avut un parcurs specific. Dorinţa schimbării modu-
lui de viaţă, impus de sovietici după al Doilea Război Mondial
34
se împletea aici cu dorinţa est-germanilor de a trăi alături şi

împreună cu fraţii lor din R.F.G. într-un stat unic. Nu exista
nici cea mai mică şansă ca sub regimul comunist o astfel de
dorinţă să se împlinească de aceea populaţia a început acţiunile
pentru democratizarea societăţii şi schimbarea regimului. Pre-
siunea populară din interior, s-a combinat cu cea externă, obli-
gând structurile statului să accepte că erau necesare schimbări.
Pentru a evita prăbuşirea regimului, responsabilii acestuia au
încercat să iniţieze şi să dirijeze ei procesul de schimbare,
acceptându-l atât timp cât nu afecta esenţa sa. De aceea, pro-
paganda comunistă a liderilor de la Berlin insista pe superio-
ritatea modului de viaţă din socialism în raport cu cel din
capitalism şi miza pe efectele îndoctrinării de zeci de ani,
care i-ar fi făcut pe est-germani adepţii convinşi ai ideilor de
stânga.
Erick Honecker
35
Alexandru Oșca
E. Honecker era considerat un lider comunist dur şi stă-

pân pe situaţie, regimul lui devenise extrem de represiv. Era
anihilată orice formă de opoziţie, STASI era un instrument
folosit cu brutalitate împotriva oricărui opozant. Zeci de ani
modelul sovietic era copiat cu precizie de est-germani, cu atât
mai mult cu cât Moscova asigura facilităţi multe pentru a face
din „vitrina socialismului” (aşa era supranumită R.D.G.) un
exemplu atractiv pentru cetăţenii din R.F.G. După 1980
asemenea stipendii au fost diminuate, apoi întrerupte. Modelul
lansat de Gorbaciov era, pentru bătrânul Honecker, confuz,
contradictoriu şi chiar periculos pentru soarta regimului său,
aşa încât inflexibilul lider est-german nu s-a grăbit să-l aplice.
Dimpotrivă.
Sloganurile care au trezit din amorţire lumea comunistă,
lansate la Moscova după venirea la putere a lui Gorbaciov,
încă nu aveau în RDG efectele din Polonia sau Ungaria. Însă
informaţiile circulau, aşa încât populaţia est-germană era la
curent cu reformele preconizate şi cu refuzul conducerii de a le
implementa. Mii de est-germani acţionau pe cont propriu şi
părăseau ţara ca imigranţi, folosind facilităţile deschise la gra-
niţa dintre Ungaria şi Austria. În acest context, a avut loc vi-
zita la Berlin a lui Gorbaciov, care a participat la aniversarea a
40 de ani de la înfiinţarea R.D.G.
În luna mai 1989, în R.D.G. au avut loc alegerile locale,
organizate după practica şi legislaţia comuniste. Rezultatul?
Previzibil, evident: 95% din electorat i-au ales pe candidaţii
puterii. Autorităţile au dorit să convingă străinătatea că socie-
tatea germană era stabilă, iar regimul avea resurse de credibi-
litate reale. Însă succesul nu era unul de durată. Începând cu
12 iunie 1989, liderul sovietic a făcut o vizită în Germania
Federală. Liderul vest-german, Helmuth Kohl amintea că Gor-
baciov – fără a-l critica pe Honecker în faţa lui - îl informa că
nu era de acord cu politica pe care Berlinul de Est o promova.
La începutul anului 1989 comunităţile din cele două en-
tităţi germane aveau aceeaşi dorinţă – să trăiască în graniţe
comune – şi erau dispuse să treacă peste deosebirile de ideolo-
gie şi de mentalitate.
Cariera politică a inflexibilului lider est-german s-a în-
cheiat, într-un fel, la Bucureşti, la întâlnirea liderilor Tratatului
de la Varşovia, din iulie 1989. Situaţia în Germania de Est era
36
extrem de tensionată. După elogiul făcut de unii conducători

politicii Moscovei, bătrânului lider german i s-a făcut rău şi a
părăsit conferinţa.
Situaţia a scăpat de sub control, odată cu escaladarea
problemei plecării în masă a cetăţenilor est-germani spre co-
naţionalii lor occidentali. Ambasadele vest-germane din mai
multe ţări au fost luate cu adevărat cu asalt de către est-ger-
mani. Atât de mare era afluxul de imigranţi încât ambasadele
respective s-au închis din lipsă de spaţiu. S-a apreciat că acesta
a fost fenomenul care a grăbit sfârşitul regimului (T. G. Ash).
La 10 septembrie 1989 s-a înfiinţat Noul Forum, prima
grupare politică independentă, care strângea în jurul său nume-
roşi intelectuali de stânga, unii dintre ei chiar foşti comunişti.
Misiunea grupării era să faciliteze un dialog cu puterea, ur-
mând modelul polonez. Asemenea Noului Forum, şi alte gru-
pări au început să se înfiinţeze şi să se manifeste. La 8 octom-
brie s-au înfiinţat Partidul Social-Democrat, „Iniţiativa pentru
pace şi drepturile omului“, „Deschiderea democratică“, „Fede-
raţia studenţească anonimă“, "Democraţie-acum" etc.
Aparatul guvernamental închipuia strategii diverse pen-
tru a opri dezvoltarea spiritului civic. Liderii noului curent de
la Moscova au încercat şi ei să intervină. Pe 12 septembrie
1989 a sosit la Berlin Egor Ligaciov, care a insistat pe necesi-
tatea imperioasă a schimbărilor. Însă evenimentele au început
să ia aspecte violente, demonstraţiile – odată declanşate – nu s-
au mai întrerupt. Ele adunau laolaltă muncitori, specialişti,
muzicieni, scriitori, alţi intelectuali, care cereau demisia lide-
rului comunist şi să se renunţe la spiritul triumfalist asupra
socialismului care nu avea nici un fundament.
Cea mai mare demonstraţi a fost organizată pe 2 octom-
brie 1989, în oraşul Leipzig. Manifestanţii cereau legalizarea
organizaţiei Noul Forum şi un dialog autentic între conducere
şi popor. Au fost arestaţi şi condamnaţi zeci de manifestanţi.
Acesta este contextul în care s-au organizat manifestaţi-
ile legate de aniversarea Republicii. La 6 octombrie au sosit
liderii comunişti, inclusiv Gorbaciov. Primirea oficială a lide-
rului sovietic a fost strict protocolară, chiar rece şi încordată;
în discursul adresat mulţimi, el a făcut sugestii pentru condu-
cerea est-germană şi i-a îndemnat pe germani să adopte re-
forme în stilul celor sovietice. Manifestaţiile prilejuite de săr-
37
Alexandru Oșca
bătoare, s-au transformat, la 7 octombrie, în jurul orelor 16.00,

într-o manifestaţie antiregim, aproape similară cu cea de la
Bucureşti din 21 decembrie 1989. Manifestanţii scandau nu-
mele lui Gorbaciov.
După plecarea liderului sovietic, demonstraţiile s-au am-
plificat şi extins. Demonstraţiile se organizează în toate marile
centre urbane est-germane: Berlin, Leipzig, Dresda, Jena, Pot-
sdam, Halle, Magdeburg, Scwerin etc. Forţele de represiune au
operat, din nou, arestări. Liderii vest-germani au căutat să
spulbere acuzaţiile de implicare, informându-l pe Gorbaciov că
federalii germani sunt de acord ca în R.D.G. să se dezvolte
evenimente similare cu cele din U.R.S.S. şi că nu încurajează
imigrările.
Evenimentele din stradă au determinat dezbateri şi deci-
zii la nivel politic. Biroul politic al P.S.U.G. a dezbătut două
zile diferite variante de a răspunde cerinţelor demonstranţilor.
La 18 octombrie 1989, Biroul a decis debarcarea lui Honecker,
acordându-i şansa, asemenea lui Jivkov, să-şi prezinte chiar el
demisia. La conducere a fost instalat Egor Krenz, considerat
reformist şi, în orice caz, mai tânăr(avea 52 de ani). Noul lider
– departe de forţa lui Honecker - anunţa reforme şi deschidere
către concesii şi dialog cu societatea civilă. Nu se punea pro-
blema să fie abandonate valorile socialiste.
Cu toate măsurile de faţadă sau de forţă încercate de gu-
vernanţi, evenimentele se precipitau, iar mitingurile şi demon-
straţiile de protest căpătau o amploare extraordinară.
La 4 noiembrie demonstranţii, adunaţi într-un număr
impresionant, şi-au radicalizat mesajul. Ca rezultat, prim-mi-
nistrul Willy Stoph şi-a prezentat demisia (7 noiembrie), şi a
fost înlocuit cu economistul reformist Hans Modrow. Câteva
zile mai târziu(pe 11 noiembrie 1989), întregul Biroul Politic a
demisionat. S-a format un nou birou (va avea o viaţă foarte
scurtă), cu Egor Krenz în fruntea lui.
Capitalele europene şi S.U.A. au realizat că procesul
schimbării sistemului politic în R.D.G. se accelerează şi de-
vine ireversibil. Pentru ele, chestiunea R.D.G. devenea inter-
naţională, atâta timp cât un R.D.G. necomunist urma, sigur, să
devină parte a Germaniei federale. Echilibrul convenit la ter-
minarea războiului era pus în cauză, fapt care provoca îngrijo-
rare nu doar U.R.S.S., cât şi Franţei, Marii Britanii şi S.U.A.
38
Sfârşitul regimului comunist est-german a fost asociat –

simbolic – cu desfiinţarea zidului Berlinului, în noaptea de 9
spre 10 noiembrie 1989. Est-berlinezii trec fără teamă în Ber-
linul occidental şi trăiesc bucuria de a se revedea cu rudele şi
prietenii rămaşi dincolo de zid zeci de ani. Din acest moment
era doar o chestiune de timp pentru împlinirea reunificării. La l
decembrie 1989, parlamentul a votat o lege prin care era abolit
rolul conducător al partidului comunist (oricum, măsura era
tardivă şi simbolică), iar peste două zile, 3 decembrie 1989,
Egon Krenz şi întregul Birou Politic, îşi prezentau, la rândul
lor, demisia. S-a stabilit că vor fi organizate alegeri libere în
anul 1990. Într-o declaraţie oficială, publicată în presă pe 20
decembrie, cu două zile înainte de prăbuşirea regimului comu-
nist la Bucureşti, se consemna:"O revoluţie democratică este în
curs pe pământ german. După politica de reforme în Uniunea
Sovietică, cetăţenii din Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria şi RDG
au cucerit paşnic şi fără violenţă dreptul lor la libertate şi auto-
determinare. Paşnic şi fără violenţă au învins zidul, au obţinut
deschiderea frontierei şi au pus capăt separării contra naturii a
fiinţei umane".
Chiar dacă liderii europeni se arătau îngrijoraţi de per-
spectiva unificării celor două state germane, H. Kohl îşi urmă-
rea cu tenacitate programul. Cuvinte precum „patria comună”,
„statul unic german”, „spiritul german” se regăseau în discur-
sul său. În mesajul către cel de-al XXVIII-lea Congres al Par-
tidului Populist Austriac liderul vest german prezenta germa-
nilor de pretutindeni şi europenilor "Tabloul viitor al Europei",
în care naţiunea germană se prezenta ca o entitate unitară.
Treptat, programul său în 10 puncte a devenit cunoscut, iar
scenariul unificării prindea contur. La 13 februarie 1990, la
Ottawa liderii lumii – conştienţi că nu se puteau opune unui
proces obiectiv – au încercat să negocieze asupra chestiunii
după formula "2 + 4". S-a convenit şi acceptat ca unificarea să
se facă în doi paşi: l iulie 1990, o unificare din punct de vedere
economic, şi, respectiv, 4 octombrie 1990, o unificare din punct
de vedere politic. Procesul nu era nici simplu, nici lipsit de ris-
curi. Cele două Germanii aparţineau unor lumi încă diferite, unor
organizaţii economice diferite şi în concurenţă, unor coaliţii mi-
litare contrapuse zeci de ani, pe teritoriul lor erau staţionate trupe
ale NATO, respectiv, ale Tratatului de la Varşovia.
39
Alexandru Oșca
Încă de la începutul lunii decembrie, schema clasică,

aplicată în Polonia şi Ungaria, s-a implementat şi în RDG. Fe-
nomenul "Mesei Rotunde", dialogul efectiv dintre putere (slă-
bită şi fragilizată) şi reprezentanţii societăţii civile s-a impus
ca una dintre singurele soluţii cu adevărat viabile. La 7 de-
cembrie 1989, a avut loc prima întâlnire la "Masa Rotundă" la
care au participat 14 partide şi grupări politice, între care: Par-
tidul Liberal-Democrat, Partidul Ţărănesc-Democrat, Uniunea
Creştin Democrată, Partidul Naţional-Democrat, Noul Forum,
Democraţie, P.S.U.G. S-a discutat despre necesitatea unui
proiect de constituţie.
S-a trecut la măsuri concrete şi radicale, care au netezit
calea către unificare. STASI şi poliţia politică au fost complet
dizolvate. La 18 martie 1990 s-au organizat primele alegeri
libere după 1932. Gruparea „Alianţa pentru Germania“ a câştigat
peste 40% din voturi. Sozialistische Einheitspartei Deutschland
(ŞED) nici măcar 20% dintre sufragii. Ca urmare, la 12 aprilie
1990, a fost instalat un guvern de coaliţie. Creştin - democraţii,
alături de liberali şi social – democraţi l-au acceptat pe L. de
Maiziere ca prim-ministru. Reprezentanţii fostului Partid Comunist
erau aproape complet anihilaţi (păstrau doar trei posturi,
marginale, în noua configuraţie politică). Misiunea guvernului
era una simplă: să integreze ficţiunea de stat pe care o
conducea formal în puternica Germanie federală, motorul
Europei comunitare.
c) Cehoslovacia
Specific pentru evenimentele anilor 1989-1990 din spa-

ţiul cehoslovac a fost caracterul eminamente nonviolent al
formelor de exprimare a dorinţei populaţiei precum şi ponde-
rea studenţilor şi artişti în cadrul mulţimilor de manifestanţi.
Semnele schimbării au devenit evidente – asemenea
Poloniei sau Ungariei – încă din anul 1988, când s-a produs o
schimbare la vârful partidului comunist. Contrar speranţelor
multora, schimbarea n-a fost una de substanţă, ci doar de
formă, de personal.
Gustav Husak, instalat la conducerea Cehoslovaciei
după înfrângerea „Primăverii de la Praga" din 1968, a încercat,
treptat, să câştige adeziunea populaţiei. În 1987 el a lansat un
40
program (18 martie 1987) de democratizare a societăţii ceho-

slovace, după modelul sovietic. Măsurile asumate de guver-
nanţi erau însă lente şi contradictorii, care mai mult au stârnit
populaţia şi clasa politică să solicite schimbări radicale decât
să modernizeze sau să reformeze regimul. Aşa s-a ajuns ca, în
decembrie 1988, longevivul Husak, incapabil să înţeleagă rea-
litatea în care trăia, să fie schimbat cu Milos Jakes, un activist
la vârsta maturităţii (avea 65 de ani). Schimbarea n-a salvat
drumul către ceea ce s-a numit „revoluţia de catifea” a ceho-
slovacilor care, dimpotrivă, s-a amplificat.
Anul 1989 a înregistrat sfârşitul pentru Partidul Comu-
nist din Cehoslovacia. Cea mai mare demonstraţie a avut loc la
15 ianuarie 1989. Aproape toţi locuitorii Capitalei erau în
stradă, manifestând în memoria unuia dintre martirii neamului
- Jan Palach (în 1968 şi-a dat foc în semn de protest faţă de
intervenţia trupelor sovietice). Calculele demonstrează mări-
mea protestului. Exista riscul unor violenţe asupra instituţiilor,
aşa încât puterea a recurs la represiune, arestând peste 900 de
manifestanţi. Demonstraţiile au continuat neîntrerupt, atrăgând
personalităţi din domeniul artei, ştiinţei, învăţământului, mulţi
tineri studenţi şi muncitori. Acum se afirmă şi apare în plin
plan ca lider al opoziţiei, Vaclav Havel, care a fost arestat (16
ianuarie) şi condamnat la 9 luni de închisoare (după patru luni
a fost eliberat la presiunea occidentului).
Întregul an demonstraţiile n-au încetat; pe măsură ce se
înainta în timp mesajele demonstranților se radicalizau. Se
citeau petiţii şi proclamaţii care se trimiteau liderilor comu-
nişti. În iunie 1989 grupările de opoziţie neoficiale au propus
un program de reforme: „Câteva propoziţii“. Între altele, se
cereau: eliberarea deţinuţilor politici, desfiinţarea cenzurii şi
deschiderea unui dialog cu puterea.
Reacţia liderilor comunişti era departe de aşteptări,
exasperând şi mai mult populaţia, pe fondul crizei economice,
care se accentua. În august, agenda populaţiei a fost comple-
tată cu problema refugiaţilor est-germani, îndemnându-i pe
cehoslovaci să acţioneze pentru a nu rămâne în urmă. În acest
context, s-a trecut la organizarea opoziţiei. Apar organizaţii
precum: Iniţiativa democratică, Forumul democratic al mino-
rităţii maghiare, Cercul intelighenției independente, Comitetul
pentru eliberarea democraţilor slovaci, Clubul ecologic din
41
Alexandru Oșca
Moravia, Clubul verzilor etc. Iar manifestaţiile continuau,

aproape în acelaşi ritm. Ziua de 17 noiembrie 1989 a repre-
zentat un momentul de cotitură: un miting, iniţial acceptat de
către putere, s-a transformat radical, căpătând conotaţii politice
nebănuite, manifestanţii s-au pornit în marş spre piaţa
Wenceslas, scena multor momentelor istorice din istoria Ce-
hiei, scandând Libertate, Libertate şi cântând imnul naţional.
Starea de tensiune plutea în toată piaţa, manifestanţii ofereau
flori soldaţilor, puneau lumânări pe pavajul străzilor, iar deta-
şamentele de forţă se menţineau inflexibile şi gata să acţio-
neze. Demonstraţia s-a încheiat fără incidente majore, dar zi-
lele următoare amploarea manifestanţilor a crescut, opoziţia a
simţit că regimul nu mai rezistă. Manifestaţiile se extind şi se
individualizează pe cele două entităţi componente ale statului
federal: Cehia şi, respectiv, Slovacia.
La 19 noiembrie 1989, a luat fiinţă Forumul Civic, care-
l avea ca lider pe V. Havel, un dramaturg de renume şi un mi-
litant activ pentru o societate democratică. În contextul mitin-
gurilor din 21-22 noiembrie 1989 în Slovacia, apare gruparea
Publicul împotriva Violenţei. Abia acum cercurile puterii ac-
ceptă discuţii cu liderii Opoziţiei. Argumentele opoziţiei şi
reproşurile au fost zdrobitoare, întreaga conducere a partidului
şi-a prezentat demisia (25 noiembrie).
Vaclav Havel
42
La 26 noiembrie Forumul Civic cerea, într-un document

programatic, separarea puterilor în stat, dezvoltarea unei eco-
nomii de piaţă fără intervenţie birocratică, protecţia mediului,
o politică externă care să permită statului recâştigarea unei
poziţii onorabile în Europa, dar şi în întreaga lume. În docu-
ment se afirma: „Cerem schimbări fundamentale şi perma-
nente în sistemul politic al societăţii noastre. Trebuie să înfi-
inţăm sau să înnoim instituţiile şi mecanismele democratice
care să permită o reală participare a cetăţenilor la afacerile
publice şi totodată să devină bariere eficiente împotriva abu-
zului de putere politică şi economică. Toate partidele politice
existente şi nou înfiinţate, precum şi alte asociaţii politice şi
sociale vor avea dreptul de a participa în mod egal la alegeri
libere pentru toate nivelele de guvernare. Prin urmare, Partidul
Comunist va trebui să renunţe la garanţia constituţională pri-
vind rolul său conducător în societate, precum şi la monopolul
controlului asupra presei. Nimic nu ne împiedica să facem
toate acestea cu începere de mâine.“ Alte puncte din program
vizau: revizuirea constituţiei în vigoare, prin înlăturarea clau-
zei ce postula «rolul conducător» al Partidului Comunist; abo-
lirea Frontului Naţional ca obstacol în calea formării libere de
noi partide şi mişcări politice; renunţarea la marxism-leninism
ca singura ideologie de stat permisă.
Zvonul despre uciderea unui student la 27 noiembrie,
care s-a dovedit mai târziu neadevărat, a isterizat populaţia
(după mai mulţi autori ar fi fost o diversiune pusă la cale de
agenţi KGB, pentru a determina schimbarea conducerii cu una
gorbaciovistă. „Studentul“ fusese transportat într-o localitate
aflată la câteva zeci de kilometri de Capitală). La Praga s-a
declanşat o grevă generală, în semn de protest. Impactul psi-
hologic a fost devastator. Conducerea de partid şi de stat a ce-
dat pe loc, iar opoziţia a câştigat surprinzător de rapid. Peste
două zile (29 noiembrie), Adunarea Federală a abolit princi-
piul constituţional care consfinţea rolul conducător al Partidu-
lui Comunist în societate. La 30 noiembrie 1989 a fost accep-
tată şi ideea organizării de alegeri libere.
După întâlniri repetate cu liderii opoziţiei, guvernanţii
le-au acceptat, cel puţin formal, toate cererile. La 10 decem-
brie s-a format un guvern de coaliţie, în care comuniştii erau
minoritari (pentru câteva zile, la 7 decembrie, s-a făcut o re-
43
Alexandru Oșca
maniere în urma căreia L. Adamec a fost înlocuit în fruntea

Guvernului cu Mario Calfa. Din guvern făceau parte dizidenţi
reprezentativi: J. Carnogurski, J. Dienstbier - Ministrul Aface-
rilor Externe, P. Miller - Ministrul Muncii şi Afacerilor Sociale
şi M. Kusy - şeful Biroului de Stat pentru Presă şi Informaţii).
Concomitent, liderii comunişti au cerut alegeri preziden-
ţiale, sperând că vor avea succes cu un lider carismatic precum
Adamec, însă liderii Forumului Civic au refuzat propunerea.
La Congresul extraordinar din 21-22 decembrie 1989, Partidul
comunist a exclus din rândurile lui mai mulţi lideri compro-
mişi, dar fără să obţină recredibilizarea formaţiunii politice
respective în faţa oamenilor. În context, Karel Urbanek, abia
numit după demisia lui Milos Jakes, a fost înlocuit, la rândul
său, cu L. Adamec; disoluţia partidului nu a putut fi oprită,
membrii de partid oneşti îl părăseau zilnic cu sutele.
La 28 decembrie 1989, fostul lider comunist reformator
al Primăverii de la Praga, Al. Dubcek, a fost ales preşedinte al
Adunării Federale (Parlamentul cehoslovac). Era un compro-
mis: în paralel, Vaclav Havel, fondatorul Forumului Civic şi
arhitectul "revoluţiei de catifea", era ales de Adunarea Fede-
rală în funcţia de Preşedinte al ţării. Statul a devenit Republica
Federală Cehă şi Slovacă. Principiile separării în două entităţi
statale începeau deja să se impună, pentru că slovacii nu do-
reau să rămână mai departe sub dominaţia cehilor.
Alegerile generale din iunie 1990, au fost câştigate în
Cehia de Forumul Civic și în Slovacia de Opinia Publică îm-
potriva Violenței. Pe 3 iulie Vaclav Havel a fost ales, pentru a
doua oară, președintele republicii, de către noua Adunare Fe-
derală. Havel aprecia că "procesul inaugurat în noiembrie 1989
şi denumit revoluţie, ajunge într-adevăr la sfârşit, ţinând cont
de rezultatele alegerilor din iunie 1990".
1.5. Schimbări radicale în Iugoslavia şi Albania
a) Iugoslavia
Situaţia din Iugoslavia a fost una specială, iar procesul

schimbărilor – precum şi perioada desfăşurării lor - s-a deose-
bit de toate celelalte procese similare din estul comunist. Într-
un fel, întâmplările din Iugoslavia închid un cerc în ceea ce
44
priveşte modalitatea prin care regimurile comuniste europene

s-au prăbuşit: de la lupta pentru putere soldată cu înlocuiri în
interiorul establishmentului comunist (apoi la colapsul nomen-
claturii), la forme negociate, urmată de cedare a guvernării -
sub presiunea străzii, exercitată ferm dar nonviolent (Polonia,
Ungaria, Bulgaria, R.D.G., Cehoslovacia) - între Puterea co-
munistă şi societatea civilă sau opoziţia politică, la alungarea
de la Putere a responsabililor comunişti prin mişcări de stradă
sângeroase (România) şi, iată, la război civil (Iugoslavia).
Cum observăm, nici una din modalităţile de înlăturare a unui
sistem social perimat cu unul nou, cunoscute în istorie, nu au
fost omise în cazul comunismului.
Într-adevăr, spaţiul iugoslav, care a împărtăşit valorile
democraţiei asemenea celorlalte foste ţări comuniste europene,
a înregistrat cea mai costisitoare şi îndelungată modalitate prin
care sistemul comunism s-a prăbuşit. În acest caz (mult mai
mult şi mai puţin raţional decât în Cehoslovacia), autorităţile
comuniste au mizat pe cartea naţionalismului, sperând să sal-
veze sistemul prin supralicitarea competiţiei şi contrapunerea
ataşamentului cetăţenilor la entităţi autonome diferite ca spi-
ritualitate, cultură, aspiraţii.
Sub conducerea lui Iosip Broz Tito, Iugoslavia a rămas
un conglomerat de entităţi statale autonome, cu populaţii ase-
mănătoare în multe privinţe dar foarte diferite din alte puncte
de vedere; era o chestiune de timp şi oportunitate pentru ca
această ţară să se spargă în componentele sale. Acest proces nu
s-a putut desfăşura precum în Cehoslovacia, pe cale nonvio-
lentă ci, dimpotrivă, prin război civil, crime şi atrocităţi. Astfel
de fapte au rămas asociate pentru totdeauna cu sistemul socia-
list. Paradoxal, sistemul din Iugoslavia a cunoscut iniţial, o
evoluţie pozitivă, datorată atât poziţiei în cadrul lagărului soci-
alist – ca stat considerat de Moscova că a trădat valorile co-
muniste şi a pactizat cu duşmanul – cât şi personalităţii mare-
şalului Iosif Broz Tito, conducătorul armatei de eliberare a
Iugoslaviei în timpul războiului şi prestigiului său în plan
mondial. Liderul iugoslav era în graţiile Occidentului, ţara
beneficia de sprijin şi avantaje economice, i se permitea să
achiziţioneze tehnologie, să-şi dezvolte ramuri industriale mo-
derne; dictatura Partidului Comunist (care nu se considera
partid, se numea Uniunea Comuniştilor) era mai permisivă
45
Alexandru Oșca
decât în celelalte ţări vecine. Cetăţenii iugoslavi puteau călă-

tori în ţările Europei Occidentale, unde mulţi au rămas să lu-
creze, realizau venituri, pe care le foloseau, apoi, pentru pros-
peritatea lor în zonele lor tradiţionale de locuire. Mica produc-
ţie de mărfuri era acceptată, chiar încurajată de regim, şi înflo-
ritoare. Pe plan extern, Iugoslavia s-a impus în mişcarea sta-
telor nealiniate, iar glasul său era ascultat la O.N.U. şi în cele-
lalte organisme internaţionale.
Moartea lui Iosip Broz Tito în 1980 – cel care-i ţinea pe
iugoslavi împreună - a generat o mare instabilitate politică,
care a trezit din amorţire naţionalismul. Situaţia economică a
cunoscut o puternică deteriorare. Pentru perioada 1988 -1989,
inflaţia a variat între 200% (octombrie 1988) şi l 000% (martie
1989), şomajul afecta circa 15% din totalul populaţiei active,
iar datoriile externe ale Iugoslaviei au atins sume considera-
bile. După moartea lui Tito s-a optat pentru principiul rotaţiei
liderilor republicilor unionale la Preşedinţia federală - care a
alimentat şi mai mult tendinţele separatiste şi naţionaliste. Pe
acest fond precar s-au suprapus evoluţiile din Rusia şi lumea
comunistă europeană, care a influențat şi mai mult; odată cu
dezintegrarea federaţiei, s-a dezintegrat şi Uniunea comuniş-
tilor. Practic, dezintegrarea Iugoslaviei a avut loc în paralel cu
căderea zidului Berlinului şi cu prăbuşirea regimurilor comu-
niste din Europa Estică. O „severă criză“ scurtcircuita nu nu-
mai partidul, ci şi societatea iugoslavă în ansamblul ei (R.
Vukadinovic).
S-a speculat în câteva situaţii că miza destructurării regi-
murilor comuniste est-europene ar fi fost punerea în discuţie a
statu-quo-ului Versailles. Fără îndoială, erau încă cercuri ofi-
ciale din diferite ţări interesate să profite de slăbirea sistemelor
de apărare, securitate şi coeziune a unor entităţi statale – con-
siderate de ele ca alcătuiri artificiale şi nelegitime favorizate de
Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) – pentru a încerca
refacerea teritorială a propriilor ţări. Faptul că Iugoslavia şi Ce-
hoslovacia – creaţii ale Versailles - s-au destrămat confirmă
doar parţial această aserţiune. România, de exemplu, a rămas
întreagă (nu în formatul de la Versailles, dar ca după Paris 1947.
Sunt păreri că în martie 1990, l-a Târgu Mureş, s-a încercat o
manevră cu scop similar şi în Transilvania, la fel Polonia, Unga-
ria, Bulgaria etc. Evoluţiile societale aveau, însă, un caracter
46
mult mai profund, revoluţionar, vizau modificarea sistemului

social de până atunci şi erau mai presus de dorinţa sau mane-
vrele făcute în diferite centre de putere mondială. Sensul şi di-
mensiunea schimbărilor au dat-o forţele din interior.
În Iugoslavia conflictele din interior au cunoscut o esca-
ladare mai ales după mai 1986, când Slobodan Miloşevic a
preluat conducerea organizaţiei comuniştilor din Serbia. Stilul
noului lider îmbina naţionalismul sârb (care îşi vedea pierdute
poziţiile) cu un populism social exacerbat. Conştient că fede-
raţia se va sparge, Miloşevici încerca să păstreze pentru un stat
sârb partea cât mai mult din fosta federaţie. Atenţia s-a con-
centrat pe situaţiile din provinciile Kosovo şi Voievodina. Săr-
bătorirea a 600 de ani de la bătălia de la Câmpia Mierlei, la 28
iunie 1989, a reprezentat punctul culminant al mobilizări naţi-
onaliste sârbe. Noul lider s-a înconjurat de oameni fideli, l-a
înlăturat pe Stambolici (preşedintele Serbiei şi prieten ai lui
Miloşevici) pe adjunctul său, conducătorul belgrădean Dragisa
Pavlovici, ceea ce a marcat ascensiunea intransigentului Milo-
şevici în raport cu moderaţii din partid.
Consolidarea poziţiei lui Miloşevici îi îngrijora pe liderii
celorlalte republici unionale, dar şi pe liderii europeni. Într-un
astfel de context, tensiunile nu aveau cum să dispară. Mai ales
în ceea ce priveşte cazul Sloveniei; experienţa istorică, omo-
genitatea etnică, lipsa de probleme contestatare cu vecinii erau
atuuri pentru un drum sigur spre independenţă.
Slobodan Miloşevic
47
Alexandru Oșca
Al XIV-lea Congres - extraordinar - al Ligii Comunişti-

lor, ţinut în luna ianuarie 1990, delegaţii sloveni au părăsit
sala, nemulţumiţi de refuzul majorităţii participanţilor de a
pune capăt monopolului Partidului Comunist în conducerea
statului. În iulie 1990, un număr de 114 deputaţi de origine
albaneză din Parlamentul din Kosovo au adoptat o Constituţie,
care stabilea egalitatea acestei provincii cu celelalte şase Re-
publici ale Federaţiei. Acest fapt a provocat o reacţie negativă
din partea Parlamentului sârb. Nici în cele două republici din
regiunea vestică - respectiv Croaţia şi Slovenia - situaţia nu era
calmă. Opoziţia, reprezentantă prin coaliţia Demos, în Slove-
nia, şi Uniunea Democratică, în Croaţia, a câştigat alegerile
legislative care au avut loc în luna aprilie 1990. Acelaşi lucru
s-a întâmplat şi în cazul Republicii Bosnia-Herţegovina.
Miloșevici a fost personajul central care a marcat cel
mai mult evenimentele din spaţiul iugoslav în timpul colapsu-
lui statului federal, care a fost însoţit de prăbuşirea sistemului
comunist. Ascensiunea lui a început înainte de 1990. El a fost
ales lider al Uniunii comuniştilor pentru Belgrad (aprili1986).
Peste un an a ajuns în fruntea forțelor politice sârbe. Susține-
rile sale politice au fost de un populism accentuat, mereu dorea
să fie perceput ca apărător al celor oropsiţi. Dragiša Pavlovic,
un aliat al lui Stambolic, succesorul liberal al lui Miloșevici la
conducerea comuniştilor belgrădeni, s-a opus politicii lui Mi-
loșevici față de sârbii din Kosovo. Miloşevici îl acuză de ex-
tremism pe un lider albanez din Kosovo (Pavlevic) şi, la 23 și
24 septembrie 1987, într-o sesiune televizată, adversarii săi
sunt înlocuiţi. În februarie 1988, Miloșevici devine preşedinte
al UCI. (peste 12 ani Stambolic a fost răpit şi ucis). Liderul
Uniunii îşi urmează cu tenacitate planul, schimbă liderii din
Voivodina şi Muntenegru (6 octombrie 1988, 10 ianuarie
1989) şi-l arestează pe liderul comuniştilor kosovari pentru
incitare la revoltă. La 28 martie 1989 autonomia provinciilor
respective era diminuată prin modificarea constituţiei. Albane-
zii kosovari au reacţionat, iar opinia publică din străinătate i-a
sprijinit. Celelalte republici federale au luat distanţă faţă de un
centru abuziv. Preşedinţia era format din 8 membri (6 de la
republici unionale, plus Voivodina şi Kosovo). Prin măsurile
luate Miloșevici și-a securizat votul republicii; de asemenea
abolirea guvernelor autonome ale Vojvodinei și din Kosovo s-
48
a asigurat că el controlează voturile de aici. Președinția s-a

divizat între susținătorii lui Miloșevici și oponenții săi: câte 4
voturi de fiecare parte. Aşa s-a ajuns la un impas care a parali-
zat guvernul federal.
La Congresul al XIV al Ligii Comuniste a Iugoslaviei, în
ianuarie 1990, Miloșevici a susținut modificări constituționale
după principiul „un om - un vot”. Delegațiile slovene și croate
(conduse de Milan Kucan, respective, Ivica Racan) n-au fost de
acord şi au părăsit Congresul. In felul acesta s-a ajuns la o ruptură
în Liga Comunistă şi a dus la sfârșitul partidului ca organizație
unificată. Uniunea comuniştilor şi-a redus capacitatea de relaţio-
nare la nivel federal, Miloșevici a devenit preşedinte al Partidului,
transformat în Partidul Sârb (iulie 1990). A fost adoptată o nouă
Constituție a Serbiei (septembrie 1990), Miloşevici a fost ales
Preşedinte al Republicii cu puteri sporite. A fost reales preşedinte
al Republicii prin alegerile directe din decembrie 1990 și din de-
cembrie 1992. Concomitent, slovenii au ales un guvern naționalist
sub conducerea lui Milan Kucan, iar croații au făcut același lucru
prin Franjo Tudjman. Singurul Partid Comunist rămas la condu-
cere a fost în Bosnia și Herțegovina, înlocuit şi el cu o coaliție
formată din 3 partide etnice. Instituţiile federale încep să facă im-
plozie în 1991. Pe 16 martie 1991, s-a pus pe seama lui Miloșevici
că ar fi declarat că Iugoslavia a fost terminată și Serbia nu va mai fi
mult timp legată de deciziile Conducerii Federale (ulterior s-a do-
vedit că a fost falsă).
În iunie 1991, Slovenia și Croația s-au separat de Federație,
apoi Republica Macedonia (septembrie 1991) și Bosnia și
Herțegovina (martie 1992). Armata Populară Iugoslavă a
căutat să prevină secesiunea Sloveniei prin folosirea forței;
Războiul de Zece Zile din Slovenia s-a sfârșit printr-o
dezastruoasă înfrângere a forțelor federale. Cererile pentru o
deplină autonomie a națiilor a fost propusă încă din 1989, și
Miloșevici fusese un oponent timpuriu al unor asemenea miș-
cări. O parte din răspunsul dat referitor la cererea de indepen-
dență a Sloveniei a reprezentat continua creștere a dominației
autoritare în Serbia. Miloșevici a încercat să organizeze un
„Miting al Adevărului” în capitala Sloveniei, Ljubljana, pentru
a discuta situația din Kosovo, dar această propunere a fost re-
fuzată de Kucan. Mai târziu Miloșevici a urmat o politică mai
pragmatică, și nu s-a mai opus prea tare în desprinderea Slo-
49
Alexandru Oșca
veniei de țară. Kucan și-a adus aminte că „Miloșevici mi-a

spus că trebuie să ajungem la un consens în privința visului
Sloveniei de a se rupe de Iugoslavia. A spus ca nu ne va opri,
și că ceilalți n-au înțeles despre ce a fost vorba. Dar a mai spus
că nu poate lăsa și Croația să se desprindă de Iugoslavia, pen-
tru că s-a delimitat de Serbia prin sânge”.
În faţa tendinţelor de secesiune, Miloşevici a încercat să
impună o formulă de autodeterminare a etniilor (sârbi, croați,
etc. ca un tot), ca alternativă la separarea republicilor (Serbia,
Croația, Bosnia etc.).
Sârbii croați au susţinut deplina autonomie a Croației în
1990, după alegerea naționalistului croat Franjo Tudjman, care
avea suportul total al lui Miloșevici. Dar din 25 iunie 1991
(când s-a declarat independentă) și până în 1992 (când inde-
pendența ei a fost recunoscută de majoritatea statelor lumii),
Croația a întâmpinat rezistența Armatei Naționale Iugoslave.
Retragerea trupelor din Croația a fost precedată de războiul
dintre dizidenții sârbi din Croația și guvernul croat, sârbii fiind
sprijiniți de Miloșevici de această dată. Liderul sârbilor din
Croația, Milan Babic, a precizat că Miloșevici era responsabil
pentru cele întâmplate, el i-a stipendiat pe sârbii revoltaţi din
Croaţia şi Bosnia (unde naţionaliştii sârbi au luat sub adminis-
trare 70% din teritoriu). La Srebrenica şi Bratunac s-au săvâr-
şit adevărate masacre contra musulmanilor.
În august 1995 războiul din Croația s-a încheiat, opera-
țiunile armate croate au desfiinţat Republica Sârbă Krajina.
Aproape toată populația de origine sârbă a fost alungată şi s-a
refugiat în Bosnia sau Serbia. Peste o lună, operaţiunile
N.A.T.O. i-au adus pe sârbii bosniaci în pragul colapsului mi-
litar. Sute de mii de sârbi au luat calea exodului.
Problemele iugoslave capătă dimensiuni internaţionale;
după intervenţia NATO, conflictul s-a stins, Miloșevici a ne-
gociat Acordurile de la Dayton în numele sârbilor bosniaci.
În 1997 a izbucnit o rebeliune armată în Kosovo, împo-
triva stăpânirii sârbe. Armata separatistă de Eliberare din Ko-
sovo (K.L.A.) a lansat atacuri împotriva forțelor sârbe și iugo-
slave, dar și acuze la adresa oficialilor sârbi și albanezi și alții
văzuți de KLA drept „colaboratori”. La mijlocul anului 1999,
sute de oameni au murit și 100.000 de albanezi din Kosovo au
rămas fără case.
50
În 1999, conflictul s-a acutizat; peste jumătate din po-

pulația albaneză s-a refugiat și câteva sute au murit. După în-
cheierea conflictului, majoritatea populației sârbe din Kosovo,
s-a refugiat în Serbia. Pe 27 mai 1999 Miloşevici a fost închis
și acuzat de crime de război și crime împotriva umanității co-
mise în Kosovo, dar el a continuat să se bucure de suportul
sârbilor.
După unii autori, Germania şi Austria încurajau mişcă-
rile separatiste, care vizau lichidarea Iugoslaviei.
Lanţul declaraţiilor de independenţă a început în decem-
brie 1990, cu Slovenia. Am prezentat, mai sus, variantele la
care s-ar fi arătat de acord sârbii. O astfel de discuţie a conti-
nuat. S-a avansat şi ideea unei confederaţii. În paralel, s-a
ajuns rapid la confruntări sângeroase. În Croaţia, la sfârşitul
lunii martie 1991, s-au înregistrat conflicte între poliţiştii cro-
aţi şi civilii sârbi. Negocierile - desfăşurate la sugestia Bosniei
- Herţegovina, care propunea o reorganizare a Federaţiei după
modelul Comunităţii Europene - au fost brutal întrerupte de
proclamarea oficială, la 25 iunie 1991, a „suveranităţii şi inde-
pendenţei“ Sloveniei şi Croaţiei. Lui Milosevici nu i-a rămas
decât să condamne aceste decizii unilaterale. Trupele blindate
ale federaţiei au intrat în Slovenia, declanşându-se un adevărat
război civil. După medierea Comunităţii Europene, luptele au
încetat (7 iulie 1991), prin recunoaştere de fapt a independen-
ţei Republicii Slovene.
Războiul civil a continuat în Croaţia, în ciuda eforturilor
de pace. Sârbii din Slavonia, ca şi cei din Krajna şi-au procla-
mat autonomia şi au obţinut sprijinul armatei federale. Aceasta
a trecut la distrugeri masive a potenţialului industrial şi turistic
al Croaţiei. Mii de refugiaţi s-au îndreptat spre Ungaria sau
Bosnia. Comunitatea internaţională s-a sesizat, iar Consiliul de
Securitate al ONU a decretat - la sfârşitul lunii septembrie -
embargo asupra livrărilor de armament către Iugoslavia. La 8
octombrie, Croaţia şi Slovenia au fost recunoscute ca state
independente.
Înainte ca războiul civil să se instaleze şi în Bosnia -
Herţegovina (din martie 1992 şi până la încheierea acordurilor
de la Dayton, din octombrie 1995), ONU a trimis în Croaţia
primele „căşti albastre” în Slavonia şi Krajna. Cu toate efortu-
rile, comunitatea internaţională n-a dovedit unitate de vederi şi
51
Alexandru Oșca
nu a fost foarte eficientă în intervenţii s-a dovedit neputin-

cioasă de-a lungul acestui conflict. Abia în 1995 s-a constituit
o Forţă internaţională de Reacţie Rapidă care, cu concursul
aviaţiei americane, i-a obligat pe sârbii bosniaci să accepte
încetarea focului şi un plan de pace. Încheiat la Dayton (SUA.
acesta prevedea transformarea Bosniei - Herţegovina într-un
stat independent, format din două entităţi: sârbă şi croato-mu-
sulmană.
b) Albania
Procesele radicale din Albania au început puţin defazat

faţă de cele din celelalte ţări ale blocului comunist european.
Informaţiile despre evenimente privind colapsul comunismu-
lui, mai apropiate sau mai îndepărtate de frontierele Albaniei,
circulau, evident, şi la Tirana. Albania, însă, s-a menţinut tot
timpul (mai ales după 1961, când a părăsit Tratatul de la Var-
şovia) departe de evoluţiile din blocul comunist european, in-
trând în sfera de influență chineză. Liderii comunişti albanezi
sperau că vor reuşi – şi de această dată – să asigure izolarea
regimului faţă evoluţiile externe, aşa cum s-a întâmplat de
atâtea ori până atunci. Totuşi, în climatul atât de tensionat ge-
nerat de situaţii des schimbătore din spaţiu comunist, era ris-
cant pentru nomenclatura de la Tirana să rămână surdă şi să nu
ia nici o poziţie. Ei bine, poziţia luată a fost una stupefiantă:
după ce, iniţial, a respins reformele lui Gorbaciov, pe care le
considera periculoase pentru lagărul comunist, liderii celui mai
închistat şi rigid regim comunist din Europa au găsit potrivit să
critice - primii şi cel mai vehement - regimul lui Ceauşescu,
încercând să convingă lumea că acesta ar fi fost cel mai dur,
mult mai dur decât cel albanez condus de Enver Hoxha (mort
în 1985), evident, în favoarea celui din urmă.
„Cu lozinci demagogice despre libertate şi drepturi de-
mocratice – spunea Ramiz Alia, succesorul lui Enver, despre
reformele lui Gorbaciov -, ignorând masele de muncitori în
favoarea unor anumiţi indivizi şi straturi sociale antipopulare,
şi sub pretextul corectării greşelilor pe care ei înşişi le-au co-
mis, ei impun din nou legile societăţii de tip capitalist“. Însă,
spre sfârşitul anului 1989(reflectând asupra consecinţelor eve-
nimentelor din piaţa Tien Anmen din iunie 1989), orientarea
52
s-a schimbat: Ramiz Alia a fost cel care-l condamna cel mai
dur pe Ceauşescu, era de acord cu ceea ce i se întâmplase şi
era printre primii care recunoştea noua putere de la Bucureşti.
Enver Hoxha
Pentru a preîntâmpina o revoltă care să ceară schimbări

radicale în propria ţară – foarte îndreptăţită - Alia şi-a exprimat
vizibila desolidarizare de „tiranicul“ regim ceauşist, din do-
rinţa de a nu fi identificat cu figura dictatorului de la Bucu-
reşti. (E. Biberaj).
Discret, pentru a preveni "devierile" de tip ultra-refor-
mist, autorităţile au început să ia măsuri severe de securitate,
însă fără folos. După exemplul est-germanilor, în iunie 1990,
mii de albanezi s-au refugiat la ambasadele occidentale din
Tirana. După mai multe tergiversări, refugiaţilor li s-a permis
să părăsească ţara, regimul îşi pierdea credibilitatea şi forţa.
Scriitorul Ismail Kadare - foarte influent în mediile academice
de la Tirana - a cerut şi el azil în Franţa (25 octombrie 1990).
În scrisoarea către Ramiz Alia, el explică gestul său prin faptul
că nu poate asigura pentru Albania o democratizare rapidă atât
timp cât există un partid comunist inflexibil.
Situaţia s-a complicat spre sfârşitul anului 1990: au avut
loc numeroase greve la Kavaje, Vlore, Berat; s-au înregistrat
explozii suspecte în capitala ţării, Tirana; exodul a numeroşi
tineri din ţară, mai ales spre Italia, a continuat. În acest con-
53
Alexandru Oșca
text, Ramiz Alia a încercat să facă unele concesii: a iniţiat o

reprivatizare parţială a agriculturii, autorizarea ţăranilor de a
creşte vite în folosul propriu, de a avea un lot de pământ de
l500 - 2 000 m2 (în România tot timpul ţăranii au avut la dis-
poziţie un lot de 5000mp) şi de a-şi vinde produsele pe piaţa
liberă. Paralel cu această repunere în discuţie a principiilor
economice de până atunci, conducerea Partidului Comunist şi-
a anunţat intenţia de a revizui Constituţia, în vigoare din 1976,
şi de a transforma Albania într-un stat de drept. Manevra co-
muniştilor a avut efect pentru scurt timp; manifestaţiile stu-
denţeşti din 9 şi 10 decembrie 1990 s-au desfăşurat sub semnul
gratulării lui Gorbaciov şi Ramiz Alia. La 11 decembrie 1990,
acesta a acceptat înfiinţarea de partide politice. După o zi, pe
12 decembrie 1990, s-a înfiinţat primul partid, Partidul Demo-
crat, care reunea, îndeosebi, intelectualitatea tehnică, şi care şi
l-a ales ca lider pe doctorul S. Berisha. In următoarele patru
luni, au apărut alte partide care au întregit spectrul politic de-
mocratic albanez: Republican, Ecologist, Agrar, Social-Demo-
crat, al Unităţii Naţionale.
După moartea lui E. Hoxha, activiştii partidului comu-
nist au promovat cultul său în societate. Acum noii lideri ai
partidului au început să se delimiteze de tarele regimului, care
erau asociate, evident, cu numele liderului istoric. Formele
simbolice ale cultului personalităţii fostului lider au fost aban-
donate, văduva acestuia, Nexhmije, şi-a pierdut influenţa (s-a
retras din conducerea Frontului Democrat). Pentru prima oară
după 20 de ani, s-au putut ţine slujbe religioase în bisericile
ortodoxe greceşti, iar statuia lui I.V. Stalin a fost îndepărtată
de pe bulevardul ce îi purta numele în Tirana, s-a modificat
legea presei care a permis să apară publicaţii independente, în
ianuarie 1991 au fost eliberaţi deţinuţii politici, a fost recunos-
cut dreptul la grevă. Într-o societate ca cea albaneză, acestea
erau cuceriri de neimaginat, o adevărată revoluţie. Şi totuşi,
masele doreau mai multă democraţie, nu doar o cosmetizare, şi
mai repede instituită, pentru care guvernul comunist nu era
pregătit. La 20 februarie 1991, pe străzile Tiranei, 100.000 de
oameni au participau la un mare miting anti-guvernamental,
iar la 31 martie 1991 au avut loc primele alegeri libere la care
s-au prezentat 11 partide politice. Alegerile au fost un test im-
portant pentru evaluarea strategiei partidului comunist din pe-
54
rioada de tranziţie. S-a putut constata că ea a fost corectă şi că

partidul - deşi a cedat din putere – şi-a păstrat credibilitate în
bună măsură în electorat. Partidul Comunist a ieşit învingător -
cu peste 65% din voturi - în timp ce Partidul Democrat, una
dintre principalele organizaţii ale opoziţiei politice, încă puţin
cunoscută, a obţinut puţin peste 25% din sufragii. În ciuda boi-
cotului opoziţiei, noul Parlament l-a ales Preşedinte al Repu-
blicii pe Ramiz Alia.
Ramiz Alia
În acest context s-a organizat ultimul congres comunist,

al X-lea (13 iunie 1991), care a adoptat o serie de hotărâri ex-
trem de curajoase, inclusiv abandonarea vechii denumiri a
partidului şi schimbarea ei în Partid Socialist, adept al demo-
craţiei, economiei de piaţă, statului de drept.
Însă procesul schimbărilor nu se încheiase. Nemulţumi-
rile sociale s-au accentuat pe fondul crizei sociale, al lipsei
locurilor de muncă şi al nesiguranţei. Guvernul nu reuşeşte să-
şi demonstreze capacitatea managerială în noile condiţii astfel
că noul premier, Fatos Nanu, abia ales, şi-a prezentat demisia
(4 iunie 1991). Reformistul comunist, Illy Bufi, încearcă să
salveze ce se mai putea salva, ţinând schimbările sub control:
în luna iulie, poliţia politică (Sigurimi) a fost desfiinţată; la 16
august 1991, statuia lui E. Hodja din Girokaster, locul de naş-
tere al dictatorului, a fost demolată. Realitatea economică era,
55
Alexandru Oșca
însă, implacabilă şi nu mai putea fi neglijată: în 1991, produc-

ţia industrială se redusese cu 50%, importul atingea doar 22%,
iar exportul - 33% din previziunile guvernului. Inflaţia depăşea
31%176 în timp ce manifestaţiile de protest nu încetau. La 10
decembrie 1991, la Tirana, opoziţia a organizat un miting de
protest, la care au participat aproape 20 000 de persoane ce
doreau înlăturarea regimului.
Sali Berisha
Săli Berisha, conducătorul Partidului Democrat, a acuzat

Partidul Socialist de obstrucţionarea procesului de reforme,
corupţie şi incompetenţă. La începutul anului 1992, guvernul a
fost astfel forţat să demisioneze. La un an de la precedentele
alegeri, forţele politice au hotărât să se organizeze alegeri noi,
pe 22 martie 1992.
După o campanie electorală agitată, plină de atacuri,
dezbateri şi polemici, rezultatele scrutinului din 22 martie
atestă victoria Partidului Democrat, de opoziţie, cu 23 din su-
fragii (62% din voturi), în timp ce Partidul Socialist a înregis-
trat doar 25%. La 4 aprilie 1992, Ramiz Alia se retrăgea de la
conducerea statului, în locul său, a fost ales Săli Berisha, lide-
rul Partidului Democrat (9 aprilie 1992), ce devenea astfel
primul preşedinte necomunist. Şi revoluţia se putea considera
încheiată şi în cazul Albaniei.
56
Pentru seminar:
1. Dezbatere pe bază de referate: Asemănări şi deosebiri

între prăbuşirea regimurilor comuniste din ţările fostului lagăr
comunist european;
2. Dezbatere pe bază de referate despre etapele instituirii
regimului democratic în Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria.
3. Consecinţele pentru evoluţia proceselor europene
după înlăturarea zidului Berlinului.
57
Alexandru Oșca
Cursul II
PREMISELE REVOLUŢIEI ROMÂNE
2. 1. Instituirea regimului de dictatură comunistă
Al Doilea Război Mondial a impus schimbări esenţiale,

atât în sistemul relaţiilor internaţionale cât şi în evoluţia in-
ternă a statelor atrase în acest flagel.
Încă înainte de declanşarea războiului (1 septembrie
1939), rând pe rând, state cu vocaţie democratică recunoscută
au optat pentru regimuri interne autoritare sau de dictatură
(Italia, Ungaria, Uniunea Sovietică, Germania, Turcia, Bulga-
ria, Polonia, Iugoslavia, Grecia, Spania etc.). România nu s-a
putut sustrage modelului politic dominant (considerat de suc-
ces) în Europa, care s-a generalizat în al doilea deceniu inter-
belic (doar câteva ţări au păstrat sistemul democratic, între
care Marea Britanie, Franţa şi Cehoslovacia) şi, în februarie
1938, a optat şi ea pentru un regim de autoritate (monarhică).
Apoi (din 12 septembrie 1940) regimurile de dictatură s-au
perpetuat în România aproape 60 de ani (dictatură legionară,
militară, comunistă, cu o foarte scurtă şi precară încercare de
revenire la democraţie în anii 1945 – 1946).
La timpul respectiv, mulţi oameni politici europeni au
considerat că cel puţin pe termen scurt regimurile de autoritate
aveau soluţii la situaţiile de criză. Perpetuat, însă, pe termen
mediu sau lung, acest tip de regim duce, inevitabil, la blocaje
instituţionale, conflicte interne sângeroase, conflicte (războaie)
locale sau mondiale, restrângerea libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor, cultivă extremismul politic,
transformă adversarul politic în duşman etc.
De regulă, autorităţile din statele în care regimul de dic-
tatură a fost instituit îşi pierd treptat (sau de la început) credi-
bilitatea, atât în faţa propriilor cetăţeni cât şi în comunitatea
internaţională. În situaţii critice, statul respectiv devine vulne-
58
rabil, pierde sprijinul extern pentru promovarea intereselor

proprii, inclusiv pentru păstrarea integrităţii sale teritoriale
(cazul României, în vara anului 1940, care a pierdut nordul
Transilvaniei, Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi
sudul Dobrogei – Cadrilaterul. În 1948 a pierdut Insula Şerpi-
lor şi câteva insule din Deltă).
Regimurile totalitare – indiferent de ideologia pe care o
invocă – au câteva caracteristici comune.
Una dintre ele este renunţarea la democraţie ca meca-
nism politic, economic, ideologic şi impunerea în viaţa publică
a unui singur „actor politic” (persoană, formaţiune politică sau
grup politic de sprijin).
Sistemul politic monopartidist este asumat expres or, în-
cercând să salveze aparenţele, este practicat implicit. Consti-
tuţiile democratice sunt suspendate, instituţiile corespunză-
toare lor, de asemenea. Uneori, în locul lor sunt adoptate con-
stituţii noi – prin vot formal şi imperativ al cetăţenilor abilitaţi.
Parlamentele – ca organisme legislative, de control al
Puterii executive şi de dezbatere politică – devin simple adu-
nări cu rol formal de legiferare. Persoana dictatorului capătă
atribuţii şi valenţe extraordinare: el propune proiecte de legi, el
emite decrete – lege, el numeşte sau demite guvernul, miniş-
trii, înalţii funcţionari, conduce armata, poliţia, serviciile spe-
ciale. Îşi creează organisme cu rol consultativ pe care le con-
voacă când şi dacă doreşte. Parlamentul este un organism pur
formal, în anumite perioade poate lipsi.
Într-un astfel de context, persoana dictatorului este fi-
gura centrală a regimului, concentrează puterea legislativă,
executivă, judecătorească, nu răspunde pentru faptele şi actele
sale în faţa niciunui organism. Pentru a reuşi în acţiunea sa, el
se înconjoară de un cerc clientelar docil, îşi construieşte o
imagine de personaj popular care veghează la binele naţiunii,
aparatul de propagandă, personalul din administraţie şi cultură,
îi fac un veritabil cult, serviciile speciale, poliţia (Miliţia) con-
trolează şi sancţionează cea mai mică încercare (a indivizilor
sau comunităţilor) de a se opune deciziilor şi viziunii sale.
Uneori, liderul respectiv simte nevoia să se legitimeze în
faţa propriului popor sau a străinătăţii, în care scop organizează
minuţios consultarea cetăţenilor în cadrul unor referendum-uri
formale, pe teme fără miză, ale căror rezultate se cunosc dinainte.
59
Alexandru Oșca
Ca regulă, oricare regim de dictatură îşi încheie exis-

tenţa, inevitabil, într-un faliment total: politic, economic, so-
cial, ideologic. Rareori revenirea la democraţie se produce pe
cale paşnică, pentru că dictatorul şi acoliţii săi caută să se
menţină la putere cu orice preţ: proclamă stare de necesitate,
emite legi marţiale, chiar stare de război. Apelează la forţe de
ordine şi la armată pe care le angajează în represiunea mani-
festanţilor. Aceste măsuri sunt exersate şi impuse pe întreaga
sa existenţă, asigurându-i perenitatea, dar, în final, populaţia
declanşează acţiuni de protest şi de revoltă cu orice risc, reu-
şind să-l lichideze.
Din nefericire pentru populaţie şi pentru progresul ţării,
în România fiecare din cele patru regimuri totalitare (de auto-
ritate monarhică – februarie 1938 – septembrie 1940, de dic-
tatură legionară, septembrie 1940 – ianuarie 1941, de dictatură
militară, ian. 1941 – august 1944 şi de dictatură comunistă,
martie 1945 – dec. 1989), au sfârşit prin acte dramatice, ex-
trem de dureroase: regimul de autoritate monarhică s-a prăbu-
şit odată cu amputările teritoriale din vara anului 1940, regi-
mul legionar – instituit pentru foarte scurt timp – a sfârşit
printr-o „rebeliune” (soldată cu victime) împotriva Conducăto-
rului Statului, căruia încerca să-i smulgă puterea totală, regi-
mul de dictatură militară, după ce a angajat ţara în război, s-a
prăbuşit odată cu dezastrul produs de invazia trupelor sovietice
în Moldova, în august 1944, iar regimul de dictatură comu-
nistă, instituit cu sprijin străin, a fost lichidat după mai bine de
40 de ani, prin Revoluţia din decembrie 1989.
Deşi asemănătoare în multe privinţe, regimurile totalitare se
şi deosebesc, în principal în funcţie de ideologia care le inspiră.
Ne referim în acest curs la câteva din caracteristicile regimului
totalitar comunist4 din România, responsabil/vinovat pentru
evenimentele/ întâmplările petrecute în ţară între 1945–1989.
Slăbită după trei ani de război, România înregistra, în
august 1944, un dezastru militar care-i compromitea inclusiv
şansa de a se menţine ca stat suveran pe harta Europei. Trupele
sovietice invadau nordul Moldovei, aliaţii germani rezistau cu
greu pe celelalte teatre de operaţiuni, vechii prieteni ai Româ-
4
Termenul a intrat în limbajul curent după Revoluţia din decembrie 1989.
În realitate, regimul s-a definit ca „socialist”.
60
niei erau în tabăra militară opusă. În interior, guvernul gesti-

ona cu greu imaginea dezastrului, alternativa politică – formal
în afara legii – trăia prin câţiva lideri democraţi (ţărănişti, libe-
rali, social – democraţi) şi prin invizibilul partid al comunişti-
lor ale cărui şanse au crescut odată cu apropierea sovieticilor
de frontieră. Celelalte partide antebelice se resemnau cu situa-
ţia lor decisă încă în februarie 1938.
Sub presiunea frontului care se apropia de Capitală, zilele
guvernului Antonescu erau numărate; deznodământul s-a produs în
după-amiaza zilei de 23 august, când la Palatul regal, câţiva înalţi
funcţionari şi apropiaţi ai monarhului l-au arestat pe Conducătorul
Statului (titulatura lui Ion Antonescu) din dispoziţia Regelui şi,
printr-o lovitură de forţă, guvernul a fost înlăturat.
Proclamația către țară a Regelui Mihai I
difuzată la radio în seara zilei
de 23 august 1944
ROMÂNI,
În ceasul cel mai greu al istoriei noastre, am socotit în
deplină înțelegere cu Poporul Meu, că nu este decât o singură
cale pentru salvarea Țării de la o catastrofă totală: ieșirea
noastră din alianța cu puterile Axei și imediata încetare a răz-
boiului cu Națiunile Unite.
ROMÂNI,
Un nou Guvern de Uniune Națională a fost însărcinat
să aducă la îndeplinire voința hotărâtă a Țării de a încheia
pacea cu Națiunile Unite. România a acceptat armistițiul ofe-
rit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale
Americii. Din acest moment încetează lupta și orice act de
ostilitate împotriva armatei sovietice, precum și starea de răz-
boi cu Marea Britanie și Statele Unite. Primiți pe soldații
acestor armate cu încredere. Națiunile Unite ne-au garantat
independența Țării și neamestecul în treburile noastre interne.
Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin
care Transilvania ne-a fost răpită.
ROMÂNI,
Poporul nostru înțelege să fie singur stăpân pe soarta
sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate și care
nu atinge drepturile nimănui este un dușman al Neamului
nostru. Ordon Armatei și chem Poporul să lupte prin orice
61
Alexandru Oșca
mijloace și cu orice sacrificii împotriva lui. Toți cetățenii să se

strângă în jurul Tronului și al Guvernului pentru salvarea
Patriei. Cel care nu va da ascultare Guvernului se opune vo-
inței poporului și este un trădător de Țară.
ROMÂNI,
Dictatura a luat sfârșit și cu ea încetează toate asupri-
rile. Noul Guvern înseamnă începutul unei ere noi în care
drepturile și libertățile tuturor cetățenilor Țării sunt garantate
și vor fi respectate.
Alături de armatele aliate și cu ajutorul lor, mobilizând
toate forțele Națiunii, vom trece hotarele impuse prin actul
nedrept de la Viena pentru a elibera pământul Transilvaniei
noastre de sub dominația străină.
ROMÂNI,
De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână in-
dependența împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a
ne hotărî singuri soarta depinde viitorul Țării noastre.
Cu deplină încredere în viitorul Neamului Românesc să
pășim hotărâți pe drumul înfăptuirii României de mâine, a
unei Românii libere, puternice și fericite.
Mihai
Noul guvern – condus de gl. Constantin Sănătescu acţi-

ona sub voinţa Comisiei Aliate de Control (sovietică) şi avea
răspunderi limitate: să scoată ţara din războiul împotriva Naţi-
unilor Unite, să negocieze Armistiţiul, să-i identifice şi să-i
judece pe criminalii de război etc. Culoarea sa politică nu era
definită: alături de miniştri ţărănişti, liberali, social-democraţi
era şi un comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu) şi foarte mulţi „tehni-
cieni”, în special militari.
Curând, viaţa politică devine animată, minusculul partid
comunist (la 23 august 1944 nu depăşea 800 de membri) era
împins în faţă de ocupantul sovietic şi emitea pretenţia să im-
pună regulile jocului politic. Schimbat succesiv, guvernul ajunge
în decembrie 1944, sub conducerea gl. Nicolae Rădescu. Acesta
s-a bazat pe sprijinul liderilor partidelor istorice, pe acceptul tacit
al misiunilor britanice, respectiv, americane la Bucureşti, şi a
încercat să reintroducă regulile vieţii democratice în politica
românească. Această opţiune reprezenta însă, pericolul cel mai
important pentru dominaţia sovietică şi pentru liderii comunişti
62
aduşi de la Moscova sau scoşi din locurile de detenţie unde îşi

ispăşeau pedepse pentru trădarea intereselor naţionale.
Cu sprijinul trupelor sovietice cantonate în Capitală,
comuniştii au organizat manifestaţii „muncitoreşti” împotriva
lui Rădescu, pe care l-au acuzat de asasinat, şi căruia i-au în-
scenat diversiuni de tot felul.
Înţelegând în mod abuziv că aliaţii occidentali acceptau
ca România să intre, covârşitor, în zona de influenţă sovietică
(Acordul de procentaj din 28 octombrie 1944), ocupanţii ruşi
se grăbeau să-şi impună aici sistemul şi modul de viaţă. Între
4-11 februarie 1945, la Yalta, s-a desfăşurat o conferinţă inter-
aliată la nivel înalt, unde, între altele, s-a decis (Declaraţie
asupra Europei Eliberate) ca în statele foste satelite Germaniei,
odată eliberate, să se instituie guverne din reprezentanţi ai tu-
turor partidelor democratice, cu misiunea de a organiza alegeri
libere după încheierea războiului pentru ca popoarele respec-
tive să revină la democraţie şi să fie conduse de guverne re-
zultate din alegeri. O asemenea decizie era, însă, periculoasă
pentru sovietici care se sprijineau pe forţe politice interne nea-
greate de populaţie, aşa încât puteau pierde controlul politic în
propria lor zonă de influenţă.
În acest context, vicecomisarul A.I. Vîşinski a sosit in-
tempestiv la Bucureşti şi l-a silit pe Rege să-l demită pe Ră-
descu şi să-l numească Preşedinte de Consiliu pe dr. Petru
Groza – liderul Frontului Plugarilor (o formaţiune politică de
importanţă secundară) - un apropiat al comuniştilor şi un fidel
executant al deciziilor sovietice.
Petru Groza
63
Alexandru Oșca
La 6 martie 1945 noul guvern, cu influenţă majoritar

comunistă, s-a instalat la Bucureşti.
Concomitent, liderii comuniştilor s-au întrunit pentru a
stabili un Plan de măsuri prin care în România să se instituie
un nou regim, regimul comunist. În baza lui, pas cu pas au fost
înlăturaţi ultimii stâlpi pe care se putea sprijini un regim de-
mocratic: partidele istorice au fost interzise sau silite să-şi în-
ceteze activitatea, alegerile parlamentare (noiembrie 1946) au
fost fraudate, marea proprietate funciară şi proprietatea pri-
vată, în general, au fost desfiinţate, monarhia a fost înlăturată.
Propagandă despre „grija” guvernului pentru ţărani.

Imagini de la împărţirea loturilor agricole prin reforma
agrară din 23 martie 1945.
România a devenit Republică Populară, iar, prin noua

Constituţie (13 aprilie 1948), şi prin naţionalizări succesive,
proprietatea privată a fost desfiinţată şi transformată în propri-
etate „de stat”. În agricultură s-a impus „colectivizarea”, acţi-
une prin care ţăranii au fost deposedaţi în forţă de pământul şi
de mijloacele lor de muncă, umiliţi, persecutaţi, arestaţi, chiar
ucişi.
În scurt timp, sistemul politic a devenit monopartidist
(Partidul Muncitoresc Român, format la21-23 februarie 1948,
prin fuziunea PCR cu o facţiune a PSD, a rămas unica forma-
ţiune politică admisă în stat), partidelor istorice li s-a impus să-
şi înceteze activitatea, sistemul de învăţământ s-a organizat
64
după model sovietic, cultura „de masă” s-a generalizat, servi-

ciile speciale, structurile de forţă şi armata au intrat sub con-
trolul strict al comisarilor străini (sovietici)5.
Ideologia dominantă în societate a devenit ideologia
comunistă, de inspiraţie stalinistă, fără ca liderii comunişti
români să dispună de cunoştinţe solide despre bazele teoretice
ale acestei ideologii. În numele ei, responsabilii regimului care
au declanşat „lupta de clasă”, nu se reţineau de la nici un abuz
îndreptat împotriva „duşmanilor de clasă” şi a adversarilor
politici, pe care se considerau „datori” să-i anihileze, să-i dis-
trugă sau chiar să-i lichideze fizic.
Boxa acuzaților
Persoanele din conducerea partidului s-au schimbat, în funcţie de etapa

istorică şi de competiţia internă, dar s-a asigurat o stabilitate la vârf. La Conferința
din 16-22 octombrie 1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost ales secretar general,
secondat de Vasile Luca și Ana Pauker. La Congresul din februarie 1948 s-a
adăugat Teohari Georgescu.După plenara din mai 1952 Gheorghiu-Dej şi-a
păstrat postul dar ceilalţi secretary au fost înlocuiţi cu apropiaţi ai săi, între
care Chişinevschi, Moghioroş, Apostol. După moartea lui Stalin, Ghorghiu-
Dej a cedat de formă conducerea partidului lui Gh. Apostol, secondat de
Ceauşescu, M. Dalea şi Fazekaş. Peste un an(oct.1954), Ghorghiu-Dej revine
ca prim-secretar, secondat de Ceauşescu, Chişinevschi şi Fazekaş. După
Congresul XX al PCUS oponenţii lui Gheorghiu Dej dispar, în locul lui
Chişinevshi este adus Gr. Preoteasa. După moartea lui Dej, la 22 martie
1965, Ceauşescu este desemnat prim-secretar, secondat de Mizil, Dalea,
Verdeţ. Congresul din iulie 1965 conducerea este confirmată, titulatura
funcţiei lui Ceauşescu – pe care o va deţine până în 22 decembrie 1989 -
devine secretar general, iar adjuncţii săi devin neimportanţi, se schimbă des,
numărul lor se măreşte.
65
Alexandru Oșca
2.2. Concepţia comunistă de dezvoltare socio-econo-

mică a României. Limite şi consecinţe
După ce, în 1949, din dispoziţia Moscovei, guvernul a

respins Planul Marshall pentru reconstrucţia economiilor eu-
ropene distruse de război, România a intrat în CAER (o orga-
nizaţie economică de colaborare interguvernamentală, sub
control sovietic, cu sediul la Moscova, creată în 1949), iar din
1955 a aderat la Pactul de la Varşovia, organizaţie politico-
militară a fostelor ţări socialiste europene, contrapusă Pactului
Nord Atlantic în perioada războiului rece. Reţetele pentru dez-
voltarea economiei erau sugerate şi copiate după modelul so-
vietic, planificarea centralizată, comerţul de stat, consumul
dirijat, eliminarea competiţiei reale, stimularea „întrecerii”
socialiste etc. Cifrele se consemnau în planuri cincinale adop-
tate la congresele partidului.
Lipsiţi de maturitate şi de experienţă în conducerea sta-
tului, îndoctrinaţi cu o ideologie extremistă însuşită superfi-
cial, îndrumaţi şi controlaţi îndeaproape de „fratele mai mare”
(PCUS), liderii comuniştilor români au dezlănţuit o puternică
prigoană împotriva adversarilor politici, pe care i-a considerat
„duşmani de clasă”, i-a judecat şi condamnat pentru vini în-
chipuite, i-a reţinut ani îndelungaţi în locuri de detenţie insalu-
bre, unde mulţi şi-au găsit sfârşitul în închisori sau pe şantiere
special inventate.
Cum cei mai mulţi dintre oponenţii regimului proveneau
din activiştii partidelor istorice - intelectuali foarte instruiţi şi
buni români - practic întreaga elită românească a fost distrusă
sau îndepărtată din prim-planul vieţii publice româneşti.
Represiunea s-a intensificat, între 1956-1959, sub influ-
enta mişcărilor anticomuniste din Polonia si Ungaria. Accentul
s-a mutat acum pe mediul rural unde regimul se străduia să
impună colectivizarea forţată. Sub motivul tensiunilor artifici-
ale cu Iugoslavia s-a luat decizia strămutării forţate de sate
întregi, din Banat în Bărăgan, începând cu 1948, și la judeca-
rea circa 80 000 de ţărani.
66
Iuliu Maniu, ultimul cuvânt susţinut la proces, înaintea

condamnării, Arhivele Naţionale, Fototeca online a comunismului
românesc, cota 1, fotografia 4462.
Ultimul cuvânt, cota 19
Între personalitățile care si-au pierdut viața în urma re-

presiunii comuniste, amintim pe Iuliu Maniu, Gheorghe Bră-
tianu, Ion Mihalache, Mihail Manoilescu, Radu Rosetti, Tra-
ian Novacovici, col. Ioan D. Stoiculescu, Ioan Flueraș, Nico-
lae Batzaria, col. Marius Mihai Kiriacescu, monseniorul
Vladimir Ghica, preotul Dumitru Zamisnicu s.a. Alţi oameni
67
Alexandru Oșca
de cultura - Ioan Lupaș, Ion Petrovici, M. Vulcănescu, Lucian

Blaga, Simion Mehedinți, Dimitrie Gusti au pierit în închisori
sau au trăit în mizerie, uitaţi şi sfidaţi de autorităţi.
Noul sistem a impus modificări ale culturii naționale,
străduindu-se să imită valorile sovietice. Mihai Roller, Iosif
Kisinevski, Iosif Ardeleanu, Leonte Răutu, au rescris valorile
culturii naţionale sub lozinca demagogica a marxism-leni-
nismului. Ei au modificat istoria tarii si au supralicitat, în lite-
ratura si arta, chipul muncitorului, concomitent cu impunerea
unui control strict al scrierilor, care a vizat peste 2 000 titluri
de cărţi şi reviste. S-a schimbat programa de învăţământ,
curricula şcolară, s-a reorganizat Academia română pentru a
face loc unor „savanţi” fabricaţi peste noapte. Mulți profesori
au fost înlăturați din institutele de învăţământ superior pe
motive ideologice. Specialităţi întregi - filozofia, statistica,
sociologia - au fost scoase din curriculă.
În perioada sovietizării partidul comunist a concentrat în
mod absolut puterea în mâinile sale. Efectivul lui s-a mărit
artificial (până la 720.000 de membri – în 1950 – la 1.450.000
– în 1950), incluzând şi o parte din foştii membrii ai Gărzii de
Fier, eliminaţi apoi în urma epurării de la începutul anilor 50.
Lupta pentru putere (între 1948 si 1952) a angajat două ta-
bere într-o confruntare pe viaţă şi pe moarte: Ana Pauker,
Vasile Luca, Teohari Georgescu - adepţi ai subordonării
totale fata de P.C.U.S. şi, respectiv,Gheorghe Gheorghiu-
Dej cu adepţii lui, partizani al liniei naționale în impunerea
comunismului. În 1952, disputa s-a tranşat în favoarea lui
Gheorghiu-Dej, ceilalţi activişti promoscoviţi au fost scoşi din
conducere. Gheorghiu-Dej a devenit prim-secretar al partidului
şi prim-ministru al Guvernului.
După moartea dictatorului Stalin (5 martie 1953), succe-
sorul său, Nikita Sergheevici Hrușciov, a încercat o cosmeti-
zare a regimului. În Raportul la Congresul din 1956 al P.C.U.S.,
acesta a încriminat politica stalinistă, a trecut la schimbări în
întregul lagăr comunist, ceea ce l-a făcut circumspect pe
Gheorghiu-Dej. Manevrând cu abilitate, Dej a reuşit să
rămână la putere şi după acest val de schimbări, apoi şi-a
înlăturat toţi adversarii potenţiali (Pătrăşcanu a fost executat
în închisoare, oamenii din jurul său - Lena Constante, Elena
Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Harrry Brauner – au fost arestaţi,
68
iar un alt grup – cu Miron Constantinescu şi Iosif Chiși-

nevschi – a fost anihilat.)
Mulţi intelectuali şi studenţi au simpatizat cu Revoluţia
din Ungarie (1956), iar autorităţile au reacţionat prompt, abu-
ziv şi brutal: condamnaţi între alţii, Paul Goma, Alexandru
Ivasiuc, Alexandru Mihalcea. Membrii Cercului de la Sibiu au
fost şi ei condamnaţi sau supravegheați (Ion Negoițescu,
Nicolae Balotă, Ion Desideriu Sârbu, Teohar Mihadaș, Adrian
Marino). După retragerea Armatei sovietice (august 1958) a
urmat un nou val de arestări, regimul încercând să se securi-
zeze şi să anihileze orice încercare de protest. La 12 februarie
1959 au fost condamnaţi peste 20 de opozanţi, între care
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară, Dumitru Banu,
ziarist, Ion Caraion, poet, pentru difuzarea de "înscrisuri
dușmănoase". La 1 martie 1960 s-a pronunţat şi sentința în
procesul Noica-Pillat, în care principalele capete de acuzare au
fost legate de producerea și răspândirea samizdat (Povestiri
despre om, eseu filozofic de Constantin Noica, și Așteptând
ceasul de apoi, roman al lui Dinu Pillat) și a scrierilor „dușmă-
noase” ale românilor din exil Emil Cioran, Mircea Eliade,
Vintilă Horia etc. Au fost condamnate personalităţi cunoscute
pentru calităţile lor de oameni de cultură care au publicat mai
târziu adevărate capodopere ale literaturii: Nicolae Steinhardt,
Jurnalul fericirii, Constantin Noica, Rugați-vă pentru fratele
Alexandru etc.
Evident, era greu de gestionat problematica luptei cu ad-
versarii politici de calitate, care erau puternici chiar lipsiţi de
mijloace de apărare. Dar problema cea mai complicată era,
totuşi, cea economică. Gestionând cu greu o economie încer-
cată de război, cu mari obligaţii către ocupantul străin, fără
cadre calificate, cu o viziune rudimentară asupra dezvoltării,
cu numeroşi „specialişti” aduşi din URSS pentru „sprijin”,
partidul muncitoresc a declanşat şi în interiorul propriei for-
maţiuni o aprigă luptă pentru putere (supremaţie), căreia i-au
căzut victime activişti sau simpatizanţi proprii, dar care a avut
serioase implicaţii şi pentru cetăţeanul obişnuit.
Am văzut că schimbările în lumea comunistă după
moartea lui Stalin (1953) au avut un impact minim la Bucu-
reşti. Speriat de perspectiva înlăturării din post de îndată ce ar
fi intrat în dizgraţia noilor lideri de la Kremlin, Gheorghiu –
69
Alexandru Oșca
Dej a îndepărtat din conducere liderii predispuşi la schimbări

după Congresul XX al P.C.U.S.(februarie 1956), a încercat o
calmare, temperare a măsurilor împotriva propriului popor, a
declanşat o puternică propagandă pentru „cosmetizarea„ regi-
mului şi a încercat să-i atragă pe intelectuali. Concomitent, el a
început demersurile pentru o apropiere de Occidentul demo-
crat. Abil, el a reuşit să determine retragerea trupelor sovietice
din ţară (august 1958, însă cu preţul unei noi perioade de re-
presiune împotriva adversarilor politici) şi, mai târziu, a stabi-
lit contacte diplomatice mai strânse cu SUA, R.F. Germania,
Franţa şi alte ţări democratice.
Cu un an înainte de moartea sa suspectă (19 martie
1965), în aprilie 1964 Gheorghe Gheorghiu-Dej a profitat de
polemica sovieto-chineză şi, într-o plenară „lărgită” a C.C. al
P.M.R., a propus o declaraţie de „neutralitate”, care a fost re-
ceptată în Occident ca un gest de desprindere de sub controlul
Moscovei.
(Extras)
DECLARAŢIE
cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român în pro-
blemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale
aprilie 1964
I. ACŢIUNEA PARTIDULUI NOSTRU ÎN VEDE-

REA ÎNCETĂRII POLEMICII PUBLICE
După cum este cunoscut, în ultimii ani, în mişcarea co-
munistă şi muncitorească internaţională au apărut deosebiri
de vederi şi de interpretare în probleme ale liniei generale a
mişcării comuniste — aprecierea caracterului epocii contem-
porane şi a forţelor ei motrice, problema păcii şi războiului,
căile trecerii de la capitalism la socialism, normele relaţiilor
dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, dintre statele soci-
aliste, precum şi alte probleme.
În discutarea acestor probleme s-a ajuns la o polemică
publică deosebit de ascuţită. În prezent, mişcarea comunistă
mondială şi lagărul socialist se află în faţa pericolului
scindării.(...)
Formarea de organizaţii economice interstatale sau de
organisme suprastatale de genul „Pieţei comune“, „Comu-
70
nităţii Cărbunelui şi Oţelului" şi altele, duce la intensificarea

contradicţiilor inter-imperialiste, ştirbind suveranitatea ţărilor
membre mai mici sau mai slabe. Se intensifică contradicţiile în
cadrul Pieţei comune, în special între principalele puteri
membre; între ţările acestei grupări şi alte state capitaliste;
între ţările vest-europene şi S.U.A. în acest ghem de contra-
dicţii Statele Unite ale Americii încearcă să-şi menţină poziţi-
ile de forţă conducătoare a lumii capitaliste, în timp ce în sens
contrar acţionează tendinţele altor state imperialiste, care
caută să iasă de sub tutela S.U.A.
Ca una din trăsăturile adâncirii crizei generale a capita-
lismului, se intensifică tendinţa spre restrângerea democraţiei
burgheze şi se manifestă pronunţat criza ideologiei capitaliste
care, cu toate vastele mijloace de influenţare de care dispune,
nu reuşeşte să stăvilească forţa de atracţie, în continuă creş-
tere, a ideilor socialismului.
La întrebarea care este conţinutul principal al epocii
noastre şi care sunt factorii hotărâtori, principalele forţe mo-
trice ale dezvoltării mondiale, viaţa impune un singur răs-
puns: conţinutul principal al epocii actuale este trecerea de
la capitalism la socialism; în prezent conţinutul, direcţia şi
particularităţile principale ale dezvoltării istorice a societăţii
omeneşti sunt determinate de sistemul mondial socialist, de
forţele care luptă împotriva imperialismului, pentru trans-
formarea socialistă a societăţii.
Clarificarea problemelor legate de aprecierea epocii
contemporane şi a principalelor ei caracteristici are o deose-
bită însemnătate principială şi practică. Pe baza înţelegerii
juste a cadrului social-istoric în care îşi desfăşoară activita-
tea, a stadiului evoluţiei sociale, a aprecierii corecte a forţelor
de clasă din fiecare ţară şi a raportului de forţe de pe arena
mondială, partidele comuniste îşi elaborează o strategie şi o
tactică justă, îşi stabilesc obiective de luptă realiste (...)
III. APĂRAREA PĂCII, CAUZA VITALĂ A ÎNTREGII

OMENIRI
Pacea este năzuinţa arzătoare a întregii omeniri. în faţa
primejdiei grave pe care ar reprezenta-o pentru toate popoa-
rele un nou război mondial ce ar atrage după sine calamităţi
şi suferinţe incomparabile cu cele din trecutele războaie, mase
71
Alexandru Oșca
populare din cele mai largi, forţe politice şi sociale de pe toate

continentele s-au ridicat la luptă pentru a salvgarda şi întări
pacea.
Cel mai important rezultat obţinut în ultimii ani în
această luptă constă în faptul că pacea a fost menţinută şi s-a
conturat un început de destindere în viaţa internaţională. În-
tâmpină o tot mai mare împotrivire acţiunile cercurilor mili-
tariste agresive; în opinia publică mondială adepţii războiului,
promotorii încordării şi ai cursei înarmărilor cunosc o izolare
crescândă. Chiar şi în cercuri conducătoare din ţările capita-
liste se manifestă aprecieri realiste, tendinţe spre normali-
zarea relaţiilor internaţionale, spre evitarea evoluţiei eveni-
mentelor în direcţia unei conflagraţii mondiale.(...)
O răspundere deosebită pentru menţinerea şi consolida-
rea păcii revine marilor puteri, în special celor care posedă
arma nucleară. Dar nici un stat, mare sau mic, nu poate fi
scutit de răspundere pentru asigurarea păcii. Fiecare stat are
îndatorirea sfântă să militeze activ, neobosit, aducându-şi
propria contribuţie la slăbirea încordării internaţionale şi la
rezolvarea problemelor interstatale pe calea tratativelor.
La baza politicii externe a statelor socialiste se află
principiul coexistenţei paşnice între ţări cu sisteme sociale
diferite. Acest principiu presupune rezolvarea problemelor
internaţionale litigioase pe calea tratativelor, fără a se re-
curge la război, pe baza recunoaşterii dreptului fiecărui popor
de a-şi hotărî singur soarta, respectării suveranităţii şi inte-
grităţii teritoriale a statelor, deplinei egalităţi, neamestecului
reciproc în treburile interne.
Coexistenţa paşnică între state cu orânduiri sociale dife-
rite nu înseamnă abandonarea politicii de clasă, nu se referă
la raporturile între clasele antagoniste, între exploatatori şi
exploataţi, între popoarele asuprite şi asupritorii lor, nu în-
seamnă încetarea luptei dintre ideologia burgheză şi ideologia
socialistă. în condiţiile coexistenţei paşnice au continuat să se
întărească forţele sistemului socialist mondial, să se dezvolte
lupta clasei muncitoare din ţările capitaliste, mişcarea de eli-
berare naţională.
Politica de coexistenţă paşnică promovată de ţările so-
cialiste constituie unul din principalele izvoare ale prestigiului
şi preţuirii de care se bucură socialismul în lumea întreagă,
72
stă la temelia succeselor obţinute până acum pe linia menţine-

rii şi consolidării păcii. Partidul Muncitoresc Român, poporul
nostru dau o înaltă apreciere activităţii perseverente a Uniunii
Sovietice, iniţiativelor şi propunerilor ei îndreptate spre slăbi-
rea încordării internaţionale, reglementarea pe calea tratati-
velor a problemelor internaţionale litigioase, spre asigurarea
unei păci trainice.
Aşa cum a dovedit experienţa, oamenii de stat, renun-
ţând la limbajul ameninţărilor, manifestând realism, înţelep-
ciune, răbdare şi perseverenţă, pot găsi prin tratative soluţii
reciproc acceptabile în cele mai complexe şi spinoase pro-
bleme ale relaţiilor interstatale. A purta în acest mod tratative
cu oricare dintre ţările capitaliste în scopul rezolvării proble-
melor litigioase şi îmbunătăţirii relaţiilor între state nu în-
seamnă câtuşi de puţin abdicarea de la principii, ci înseamnă
slujirea intereselor păcii.
Metoda tratativelor în relaţiile internaţionale cere să se
depună eforturi stăruitoare, să se manifeste elasticitate, să se
ţină seama de contradicţiile din lumea capitalistă, de existenţa
acelor cercuri care apreciază lucid actualul raport de forţe pe
arena mondială, să se folosească această situaţie pentru a
obţine o izolare a cercurilor ultrareacţionare, promotoare ale
încordării internaţionale. O actualitate deosebită au în
această privinţă recomandările lui Lenin: „...nu ne este indife-
rent — arăta el în 1922 — dacă avem de-a face cu acei repre-
zentanţi ai taberei burgheze care tind să soluţioneze problema
prin război, sau cu aceia dintre reprezentanţii ei care tind spre
pacifism, oricât de defectuos ar fi acest pacifism şi oricât de
puţin ar rezista el, privit prin prisma comunismului, fie şi unei
umbre de critică". In relaţiile sale cu ţările capitaliste, ţara
noastră se călăuzeşte după aceste înţelepte indicaţii leniniste,
pronunţându-se cu consecvenţă pentru rezolvarea problemelor
litigioase dintre state pe calea tratativelor.
Dezvoltarea comerţului, a relaţiilor economice pe baza
avantajelor reciproce, precum şi extinderea legăturilor tehnico-
ştiinţifice, a schimburilor culturale reprezintă un mijloc deosebit
de important pentru promovarea coexistenţei paşnice între state
cu orânduiri sociale diferite, pentru îmbunătăţirea climatului
internaţional, realizarea destinderii şi întărirea păcii în lume.
După cum este cunoscut, adepţii „războiului rece" au
73
Alexandru Oșca
practicat vreme destul de îndelungată o politică de embargo şi

discriminări în relaţiile comerciale cu ţările socialiste, cu in-
tenţia de a frâna dezvoltarea lor. Dar această politică de în-
gustare a relaţiilor economice nu numai că nu a izbutit să îm-
piedice mersul înainte al ţărilor socialiste, ci s-a întors împo-
triva iniţiatorilor ei, prin efectele negative produse de încălca-
rea necesităţilor obiective ale dezvoltării relaţiilor economice
mondiale. Oamenii de afaceri din Occident, chiar şi anumite
cercuri economice din S.U.A., manifestă un interes crescând
pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu ţările socia-
liste.(...)
Republica Populară Română promovează o politică de
dezvoltare a legăturilor de prietenie şi colaborare frăţească cu
toate ţările socialiste, de întărire continuă a unităţii lagărului
socialist, de solidaritate şi sprijinire hotărâtă a mişcării de
eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relaţiilor de colabo-
rare cu ţările cu o altă orânduire social-politică, pe baza
principiilor coexistenţei paşnice. Unindu-şi eforturile cu cele-
lalte ţări socialiste, cu toate forţele păcii şi progresului, ţara
noastră militează neabătut pentru destinderea internaţională,
zădărnicirea acţiunilor cercurilor agresive, înfăptuirea dezar-
mării, pentru întărirea păcii şi prieteniei între popoare.
Suntem pentru desfiinţarea oricăror blocuri militare şi,
ca o măsură tranzitorie în acest sens, ne declarăm pentru în-
cheierea unui pact de neagresiune între Organizaţia Tratatu-
lui de la Varşovia şi Pactul Atlanticului de Nord.
Ţara noastră se pronunţă în favoarea creării de zone
denuclearizate ca un mijloc de slăbire a primejdiei de război.
Susţinem proiectele pentru înfăptuirea unor astfel de zone în
Europa Centrală şi de Nord, America Latină, Africa, zona
Pacificului şi în alte regiuni ale lumii şi depunem eforturi per-
severente pentru transformarea Balcanilor într-o zonă fără
arme nucleare, o zonă a păcii şi colaborării internaţionale.
Apreciind rolul ce revine Organizaţiei Naţiunilor Unite
în asigurarea păcii şi dezvoltarea colaborării internaţionale,
România subliniază necesitatea ca această organizaţie să de-
vină cu adevărat universală şi, în acest scop, se pronunţă con-
secvent pentru restabilirea neîntârziată a drepturilor legitime
ale Republicii Populare Chineze la O.N.U.(...)
74
IV. SISTEMUL MONDIAL SOCIALIST, FACTOR

DETERMINANTAL DEZVOLTĂRII ISTORICE
Influenţa determinantă exercitată de sistemul mondial

socialist asupra dezvoltării istorice este indisolubil legată de
forţa pe care el o constituie pe toate planurile — economic,
politic şi social.
Pe plan economic, datorită ritmurilor rapide de dezvol-
tare industrială, mai înalte decât cele din lumea capitalistă,
ponderea sistemului mondial socialist în producţia indus-
trială mondială a crescut de la 20 la sută în 1950 la 38 la
sută în 1963.
În Uniunea Sovietică se realizează cu succes construcţia
desfăşurată a comunismului; avântul forţelor de producţie îşi
găseşte expresie în îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor pla-
nului septenal; U.R.S.S. ocupă primul loc din lume în ce pri-
veşte volumul producţiei la o serie de produse industriale; se
înfăptuieşte un vast program de dezvoltare a agriculturii. Re-
marcabile rezultate au fost obţinute pe tărâm tehnic-ştiinţific
şi cultural, în creşterea bunăstării poporului.
În R.P. Chineză, ca rezultat al eforturilor depuse în pe-
rioada celor două planuri cincinale, s-a creat baza industria-
lizării socialiste a ţării. În cursul anului 1963 au fost obţinute
succese însemnate în creşterea producţiei industriale şi agri-
cole, în dezvoltarea economiei naţionale şi îmbunătăţirea
continuă a vieţii celor ce muncesc.
Realizări importante au obţinut şi celelalte ţări socialiste
în domeniul economiei şi culturii, ştiinţei şi tehnicii; mai multe
ţări socialiste, între care şi România, au intrat în etapa desă-
vârşirii construcţiei socialiste.
Înfăptuirea unei opere atât de vaste cum este construirea
societăţii noi impune soluţionarea a numeroase probleme
complexe; în rezolvarea acestora pot să apară greutăţi, să
aibă loc greşeli, dar ceea ce este caracteristic evoluţiei ţărilor
socialiste sunt marile succese în înflorirea economiei şi cultu-
rii, în dezvoltarea continuă a orânduirii sociale şi de stat.
Corespunzător schimbărilor petrecute în baza econo-
mică, s-au produs adânci transformări în structura socială a
acestor ţări, s-a format o societate nouă, s-au întărit alianţa
clasei muncitoare cu masele ţărănimii sub conducerea clasei
75
Alexandru Oșca
muncitoare, unitatea moral-politică a poporului. Acumulând o

bogată experienţă, partidele comuniste şi muncitoreşti con-
stituie forţa politică conducătoare a societăţii. Se dezvoltă
democraţia socialistă, puterea populară şi-a dovedit trăinicia
(...).
În vederea deplinei folosiri a avantajelor acestor relaţii
a fost constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc care,
potrivit statutului său, are ca scop să contribuie, prin unirea şi
coordonarea eforturilor, la dezvoltarea economiei naţionale,
la accelerarea progresului economic şi tehnic, la ridicarea
nivelului de industrializare al ţărilor mai puţin dezvoltate, la
creşterea continuă a productivităţii muncii şi la ridicarea ne-
încetată a bunăstării popoarelor ţărilor membre.
Colaborarea în cadrul C.A.E.R. se desfăşoară potrivit
principiilor egalităţii depline în drepturi, respectării suvera-
nităţii şi intereselor naţionale, avantajului reciproc şi întra-
jutorării tovărăşeşti.
În ce priveşte metoda colaborării economice, ţările so-
cialiste membre ale C . A . E . R . au stabilit că mijlocul princi-
pal de înfăptuire a diviziunii internaţionale socialiste a mun-
cii, forma principală de colaborare între economiile lor naţio-
nale este coordonarea planurilor pe baza înţelegerilor bi şi
multilaterale.
Pe parcursul dezvoltării relaţiilor de colaborare între
ţările socialiste membre ale C.A.E.R. s-au preconizat forme şi
măsuri ca planul unic şi organul unic de planificare, comun
pentru toate ţările membre, uniunile interstatale tehnico-pro-
ductive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai
multor ţări, complexele economice interstatale etc.
Partidul nostru şi-a exprimat cu toată claritatea punctul
său de vedere, arătând că, întrucât esenţa măsurilor preco-
nizate constă în trecerea unor funcţii de conducere econo-
mică din competenţa statului respectiv în atribuţiile unor
organe sau organisme suprastatale, ele nu sunt corespunză-
toare principiilor care stau la baza relaţiilor dintre ţările so-
cialiste.
Ideea organului unic de planificare, comun pentru toate
ţările din C.A.E.R., comportă implicaţii economice şi politice
dintre cele mai serioase. Conducerea planificată a economiei
naţionale este unul din atributele fundamentale, esenţiale şi
76
inalienabile ale suveranităţii statului socialist — planul de

stat fiind principalul instrument prin care acesta îşi reali-
zează obiectivele sale politice şi social-economice, stabileşte
direcţiile şi ritmul de dezvoltare a economiei naţionale, pro-
porţiile ei fundamentale, acumulările, măsurile pentru ridi-
carea nivelului de trai material şi cultural al poporului. Su-
veranitatea statului socialist presupune ca el să dispună
efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor
atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de
conducere a vieţii economice şi sociale. Trecerea unor aseme-
nea pârghii în competenţa unor organe suprastatale sau extra-
statale ar transforma suveranitatea într-o noţiune lipsită de
conţinut.
Toate acestea sunt întrutotul valabile şi în ce priveşte
uniunile interstatale tehnico-productive de ramură, cât şi în-
treprinderile proprietate comună a două sau mai multe state.
Planul de stat este unic şi indivizibil, din el nu se pot extrage
părţi sau secţiuni care să fie transferate în afara statului.
Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă
dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi
sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării res-
pective şi trecute unor organe extra-statale.
Uneori formele de conducere economică suprastatală de
natura celor sus-amintite sunt prezentate ca derivând din cu-
vintele lui Lenin despre „tendinţa de a crea o singură econo-
mie mondială, reglementată după un plan general de către
proletariatul aparţinând tuturor naţiunilor, tendinţă care
apare destul de clar chiar în capitalism şi care, fără îndoială,
urmează să fie dezvoltată şi să fie desăvârşită în întregime în
socialism".
Această prezentare nu ţine însă seama de faptul că Lenin
s-a referit la o problemă a epocii socialismului victorios în
întreaga lume, când „planul general"al unei „singure eco-
nomii mondiale"va fi opera proletariatului „aparţinând tutu-
ror naţiunilor".
Chiar atunci când socialismul va învinge pe plan mon-
dial sau cel puţin în majoritatea ţărilor, diversitatea particula-
rităţilor acestor ţări, a deosebirilor naţionale şi statale care,
aşa cum arăta Lenin, se vor menţine vreme îndelungată şi
după victoria proletariatului pe scară mondială, vor face ex-
77
Alexandru Oșca
trem de complexă găsirea formelor de organizare a colaboră-

rii economice. Care vor fi atunci aceste forme, care vor fi
metodele concrete de colaborare — aceasta o va arăta viaţa,
experienţa. Stabilirea de pe acum a acestor forme, legate de
crearea economiei mondiale unice, problemă a unei alte etape
istorice, este lipsită de o bază reală.
Tendinţa spre formarea economiei mondiale unice ară-
tată de Lenin este un factor obiectiv în dezvoltarea societăţii,
care se manifestă şi în condiţiile de azi, dar acest factor nu
poate acţiona prin încălcarea legilor obiective caracteristice
actualei etape în care se află sistemul economic mondial so-
cialist, alcătuit din economii naţionale ale unor ţări suverane
şi independente.(...)
Experienţa acumulată de ţările sistemului mondial soci-
alist a verificat necesitatea ca partidele comuniste şi muncito-
reşti să ţină seama de acţiunea legilor generale ale construc-
ţiei socialiste, universal valabile în esenţa lor. Aceste legi au
un caracter obiectiv şi, fireşte, nimeni nu poate în mod arbi-
trar să „creeze" noi legi generale, să decreteze fenomene spe-
cifice proprii ca având o valoare universală, să încerce impu-
nerea lor în alte ţări şi în alte condiţii istorice.(...)
V. MIŞCAREA DE ELIBERARE NAŢIONALĂ

PARTE INTEGRANTĂ A PROCESULUI REVOLUŢIONAR
MONDIAL
În dezbaterea din cadrul mişcării comuniste şi muncito-

reşti internaţionale, un loc important îl ocupă analiza rolului
mişcării de eliberare naţională în cadrul procesului revoluţio-
nar mondial. Prăbuşirea sistemului de robie colonială sub
loviturile revoluţiilor de eliberare naţională este al doilea
fenomen, ca importanţă istorică, după formarea sistemului
mondial socialist. În ultimele două decenii, peste un miliard şi
jumătate de oameni au scuturat lanţurile asupririi coloniale,
au apărut peste 50 de state noi pe ruinele fostelor imperii co-
loniale. Partidele comuniste şi muncitoreşti sunt unanime în a
aprecia uriaşa importanţă a mişcării de eliberare naţională ca
una din marile forţe revoluţionare ale contemporaneităţii,
care contribuie la adâncirea contradicţiilor sistemului mon-
dial capitalist, la accentuarea continuă a superiorităţii forţe-
78
lor socialismului, democraţiei şi păcii asupra forţelor imperi-

alismului, reacţiunii şi războiului, la schimbarea înfăţişării
lumii. În lupta pentru înfăptuirea năzuinţelor de libertate şi
viaţă mai bună, mase uriaşe de oameni de pe vaste întinderi
ale globului au devenit o forţă antiimperialistă activă, energia
revoluţionară a popoarelor s-a descătuşat furtunos. Indepen-
denţa pe care au dobândit-o sute de milioane de oameni din
Asia, Africa şi alte regiuni ale lumii este rodul bătăliilor lor
înverşunate împotriva imperialismului (...).
VI. MIŞCAREA COMUNISTA INTERNAŢIONALA,

CEA MAI INFLUENTĂ FORŢĂ POLITICA A CONTEM-
PORANEITĂŢII
Maturitatea politică şi ideologică a mişcării comuniste

şi-a găsit o puternică expresie în Declaraţiile adoptate la
Consfătuirile reprezentanţilor partidelor comuniste şi munci-
toreşti de la Moscova din 1957 şi 1960, care cuprind apre-
cierile şi concluziile comune ale mişcării comuniste asupra
celor mai importante probleme ale contemporaneităţii.
În ţările socialiste partidele marxist-leniniste conduc
destinele a sute de milioane de oameni. Partidele comuniste
din ţările capitaliste se află în fruntea unor puternice lupte
sociale. Cresc amploarea şi combativitatea demonstraţiilor şi
grevelor muncitoreşti — numai în anul 1963 au participat la
greve aproximativ 57 milioane de oameni. În aceste acţiuni se
împletesc tot mai frecvent revendicările economice cu cele
politice(...).
Istoria confirmă că trecerea de la capitalism la socia-
lism este posibilă numai prin înfăptuirea revoluţiei proletare,
prin instaurarea, într-o formă sau alta, a dictaturii proletari-
atului, menită să apere cuceririle revoluţionare, să facă posi-
bilă transformarea socialistă a societăţii. Revoluţia proletară
presupune cuprinderea unor puternice forţe sociale, alianţa
dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, unirea într-
un front larg a tuturor forţelor şi mişcărilor de masă îndrep-
tate împotriva claselor exploatatoare, împotriva încercărilor
acestora de a-şi restaura dominaţia; ea este nemijlocit legată
de intensa activitate organizatorică, politică şi ideologică
desfăşurată de comunişti în rândurile clasei muncitoare, ale
79
Alexandru Oșca
celorlalte mase populare, în vederea mobilizării lor la luptă, a

educării şi călirii lor revoluţionare.
PENTRU SALVGARDAREA UNITĂŢII ŞI COEZI-

UNII MIŞCĂRII COMUNISTE INTERNAŢIONALE
În ultimul timp, divergenţele din mişcarea comunistă şi

muncitorească internaţională s-au adâncit, iar polemica pu-
blică a căpătat o ascuţime deosebită. în locul unei dezbateri
animate de străduinţa de a se apropia poziţiile şi a se găsi
soluţii pe baza ideologiei marxist-leniniste — în desfăşurarea
polemicii publice s-au adoptat forme şi metode care înveni-
nează considerabil relaţiile între partide, se recurge la apre-
cieri jignitoare, acuzaţii şi procese de intenţii.
O deosebită gravitate are faptul că în polemică sunt
atrase aproape toate partidele frăţeşti şi că tonul îl dau par-
tidele care, datorită meritelor şi experienţei lor revoluţionare,
au mare influenţă în mişcarea comunistă.
Elaborarea liniei generale comune şi a normelor care să
asigure unitatea de acţiune a partidelor comuniste şi mun-
citoreşti nu poate fi decât rodul înţelepciunii lor colective, în
marea varietate de condiţii în care activează partidele mar-
xist-leniniste, coeziunea mişcării comuniste trebuie concepută
în lumina necesităţilor istorice de a asigura, ţinând seama de
această varietate, unitatea în problemele de interes comun, în
problemele fundamentale ale dezvoltării sociale. Această uni-
tate nu exclude, fireşte, păreri diferite într-o problemă sau alta
a vieţii interne sau internaţionale.
Atunci când apar păreri deosebite în problemele gene-
rale ale mişcării comuniste şi muncitoreşti, este esenţial ca ele
să nu ducă la încordarea în relaţiile între partide, la contra-
dicţii ireconciliabile, la acuzaţii şi excomunicări reciproce din
familia partidelor marxist-leniniste.(...)
Nu există şi nu poate exista un partid „părinte"' şi un
„partid-fiu", partide „superioare" şi partide „subordonate",
dar există marea familie a partidelor comuniste şi muncitoreşti
egale în drepturi; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc
privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale.
Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului
comun al învăţăturii marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi
80
metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cucerirea

puterii şi construirea societăţii socialiste.
În dezbaterea şi confruntarea punctelor de vedere deo-
sebite privind probleme ale luptei revoluţionare sau ale con-
strucţiei socialiste nici un partid nu trebuie să eticheteze par-
tidul frăţesc cu care este în divergenţă de păreri ca fiind anti-
marxist, antileninist.
Considerăm nejustă practica de a se folosi, în docu-
mente de partid, în materiale de presă şi radio, în întâlniri din
cadrul organizaţiilor internaţionale ş.a. aprecieri, acuzaţii şi
calificative jignitoare la adresa partidelor frăţeşti şi a condu-
cerii lor, de a se prelucra în mod neprietenesc şi deformat în
rândurile partidului sau în mase poziţia altor partide, de a se
condamna la congresele sau în hotărârile unui partid punctul
de vedere şi poziţia altor partide comuniste.
Nici unui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul
conducerii de partid dintr-o ţară sau alta, şi cu atât mai mult
nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea
conducerii unui partid. Aprecierile şi manifestările lipsite de
respect faţă de un partid comunist şi de conducerea acestuia
pot fi interpretate pe drept cuvânt ca lipsă de respect faţă de
clasa muncitoare, de poporul care acordă încredere partidului
şi conducerii partidului comunist din ţara sa, iar aceasta
agravează şi mai mult relaţiile între partide, între state socia-
liste, afectează prietenia popoarelor respective.(...)
22 aprilie 1964
COMITETUL CENTRAL AL PARTIDULUI MUNCI-

TORESC ROMÂN
După moartea lui Gheorghiu-Dej, puterea în partid şi

apoi în stat a fost preluată de Nicolae Ceauşescu. În 1968 noul
om forte de la Bucureşti a respins public agresiunea statelor
din Pactul de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei. Pentru
acest gest, o parte a intelectualităţii tinere a înţeles să crediteze
unele iniţiative pe plan intern şi extern ale guvernului, iar co-
munitatea internaţională democrată a încurajat aceste tendinţe,
inclusiv prin sprijin financiar şi politic. Aşa se explică unele
tendinţe pozitive din economia românească între 1965 şi 1975:
acum s-a dat o anumită atenţie industriei bunurilor de consum,
81
Alexandru Oșca
s-a declarat terminată electrificarea ţării, au apărut câteva ra-

muri noi, considerate moderne, ale economiei naţionale, s-au
construit mari obiective economice (care, mai târziu, vor crea
greutăţi imense funcţionării lor la randamentul proiectat).
După 1965 s-a încercat modernizarea agriculturii, unde pro-
ducţia se realiza, aproape exclusiv, în C.A.P-uri şi I.A.S.-uri.
Viaţa de zi cu zi s-a ameliorat, învăţământul, instituţiile
de cultură au oferit oamenilor condiţii mai bune de formare şi
manifestare a aptitudinilor, însă nu s-a renunţat nici un mo-
ment la promovarea ideologiei comuniste. S-a creat iluzia unei
deschideri spre democraţie (dar în structuri menţinute sub
controlul partidului), chiar încercări de introducere ale unor
instrumente ale economiei de piaţă, s-au dezvoltat legăturile cu
instituţiile creditoare internaţionale, cu oficialii europeni, s-a
schimbat Constituţia – (1965), s-a trecut la organizarea ţării pe
judeţe, s-au demascat abuzurile din partid din anii 50, deţinuţii
politici au fost eliberaţi, s-au reabilitat foşti activişti ai parti-
dului. În economie s-a trecut la o descentralizare limitată.
Pe plan extern România era încurajată şi sprijină în ati-
tudinea ei de desprindere de sub tutela Kremlinului, iar liderii
ei, deşi comunişti, erau acceptaţi la diferite reuniuni politice în
afara lagărului comunist. Importanţi lideri occidentali au vizi-
tat ţara, iar emisarii români erau acceptaţi şi angajaţi în nego-
cierea unor situaţii critice pe plan regional sau internaţional.
Creşterea economică şi îmbunătăţirea stării generale a ţă-
rii în această perioadă demonstrează că România dispunea de
resurse materiale şi umane deosebite care, printr-o politică
inteligentă şi raţională, ar fi putut asigura progresul societăţii.
Însă, Nicolae Ceauşescu şi oamenii din jurul lui şi-au
afişat, curând, limitele. La începutul anilor 70 ei au decis să
regândească rolul ideologiei în societate. Chiar dacă sunt şi
păreri contrare, în general s-a considerat că „schimbarea de
direcţie” s-a produs după o vizită a lui Nicolae Ceauşescu în
China şi Coreea de Nord (1971) unde acesta a luat contact cu o
realitate diferită, pe care a apreciat-o şi a încercat să o impună
românilor. A început o nouă perioadă de prigoană împotriva
opozanţilor, mai subtilă decât cea din anii 50, dar la fel de pe-
riculoasă. Efectul a fost similar: în doar câţiva ani, o parte a
elitei intelectuale a României s-a îndepărtat de cercurile Puterii,
„clasa muncitoare” a fost făcută să creadă că se află „la putere”,
82
lumea satelor trăia drame inimaginabile – inclusiv distrugerea

habitatului secular -, tineretul suporta povara unor programe
„educaţionale” agasante de preamărire a conducătorului, familia
era şi ea atinsă de impuneri de tot felul, iar femeia experimenta
tratamente umilitoare care-i puneau în pericol viaţa.
Paul Goma
După asumarea celebrelor "Teze din iulie", Nicolae

Ceaușescu s-a implicat tot mai mult şi a luat sub control în-
treaga activitate de creaţie. Cei care au încercat să se opună
sau să se sustragă acestui proces au fost pedepsiţi sau urmăriţi
îndeaproape. În octombrie 1975 scriitorul William Totok,
membru al Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat)
a fost arestat şi acuzat de propagandă împotriva orânduirii so-
cialiste. Formal, acest grup literar timişorean s-a dizolvat dar
sigur, la Revoluţie, s-au aflat printre manifestanţi, chiar dacă
nu printre fruntaşi. În anul 1977 îşi încep dizidenţa doi dintre
rezistenţii recunoscuţi ai opoziţiei române, Mihai Botez, mate-
matician, (care a publicat scrisori în presa străină. A fost dat
afară din serviciu, mutat disciplinar la Tulcea, şi în final s-a
stabilit în S.U.A. ca refugiat politic) şi Paul Goma, care a fost
expulzat. În august acelaşi an aparatul de partid rămâne per-
plex când află de greva minerilor de la Lupeni. Prim-ministrul
(Ilie Verdeţ) încearcă să negocieze cu greviştii – fără rezultat –
astfel că la faţa locului a venit Ceauşescu. În stilul cunoscut, a
promis satisfacerea cererilor, minerii l-au făcut ”miner de
83
Alexandru Oșca
onoare”, dar după stingerea conflictului măsurile de răspuns

nu se cunosc nici astăzi în toată complexitatea. Concomitent,
în alte zone se exprimau atitudini de protest individuale pre-
cum Vasile Paraschiv din Ploiești, (protestatar încă din anii
'60, arestat și supus unui tratament psihiatric), Victor Frunză,
M. Nițescu etc. Fără a avea forţa şi amploarea celui din Polo-
nia, înregistrăm şi în România Sindicatul Liber al Oamenilor
Muncii(1979) la București, Turnu Severin și alte orașe din
țară, ai cărui lideri, dr. Ionel Cană și ing. Gheorghe Brașo-
veanu, au fost arestaţi.
În anii 80 regimul a încercat să combine măsurile dure
împotriva opozanţilor cu “munca de convingere” pentru a-i
determina să renunţe la atitudinea lor antiregim. Un canal
agreat a fost Gogu Rădulescu, un vechi activist, cu multiple
legături în comunitatea culturală, pe care a ajutat-o de multe
ori să-şi rezolve probleme financiare sau de promovare şi ac-
ceptare a muncii membrilor ei.
Distribuirea de manifeste îmbracă forme complexe: va-
lize cu manifeste erau aruncate în aer (Hurduc), se lipeau ma-
nifeste în cabinele de telefon, se aruncau de pe terasele blocu-
rilor, se scriau lozinci pe ziduri, se trimiteau scrisori unor ziare
sau posturi de radio străine.
După mai multe încercări de convingere, în iulie 1985,
regimul a fost nevoit să permită plecarea din țară preotului
Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi scriitorului Dorin Tudoran.
Din păcate, Gheorghe Ursu n-a rezistat torturii şi, la 17 noiem-
brie 1985, a fost ucis.
Cu gestul lui Dumitru Mazilu opoziţia faţă de regim face
saltul de la persoane din societatea civilă la oficiali ai admi-
nistraţiei, atâta timp cât el era diplomat trimis de stat la Naţiu-
nile Unite şi nu o persoană oarecare.6
6
Dumitru Mazilu a fost numit Raportor special asupra drepturilor omului de
către Subcomisia Națiunilor Unite pentru Combaterea Discriminării și
Protecția Minorităților, cu sediul la Geneva. În această calitate diplomatul
roman a întocmit un raport critic faţă de regimul din propriul stat, raport a
cărui trimitere la Geneva a fost blocată, iar raportorul a fost pus sub
supraveghere. În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 Dumitru Mazilu a
fost arestat de Securitate. După căderea regimului Ceaușescu, el a fost
eliberat şi s-a implicat nemijlocit în Revoluţie, devenind prim vice-
preşedinte al CFSN.
84
Multe alte manifestări individuale sau colective erau,

monitorizate şi, în final, blocate de Securitate. În spaţiul public
nu s-a ştiut nimic sau răzbăteau doar zvonuri. La 15 noiembrie
1987 se înregistra un eveniment de senzaţie, care a pătruns în
spaţiu public şi n-a mai putut fi ascuns: manifestația muncito-
rească la uzinele „Steagul Roșu“ din Brașov, în ziua alegerilor
locale. Mii de persoane au traversat orașul scandând lozinci,
apoi au devastat sediul Comitetului județean de partid, pe fa-
țada căruia au scris lozinci anticomuniste. 62 de muncitori au
fost arestați și expulzați în mai multe orașe din țară. La timpul
respectiv, măsurile de forţă ale regimului i-au intimidate pe
braşoveni care nu s-au aventurat să vină în sprijinul colegilor
loviţi, opoziţia se cantona într-o rezistenţă mută.
În aceste condiţii, intelectualitatea, în general, a retras
creditul pe care-l oferise regimului la sfârşitul anilor 60 şi, su-
pravegheată strâns, s-a retranşat într-o rezistenţă implicită.
Cum am văzut, senzaţia de „apăsare” din partea organe-
lor de partid şi de securitate asupra spaţiului public devenise
copleşitoare după anul 1980. Partidul Comunist - „forţa poli-
tică conducătoare” (cum stabilea ultima Constituţie comunistă)
- subordona toate „sectoarele de activitate”.
Modelul economic, a fost, cu siguranţă, domeniul cel
mai evident prin care socialismul şi-a „descoperit” limitele.
După ce în anii 50 – 60 ai secolului trecut, modelul dezvoltării
se baza pe lozincile preluate de la sovietici („Socialismul în-
seamnă industrializare, plus puterea sovietelor”, „Să dezvol-
tăm industria grea, cu pivotul ei central, industria construc-
toare de maşini”, „Cincinalul în patru ani şi jumătate” etc.)
ulterior s-a aplicat experimentul autoconducerii şi autogestiu-
nii muncitoreşti, teze neinspirate care au condus la o construc-
ţie economică diformă, ineficientă şi necompetitivă. Acest tip
de construcţie s-a articulat pe un fundament funciar eronat:
eliminarea proprietăţii private, nesocotirea legilor economiei
de piaţă şi ale concurenţei.
Deşi au avut la dispoziţie resurse uriaşe – mai ales re-
sursa umană foarte calificată şi integral păstrată în ţară, inclu-
siv financiare - pentru că s-au ignorat legile elementare ale
economiei de piaţă (a fost exclusă orice iniţiativă la nivelul
întreprinderilor, centralizând excesiv decizia şi fundamentând-
o pe o planificare rigidă), acest „colos cu picioare de lut” avea
85
Alexandru Oșca
să se prăbuşească la sfârşitul anilor 80. Respinse de piaţa

mondială, mărfurile româneşti – în general subproduse depă-
şite tehnic – stăteau stocate în depozitele întreprinderilor, care,
fără responsabilitatea vânzărilor, produceau peste plan cantităţi
de bunuri greu vandabile, la îndemnul propagandei comuniste.
În plină criză a petrolului şi a resurselor în general, re-
gimul a rămas inflexibil în decizia sa de a dezvolta industria
energofagă, de a refuza modernizarea şi, după caz, restrânge-
rea producţiei. Greutăţile economice inerente intr-un asemenea
context au fost aruncate pe seama populaţiei, nemulţumirile au
fost combătute cu preţul încălcării drepturilor cetăţenilor şi
demnităţii umane.
Decizia accesării în plină criză a unui împrumut extern
înrobitor a fost catastrofală. Pretenţia şi ambiţia dictatorului de
a returna în avans şi imediat datoria externă acumulată de de-
cenii, (peste 11 miliarde de dolari, la care se ataşau alte 7 mili-
arde din dobânzi) a făcut imposibil efortul de retehnologizare a
întreprinderilor, a sărăcit lumea satelor (CAP-urile livrau
aproape toată producţia agricolă pentru export), a cultivat ne-
siguranţa şi neliniştea pentru zecile de mii de muncitori de pe
marile platforme industriale. Plafonarea salariilor – singurele
venituri ale angajaţilor în unele domenii - a creat situaţii impo-
sibile în cultură, învăţământ, sănătate.
2.3. Degradarea condiţiei umane în socialism
În regimul comunist „grija faţă de om” era un concept

nelipsit din panoplia propagandei oficiale. Acest concept era
înţeles într-un mod foarte restrictiv: obiectul grijii sale îl re-
prezentau cei care credeau în doctrina comunistă, se supuneau
legilor comuniste şi hotărârilor de partid, se instruiau pentru a
fi la dispoziţia regimului, condamnau ideologiile străine şi
comportamentele antisocialiste ale conaţionalilor etc. A existat
un timp în care s-a creat impresia că responsabilii regimului îl
vor liberaliza, iar valorile democratice vor fi acceptate. Înce-
putul acestei perioade se suprapune peste accentuarea polemi-
cii sovieto-chineze. Liderii comunişti de la Bucureşti au folosit
prilejul acestei polemici (la apogeu la mijlocul anilor 60 ai
secolului trecut!) şi, sub motivaţia unei poziţii neutre, au pu-
blicat o declaraţie a C.C. al P.M.R. (aprilie 1964), prin care, cu
86
destule precauţii, se pronunţă pentru o independenţă mai largă

faţă de U.R.S.S. Gestul este precedat şi urmat de schimbări în
aparatul politic, de atitudinea faţă de liderii şi membrii parti-
delor istorice eliberaţi din închisori, de un spirit nou în promo-
varea valorilor culturale naţionale şi de poziţia publică expli-
cită prin care era condamnată invazia trupelor Tratatului de la
Varşovia în Cehoslovacia.
Deşi nu s-a pus nici un moment problema schimbării
regimului politic în România, mulţi intelectuali, funcţionari,
fruntaşi din lumea satelor, muncitori au fost atraşi de discursul
noilor lideri de la Centru (fostul lider Gh. Gheorghiu – Dej a
murit în martie 1965, iar Nicolae Ceauşescu i-a preluat respon-
sabilităţile) şi, în diferite modalităţi le-au acordat girul lor de
încredere.
Liderii de la Kremlin, (acum inflexibilul Leonid Brej-
nev) şi aliaţii săi fideli din ţările socialiste europene, nu s-au
arătat, public, foarte îngrijoraţi de evoluţiile de la Bucureşti.
La rândul lor, noile autorităţi române au procedat la
schimbări de formă, în personal şi programe, prin care au în-
cercat să inducă ideea unui regim nou, diferit de cel anterior şi
s-au adresat puterilor democratice occidentale, instituţiilor in-
ternaţionale financiare şi comerciale pentru sprijin în efortul de
modernizare a societăţii româneşti. Acest sprijin a fost acordat
cu bună credinţă, constant şi în cuantum impresionant, mai
ales în plan economic, financiar şi comercial. Sprijinul politic
pentru autorităţile de la Bucureşti a fost, la fel, foarte puternic,
practic după 1968 principalii lideri ai Occidentului au sosit în
vizite oficiale la Bucureşti, iar Ceauşescu şi colaboratorii lui
apropiaţi erau primiţi cu înţelegere în principalele capitale eu-
ropene şi la Washington.
La mijlocul anilor 70 ai secolului trecut relaţiile Bucu-
reştiului cu Occidentul au atins punctul lor maxim: România
făcea parte din GATT, din Fondul Mondial Internaţional, pri-
mise clauza naţiunii celei mai favorizate din partea S.U.A. şi a
Pieţei Comune.
87
Alexandru Oșca
Londra, 1978, întâlnire cu Regina Elisabeta a II-a
88
21.05 1979, Madrid: primirea de către Regele

Juan Carlos I şi Regina Sofia.
89
Alexandru Oșca
1978, Washington, primirea de către Jimmy Carter.
90
26 mai 1973, Vatican, primirea de către papa Paul al

VI-lea: „Excelenţă, rugăm Cerul să binecuvânteze activitatea
dumneavoastră, pe care noi o urmărim cu mult interes, şi am
dori să ne consideraţi nişte umili sprijinitori ai politicii dum-
neavoastră de independenţă şi suveranitate, pe care o duceţi
cu atâta consecvenţă.“
Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului

românesc, cota 122. Discursul lui Charles de Gaulle în
M.A.N., 20 mai 1968.
91
Alexandru Oșca
Arhivele Naționale, Fototeca online a comunismului românesc.

Vizita oficiala în România a preşedintelui Franței,
Charles de Gaulle, 18 mai 1968.

Întâlnire cu Helmut Kohl, cancelarul Germaniei (1984).

Întâlnire cu Margaret Thatcher, premierul britanic, 1975.
92
Din păcate pentru România, autorităţile de la Bucureşti

au fost departe de a înţelege raţiunea sugestiilor şi semnalelor
pe care comunitatea internaţională democratică le transmitea
pentru reformarea radicală a sistemului politic, pentru un nou
model economic, pentru libertăţi reale în mass-media şi res-
pectarea drepturilor omului.
Din punct de vedere ideologic nu exista nici cel mai mic
semn că s-a înţeles nevoia reformării sistemului politic. După
câţiva ani, deşi condiţiile materiale - pe fondul sprijinului din
Occident - se menţineau suportabile, viaţa spirituală, condiţia
umană a cetăţenilor se deteriora accentuat. Circulaţia ideilor, a
persoanelor, viaţa în comunităţi mari sau mici, inclusiv în fa-
milie, intra sub controlul partidului şi securităţii, erau admise
doar punctele de vedere aliniate, care respectau directivele
regimului.
Mulţi intelectuali şi oameni de condiţie au fost înlăturaţi
din funcţii, marginalizaţi; au rămas în cercurile Puterii, în
NOMENCLATURĂ, doar activişti şi înalţi funcţionari fără
atitudine(chiar dacă valoroşi ca pregătire), s-a creat o ierarhie
rigidă care nu admitea decât schimbările dirijate de la Centru.
Economia - producţia, în general, şi piaţa - se împotmolea în
modele inspirate de şeful regimului, un personaj politic rudi-
mentar, incapabil să înţeleagă sau să accepte marile provocări
pe care le impuneau noile evoluţii interne şi externe.
Pe fondul nevoilor uriaşe în domeniul locativ după cu-
tremurul din martie 1977, al ambiţiei de a construi o economie
care să funcţioneze izolat de circuitele pieţei internaţionale, al
deciziei greşite de returnare a datoriei externe înainte de ter-
menele de graţie, Nicolae Ceauşescu a trecut la construcţia
unor obiective edilitare uriaşe, supradimensionate, neproduc-
tive, care consumau resurse extraordinare, sfârşind prin a com-
promite orice şansă de progres şi bunăstare pentru populaţie.
Ţările şi organismele creditoare, sesizate de natura şi
conţinutul acţiunilor regimului rigid de la Bucureşti, care pu-
nea presiune de nesuportat pe proprii cetăţeni şi-au retras spri-
jinul acordat până atunci, au pus condiţii liderilor români să
respecte drepturile omului şi să treacă la măsuri de revigorare
a economiei naţionale şi de asigurare a condiţiilor de viaţă ale
oamenilor ajunse la cel mai de jos nivel.
Statisticile triumfaliste, care enumerau succesele Româ-
93
Alexandru Oșca
niei angajată „pe calea socialismului multilateral dezvoltat” –

contrastau puternic cu realitatea concretă din comunităţi soci-
ale (întreprinderi, şcoli, universitate, instituţii de cultură, din
sate şi oraşe, din familie). Propaganda, altădată capabilă să
ascundă adevărul, nu mai avea nici un efect, dimpotrivă.
Cu locuinţele neîncălzite, cu apa furnizată după grafice
bizare, cu energia electrică şi gazele întrerupte exact când era
mai mare nevoie pentru familie, cu mijloacele de transport
către locul de lucru insalubre şi insuficiente, românii găseau
resurse – sau refugiu – să frecventeze lumea teatrului, operei,
„gustând” replicile pline de înţeles ale actorilor.
Cărțile de versuri şi proză – cu trimiteri subînţelese la
realitatea socialistă, diferită de cea oficială - erau cumpărate
imediat – pentru multe din ele se formau „cozi” ca la procura-
rea alimentelor de bază.
Traiul zilnic al cetăţenilor era puternic afectat, consumul
era raţionalizat şi insuficient, energia electrică întreruptă ore în
şir, cozile pentru aprovizionarea zilnică erau interminabile,
siguranţa cetăţeanului nu mai interesa nici o autoritate.
Cozi nesfârşite la alimente
Concomitent, propaganda oficială făcea eforturi să ex-

plice comunităţilor profesionale, comunităţilor locale, propri-
ilor membri de partid că situaţia reală nu este cea pe care o
94
observa fiecare cetăţean, că greutăţile nu erau de fond, ci erau

cauzate de factori subiectivi, de unii funcţionari „fără conşti-
inţă” sau erau puse pe seama străinătăţii care complota împo-
triva poporului român din invidie.
În marile întreprinderi nemulţumirile creşteau, oamenii
depăşeau frica şi-şi cereau drepturile. În vara anului 1977 mi-
nerii din Valea Jiului au refuzat să intre în mine, chemat urgent
primul ministru n-a reuşit să stingă conflictul, iar Ceauşescu,
sosit intempestiv, a fost silit să promită satisfacerea tuturor
doleanţelor.
Cetăţenii români deveneau tot mai atenţi la confraţii lor
din ţările lagărului socialist, care contestau regimul şi cereau
reforme. Din Cluj un fost maistru militar, Iulius Filip, îi scrie
în Polonia lui Lev Walesa (1981) că sprijină acţiunea „Solida-
rităţii”, iar liderul polonez citeşte scrisoarea în plenul unei şe-
dinţe publice.
Intelectualii români din ţară şi din străinătate se expri-
mau tot mai critic la adresa regimului, se proceda la suprave-
gherea lor atentă, sunt intimidaţi şi izolaţi de ceilalţi colegi.
Oameni curajoşi din afara partidului trimit mesaje în străină-
tate, părăsesc România, legal sau nelegal, dar acţionează izo-
lat, individual.
Fără a avea forţa şi amploarea din celelalte ţări, câţiva
dizidenţi comunişti români atrag atenţia asupra cursului peri-
culos pe care s-a angajat conducerea partidului şi se adresează
lui Nicolae Ceaușescu, printr-o scrisoare publică, citită la
postul de radio Europa Liberă.7
Oameni simpli, artişti sau responsabili din întreprinderi
îşi asumă gesturi de curaj încercând să determine reacţia ma-
selor înfricoşate de perspectiva confruntării cu un regim ce
părea imposibil de schimbat. La Bucureşti, un grup de tipo-
grafi de la Casa Scânteii tipăresc pe risc propriu publicaţia Lu-
neta, pe care o răspândesc în oraş, dau foc unei butaforii de la
intrarea în Pavilionul expoziţional în plină zi. La Braşov picto-
rul Liviu Mareş (muncitor) îşi dă foc şi arde ca o torţă pe pâr-
7
Scrisoarea celor șase” a fost semnată de Gheorghe Apostol, Alexandru
Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Grigore Răceanu, Constantin Pârvulescu și
Silviu Brucan. Scrisoarea a fost publicată de posturile de radio BBC și
Europa Liberă pe data de 11 martie1989.
95
Alexandru Oșca
tia de schi de la Poiană sub privirile încremenite ale turiştilor

străini prezenţi în staţiune.
La Suceava, cu trei săptămâni înainte de Revoluţie un
grup de tineri distribuie manifeste împotriva regimului. Cu
prilejul pregătirii Congresului al XIV-lea al P.C.R., muncitorii
de la cea mai mare întreprindere timişoreană U.M.T. îşi depă-
şesc sentimentul de teamă şi cer ca Ceauşescu să nu mai fie
reales secretar general al partidului. Individual, unii membrii
de partid din diverse colectivităţi, inclusiv ofiţeri din armată,
se exprimau, de asemenea împotriva realegerii lui Nicolae
Ceauşescu în fruntea partidului.
La terminarea unui meci de fotbal internaţional (Timi-
şoara,15 noiembrie 1989, România-Danemarca, 3-1), publicul a
format o coloană de manifestanţi şi s-a deplasat către judeţeana
de partid, scandând lozinci antiregim. Manifestaţia s-a terminat
fără consecinţe şi incidente, forţele de ordine se străduiau să
evite orice escaladare în preajma Congresului partidului.
În anii optzeci ai secolului trecut o linişte apăsătoare
cuprinse lumea oraşelor şi a satelor româneşti. Era liniştea di-
naintea furtunii. Repetate ostentativ şi obsesiv, mereu cu ace-
laşi mesaj fals, ceremoniile organizate de regim pentru a marca
evenimente inventate, nu mai entuziasmau pe nimeni. Cultul
personalităţii dictatorului, era acum completat de proslăvirea
soţiei acestuia, Elena Ceauşescu, numită „savant de renume
mondial”.
Exprimată la început individual, starea de revoltă a cu-
prins comunităţi tot mai importante, iar formele de manifestare
a nemulţumirilor au devenit tot mai complexe.
De la atitudinea unor jurnalişti şi scriitori care refuzau să
se înroleze în frontul „cântătorilor” „marelui conducător” până
la acţiunea cetăţenilor care trimiteau mesajul lor către posturi
de radio străine sau către organizaţii democratice înfiinţate
chiar în ţări socialiste (către „Solidaritatea”) cu riscuri pentru
libertatea lor, în toată ţara se simţea prezenţa unei stări de fapt
potrivnică regimului. Gestul pictorului Liviu Babeş, care şi-a
dat foc pe pârtia de schi de la Poiana Braşov, acţiunea temera-
rului grup de tipografi de la România Liberă, care au distribuit
manifeste şi publicaţii pirat, constituiau pentru un observator
obiectiv un semnal că regimul comunist şi-a epuizat resursele
şi forţa sa se apropia de sfârşit.
96
Încet dar sigur nemulţumirea se exprima public în acte

de revoltă colectivă. Cele mai cunoscute acţiuni le-am amintit
mai sus (greva muncitorilor mineri din bazinul Jiului-1 august
1977 -, demonstraţia angajaţilor de pe platformele industriale
din Braşov - noiembrie 1988), dar multe alte gesturi exprimate
public (inclusiv în preajma congresului partidului din noiem-
brie 1989) au rămas necunoscute la nivelul întregii ţări. O
evaluare atentă a tuturor nemulţumirilor exprimate izolat sau
public duce la concluzia că la sfârşitul anilor 80 ai secolului
trecut, în România se creaseră condiţiile pentru declanşarea
unei puternice mişcări sociale, având ca obiectiv răsturnarea
regimului de dictatură. Amintesc, în context, un document
pregătit pentru informarea publică dar care, din diferite mo-
tive, nu s-a transmis în străinătate, şi anume scrisoarea lui Ion
Iliescu. Este importantă, pentru că la seminar vom asculta un
referat care va observa asemănările dintre această scrisoare şi
intervenţiile ulterioare ale lui Ion Iliescu, după ce a devenit
preşedintele C.F.S.N.:
Către toţi membrii Partidului Comunist Român!

Către toţi cetăţenii României!
Stimaţi tovarăşi,
Dragi concetăţeni!
Ţara noastră se află într-o profundă criză – politică,

economică, socială şi morală – ale cărei consecinţe se reper-
cutează asupra vieţii tuturor straturilor populaţiei, prin mize-
rie economică, degradare morală şi corupţie generalizată.
Nicicând, economia ţării nu s-a aflat – în condiţii de
pace – într-o situaţie mai precară, în ciuda potenţialului cres-
cut şi a resurselor antrenate în circuitul economic. O condu-
cere incompetentă şi iresponsabilă, orbită de setea de putere,
a reuşit să provoace un haos total în economie, pe care nu-l
mai poate stăpâni.
Unităţile de producţie se zbat în greutăţi imense, gene-
rate de planuri nerealiste, umflate artificial, fără acoperire în
balanţe materiale, în ciuda asigurărilor repetate, an de an, că
"sunt asigurate toate condiţiile materiale pentru realizarea
integrală a sarcinilor de plan". De fapt, şi conducerea cen-
trală este conştientă de lipsa bazei materiale, atunci când pro-
97
Alexandru Oșca
clamă prioritatea care trebuie acordată exportului. De ce e

nevoie de priorităţi, dacă sunt asigurate condiţii pentru toate
prevederile de plan? Această prioritate devine pretext şi moti-
vaţie pentru neonorarea contractelor interne, care provoacă
reacţii în lanţ în întreaga economie. Pe de o parte se proclamă
intangibilitatea prevederilor de plan – care are forţă de lege –
, dar, pe de altă parte, sistematic apar "indicaţii" suplimen-
tare, care ignoră şi modifică prevederile planului.
Proiecte ambiţioase de investiţii, lipsite de fundamentare
economică, angrenând imense cheltuieli financiare şi materi-
ale, promovate doar pe baza "indicaţiilor" şefului partidului şi
statului – expresii ale unor capricii de megaloman – constituie
o grea povară pentru economie.
Amestecul continuu, necalificat şi arbitrariu al conduce-
rii politice în treburile curente ale economiei – care peste tot
şi dintotdeauna şi-a dovedit ineficienţa – este sursa principală
a dereglărilor, debandadei şi anarhiei care domneşte în
economia naţională.
Vorbăria despre "noul mecanism economic", despre ro-
lul pârghiilor economice, despre "autonomia" unităţilor, des-
pre "autoconducere, autoorganizare, autogestiune" este fără
acoperire. În economie domneşte arbitrariul total al unei con-
duceri rigide, excesiv centralizate şi incompetente. Dar conse-
cinţele le suportă producătorii – oamenii muncii din toate
sectoarele economice –, al căror nivel de trai este în continuă
înrăutăţire. Nici cuceriri fundamentale – ca ziua de muncă de
opt ore şi repausul duminical – nu mai sunt respectate.
Agricultura, care a adus în cursul anilor şi aduce şi azi
o contribuţie majoră la realizarea acumulărilor şi susţinerea
programelor de dezvoltare economică, a suferit cel mai mult
din cauza incompetenţei şi amestecului abuziv al conducerii
politice, a încălcării autonomiei unităţilor, a democraţiei in-
terne a cooperativelor. Metodele cazone, administrative de
planificare şi tutelare a activităţii unităţilor agricole, submi-
narea elementelor de cointeresare materială a lucrătorilor din
agricultură, tracasarea continuă a micilor producători au avut
şi au efecte păgubitoare asupra producţiei agricole. Măsluirea
cifrelor privind producţiile agricole nu poate acoperi o reali-
tate amară.
De altfel, este ridicolă trâmbiţarea unor cifre umflate de
98
producţie, în timp ce piaţa este tot mai defectuos asigurată cu

produse agroalimentare. Nicicând, populaţia nu a cunoscut o
mai proastă aprovizionare, ca în ultimii ani – lipsesc sistema-
tic de pe piaţă produse alimentare de bază –, cozile intermi-
nabile, la care cetăţenii sunt obligaţi zilnic să piardă ore în-
tregi, au devenit un mod de existenţă şi un tablou caracteristic,
trist şi exasperant al realităţii româneşti.
La situaţia precară a aprovizionării cu alimente, se ada-
ugă lipsa cronică de pe piaţă a unor produse industriale de
strictă necesitate (inclusiv săpun şi detergenţi), lipsa căldurii
şi energiei electrice, greutăţile imense cu transportul, ca şi
aspectul total necivilizat al mijloacelor de transport, deterio-
rarea flagrantă a asistenţei medicale şi lipsa din farmacii a
unor medicamente de bază. Mizeria materială, subalimentaţia,
lipsa de căldură, tracasările continue la care sunt supuşi ce-
tăţenii se oglindesc în înrăutăţirea stării de sănătate a popu-
laţiei, creşterea mortalităţii generale şi a celei infantile.
Deşi, în mod demagogic, se vorbeşte de menţinerea ni-
velului preţurilor, sau chiar scăderea lor, în realitate are loc o
continuă scumpire a vieţii – creşterea preţurilor, a serviciilor,
a diverselor obligaţii băneşti la care sunt supuşi cetăţenii.
Penuria de mărfuri a generat o amplă piaţă paralelă, subte-
rană, cu preţuri fabuloase; sistematic, de pe piaţă dispar pro-
duse ieftine şi apar altele mai scumpe. Climatul social cu-
noaşte o gravă deteriorare; se extind fenomenele de corupţie
ale căror consecinţe se abat tot asupra cetăţeanului de rând.
Nimic nu se mai poate obţine sau rezolva în mod normal, fără
protecţii, "pile", bacşiş (nici în comerţ, nici în servicii, nici în
unităţile administraţiei de stat sau de gospodărie comunală,
nici chiar în cele de asistenţă medicală sau de învăţământ).
Cetăţeanul este supus unor umiliri permanente. Indife-
renţa faţă de problemele şi interesele publicului a devenit o
trăsătură generală în activitatea tuturor instituţiilor, create
pentru a sluji cetăţeanul. Este unul din simptomele degenerării
sistemului, ale incompetenţei şi iresponsabilităţii unei condu-
ceri infatuate şi mărginite, înstrăinată de popor – şi care
poartă întreaga răspundere pentru situaţia grea în care se
zbate ţara.
În orice regim, cât de cât democratic, un guvern care nu
e capabil să asigure condiţii minime de existenţă cetăţenilor
99
Alexandru Oșca
este obligat să-şi dea demisia. Numai că, la noi, conducerea

politică nu se simte obligată să dea socoteală nimănui!
În fond, integral responsabil pentru toate greutăţile prin care
trece ţara, pentru privaţiunile şi umilirile la care este supus un
întreg popor este Nicolae Ceauşescu – care şi-a asumat răs-
punderea de a fi unicul deţinător al puterii şi de a decide de
unul singur în toate problemele – iar, alături de el, camarila
de lachei servili care îl înconjoară şi îl susţin în toate.
El se face vinovat în primul rând în faţa partidului, pe care l-
a anihilat ca forţă politică şi l-a compromis în faţa poporului.
Uzurpând puterea în partid şi în stat, el s-a substituit atât
organelor statutare ale partidului, cât şi celor constituţionale
ale statului, instaurând un regim de dictatură personală – spe-
cific sistemelor politice despotice, autoritare, totalitare, care
nu au nimic comun cu socialismul, pe care Ceauşescu pretinde
că l-ar sluji. Fenomene care au fost criticate cu 20 de ani în
urmă, puse pe seama abuzului de putere al vechii conduceri,
nu numai că se perpetuează, dar au căpătat dimensiuni şi în-
făţişări monstruoase.
Cultul personalităţii a căpătat forme de-a dreptul cari-
caturale, care lezează prestigiul ţării, dar, mai ales, a devenit
o plagă în viaţa societăţii, expresia cea mai flagrantă a abu-
zului fără limite al unei conduceri obtuze, inculte şi corupte,
care şi-a pierdut total simţul măsurii, al proporţiilor şi al ridi-
colului. Adulările şi osanalele cele mai dezgustătoare, pe care
le clamează cei din jur şi cu care sunt inundate mijloacele de
informare, au devenit obsedante, obositoare, jenante. Cultul
personalităţii – ca practică politică – este în esenţa sa retro-
grad, reacţionar, antipopular şi deci antisocialist! Este, toto-
dată, o abdicare totală de la principiile de partid, de la nor-
mele etice, pe care de altminteri le proclamă cu candoare şi cu
impertinenţă Nicolae Ceauşescu. Ce au în comun Ceauşescu şi
familia sa cu trăsăturile şi fizionomia morală creionate în co-
dul de comportare al comunistului – modestie, decenţă, sim-
plitate, bun-simţ, subordonarea intereselor personale celor
generale, slujirea cu devotament a poporului etc. etc.?
Ceauşescu confundă partidul cu propria sa familie, inte-
resele de partid cu cele de clan, devotamentul faţă de cauza
partidului cu devotamentul personal, docilitatea şi servilismul
celor din jur faţă de el şi de familia sa. El tratează ţara ca pe o
100
feudă proprie şi guvernarea ei ca pe o afacere de familie.

Partidul Comunist Român a fost transformat de Ceauşescu
într-un fel de partid monarhist, dacă nu chiar mai rău – căruia
îi rezervă principala misiune – cultul şefului!
Norme nescrise, dar respectate în trecut în viaţa de par-
tid – ca inadmisibilitatea includerii în acelaşi organ de condu-
cere a unor rude apropiate (soţ, soţie, fraţi şi surori, părinţi şi
copii) – au fost total nesocotite de Ceauşescu. Soţia sa – Elena
– o semianalfabetă notorie, care citeşte cu dificultate chiar şi
texte scrise de alţii, pentru că singură nu este capabilă – a
devenit a doua personalitate în partid şi în stat, care se ames-
tecă şi decide în probleme vitale. Însuşindu-şi abuziv titluri
ştiinţifice şi academice – pentru care are o slăbiciune mala-
divă – pretinzând să i se atribuie (verbal) calităţi de savant pe
care nu le are şi în care nimeni nu crede, Elena Ceauşescu
provoacă, prin prezenţa şi intervenţiile ei iresponsabile, daune
imense ştiinţei, culturii şi învăţământului, care şi aşa se află
într-un declin evident.
Impostura şi parvenitismul sunt trăsăturile morale defi-
nitorii ale soţilor Ceauşescu, care se reflectă în întregul lor
comportament, în aroganţa prostească cu care îşi afişează
poziţia dominantă, în dispreţul şi suspiciunea faţă de toţi cei
din jur, faţă de specialişti şi intelectuali, în general, în indife-
renţa şi lipsa de sensibilitate faţă de suferinţele poporului, în
cheltuielile sfidătoare cu construcţii şi amenajări speciale,
puse exclusiv la dispoziţia clanului (începând cu aşa-zisele
reşedinţe prezidenţiale din judeţe, case de odihnă şi de vână-
toare în toate zonele şi terminând cu costisitorul complex al
aşa-zisei "Case a poporului"!!!), în blănurile scumpe şi îm-
brăcămintea luxoasă pe care madam Ceauşescu le expune
public, cu stridenţă, într-o veritabilă "paradă a modei", cu
fiecare prilej oficial. Şi aceasta – într-o ţară care se zbate în
lipsuri şi nevoi!
Prevederi statutare fundamentale, ca şi cele constituţio-
nale sunt încălcate cu seninătate. Organele colective de par-
tid, începând cu Comitetul Central şi Comitetul său Executiv,
au o existenţă pur formală, nefuncţionând ca organe delibera-
tive, fiind chemate doar să aprobe în unanimitate hotărâri şi
măsuri dinainte stabilite, fără posibilitatea de a analiza, dez-
bate, compara diferite variante de soluţii. Guvernul, la rândul
101
Alexandru Oșca
său, a devenit o ficţiune, fiind substituit de şeful statului, ale

cărui decrete au devenit singurele acte valabile. Aşa-zisele
forumuri ale democraţiei socialiste, cu care Ceauşescu se la-
udă atât de mult – ca expresii supreme ale democraţiei directe
– sunt nişte creaţii efemere, mari mitinguri şi spectacole regi-
zate şi dirijate cu stricteţe, destinate să aplaude discursurile
stufoase ale "conducătorului iubit" şi să-i cânte osanale. "Ale-
gerea" organelor de partid şi a celor de stat este un act pur
formal, dirijat de conducerea centrală, de aparatul de partid şi
de securitate, controlate de soţii Ceauşescu. În mod sistematic,
încălcând norme elementare de funcţionare a organelor alese,
sunt înlăturate persoanele indezirabile, cei care încearcă să
emită păreri personale, cei care nu prezintă suficiente garanţii
de fidelitate şi docilitate faţă de clanul conducător.
Folosindu-se arbitrariu de aşa-zisul principiu ciuntit al
"rotirii" – care nu vizează însă tocmai funcţiile supreme – oa-
meni competenţi şi capabili au fost înlăturaţi sau periferizaţi,
fiind preferaţi şi promovaţi în poziţii-cheie nişte indivizi fără
personalitate, fără pregătire, opaci, limitaţi intelectual,
slugarnici şi docili, dar – în schimb – ticăloşi, lipsiţi de scru-
pule, răi şi ranchiunoşi cu cei din subordine. Caruselul miniş-
trilor, ca şi al altor cadre de conducere, a devenit în ultimii
ani un spectacol hilar, care demonstrează însă, o dată în plus,
uşurinţa şi lipsa de seriozitate cu care se rezolvă problemele
de promovare a cadrelor în funcţii de cea mai mare răspun-
dere, precum şi lipsa totală de consideraţie pe care o mani-
festă soţii Ceauşescu, chiar şi faţă de cei mai apropiaţi cola-
boratori.
În dorinţa de a-şi asigura un control absolut asupra
partidului şi a organelor de stat, asupra întregii vieţi sociale,
un rol deosebit a fost atribuit organelor de securitate. Din or-
gane de apărare a legalităţii socialiste, îndreptate împotriva
duşmanilor socialismului dinăuntru şi din afară, organele de
securitate au devenit organe de supraveghere şi urmărire, în
primul rând a demnitarilor regimului, a cadrelor cu munci de
răspundere sau a celor care au îndeplinit funcţii de conducere.
Pentru aceasta a fost creată o reţea specială, dotată cu apa-
ratură de ascultare, subordonată direct lui Nicolae şi Elenei
Ceauşescu.
Atmosfera de suspiciune şi neîncredere, de timorare
102
permanentă şi nesiguranţă este caracteristică la toate nivelu-

rile, în primul rând la verigile superioare. Este ceea ce şi ur-
măreşte clanul Ceauşescu, pentru că aceasta slăbeşte comba-
tivitatea, curajul opiniei, spiritul critic al oamenilor, dezvol-
tând teama, slugărnicia, docilitatea şi ploconirea faţă de şefi –
fenomene caracteristice oricăror regimuri despotice, totali-
tare.
Dar o vorbă populară spune: "Cine seamănă vânt cu-
lege furtună". Regimul Ceauşescu şi reprezentanţii săi au reu-
şit să piardă complet creditul şi să câştige ura şi dispreţul în-
tregului popor, al tuturor straturilor populaţiei, inclusiv al
cadrelor cu munci de răspundere, reduse la simple rotiţe im-
personale, într-un angrenaj diabolic antipopular. Izolarea
clanului Ceauşescu şi a lacheilor săi este totală.
Pe plan extern, se ştie bine, a reuşit performanţa de a fi
regimul cel mai detestat din Europa, asemuit cu cele ale lui
Bokassa, sau Pol-Pot – cu care, de altfel, Ceauşescu a avut
imprudenţa, la vremea respectivă, să-şi afişeze prietenia.
Se pune o întrebare firească: cum de e posibilă menţinerea
acestui regim, nesancţionarea abuzurilor sale flagrante, ac-
ceptarea situaţiei tot mai grave a privaţiunilor şi umilinţelor
la care e supus poporul întreg. Răspunsul este simplu – dato-
rită fricii! Pentru că, dacă nimic nu funcţionează normal în
acest sistem, în schimb mijloacele de control şi represiune se
amplifică continuu. În plus, situaţia creată, atât la noi, cât şi
în alte ţări socialiste, reflectă nişte vicii de fond ale sistemului
nostru politic, copie adaptată a regimului stalinist, bazat pe o
viziune primitivă, cazonă despre socialism, care nu are nimic
comun cu marxismul, care limitează conceptul de socialism la
instaurarea proprietăţii de stat asupra mijloacelor de produc-
ţie şi transformarea statului, a puterii politice în factor atot-
puternic, de comandă, asupra întregii vieţi sociale. Aceasta a
permis instaurarea unor regimuri despotice, de dictatură per-
sonală nelimitată a şefilor de partid, înăbuşirea oricărei vieţi
democratice în partidul de guvernământ şi în stat, înlăturarea
oricărui control asupra puterii, compromiţând în ochii mase-
lor ideea de socialism – idee care s-a născut în gândirea so-
cial-politică, ca expresia cea mai înaltă a unei societăţi libere,
lipsită de orice forme de exploatare, oprimare şi împilare, în
care să se garanteze nu numai relaţii sociale mai echitabile,
103
Alexandru Oșca
prin îmbinarea armonioasă a intereselor individuale şi de

grup cu cele generale, un trai mai bun pentru toţi cetăţenii,
condiţii optime pentru dezvoltarea iniţiativelor, pentru afirma-
rea indivizilor, a capacităţilor creatoare ale tuturor membrilor
societăţii.
Viaţa a demonstrat că regimurile despotice, totalitare,
sunt falimentare şi că purtătorii lor nu rămân, mai devreme
sau mai târziu, nejudecaţi şi nesancţionaţi de istorie, dacă nu
de contemporani.
În aproape toate ţările socialiste au loc procese înnoi-
toare, se desfăşoară ample dezbateri asupra problemelor de
fond ale mecanismelor economice şi ale sistemului politic al
socialismului, se iau măsuri de eradicare a stalinismului din
gândirea şi practica social-politică.
Deşi, într-o scurtă perioadă de timp – în anii 1965-1970
– s-au făcut şi la noi unele deschideri promiţătoare, Ceau-
şescu străduindu-se să pozeze în susţinător al unor procese
înnoitoare, de depăşire a viziunilor dogmatice şi promovare a
unor principii democratice în viaţa de partid şi de stat, evolu-
ţia ulterioară a demonstrat că acesta nu era decât un joc abil
de constituire a eşafodajului propriei puteri, care a ajuns să
depăşească modelele cele mai hidoase.
În legătură cu procesele care au loc în unele ţări socia-
liste, Ceauşescu a declarat că nu pricepe ce se întâmplă, dând
de înţeles că ar fi în pericol soarta socialismului... Că nu pri-
cepe – nu e de mirare! Nu pricepe, în primul rând, pentru că,
într-adevăr, este depăşit de evenimente, de complexitatea pro-
ceselor care au loc în lumea de azi. Pregătirea lui intelectuală
nu-i permite o asemenea înţelegere. În al doilea rând, nu pri-
cepe pentru că nu vrea să priceapă, pentru că nu-i convine să
priceapă! Nu-i convine să renunţe la viziunile cazone despre
socialism, la modelul unei societăţi riguros dirijate şi contro-
late, pentru că un asemenea model îi oferă numai avantaje. Nu
vrea să înţeleagă că trebuie să renunţe la monopolul exclusiv
asupra puterii. Ar fi naiv să se creadă că vreodată Ceauşescu
şi camarila de lachei care-l înconjoară vor accepta de bună-
voie să renunţe la putere.
Dar, ţara nu este obligată să-i mai suporte prezenţa şi
capriciile! A sosit ceasul să se pună piciorul în prag şi să i se
ceară, să i se impună, să părăsească puterea, să lase curs li-
104
ber procesului de înnoire şi redresare naţională. Nu mai este

timp de pierdut! Menţinerea în continuare a regimului puterii
personale a lui Ceauşescu, înseamnă agravarea dezastrului
naţional în care ne aflăm deja, amplificarea suferinţelor şi
privaţiunilor la care e supus întregul popor.
Se impune o amplă acţiune – unită şi neîntârziată, con-
jugată şi solidară – a tuturor forţelor patriotice interesate în
răsturnarea clicii lui Ceauşescu, care prin practica şi acţiu-
nile sale s-a pus singur în afara legii. După ani de tăcere şi
toleranţă prelungită faţă de un regim despotic şi antipopular,
toleranţă de care acesta a profitat şi profită, a sosit momentul
să se dea expresie largă profundelor nemulţumiri ale maselor
indignate şi protestului popular, să se treacă la acţiuni con-
certate, hotărâte pentru a determina înlăturarea de la putere a
lui Ceauşescu şi a acoliţilor săi.
Aceasta este în interesul tuturor cetăţenilor ţării, indife-
rent de naţionalitate, al clasei muncitoare, care resimte direct
efectele dificultăţilor economice, al ţărănimii oprimate şi jec-
mănite, supusă la presiuni şi privaţiuni de tot felul, al intelec-
tualităţii creatoare din toate sectoarele economiei, ştiinţei,
culturii şi artei, învăţământului, sănătăţii publice, al publicis-
ticii şi mijloacelor de informare în masă – care cunoaşte un
regim aspru, cazon, de control, încorsetare, suspiciune şi umi-
lire – profund ostil creaţiei intelectuale. Este în interesul tutu-
ror lucrătorilor din serviciile publice, din administraţia de
stat, al elementelor patriotice din armată şi chiar din organele
Ministerului de Interne şi Securităţii, care nu pot să nu îm-
părtăşească sentimentele maselor largi populare şi să nu fie
solidare cu poporul din care provin şi pe care trebuie să-l slu-
jească.
Înlăturarea regimului Ceauşescu, a clanului şi a clicii de
lachei care-l sprijină este principala îndatorire patriotică a tu-
turor conştiinţelor lucide, a tuturor cetăţenilor acestei ţări şi,
în primul rând, a comuniştilor veritabili atât din generaţiile
mai vechi, cât şi a celor mai tineri, care nu pot să nu se simtă
umiliţi şi jigniţi de practicile primitive ale clanului Ceauşescu,
de batjocorirea idealurilor lor, de înăbuşirea vieţii de partid, de
compromiterea partidului în ochii maselor populare, prin
transformarea lui din forţă politică de avangardă în apendice
inert al clanului de impostori şi profitori al familiei Ceauşescu.
105
Alexandru Oșca
Aceste sentimente au fost, de altfel, exprimate public de

vechi militanţi ai partidului, de reprezentanţi ai intelectualită-
ţii, altor pături şi categorii sociale. Actul de protest al
muncitorilor braşoveni nu a fost un accident întâmplător sau
acţiunea unor huligani – cum s-a străduit regimul să-l prezinte
–, ci o răbufnire firească, justificată a protestului popular,
care mocneşte peste tot.
Trebuie înăbuşit sentimentul de frică pe care încearcă
să-l întreţină Ceauşescu şi slugile lui, prin amplificarea şi
înăsprirea mijloacelor de control, supraveghere şi represiune.
Regimul nu va putea, însă, să aresteze întregul popor.
Teamă trebuie să le fie membrilor clanului Ceauşescu şi
slugilor lui. Ei trebuie să simtă ura şi dispreţul poporului, să
simtă cum le fuge pământul de sub picioare, să simtă că se
apropie momentul judecăţii drepte a poporului. Aceasta tre-
buie să o înţeleagă şi slujitorii aparatului de represiune – şi
anume că toţi cei care se mai pun în slujba clanului falimentar
al lui Ceauşescu, se ridică împotriva intereselor ţării, ale ma-
selor populare şi că nu se vor putea sustrage de răspunderea
pe care şi-o asumă, solidar cu stăpânii lor. A sosit ceasul ca
să-şi îndeplinească adevărata lor misiune – de apărători ai
intereselor populare împotriva celor care, prin intimidare şi
teroare, încearcă să-şi apere poziţiile privilegiate, să prelun-
gească agonia unui regim compromis, privaţiunile şi suferin-
ţele poporului.
Tovarăşi! Cetăţeni!
Regimul Ceauşescu se află într-o criză ireversibilă, fără
ieşire. Zilele lui sunt numărate. Toţi trebuie să-şi facă socote-
lile – de partea cui se situează. Nu mai e de aşteptat!
Congresul al XIV-lea al partidului ar trebui să marcheze
divorţul categoric al partidului de clanul Ceauşescu şi de
practicile sale. Numai astfel partidul va mai putea juca un rol
activ în procesul de înnoire al ţării. Altminteri, se va adânci şi
mai mult înstrăinarea sa de popor, periferizarea sa totală,
ceea ce s-a întâmplat şi în alte ţări socialiste. Numai că la noi
acest proces este şi mai grav. Toţi activiştii responsabili tre-
buie să reflecteze la acest lucru, până nu e prea târziu.
Ne adresăm pe această cale tuturor celor interesaţi, tuturor
patrioţilor, tuturor forţelor active ale naţiunii, tuturor catego-
riilor de oameni ai muncii, cu chemarea de a declanşa acţiuni
106
ample de protest popular, folosind mijloacele şi posibilităţile

cele mai diverse, inclusiv acţiunile oficiale organizate de re-
gim, pentru a cere înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu şi
a acoliţilor săi.
Să contribuim cu toţii la constituirea unui larg front pa-
triotic, popular, pentru redresarea şi reînnoirea socialistă a
ţării. Nuclee de front, deocamdată în forme clandestine, evi-
tând organele de represiune – să se constituie în toatele locu-
rile, pe tot teritoriul ţării. Ele să iniţieze şi să însufleţească
acţiunile populare îndreptate spre răsturnarea lui Ceauşescu
şi redresarea naţională.
Este de înţeles de ce lansăm această chemare din ano-
nimat. Sperăm ca anonimatul nostru să nu dureze mult, să
ieşim la confruntare deschisă. Aceasta va depinde de revigo-
rarea mişcării de masă, care trebuie să se declanşeze cât mai
curând.
La acţiune, stimaţi concetăţeni, pentru a salva ţara de
paraziţi şi impostori, pentru a asigura reîntoarcerea ei în rân-
dul ţărilor europene civilizate, pentru a da socialismului din
România trăsăturile sale fireşti, de orânduire populară, şi re-
gimului politic – un caracter cu adevărat democratic.
Jos dictatura!
Jos Ceauşescu!
Trăiască România Liberă!
Comitetul Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic
Socialist.
martie 1989
Mircea Dinescu Ana Blandiana Corneliu Coposu
107
Alexandru Oșca
Pentru seminar:
1. Dezbatere pe bază de referate privind etapele institui-

rii regimului comunist. Factori externi, factori şi împrejurări
interne.
2. Acțiunea forţelor opoziţiei politice după 23 august
1944. Cauzele eşecului lor. Consecinţe.
3. Forme de manifestare a opoziţiei faţă de regimul
comunist. Lideri ai Mişcării de Rezistenţă, ai opoziţiei politice.
Rezistenţa în mediul academic, cultural, spiritual.
4. Reacţia autorităţilor comuniste faţă de opozanţii poli-
tici. Confiscarea proprietăţilor, arestări arbitrare. Universul
concentraționar.
5. Degradarea condiţiei umane în comunism. Forme de
încălcare a demnităţii umane. Condiţiile de viaţă în socialism.
108
Cursul III
DECLANŞAREA, DESFĂŞURAREA
ŞI VICTORIA REVOLUŢIEI
Revoluţia din decembrie 1989 are, fără îndoială cauze

interne profunde care s-au fundamentat pe acumularea siste-
matică de nemulţumiri în societate şi în viaţa de zi cu zi a fie-
cărui cetăţean, pe măsură ce sistemul însuşi îşi epuiza resursa
de credibilitate şi-şi demonstra limitele.
Este, însă, foarte clar că un regim care dispunea de o
forţă de represiune impresionantă, nu putea fi eliminat fără ca
acţiunea forţelor naţionale reformatoare să beneficieze de un
context extern favorabil.
Contextul internaţional în care Revoluţia română s-a de-
clanşat şi desfăşurat poate fi analizat pe două planuri: cel al
deciziei Moscovei de a încerca reformarea sistemului în între-
gul bloc comunist şi, respectiv, cel al percepţiei şi reacţiei Oc-
cidentului democrat faţă de schimbările pe care le-a provocat
această decizie.
În mai multe rânduri „ordinea” sovietică în spaţiul euro-
pean intrat în zona de influenţă a Moscovei la terminarea răz-
boiului a fost contestată de naţiunile dominate, aduse la limita
suportabilităţii.
Încercări de emancipare de sub tutela Kremlinului s-au
înregistrat, periodic, în cei 45 de ani de regim comunist, în
toate statele satelite europene. Majoritatea încercărilor s-au
soldat cu eşecuri, în urma cărora puterea sovietică a înlăturat
prin forţă şi prin lichidare fizică foştii lideri revoltaţi şi a numit
în locul lor oameni docili şi supuşi. În 1956 în Polonia şi Un-
garia revoltele şi revoluţiile antisovietice au fost lichidate prin
forţă, în 1968 intenţiile reformatoare ale comuniştilor cehoslo-
vaci au fost stopate prin agresiunea forţelor Tratatului de la
Varşovia (mai puţin cele româneşti), la Berlin (partea răsări-
teană, în mai multe rânduri) şi în câteva centre urbane est-
109
Alexandru Oșca
germane s-au declanşat revolte spontane împotriva noului re-

gim, stăpânite cu greu prin intervenţia Armatei Roşii, rămasă
în zonă după terminarea războiului.
La sfârşitul anilor 80 ai secolului trecut criza sistemului
socialist totalitar, în general, ajunsese la apogeu. Uniunea So-
vietică îşi dădea seama că nu mai putea face faţă singură com-
petiţiei (în domeniul economic dar, mai ales, militar) cu adver-
sarul ei de bază, Statele Unite ale Americii şi Occidentul de-
mocrat, în general, şi nici nu mai putea să menţină sub control
societatea din ţările satelite prin vechile metode ale doctrinei
Brejnev. Propria sa dezvoltare era pusă sub semnul întrebării
după ce criza economică s-a instalat în toate domeniile.
În acest context, noul lider de la Kremlin, Mihail Gor-
baciov, a lansat cunoscutele sale concepte: perestroika (re-
structurare, reconstrucţie), glasnosti (deschidere, transpa-
renţă), uskarenie (accelerarea transformărilor, dinamizare),
novoie mâşlenie (noua gândire) pe care a încercat să le impună
şi dincolo de graniţele Uniunii Sovietice, adică în ţările satelite
din Europa Centrală şi de Est.
Ideea de bază desprinsă din aceste concepte o reprezenta
încercarea de reformare a regimurilor comuniste din URSS şi
din ţările satelite şi în nici un caz îndepărtarea sau înlocuirea
lor cu regimuri democratice. Gorbaciov a fost convins că pro-
cesele înnoitoare din U.S. şi din ţările satelite vor rămâne sub
control, după cosmetizări nesemnificative şi schimbarea ve-
chilor lideri percepuţi ca şefi ai unor regimuri de dictatură.
Iniţiativele lui Gorbaciov au deschis o falie între Kremlin şi
capitalele satelite dar şi în interiorul imensului aparat birocra-
tic sovietic, inclusiv în serviciile secrete şi chiar în armata
roşie.
La rândul lor, regimurile politice din ţările satelite tre-
ceau printr-o criză de credibilitate puternică, asociată cu una
economică profundă, imposibil de combătut folosind vechile
proceduri. Sperând că noua orientare de la Moscova ar putea
salva şi regimul din ţările lor, liderii comunişti din Ungaria şi
Polonia, în special, s-au grăbit să se alinieze la aceasta, însă
consecinţele au depăşit aşteptările gândite de iniţiatori. Dându-
şi seama că aplicarea reformelor ar putea să destabilizeze situ-
aţia în zona sa de influenţă, inclusiv o schimbare a raporturilor
strategice la nivel global, Gorbaciov a făcut un apel la dialog
110
către liderii occidentali, anunţându-şi intenţia şi cerând comu-

nităţii internaţionale să nu profite de eventualele disfuncţiuni
care ar însoţi reforma.
Pe acest fond, schimbările din Estul Europei au făcut
obiectul unor discuţii între liderii celor două superputeri mon-
diale U.R.S.S. şi S.U.A., în mai multe runde.
La 2-3 decembrie 1989, la Malta, George Bush şi Mihail
Gorbaciov s-au întâlnit pentru a discuta problemele sensibile
ale lumii, între care dezarmarea, controlul armelor de nimicire
în masă, instabilitatea politică în diferite zone ale lumii. În
context, s-a discutat şi despre evoluţiile din ţările socialiste
(unde procesele de reformă se declanşaseră), inclusiv despre
România, unde până atunci nu se întâmplase nimic. „Aş dori –
spunea George Bush – să văd unele acţiuni şi în această ţară”.
Un alt înalt responsabil american (Raymond Selz – subsecretar
de stat) a afirmat: „ Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în
România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările
care au loc în Europa Răsăriteană”.
În realitate situaţia din România devenise foarte critică
şi era doar o chestiune de timp şi oportunitate ca revolta să
izbucnească şi aici.
Bush se arăta foarte înţelegător faţă de modul în care
Gorbaciov gestiona schimbările din zona de responsabilitate
sovietică. Gorbaciov, la rândul său, cerea colaborarea şi îm-
părţirea responsabilităţilor cu omologul său american pentru
posibilele disfuncţiuni care puteau însoţi asemenea schimbări
radicale: „Trebuie să acţionăm împreună – şi acţionăm împre-
ună – în spirit real de răspundere şi cu multă ponderaţie în
această perioadă în cursul căreia Europa cunoaşte atâtea fră-
mântări”.
După întâlnirea de la Malta dintre cei doi lideri mondiali
s-a creat impresia că toate evoluţiile din ţările central şi est
europene se dezvoltau cu ştirea şi acceptul atât al Occidentului
cât şi al U.R.S.S. În principiu, se sugera că Uniunea Sovietică
este iniţiatoarea acţiunilor, cea care impunea concepţia refor-
mării societăţilor comuniste, în timp ce Occidentul – şi în
principal S.U.A. – se limita să observe procesele care aveau
loc, să le acorde înţelegerea şi sprijinul politic necesar, şi la
nevoie, să le acorde sprijin material şi financiar.
În timpul derulării proceselor de reformă din estul euro-
111
Alexandru Oșca
pean acţiunea populaţiei s-a radicalizat, cetăţenii nu s-au mul-

ţumit cu modificări de suprafaţă în conducerea şi funcţionarea
societăţii şi au trecut la acţiuni care modifica esenţa regimului
însuşi. Această dorinţă a cetăţenilor est europeni a fost salutată
în Occident atât de către personalităţi din mediile oficiale cât,
mai ales, de către asociaţii şi organizaţii nonguvernamentale,
care promovau respectarea drepturilor omului şi revenirea la
democraţie.
După unele aprecieri, Franţa ar fi avut un rol special în
observarea evenimentele din decembrie 1989 şi în evoluţia
regimului politic de la Bucureşti în anii următori. Unele detalii
de planificare în această privinţă ar fi fost stabilite la întâlnirea
directă dintre Gorbaciov şi Mitterand, de la Kiev (6 decembrie
1989).
Indiferent cât de concrete şi ample au fost discuţiile din-
tre liderii principalelor puteri mondiale despre România, cert
este că declanşarea Revoluţiei, fixarea obiectivelor, desfăşura-
rea şi victoria acesteia au depins în cea mai mare măsură de
români.
112
Curs IV
REVOLUŢIA DE LA TIMIŞOARA
4.1. Declanşarea protestului antidictatorial
În România conceptele reformiste lansate de Gorbaciov

nu au provocat o dezbatere publică, regimul le-a respins şi a
făcut tot posibilul pentru a nu fi răspândite. Nici o personali-
tate nu s-a exprimat public, invocând cunoscutele teze gorba-
cioviste perestroika sau glasnosti, atât de prezente în mass-
media din ţările vecine şi chiar din Occident. Din acest motiv,
putem spune că drumul României către Revoluţie a fost diferit
de cel al celorlalte ţări foste socialiste şi, în orice caz, nu a fost
influenţat nemijlocit, vizibil, de schimbările de la Moscova.
Nu înseamnă că nu există asemănări în privinţa etapelor insti-
tuirii regimului democratic după înlăturarea dictaturii, dar de-
molarea structurilor vechiului regim s-a făcut într-o modalitate
unică, în care populaţia şi noii lideri nu s-au folosit de modelul
promovat de cercurile moscovite.
Încă în vara anului 1989 în principalele oraşe ale Româ-
niei, în mediile intelectuale şi profesionale, s-a creat un orizont
de aşteptare în legătură cu posibilitatea plecării de la conduce-
rea Partidului Comunist a lui Nicolae Ceauşescu, cu ocazia
Congresului al XIV-lea al acestui partid.
S-au insinuat mai multe variante de înlocuire a sa. Pentru
a înlătura orice speculaţie, inflexibila birocraţie comunistă de
la Bucureşti a dispus ca propunerea pentru desemnarea „se-
cretarului general al partidului” să fie discutată şi validată
înaintea Congresului în fiecare organizaţie de partid în parte.
Propunerea se referea, bineînţeles, la realegerea lui Nicolae
Ceauşescu.
Contrar aşteptărilor, în câteva colective de pe marile
platforme ale oraşelor s-a creat un sentiment de frustrare şi
neputinţă, de nemulţumire atât faţă de procedura impunerii de
113
Alexandru Oșca
la vârful puterii a unui personaj, cât şi cu personajul însuşi care

urma să le conducă viaţa în următorii cinci ani. Organele de
securitate şi aparatul de partid au reuşit să liniştească, pentru
moment, populaţia, mai ales că discuţiile contradictorii se
purtau mai mult la nivelul membrilor de partid.
Însă starea de tensiune şi de confuzie a persistat şi s-a di-
fuzat în medii extinse până la Congres şi chiar s-a amplificat
după acest eveniment. Pe acest fond, încă din 10 – 11 decem-
brie 1989 (Timişoara, Iaşi, Suceava, Sibiu, Cluj – Napoca,
Bucureşti) au fost împrăştiate manifeste cu lozinci anticeau-
şiste, de mobilizare a oamenilor să se manifeste public împo-
triva regimului: „Jos dictatura”, „Jos tirania ceauşistă”, „Moarte
dictatorului”.
Pe 14 decembrie 1989, la Iaşi o formaţiune politică ne-
cunoscută autorităţilor (Frontul Popular Român sau Frontul de
Salvare Naţională) a lansat o chemare către populaţie să se
adune la un miting în faţa Palatului Culturii pentru a demon-
stra împotriva regimului. „Chemarea” era foarte concretă şi se
referea la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi la perspectiva
unei ierni groaznice pentru locuitorii Iaşiului:
„Manifestul Frontului Popular Român
CHEMARE CĂTRE TOŢI ROMÂNII DE BUNĂ

CREDINŢĂ!
A sosit ceasul descătuşării noastre.
Să punem capăt foamei, frigului, fricii şi întunericului
care ne stăpâneşte de 25 de ani.
Să punem capăt terorii dezlănţuite de dictatura ceau-
şistă care a adus poporul întreg în pragul deznădejdii.
Am rămas ultima ţară din Europa în care mai persistă
coşmarul stalinist amplificat de către o conducere incompe-
tentă, răuvoitoare.
Să arătăm că noi cei din urmă vom fi cei dintâi.
Stă în puterea noastră şi numai a noastră să ne eliberăm
de cel mai odios jug pe care l-a avut vreodată ţara noastră.
Pentru aceasta chemăm toţi cetăţenii de buna credinţă,
sâmbătă 16 decembrie ora 18 la demonstraţia de protest care
va avea loc în Piaţa Unirii. Dorim ca demonstraţia să se des-
făşoare într-o tăcere deplină, iar la ora 19 să pornim cu toţii
114
către Piaţa Palatului Culturii, unde va avea loc sfârşitul de-

monstraţiei, urmând să ne întâlnim sâmbătă 23 decembrie, la
aceeaşi oră, în acelaşi loc. Ultima demonstraţie va avea loc la
30 decembrie ora 18 când vom cere înlăturarea de la condu-
cerea statului a lui Ceauşescu şi a familiei sale.
Facem apel la armată, miliţie şi securitate să dea do-
vadă de curaj, patriotism şi clarviziune politică şi să sprijine
acţiunea noastră de salvare a acestui neam, care este al nos-
tru, al tuturor.”
Încercarea a eşuat, dar a constituit o acţiune care a premers
revoltei timişorenilor din 16 decembrie 1989, deşi la Timişoara
(şi nici în alte oraşe) nu s-a aflat despre această iniţiativă, autori-
tăţile comuniste au reuşit să o blocheze informaţional.
Pretextul pentru declanşarea revoltei în primul oraş al
României în care a izbucnit Revoluţia, la Timişoara, l-a con-
stituit reacţia disproporţionată şi brutală a forţelor de ordine
împotriva unor credincioşi reformaţi. Ei erau adunaţi în faţa
bisericii reformate (din piaţa Maria) din solidaritate cu pastorul
Laszlo Tökes, demis din post de către episcopul său de la Ora-
dea, şi care trebuia să părăsească imobilul pentru a permite
instalarea noului pastor.
Starea de tensiune se accentuase în Timişoara încă în
perioada de pregătire a Congresului partidului comunist (no-
iembrie 1989). O parte din lucrătorii UMT(membri şi ne-
membri de partid), de exemplu, au anunţat că nu doresc ca
Ceauşescu să fie reales Secretar general al partidului. Ei au
rămas sub supravegherea autorităţilor, urmând să suporte la
momentul oportun repercusiuni dintre cele mai drastice pentru
atitudinea lor. După Congres, la jumătatea lunii decembrie, în
toată Timişoara se aşteptau măsurile care urmau să fie luate
împotriva revoltaţilor, precum şi persoanele care urmau să fie
anchetate în acest caz şi în urma manifestaţiilor de la stadion
după meciul de fotbal cu Danemarca.
Cei câţiva enoriaşi adunaţi în faţa parohiei în ziua de 15
decembrie 1989 au stârnit curiozitatea multor trecători din
această zonă foarte aglomerată, mai ales că, spre stupoarea lor,
forţele de ordine au intervenit disproporţionat, blocând fără
motiv şi discernământ şi provocator spaţiul adiacent bisericii şi
bruscând cetăţenii aflaţi în zonă fără legătură cu protestul.
Acest fapt i-a solidarizat pe cei prezenţi, care au început să
115
Alexandru Oșca
reacţioneze solidar împotriva agresorilor. Ziua următoare, 16

decembrie, procesul s-a reluat. Cu toate eforturile autorităţilor
locale, în loc să se dezamorseze, conflictul s-a extins dincolo
de spaţiu iniţial şi a căpătat amploare. Curând, toţi cei aflaţi în
piaţa Maria implicaţi în altercaţii cu forţele de ordine, fără a se
fi cunoscut dinainte şi, în orice caz, fără să-şi fi propus din
timp acest lucru au început să acţioneze unit împotriva forţelor
agresoare.
Tramvaie oprite în piaţă
Bănuind că motivul revoltei îl reprezintă decizia de eva-

cuare a pastorului, la faţa locului s-a deplasat Petre Moţ - pri-
marul municipiului - şi Ion Rotărescu, un secretar al comite-
tului judeţean Timiş, pentru a-l asigura că s-a renunţat la mă-
sura respectivă şi a-i cere să-şi convingă susţinătorii să plece.
După discuţii cu pastorul Tokeş, acesta i-a rugat pe cei pre-
zenţi să plece la casele lor, spunându-le că situaţia lui s-a re-
zolvat.
Însă timişorenii implicaţi au continuat să se adune în di-
ferite locuri pe străzi şi în pieţe şi să comenteze evenimentele.
Discuţiile nu mai aveau legătură cu situaţia de la biserica re-
formată, nemulţumirea se exprima în legătură cu felul în care
au fost trataţi de autorităţi, oamenii se pregăteau să înfrunte -
cu mai mult succes – forţele de ordine.
116
Fără un motiv plauzibil, la orele 08.00 (16 decembrie)

strada din faţa parohiei reformate a fost blocată din nou de
forţele de ordine. Curiozitatea a fost atrasă de risipă de forţe de
ordine. În doar două – trei ore au sosit în zonă câteva sute de
manifestanţi, care au refuzat să degajeze piaţa Maria şi au sfi-
dat forţele de ordine. Conflictul s-a extins dincolo de acest
spaţiu, iar motivaţia confruntării nu mai avea legătură cu situ-
aţia pastorului. Masurile de liniştire a spiritelor luate de primul
secretar judeţean nu au avut nici un efect. A fost refuzat şi în-
demnul pastorului care le cerea insistent celor prezenţi să plece
pentru că el „este liber”. „Plecaţi acasă nu vă periclitaţi viaţa
pentru mine” le spunea pastorul îngrijorat.
Lozincile demonstranţilor erau de acum foarte clare: Jos
dictatorul, Jos Ceauşescu, Jos cu realesul, Vrempâine, Vrem căl-
dură. Concomitent, grupurile de manifestanţi cântau fragmente din
„Deşteaptă-te române” şi „Hora Unirii”. Piaţa Maria era plină de
manifestanţi, mulţi coborâţi din tramvaiele de pe linia blocată de
Zolz Borbely şi Călin Zăgănescu care au tras pantograful tramva-
ielor şi le-au vorbit celor adunaţi, îndemnându-i să se deplaseze la
Comitetul judeţean.
Forţele de ordine – între care scutierii miliţieni – nu au
reuşit, în primul moment, să împrăştie mulţimea, care a distrus
şi îndepărtat steagurilor roşii, a spart vitrinele unei librării, a da
foc „operelor” conducătorului. Către orele 19.00 o parte din
manifestanţi, în coloane, au hotărât să se deplaseze la jude-
ţeana de partid, refuzând dialogul cu primarul Moţ, ieşit în
întâmpinarea lor. Ajunşi la sediul judeţenei, ei au provocat
mici distrugeri clădirii şi, la apariţia unor efective sporite ale
forţelor de ordine, s-au retras către Piaţa Operei.
Un alt grup de manifestanţi au rămas pe loc în Piaţa Ma-
ria, o coloană s-a deplasat direct în Piaţa Operei, unde scandau
lozinci împotriva regimului. S-a format o nouă coloană care a
încercat să-i atragă pe studenţi, însă mulţi dintre aceştia erau,
deja, plecaţi în vacanţă.
Momentul escaladării revoltei este asociat cu spargerea
vitrinelor de la magazinele din Piaţa Operei, fapte folosite ca
pretext pentru sporirea măsurilor represive împotriva mani-
festanţilor. Autorii acestor spargeri nu se cunosc nici astăzi. Se
evocă, în context, prezenţa nejustificată în zonă a unor „turişti”
sovietici precum şi ai unor conaţionali întorşi din Occident
117
Alexandru Oșca
incognito. Nu s-au înregistrat morţi dar au fost mulţi răniţi şi s-

a procedat la numeroase arestări, cele mai multe arbitrare.
Faţă de alte situaţii, autorităţile au acţionat atipic pentru
stingerea acestui început de revoltă. Am constatat, în lecţiile
anterioare, că în cei 45 de ani de regim comunist au fost mai
multe situaţii în care, cetăţeni individuali sau comunităţi în-
tregi, s-au revoltat împotriva acestuia. Nu întotdeauna măsurile
de combatere a revoltei se bazau pe folosirea unor efective
importante ale forţelor represive „Dictatura lui Nicolae Ceau-
şescu îşi datora longevitatea - spunea Ion Iliescu - mai puţin
represiunii propriu-zise, cât capacităţii de a controla informa-
ţiile: de fiecare dată când o mişcare de protest apărea undeva,
aceasta era înăbuşită înainte ca, aflând de existenţa ei, cei care
ar fi vrut la rândul lor să se răzvrătească, să apuce a ieşi în
stradă.
A fost şi cazul încercării de declanşare a revoltei la Iaşi,
în ziua de 14 decembrie 1989, când organele de ordine bine
informate i-au arestat pe iniţiatori şi au oprit dezvoltarea eve-
nimentelor. Meritul timişorenilor constă în faptul că s-au an-
gajat în luptă deschisă cu forţele de represiune şi nu s-au oprit
până în momentul în care nu au învins. Acesta este motivul
pentru care se poate aprecia că Timişoara este, într-adevăr,
detonatorul Revoluţiei române.
Represiunea armatei
118
4.2. Desfăşurarea revoltei şi victoria Revoluţiei la

Timişoara
Înainte de ora 20.00 a zilei de 16 decembrie 1989 deve-

nise clar pentru autorităţile locale că acţiunea timişorenilor
revoltaţi nu mai era legată de cazul pastorului maghiar, iar ce-
rerile manifestanţilor vizau obiective de ordin politic care pu-
neau în discuţie însăşi bazele regimului comunist. În conse-
cinţă, atât primul secretar cât şi celelalte autorităţi locale s-au
adresat structurilor superioare, cerând lămuriri şi sprijin.
Meritul timişorenilor care au declanşat protestul împo-
triva instituţiilor şi reprezentanţilor regimului comunist a fost
că au hotărât să-l continue şi să nu se oprească, indiferent de
consecinţe. Am văzut în lecturile anterioare că în cei 45 de ani
de regim comunist, românii – individual sau în comunităţi mai
mari sau mai mici – au mai declanşat acţiuni de protest şi chiar
revolte împotriva autorităţilor, dar de fiecare dată aceste acţi-
uni s-au oprit la jumătatea drumului, au fost anihilate prin dife-
rite metode. Urmările, pentru cei care le-au iniţiat, au fost
grave: mulţi şi-au pierdut viaţa, alţii libertatea, prestigiul sau
locurile de muncă. De această dată, grupurile de manifestanţi
au decis să continue şi să amplifice protestul lor până la victo-
ria finală.
Pot fi reţinute câteva obiective şi scopuri ale acţiunii re-
voluţionarilor.
În primul rând, preocuparea lor constantă de a nu se
izola faţă de populaţia Timişoarei. Strategia organelor de forţă
tocmai acest lucru îl urmărea, încă de la început. Diversiunea
cu spargerea şi devalizarea magazinelor din câteva zone cen-
trale era pe cale să reuşească, mulţi locuitori dezaprobând dis-
trugerile „făcute de manifestanţi”. Calificarea manifestanţilor
ca „huligani” a creat şi aceasta confuzie în primele momente.
Concomitent, structurile de forţă, bine pregătite informativ,
anihilau imediat orice persoană care putea deveni lider cu au-
toritate, arestându-l sau, pur şi simplu, ucigându-l cu prima
ocazie.
Pentru a evita izolarea, grupurile de manifestanţi s-au
împărţit pe coloane care se deplasau în marş pe diferite itinera-
rii, în ideea de a atrage alături de ei câţi mai mulţi concitadini.
119
Alexandru Oșca
Aşa s-au format coloane încă din seara zilei de 16 decembrie,

care s-au deplasat către Comitetul judeţean, către căminele
studenţeşti, către Piaţa Operei, către cartierele muncitoreşti şi
platformele industriale. Peste tot, mai ales la trecerea peste
Bega sau la intersecţii, coloanele erau oprite şi, între forţele de
represiune şi manifestanţi, se desfăşurau adevărate lupte de
stradă.
Începând cu noaptea de 16/17 decembrie au fost câteva
cazuri de răniţi şi mulţi arestaţi. În faţa unei asemenea riposte
şi a riscului imens pentru viaţa şi libertatea cetăţenilor, până în
dimineaţa zilei de 18 decembrie, numărul manifestanţilor nu a
sporit foarte mult.
Cea mai dramatică dintre zilele Revoluţiei de la Timi-
şoara s-a dovedit a fi ziua de 17 decembrie 1989.
Al doilea obiectiv, avea în vedere protecţia manifestan-
ţilor faţă de abuzurile forţelor de represiune, evitarea arestări-
lor şi molestărilor, protejarea copiilor şi femeilor.
Reacţia forţelor de represiune era cu totul disproporţio-
nată şi ilegală chiar în raport cu legislaţia comunistă a timpu-
lui. Potrivit Constituţiei, art. 28 „Cetăţenilor RSR li se garan-
tează libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, mitingurilor
şi demonstraţiilor”.
Este adevărat că în articolul următor (29) se făcea preci-
zarea că aceste libertăţi nu puteau fi folosite în scopuri potriv-
nice orânduirii socialiste. Însă, cel puţin formal, majoritatea
lozincilor lansate de demonstranţi nu erau explicit împotriva
orânduirii socialiste, astfel că acest articol nu putea fi invocat
pentru declanşarea unei represiuni atât de violente. Era evident
că represiunea de la Timişoara era un abuz clar al regimului
comunist.
Acelaşi abuz s-a produs şi în privinţa arestărilor din
noaptea de 16/17 decembrie şi în noaptea următoare, pe lângă
faptul că foarte multe au fost absolut întâmplătoare.
Art. 31 din aceiaşi Constituţie prevedea: „Nici o per-
soană nu poate fi reţinută sau arestată dacă împotriva ei nu
există probe sau indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevă-
zută şi pedepsită prin lege (…). Nimeni nu poate fi arestat de-
cât pe baza unui mandat de arestare emis de Tribunal sau pro-
curor”
120
Represiunea armatei din 17 decembrie

121
Alexandru Oșca
Evenimentele sângeroase au început imediat după mie-

zul nopţii de 16/17 decembrie. Către dimineaţă starea de tensi-
une era pretutindeni prezentă, totuşi aparent liniştea se restabi-
lise. Patrulele militare au fost retrase în cazărmi.
După o analiză sumară, în mod inexplicabil Ceauşescu a
ordonat să se execute o demonstraţie de forţe în Timişoara, iar
armata – cu armament, drapel de luptă şi fanfară – a defilat pe
străzi, în dimineaţa zilei de duminică, 17 decembrie, sub privi-
rile nedumerite şi dezaprobatoare ale populaţiei. Pe traseu,
militarii au fost loviţi de civili şi ameninţaţi.
După ora 12.00 acţiunile protestatarilor au luat proporţii
neaşteptate de autorităţi: 4000 de demonstranţi au blocat arterele
din centrul municipiului, scandând lozinci: „Libertate”, „Jos teroa-
rea”, „Jos Ceauşescu”, „Nu vă fie frică”, „Acum ori niciodată”.
Grupuri violente – cu bâte, răngi şi sticle incendiare - au
atacat comandamentul garnizoanei, au încercat să împiedice
deplasarea TAB-urilor, au spart din nou vitrinele şi au pătruns
în spaţiile comerciale şi publice. La ora 14.00un grup însemnat
de manifestanţi au luat cu asalt sediul judeţenei de partid. Con-
fruntarea cu forţele de ordine a fost extraordinară. Se striga:
„Jos Guvernul”, „Libertate”, „Jos Ceauşescu”, s-a pătruns în
încăperi, s-au înlăturat simbolurile comuniste, portretele lui
Ceauşescu.
Primul secretar al judeţului - Radu Bălan - a cerut dispe-
rat ajutorul armatei care a intervenit, eliberând sediul judeţenei
de partid. În loc să se simplifice, situaţia s-a complicat şi mai
mult în oraş, spre disperarea lui Nicolae Ceauşescu. El le-a
reproşat generalului Vasile Milea şi ministrului de interne Tu-
dor Postelnicu că nu au făcut faţă situaţiei, iar aceştia, la rân-
dul lor, au ordonat ca armata, securitatea şi miliţia să intervină
mai hotărât. În oraş au fost trimise transportoare blindate şi
tancuri, au fost aduse trupe din garnizoane apropiate (Lugoj,
Arad, Buziaş etc.) şi chiar din Bucureşti, Buzău, Caracal,
Vânju Mare. Comandanţii au fost informaţi de miniştrii lor că
în Timişoara s-a decretat stare de necesitate.
Forţele Ministerului de Interne şi ale Securităţii au ocu-
pat şi ele dispozitive de luptă. Incidente au loc în mai multe
zone: un tanc este incendiat, oprit de manifestanţi în Piaţa Li-
bertăţii; a fost recuperat cu greu de militarii din trupele de se-
curitate.
122
Abia acum responsabilii regimului conştientizează peri-

colul pentru ei; ca urmare, toate unităţile de forţă din oraş au
primit indicative de luptă („Radu cel Frumos”) şi au fost
scoase din cazărmi în număr mare.
Însă străzile erau, deja, pline de manifestanţi, în Piaţa
Operei şi în Piaţa Libertăţii se strigau necontenit lozincile din
ziua precedentă: „Libertate”, „Jos Ceauşescu”, „Vrem alegeri
libere” etc. Elicopterele care survolau oraşul sporeau confuzia
şi tensiunea. În plină zi (la 15.30) a căzut prima victimă îm-
puşcată - Lepa Bărbat - în piaţa din faţa unităţii de garnizoană.
Soţul acesteia, Vasile, a fost, la rândul lui, rănit, iar fiica sa –
copil - l-a însoţit la spital. A fost rănit tot acum şi sergentul
Adrian Zaharia, prin împuşcare. Fapta a fost pusă pe seama
cetăţenilor care reuşiseră să dezarmeze un miliţian.
Conducerea de la Bucureşti a fost surprinsă de evoluţia
evenimentelor. Totuşi, dictatorul a minimalizat pericolul în
faţa apropiaţilor săi, prezentându-l ca pe o întâmplare foarte
uşor de rezolvat. Pentru aceasta, a trimis la Timişoara o echipă
de activişti (condusă de Ion Coman) şi generali de armată,
miliţie şi securitate, cu misiunea de a interveni urgent, for-
mând un comandament de represiune.
Comandamentul de represiune a fost completat şi dublat
mai târziu de responsabili din puterea executivă centrală (Cor-
nel Pacoste – la ora 23,00 – viceprim-ministru, şi alţii) şi de
lideri locali.
O primă analiză asupra situaţiei de la Timişoara a fost
făcută în şedinţa CPEx din după-amiaza zilei de 17 decembrie,
când Nicolae Ceauşescu, complet în afara realităţii, a spus: „...
aici este amestecul cercurilor dinafară (…), a cercurilor străine
de spionaj (…), de fapt lucrurile sunt cunoscute. De altfel, este
cunoscut şi faptul că atât în Răsărit cât şi în Apus, toţi discută
că în România ar trebui să se schimbe lucrurile”
Dar atât grupurile de revoluţionari cât şi autorităţile au
continuat să acţioneze fără nici o reţinere, fără menajamente.
În multe situaţii forţele de intervenţie erau copleşite de numă-
rul mare al demonstranţilor, de reacţia lor, care – deşi disperată
–, era puternică şi profesionistă. În rândul militarilor armatei
s-au strecurat persoane suspecte (necunoscute de militari) care
executau foc asupra coloanelor şi grupurilor de manifestanţi.
Noaptea, în şedinţe separate, generalul Ştefan Guşă, şe-
123
Alexandru Oșca
ful Marelui Stat Major (aflat la sediul Diviziei Mecanizate) şi

generalul Ion Coman (aflat la Judeţeana de partid) au apreciat
că situaţia a reintrat sub control şi că totul s-a liniştit. Genera-
lul Nuţă – şeful Miliţiei - a trecut la constituirea de dispozitive
mixte (D 1- 8) şi patrule mobile (Z. 1- 5) a căror misiune con-
sta, în principal, în supravegherea - discretă sau la vedere - a
zonelor şi persoanelor suspecte.
Înainte de ziuă (luni, 18 decembrie) s-a încercat să se
transmită populaţiei un sentiment de normalitate pentru relua-
rea lucrului în întreprinderi şi instituţii, făcut curăţenie prin
oraş, s-au montat din nou geamurile sparte, s-au deschis maga-
zinele de alimente.
Concomitent, forţele de represiune s-au pregătit pentru o
posibilă reluare şi escaladare a conflictului. La orele 08.00 au
sosit 41 de militari cercetaşi de la unitatea specializată din Bu-
zău (Batalionul 404 al Direcţiei Informaţii a M.Ap.N.) pentru a
acoperi deficitul de informaţie despre evenimentele din oraş.
La rândul lor, Radu Bălan, Ilie Matei şi Cornel Pacoste,
au instruit activul de partid local (la ora 08,00), insistând pe
reintroducerea stării de normalitate, reluarea activităţii şi iden-
tificarea liderilor revoltei. S-a decis ca în întreprinderi şi insti-
tuţii să fie organizate adunări ale angajaţilor în care să se con-
damne acţiunea manifestanţilor. Însă în câteva instituţii efectul
acestor acţiuni a fost contrar intenţiei planificatorilor (Institu-
tul de Proiectări).
Dictatorul a fost şi el informat, la ora 06.00 că situaţia a
reintrat în normal. Preţul acestei normalităţi a fost însă foarte
scump: un prim bilanţ înregistra 58 de morţi, 200 de răniţi şi
700 de reţinuţi.
Convins că situaţia s-a normalizat, Ceauşescu a părăsit
ţara pentru o vizită oficială în Iran. În mod inexplicabil, el a
lăsat la conducere pe Elena Ceauşescu şi Manea Mănescu, deşi
primul ministru era în ţară.
Revenim la şedinţa C.P.Ex. din 17 decembrie şi reţinem
reacţia dictatorului faţă de comportamentul principalilor săi
colaboratori: miniştrii Milea şi Postelnicu au fost ameninţaţi cu
plutonul de execuţie, Ceauşescu a cerut destituirea lor şi a şe-
fului Securităţii (Iulian Vlad), anunţând că preia comanda tutu-
ror forţelor. Constatând ezitarea membrilor C.P.Ex. (care erau
de părere ca destituirea să se facă după lichidarea focarului de
124
revoltă), el ameninţă că demisionează. Imediat clica din jurul

său s-a solidarizat şi i-a cerut să renunţe la această intenţie.
După o nouă şedinţă cu Milea, Postelnicu şi Vlad – Ceauşescu
le transmite acestora ultimele dispoziţii, după care decide să
plece în vizita oficială.
La scurt timp după plecarea dictatorului la Teheran
(18.12.1989, ora 08.30), în Timişoara situaţia s-a tensionat din
nou. Deplasând în pieţe publice efective militare importante în
ideea descurajării populaţiei, autorităţile au avut surpriza să
constate efectul invers: incitaţi, cetăţenii s-au organizat în gru-
puri masive, au constituit baricade, au forţat cordoanele de
soldaţi, s-au apropiat de sediile autorităţilor.
La 10.30 Coman obţine decizia Bucureştiului de instituire
în Timişoara a „Stării de necesitate”. Securitatea pune în apli-
care măsurile specifice, Miliţia şi Armata procedează la fel.
Un alt obiectiv al revoluţionarilor urmărea solidarizarea
locuitorilor oraşului cu acţiunea lor, ridicarea la protest şi re-
voltă a comunităţilor profesionale de pe platformele industriale
ale Timişoarei. Încercând practici trecute, Coman şi Matei s-au
deplasat la câteva întreprinderi pentru a-i capacita pe muncitori
în sprijinul combaterii manifestanţilor. Ei au fost, însă, peste tot
respinşi, angajaţii au încetat lucrul, s-au adunat în incintele în-
treprinderilor, au ieşit în faţa acestora şi au format coloane ma-
sive.
Coloanele de manifestanţi s-au deplasat pe itinerarii dife-
rite şi au pătruns în piaţa din faţa Catedralei ortodoxe din Ti-
mişoara, au aprins lumânări în amintirea tinerilor ucişi cu o
seară înainte pe treptele acesteia şi au scandat: „Jos Ceauşescu”,
„Libertate, libertate”, „Azi în Timişoara, mâine în toată ţara”.
Dispozitivele formate din grăniceri şi militari îmbarcaţi pe ma-
şini de luptă nu au reacţionat. După orele 17.00, la adăpostul
întunericului şi în prezenţa generalului Mihai Chiţac, sosit în
zonă, se execută foc cu mijloacele de luptă, se folosesc gaze
toxice, cad la datorie ca adevăraţi martiri trei manifestanţi şi
sunt răniţi grav alţi cinci. Manifestanţii se regrupează, însă, iar
protestul continuă. Către orele 20.00 incidentele s-au extins în
alte zone ale oraşului (la Comitetul judeţean, în zona Liceului
de Chimie), pe străzile unde erau amplasate cazărmi ale armatei.
Un obiectiv important a fost ca manifestanţii să-i con-
vingă pe militari că sunt atraşi într-un conflict care nu era al
125
Alexandru Oșca
lor; dictatorul îi dezinformase în legătură cu pericolul revoltei

pentru integritatea teritorială a statului şi le cerea să-i trateze
pe manifestanţi ca pe nişte duşmani străini de ţară. Pe acest
fond – până la culegerea şi procesarea propriilor informaţii din
zonă – s-au săvârşit abuzuri, molestări şi crime de către mili-
tari care i-au oripilat pe timişoreni.
După două zile de confruntări cu manifestanţii, coman-
damentul militar realizează miza lor şi încearcă să reconsidere
rolul armatei în combaterea acestora. Deşi nu existau informa-
ţii că manifestanţii ar fi renunţat, gl. Guşă retrage dispozitivele
fixe din oraş (între orele 24.00 şi 02.00, în noaptea de 18 spre
19 decembrie) şi a păstrat doar câteva patrule.
Între timp, cu ştirea câtorva responsabili ai partidului, ai
Securităţii şi ai Miliţiei s-a petrecut un fapt abominabil, dintre
cele mai condamnabile ale Revoluţiei: sustragerea din Morga
spitalului Judeţean a 43 de cadavre (operaţiunea „Trandafirul”)
pentru fi transportate la Bucureşti şi incinerate la Crematoriul
„Cenuşa”.
Cu tot efortul responsabililor de partid, manifestaţiile
antiregim s-au extins din stradă în întreprinderi („6 martie”,
„Azur”, „Solventul” etc.). La Electrobanat s-a declanşat grevă
generală încă de la ora 07.00, în timp ce în Piaţa Operei Ar-
mata, Miliţia şi Securitatea au pus stăpânire, pentru moment,
pe întregul spaţiu.
Militari specialişti în diversiune aduşi de la Buzău la ora
07.30 în ziua de 18 decembrie, au fost trimişi, deghizat, în în-
treprinderi, pentru a cunoaşte starea de spirit a muncitorilor.
Câţiva dintre ei au fost demascaţi. Prim-secretarul judeţean,
primarul şi alţi activişti au încercat să-i convingă pe muncitori
să reia lucrul, dar prezenţa armatei în zonă i-a incitat şi mai
mult. O femeie şi un copil au fost grav răniţi ca urmare focului
executat de pe un T.A.B. Şeful judeţului – Radu Bălan - a fost
nevoit să părăsească întreprinderea încă de la ora 11.30. Ilie
Matei şi Cornel Pacoste au fost şi ei alungaţi de muncitorii de
la „U.M.T.”, iar Generalul Guşă – venit să-l protejeze pe prim-
secretar - a fost dat afară de la „Elba”.
La comandamentul Diviziei 18 Mecanizate, Ilie Ceau-
şescu, şeful politic al Armatei, sosit de la Bucureşti pentru un
turneu în zonă, încearcă să convingă ofiţerii că România este
victima unui complot extern şi cerea armatei să continue re-
126
presiunea împotriva manifestanţilor. Însă la scurt timp, gene-

ralul Guşă a retras maşinile de luptă de pe străzi. Noaptea au
rămas active doar patrulele şi o parte neînsemnată de subunităţi
care, spre dimineaţă, au primit dispoziţia să nu se opună coloa-
nelor de manifestanţi care se deplasau către centru. Într-adevăr,
în dimineaţa zilei de 20 decembrie, greva declanşată de munci-
tori s-a extins în toate întreprinderile timişorene. Coloanele de
muncitori au ieşit din întreprinderi şi s-au îndreptat o parte către
Piaţa Operei şi altă parte către sediul judeţenei de partid. În tot
oraşul se scandează: „Jos Ceauşescu”, „Libertate”, „Fără vio-
lenţă” „Armata e cu noi” etc. Efectivele dispuse în jurul clădirii
Operei au fost nevoite să părăsească zona după ce Claudiu Ior-
dache, într-un gest de sfidare şi curaj, le-a cerut soldaţilor să se
dea la o parte sau să tragă în el. Comandanţii militari aveau deja
pe conştiinţă 72 de morţi. În jurul lui Claudiu Iordache mulţi-
mea scanda: „Noi suntem poporul”, „Voi pe cine apăraţi”, „Li-
bertate, Libertate”, „Armata e cu noi”, „Să fie judecat, pentru
morţii din Banat”, „Jos Ceauşescu”.
Liderii informali ai manifestanţilor încercau cu greu să
închege o acţiune mai coordonată şi să transmită eficient me-
sajele lor către populaţie. De aceea, un obiectiv major a fost, pe
deoparte, să dispună de un mijloc de comunicare şi, pe de altă
parte, să se constituie într-o echipă care să-şi asume coordonarea
acţiunilor, sistematizarea cererilor şi dialogul cu autorităţile.
Un grup de manifestanţi s-a desprins din mulţime, şi a
pătruns în clădirea Operei prin două intrări. Peste câteva mi-
nute au apărut în balconul Operei Lorin Fortuna, Ioan Chiş,
Claudiu Iordache, Sorin Iordăchescu, Mariana Trăistaru, Ni-
colae Bădilescu, Ştefan Ivan şi alţii.
Din iniţiativa lui Lorin Fortuna s-a constituit prima for-
maţiune politică de opoziţie faţă de Partidul Comunist de gu-
vernământ – Frontul Democratic Român - care a anunţat că-şi
asumă responsabilitatea conducerii municipiului. Timişoara
este declarat oraş liber de dictatura comunistă. Preşedintele
Frontului, Lorin Fortuna şi Comitetul de conducere (Claudiu
Iordache, Nicolae Bădilescu, Ioan Chiş şi Maria Trăistaru) cer
conducătorilor de servicii publice şi de întreprinderi să execute
numai dispoziţiile transmise de conducerea Frontului şi să asi-
gure toate condiţiile pentru bunul trai al populaţiei. După mai
multe ore de dialog între liderii manifestanţilor prezenţi în bal-
127
Alexandru Oșca
conul Operei (cei mai mulţi trimişi din piaţă ca reprezentanţi ai

întreprinderilor prezente) se trece la redactarea unei Proclama-
ţii a Frontului, care a fost citită în mod repetat în dimineaţa
zilei următoare în faţa manifestanţilor. Concomitent, ideile din
Proclamaţie au apărut sub forma unui manifest intitulat „A
căzut tirania”, scris atât în limba română cât şi în germană,
sârbă şi maghiară.
Piaţa Operei – 1989
Imagini de la balcon
128
În încercarea de a detensiona situaţia, Elena Ceauşescu îi

trimite pe Constantin Dăscălescu şi Emil Bobu la Timişoara pen-
tru negocieri cu liderii manifestanţilor, însă ei au ajuns la Comi-
tetul judeţean abia la orele 14,30. În acel moment Piaţa Operei
era plină de manifestanţi (peste 200.000), iar în faţa Comitetului
judeţean se aflau de asemenea foarte mulţi cetăţeni. La solicitarea
prim-ministrului, un grup de lideri ai manifestanţilor se desprinde
din mulţimea adunată la Comitetul Judeţean de partid şi pătrunde
în sala de Consiliu. Ei se constituie într-un Comitet cetăţenesc.
Revendicările, redactate de Ion Savu şi prezentate de Petre Petri-
şor, cereau demisia lui Nicolae Ceauşescu, demisia Guvernului,
alegeri libere, redarea morţilor către familii pentru înmormântare
creştinească, eliberarea arestaţilor. Dăscălescu a fost de acord
doar cu eliberarea arestaţilor, celelalte revendicări au fost res-
pinse, iar negocierile s-au întrerupt pentru a asculta cuvântarea lui
Nicolae Ceauşescu.
Seara târziu, după ce au fost chemaţi de colegii lor din
Comitetul cetăţenesc, liderii Frontului Democratic Român
(Lorin Fortuna, Claudiu Iordache,...) au venit şi ei la sediul
judeţenei de partid pentru a continua negocierile, dar prim-mi-
nistrul le părăsise deja. Discuţiile cu Radu Bălan şi Cornel Pa-
coste au rămas fără nici un rezultat.
Evenimentele s-au precipitat de la oră la oră, iar panica a
pus stăpânire pe rigidele structuri de putere comuniste. În
ciuda măsurilor luate de autorităţi, revolta s-a extins în judeţele
învecinate (la Arad şi Reşiţa), iar în Timiş aproape toate loca-
lităţile urbane şi rurale s-au revoltat. Cele mai semnificative
acţiuni s-au declanşat la Lugoj, Făget.
Deşi pe timpul nopţii de 20/21 decembrie numărul re-
voluţionarilor rămaşi în Piaţa Operei din Timişoara a fost
foarte mic, forţele de represiune au evitat să acţioneze contra
acestora (deşi s-a lucrat la un Plan special), iar muncitorii ol-
teni –transformaţi în gărzi patriotice - trimişi să-i împrăştie, s-
au solidarizat cu ei.
În ciuda evidenţei, liderul regimului se arăta inflexibil:
„Vreau să declar deschis că nu aş răspunde încrederii acordate
de popor dacă nu aş face totul pentru a apăra integritatea, in-
dependenţa, suveranitatea României, dreptul deplin al popo-
rului nostru de a-şi hotărî dezvoltarea independent, fără nici un
amestec din afară”. Aceasta însemna că Ceauşescu era departe
129
Alexandru Oșca
de a se resemna şi se pregătea să rezolve criza de la Timişoara

în modul în care el ştia cel mai bine s-o facă.
Întors din vizita oficială în Iran (20 decembrie, orele
14.30), Ceauşescu constată deteriorarea accentuată a situaţiei
de la Timişoara şi decide să pregătească mult mai atent repre-
siunea împotriva manifestanţilor. Acţiunea se impunea cu atât
mai mult cu cât în multe alte oraşe cetăţenii îşi manifestau,
deja, solidaritatea cu populaţia Timişoarei. Pentru moment el a
emis un Decret prin care a impus starea de necesitate pe întreg
teritoriul judeţului Timiş.
Într-o discuţie cu acoliţii săi, el s-a decis să organizeze
un meeting la Bucureşti, pentru ziua următoare (21 decem-
brie), în speranţa de a atrage de partea sa majoritatea popula-
ţiei României şi de a obţine, astfel, acceptul general pentru
măsurile de represiune pe care le gândea asupra timişorenilor
revoltaţi. În acest scop a rechemat de la Timişoara în Capitală
pe generalul Victor Athanasie Stănculescu, în ideea ca acesta
să-l înlocuiască pe ministrul apărării, Vasile Milea, pe care l-a
considerat lipsit de fermitate şi capacitate organizatorică.
Trecând peste părerea apropiaţilor săi (care şi aşa nu
conta), el pregătea alte măsuri politice (inclusiv schimbarea
Guvernului) care să-i permită să detensioneze situaţia şi să
prezinte ţării vinovaţi în afara responsabililor din imediata sa
apropiere. Toate măsurile urmau să fie aplicate după încheie-
rea meetingului de sprijin din Bucureşti, în ideea de a oferi
străinătăţii şi românilor imaginea unui om politic care se bu-
cură de încredere şi poate stăpâni situaţia.
Lista revendicărilor8 Comitetului cetăţenesc
1. Demisia Preşedintelui Ceauşescu.

2. Demisia Guvernului.
3. Alegeri libere.
4. Înfiinţarea unei comisii de anchetă pentru lămurirea
evenimentelor de la Timişoara.
5. Tragerea la răspundere penală a celor vinovaţi.
6. Punerea imediat în libertate a deţinuţilor politici.
7. Cine a dat ordin să se tragă la Timişoara?
8
Caietele Revoluţiei, nr.5 (7) 2006, p.48.
130
8. Restituirea morţilor familiilor pentru a fi îngropaţi

creştineşte.
9. Apariţia în aceeaşi seară la TVR a lui Ceauşescu pentru
a informa opinia publică despre situaţia reală de la Timişoara.
10. Libertatea presei.
11. Libertatea radioului şi a televiziunii.
12. Reforma învăţământului.
Delegaţi din Comitetul Cetăţenesc în

balconul Consiliului Judeţean, 20 decembrie 1989.
Manifestanţi în balconul Consiliului judeţean

131
Alexandru Oșca
132
133
Alexandru Oșca
Proclamaţia Frontului Democratic Român
Din însărcinarea Comitetului de acţiune al Frontului

Democratic Român, dăm citire următoarei proclamaţii:
I. Frontul Democratic Român este o organizaţie politică,
constituită la Timişoara, pentru a realiza un dialog cu Guver-
nul Român în scopul democratizării ţării.
Frontul Democratic Român condiţionează începerea
acestui dialog de demisionarea preşedintelui Nicolae Ceau-
şescu.
II. Propunem Guvernului Român ca bază de discuţie ur-
mătoarele revendicări:
Organizarea de alegeri libere.
Libertatea cuvântului, a presei, a radioului şi a televiziunii.
Deschiderea imediată a graniţelor de stat.
Integrarea României, în rândul statelor care garantează
şi respectă drepturile fundamentale ale omului.
Eliberarea neîntârziată a tuturor deţinuţilor şi diziden-
ţilor politici din România.
Revitalizarea economiei naţionale.
Reforma învăţământului în spirit democrat.
Dreptul de a manifesta liber.
Libertatea reală a cultelor religioase.
Îmbunătăţirea asistenţei medicale şi a alimentaţiei publice.
III. Referitor la evenimentele din Timişoara:
1. Cerem cu fermitate să fie traşi la răspundere cei care
au dat ordin să se tragă în Popor.
2. Cerem restituirea decedaţilor pentru a fi îngropaţi
după datină, cu doliu naţional.
3. Cerem eliberarea imediată a tuturor celor arestaţi în
urma manifestaţiei.
4. Cerem încetarea, pe viitor, a oricăror represalii asu-
pra participanţilor la demonstraţiile de la Timişoara.
5. Cerem autorităţilor recunoaşterea oficială a Comite-
tului de acţiune al Frontului Democratic Român, înfiinţat la
Timişoara, şi iniţierea unui dialog.
6. Mulţumim colectivului Teatrului Naţional din Timi-
şoara pentru sprijinul acordat.
IV. Frontul Democratic Român adresează ţării întregi
următoarea chemare:
134
1. Cerem întregului Popor Român să ni se alăture în

lupta noastră dreaptă pentru democratizarea ţării.
2. Formaţi în toate oraşele ţării, în întreprinderi şi în in-
stituţii, Comitete ale Frontului Democratic Român, care să
asigure coordonarea mişcării de democratizare naţională.
3. Revendicaţi drepturile constituţionale în mod paşnic
şi fără violenţă!
4. Intraţi în grevă generală începând de azi, 21 decem-
brie 1989, până la victoria finală, cu excepţia sectoarelor de
bază ce nu pot fi întrerupte.
V. Frontul Democratic Român mulţumeşte tuturor celor
ce au fost, sânt şi vor fi alături de noi9.
9
Proclamaţia este publicată în foarte multe lucrări şi publicaţii. Vezi: Clio
1989, nr.1-2/2005; Ion Calafeteanu, Revoluţia…, p. 226-227; Alexandru
Oşca (coordonator), Revoluţia Română în Banat…., p. 372-373.
135
Alexandru Oșca
Cursul V
DECLANŞAREA ŞI DESFĂŞURAREA
REVOLUŢIEI LA BUCUREŞTI
În seara zilei de 20 decembrie şeful regimului a organi-

zat o teleconferinţă cu prim-secretarii de la judeţe, în care a
prezentat punctul său de vedere despre natura, scopul şi forţele
implicate în revolta de la Timişoara. După părerea lui, inci-
dentele de la Timişoara erau „… organizate şi dirijate de cer-
curile revanşarde, revizioniste, cu scopul clar de a provoca
dezordine, de a destabiliza situaţia din România, de a acţiona
în direcţia lichidării independenţei şi integrităţii teritoriale a
României”
Dictatorul nu a realizat nici în acel moment (sau nu a
vrut să accepte) cauzele reale pentru care populaţia oraşului de
pe Bega s-a revoltat. El le-a cerut responsabililor de la judeţe
să organizeze adunări ale oamenilor muncii în care să fie con-
damnat comportamentul cetăţenilor din Banat. Totodată, el a
dat dispoziţii să se constituie echipe speciale în întreprinderi
pentru menţinerea ordinei. Aceleaşi idei le-a transmis public,
prin televiziune, într-o alocuţiune scurtă, în care timişorenii
erau din nou calificaţi drept „huligani” şi „terorişti”. Imediat
(la 20.30) Ceauşescu a emis Decretul pentru instituirea Stării
de necesitate pe întreg teritoriul judeţului Timiş şi a obligat
Armata, Securitatea şi Miliţia la reimpunerea măsurilor severe
de control în toate localităţile din judeţ şi de capturare a lide-
rilor Revoluţiei.
Intervenţia şefului statului, în loc să liniştească cetăţenii,
a creat şi mai multă nedumerire şi tensiune în întreaga ţară,
astfel că întreaga populaţie a României a luat cunoştinţă din
sursă directă că liderii comunişti n-au fost în stare - după patru
zile de confruntări - să lichideze revolta din Timiş.
De altfel, în dimineaţa zilei de 21 decembrie acţiunile de
protest s-au extins cu repeziciune în toate zonele din vestul
136
ţării: la Sibiu, la Cluj-Napoca, la Cugir, la Arad, la Reşiţa, la

Ghimbav, la Braşov, la Tg. Mureş. Întorşi de la Timişoara,
prim-ministrul şi Emil Bobu îl informează pe dictator despre
gravitatea situaţiei.
Deşi existau toate premisele ca protestul să se extindă şi
în Capitală, Nicolae Ceauşescu a autorizat meetingul planificat
şi, la ora 12.30, a început discursul în stilul obişnuit, vorbind
despre natura revoltei de la Timişoara (între timp extinsă în
multe alte oraşe despre care nu spune nimic), despre hotărârea
românilor de a îndeplini hotărârile Congresului al XIV – lea al
partidului şi despre decizia sa de a mări cu 200 lei retribuţia,
cu 100 lei pensiile, cu 300 lei ajutoarele sociale şi cu 30 de lei
alocaţia pentru copii.
În timpul discursului său s-a declanşat un vuiet puternic
(după alte relatări un zgomot de petardă) făcut de manifestanţi
veniţi de la Timişoara, care a produs panică şi a provocat dez-
ordine între manifestanţi. Până astăzi nu există un punct de
vedere unanim în legătură cu iniţiatorii acestui incident. Dispe-
rat, Ceauşescu a făcut apel la ordine şi revenire la situaţia iniţi-
ală, dar solicitarea lui nu a mai fost ascultată de manifestanţi
care părăsesc meetingul, în ţipete, iar bannerele cu lozinci,
portretele şi steagurile sunt abandonate în Piaţa Palatului.
Transmis în direct la televiziune, efectul eşuării meetingului
s-a propagat rapid în foarte multe oraşe, dar şi în străinătate.
Realizând, în fine, dimensiunea dezastrului, Ceauşescu
decide să preia personal conducerea acţiunii de restabilire a
ordinii şi îi anunţă pe şefii armatei, miliţiei şi securităţii că
„suntem în Stare de război, nu de necesitate”.
Măsuri severe de combatere a acţiunii revoluţionarilor
se instituie peste tot în Capitală. Participanţii la meeting se
regrupează în mai multe locuri din Capitală: Piaţa Romană,
Piaţa Universităţii, Sala Dalles, Hotelul Bucureşti, Casa Cen-
trală a Armatei, Piaţa Unirii etc. Un grup de tineri care anunţă
că sunt de la Timişoara, îi cheamă pe bucureşteni la luptă, îi
îndeamnă să reziste, scandează lozinci împotriva regimului şi a
lui Ceauşescu. Numele acestora este astăzi necunoscut, ei fi-
ind, probabil, primele victime ale represiunii.
Forţele de miliţie şi securitate încearcă să blocheze acce-
sul către Sediul Comitetului Central în care erau, deja, plasate
importante efective ale Securităţii şi Armatei. În dreptul hote-
137
Alexandru Oșca
lului Negoiu manifestanţii încearcă să rupă cordoanele de mi-

liţie, un ofiţer execută fac direct asupra lor şi prima victimă, un
bărbat, cade împuşcat. Sunt aduse în grabă alte unităţi ale ar-
matei, inclusiv TAB-uri. Se constituie un comandament pentru
coordonarea forţelor de represiune, dar responsabilităţile sunt
împărţite haotic, neorganizat.
Confruntările dintre manifestanţi şi forţele de represiune
se extind şi devin extrem de violente. Intervenţia unităţilor
armatei sporeşte încordarea, confuzia şi incidentele soldate cu
morţi şi răniţi. Către orele 15.30, după eforturi mari, grupurile
de manifestanţi sunt respinse spre Piaţa Romană şi spre Inter-
continental. Un vehicul militar care transporta muniţie a fost
blocat de manifestanţi în faţa hotelului Intercontinental, iar
soldatul şofer, lovit în cap cu un obiect contondent, îşi pierde
cunoştinţa, autovehiculul continuând deplasarea necontrolat, şi
lovind cetăţenii şi soldaţii din zonă. Incidentul s-a soldat cu
morţi şi răniţi. Speriaţi şi confuzi, soldaţii din dispozitiv au
deschis focul la întâmplare. Din nou s-au înregistrat morţi şi
răniţi.
Din dispoziţia generalului Vasile Milea au fost aduse în
zonă alte subunităţi, însă manifestanţii - organizaţi mai bine -
au blocat bulevardul Nicolae Bălcescu printr-o baricadă în
zona hotelului Intercontinental. Aici şi-au pus viaţa în pericol
Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu, Ionel Pop, Radu Si-
laghi şi alţii, care s-au adresat cetăţenilor, chemându-i în spri-
jin.
Realizând, în fine, dimensiunea crizei, amplificată de
dezastrul mediatic produs de imaginile transmise în direct de
la meetingul din Piaţa Palatului, dictatorul s-a adresat din nou
românilor, prin postul naţional de televiziune (la ora 18.00)
spunând: „…avem de-a face cu o acţiune bine organizată şi
dirijată, cu orientare precisă de destabilizare şi îndreptată îm-
potriva integrităţii şi suveranităţii României”.
Simţind că pierde controlul asupra propriului aparat re-
presiv, dictatorul face apel la activul de partid fidel şi la
membri de partid spunând că „acum se verifică calitatea de
membru de partid” şi anunţă că represiunea este îndreptată
către „oricine încalcă ordinea şi liniştea (…), şi pune în primej-
die integritatea ţării, liniştea şi bunăstarea poporului”.
„Nu există decât o cale – lupta” – decretează şeful regi-
138
mului. În disperare de cauză, le face cunoscut miniştrilor apă-

rării, securităţii şi internelor că se instituie o comandă unică,
sub conducerea sa, însă din nou separă responsabilităţile tot în
sarcina miniştrilor respectivi şi a şefului Gărzilor patriotice.
După orele 19.00, în faţa hotelului „Intercontinental”
forţele de represiune au încercat în zadar să înlăture baricada
ridicată de revoluţionari. Aceştia au rezistat eroic, sprijiniţi de
alţi revoluţionari care acţionau pe străzile din apropiere.
În jurul dictatorului, rămas în clădirea C.C. al P.C.R., di-
verşi responsabili ai regimului îi prezentau posibile soluţii de
ieşire din criză. Cei mai mulţi, au rămas în aşteptarea unui
miracol prin care şeful lor să-i salveze. În cercuri izolate se
discută şi soluţia dialogului cu reprezentanţii revoluţionarilor,
dar nimeni nu îndrăznea să i-o propună dictatorului. Târziu (în
jurul orelor 21.00) Ceauşescu îi cheamă din nou pe Milea,
Postelnicu, Vlad şi Pârcălăbescu şi-i apostrofează pentru lipsa
de eficienţă în readucerea situaţiei la normalitate în Piaţa Uni-
versităţii (Intercontinental). Într-adevăr, scutierii au încercat,
fără rezultat, să-i aresteze pe luptătorii de la baricadă. După o
rezistenţa îndârjită grupul este spart, o parte sunt strânşi în faţa
hotelului Negoiu, îmbarcaţi în dubă şi trimişi la închisoare la
Jilava. Baricada, însă, rezistă. Generalul Milea a venit personal
în zonă şi a ordonat măsuri de distrugere a ei, dar fără nici un
rezultat. Concomitent s-au adus noi forţe (de la Academia Mi-
litară) pentru apărarea sediului C.C. al PCR.
Noaptea târziu, Vasile Milea a revenit la Intercontinental
unde a adus ca întăriri noi detaşamente blindate. Baricada a
fost incendiată şi, la o jumătate de oră după miezul nopţii, a
fost, în sfârşit, înlăturată de tancuri. Forţele terestre, folosind
gaze lacrimogene, i-au alungat apoi, pe revoluţionarii prezenţi
în zonă. Atacul s-a soldat cu morţi şi răniţi în rândul revoluţio-
narilor. Au fost ucişi 48 de revoluţionari, ceilalţi au fost res-
pinşi către Piaţa Unirii. În final, sunt reţinuţi cei mai mulţi
dintre aceştia, bătuţi şi maltrataţi în beciurile arestului Miliţiei
Municipiului şi la închisoarea Jilava.
Către dimineaţă, municipalitatea s-a grăbit să şteargă
urmele confruntării de peste noapte, astfel încât să nu se mai
cunoască nimic.
În timp ce autorităţile se străduiau să înlăture urmările
confruntării din timpul nopţii, manifestanţii, care au reuşit să
139
Alexandru Oșca
se desprindă de grupurile atacate şi reţinute de forţele de repre-

siune, s-au îndreptat către marile platforme industriale ale ora-
şului de unde, peste două ore, urmau să iasă lucrătorii din
schimbul de noapte. Extrem de motivaţi şi decişi, ei intră în
contact cu muncitorii, le explică întâmplările de peste noapte
şi-i conving de dreptatea cauzei şi acţiunilor lor.
Convinşi de revoluţionari, angajaţii de pe platformele
industriale ale Bucureştiului se decid să se deplaseze, în co-
loane (la unele întreprinderi în frunte cu directorii şi secretarii
de partid), către Comitetul Central şi să-i ceară dictatorului să
părăsească puterea. Activiştii trimişi să-i oprească nu au nici o
putere, şi se întorc speriaţi să-i raporteze lui Ceauşescu despre
noua situaţie.
Presat de evenimente, dictatorul încearcă diverse soluţii
pentru a face faţă acestei situaţii. Chemat de la Timişoara pen-
tru a fi numit ministru al apărării, generalul Stănculescu so-
seşte la Bucureşti la ora 05.00 însă evită întâlnirea cu dictato-
rul, anunţând că este bolnav, la spital (şi-a pus piciorul în
gips). Ceauşescu spera că aducând un nou general în fruntea
armatei, aceasta va acţiona cu mai multă fermitate în apărarea
regimului.
La orele 07.00 deja coloanele de manifestanţi din Mili-
tari, Pantelimon, Griviţa, Berceni, Pipera au pătruns spre cen-
trul Capitalei scandând: „Jos dictatorul, Jos călăul, Jos Ceau-
şescu”, „Vom muri şi vom fi liberi”, „Noi suntem poporul”.
Acţiunea părea coordonată, multe coloane având în frunte
conducerile întreprinderilor. Aceasta a fost diferenţa între mo-
dalitatea în care cu două zile în urmă muncitorii de pe platfor-
mele timişorene (fără conducerea întreprinderilor) ieşiseră şi ei
în coloane masive în Piaţa Operei şi la Palatul Comitetului
judeţean.
În faţa acestei situaţii, forţele de ordine şi dispozitivele
militare nu au intervenit; între angajaţi şi soldaţi au început
negocieri şi discuţii. Unii comandanţi au retras militarii din
dispozitive, din teama ca aceştia să nu fie dezarmaţi, ulterior s-
a primit ordin în acest sens de la Marele Stat Major.
La fel au procedat muncitorii de pe platformele industri-
ale din aproape toate marile oraşe din vestul şi centrul ţării dar
deznodământul cel mai grav pentru regim era aşteptat de la
Bucureşti.
140
La nivelul Puterii, discuţiile despre posibilele soluţii

pentru ieşirea din criză se poartă acum în zona familiei dictato-
rului. Nicu Ceauşescu, prim-secretar la Sibiu, era apelat tele-
fonic de mama sa şi de unchiul său, Ilie Ceauşescu, în mai
multe rânduri. După mai multe discuţii în timpul nopţii, în di-
mineaţa zilei de 22 decembrie Ilie Ceauşescu îl anunţă şi el pe
dictator (fratele său Nicolae) că situaţia s-a agravat, muncitorii
vin în coloane organizate către palatul C.C. şi-i cer demisia lui
şi a guvernului.
Îngrijorat, Nicolae Ceauşescu acceptă soluţia schimbării
guvernului, dar aparatul său tehnic lucrează greoi. Ilie Ceau-
şescu, întors la Ministerul Apărării Naţionale, convoacă repre-
zentanţii militari ai U.R.S.S. şi ai R.P. Chineze, în audienţe
succesive pentru a le comunica decizia dictatorului. Nu va mai
avea timp să le comunice această intenţie, chiar în acele mo-
mente dictatorul părăseşte Comitetul Central sub privirile ma-
nifestanţilor, iar populaţia a înţeles că a părăsit şi puterea.
Biroul politic este întrunit în grabă şi în formulă incom-
pletă la orele 08.30 dar Nicolae Ceauşescu se teme să anunţe
decizia de schimbare a guvernului. Le cere din nou miniştrilor
Postelnicu şi Vasile Milea să-i împiedice pe manifestanţi să
pătrundă în Piaţa Palatului, inclusiv prin folosirea armamen-
tului. Vasile Milea se conformează, dă dispoziţii să vină, ur-
gent, formaţiuni blindate din afara Capitalei (Târgovişte, Slo-
bozia, Mihai Bravu), şi încearcă să grupeze lângă sediul C.C.
al P.C.R. tancuri şi transportoare blindate din garnizoana
Bucureşti.
Ordinul este imposibil de executat din cauza realităţilor
din stradă, iar execuţia este lipsită de efectul scontat. Din iniţi-
ativa lui Ilie Ceauşescu, dintr-un elicopter se lansează, în dife-
rite zone, manifeste care cer populaţiei să nu răspundă provo-
cărilor şi să sprijine acţiunile guvernului. Fostul responsabil al
regimului ateist îi îndemna acum pe oameni „să lase revolta
de-o parte şi să se pregătească mai bine de sărbătorea naşterii
Domnului”. Manifestele au produs efecte contrare faţă de cele
scontate de şeful politic de la armată, tensionând şi mai puter-
nic atmosfera.
Constatând că există riscul ca armamentul să ajungă în
mâna manifestanţilor, din proprie iniţiativă sau din dispoziţie
superioară, Vasile Milea le transmite şefilor de dispozitive
141
Alexandru Oșca
militare să evite contactul cu populaţia, să se replieze în jurul

obiectivelor de apărat şi să nu folosească armamentul din do-
tare. Acest ordin era tardiv (09.10, prin reţeaua radio de la in-
dicativul RONDOUL), întrucât măsura era, deja, luată de către
micii comandanţii. În câteva locuri, militarii s-u solidarizat cu
demonstranţii, dar nu şi-au părăsit unităţile.
După doar 10 minute de la transmiterea acestui ordin,
generalul s-a retras într-un birou şi s-a sinucis. Informat, Ni-
colae Ceauşescu l-a declarat trădător şi l-a numit în locul său pe
generalul Victor Stănculescu (numirea nu a fost făcută publică,
astfel că mulţi comandanţi nu o cunoşteau), şi i-a anunţat din
nou pe apropiaţi că preia direct conducerea armatei, proclamă
„Stare de necesitate” pe întregul teritoriu naţional, însă nici o
dispoziţie a lui nu-şi mai produce efectul. În Piaţa Universităţii
aproape o sută de mii de oameni îi cereau demisia, iar forţele
armate părăseau dispozitivele şi se retrăgeau către cazărmi.
Dictatorul a adunat pentru ultima oară parte din Biroul
politic, pe care-l informează că trădătorul Milea s-a sinucis
„după ce a sabotat aplicarea măsurilor şi a lucrat în strânsă
legătură cu străinii”.
Mai departe, le-a cerut celor prezenţi să se pronunţe
dacă sunt hotărâţi să lupte, dar noţiunea era atât de generală
încât nimeni n-a înţeles cu cine, pentru ce, cu ce şi când. Prac-
tic, a fost momentul disoluţiei puterii dictatorului şi sfârşitul
regimului comunist.
După ce soldaţii au eliberat căile de acces în Piaţa Pa-
latului, în foarte scurt timp aceasta s-a umplut de demonstranţi.
Şeful Securităţii, Iulian Vlad, asemenea lui Stănculescu, a
transmis dispoziţia către trupele sale de a nu opune rezistenţă
demonstranţilor. Doi ofiţeri din Miliţie (Suceavă şi Rădulescu)
s-au grăbit să semneze un document cu unul din liderii mani-
festanţilor (Marian Gostin) prin care anunţau că Inspectoratul
General al Miliţiei va declara oficial că trece de partea Revo-
luţiei. La aceeaşi oră, în mai multe localităţi, o parte din mili-
tari s-au solidarizat cu manifestanţii, fără ca unitatea de co-
mandă să se piardă.
Împotriva evoluţiei generale din Capitală şi din ţară, atât
la televiziune cât şi la Radio continua să se prezinte decretul
prezidenţial cu privire la instituirea stării de necesitate în toată
ţara (ora 10.51).
142
Stupefiaţi, românii care participau acum la demonstraţii

paşnice, fără să provoace distrugere şi fără să fie împiedicaţi
de forţele de ordine, aflau din decret că „încalcă grav ordinea
publică, provoacă acte teroriste, de vandalizare şi distrugere de
bunuri”. Un val de dezaprobare străbate cu şi mai multă forţă
coloanele şi grupurile de manifestanţi ieşiţi în stradă. Ei aflau
că toate unităţile armatei, ale M.I. şi Gărzile Patriotice „sunt
puse în stare de alarmă” deşi vedeau în faţa lor cum aceste
forţe, dimpotrivă, se retrăgeau către propriile cazărmi.
Decretul interzicea, în dispreţul oricărei realităţi, întruni-
rile publice şi circulaţia în grupuri mai mari de 5 persoane,
circulaţia pe timpul nopţii, măsuri parcă alese anume ca să
incite şi mai mult populaţia. Decretul a fost urmat de un Co-
municat despre sinuciderea generalului Vasile Milea care era
făcut răspunzător pentru criza declanşată în ţară şi considerat
trădător: „... toate zvonurile - se spunea în Comunicat - şi min-
ciunile au fost dirijate în strânsă legătură cu trădătorii din ţară
şi cu cercurile imperialiste de către trădătorul Vasile Milea
care a organizat aceste provocări, a spus minciuni şi a informat
fals situaţia din ţară”.
Vasile Milea
143
Alexandru Oșca
Comunicatul s-a reluat de mai multe ori, cu o comple-

tare legată concret de faptul că Milea a ascuns conducerii de
partid crimele şi distrugerile de la Timişoara.
Observând că dictatorul era în imposibilitatea de a mai
exercita actul conducerii, generalul Stănculescu îi propune să
părăsească sediul cât mai urgent posibil, cu elicopterul. După
câteva momente de confuzie, el este convins şi de generalul de
securitate Neagoe să accepte această soluţie - unica rămasă -
pentru că orice întârziere o putea compromite şi pe acesta.
Nutrind speranţe fără nici o susţinere, Ceauşescu încearcă de
unul singur să intre în dialog cu mulţimea.
Este huiduit (chiar lovit) şi nevoit să se retragă, reali-
zând, în fine, inutilitatea gestului său.
Evenimentele din piaţa Palatului se precipită şi la ora
12.00 primul grup de revoluţionari pătrunde în sediul C.C. –
simbolul Puterii Comuniste. Peste doar 6 minute soţii Ceau-
şescu părăsesc pentru totdeauna sediul C.C. şi Puterea sub pri-
virile sutelor de mii de bucureşteni adunaţi în Piaţă.
Imagine cu plecarea lui Ceauşescu de pe clădirea C.C.,

22 decembrie 1989, ora 12.08
Fără să mai aştepte nici un semnal, românii au considerat

gestul dictatorului ca o abdicare de la răspunderile sale, o re-
nunţare la obligaţiile şi drepturile pe care Constituţia comu-
144
nistă, aşa cum era, i le conferea. Un ultim scurt popas l-a făcut
la locuinţa din Snagov, de unde a vorbit precipitat cu fratele
său, Ilie, şi cu câţiva prim-secretari de judeţ. Elicopterul şi-a
reluat zborul, dar pilotul s-a hotărât să aterizeze pe autostrada,
în apropiere de baza aeriană de la Boteni, unde i-a debarcat pe
cei doi i-a lăsat în grija gărzilor de corp.
Lăsaţi aproape singuri, cei doi s-au deplasat cu un auto-
turism personal de ocazie la Centrul de Protecţia Plantelor
(lângă Târgovişte) şi, după mai multe peripeţii, seara au ajuns
în custodia unităţii de artilerie antiaeriană din Târgovişte.
În Piaţa Palatului din Bucureşti mulţimea trăia o bucurie
imensă. Drapelele partidului şi ale statului comunist au fost
înlăturate în strigătele de bucurie ale manifestanţilor „Ole, Ole,
Ceauşescu nu mai e”. O parte dintre demnitarii comunişti, ră-
maşi în Palat, au fost reţinuţi de revoluţionari, care s-au orga-
nizat rapid în detaşamente de apărare şi au colaborat cu subu-
nităţi ale armatei venite în sprijinul Revoluţiei.
Din balconul clădirii – loc ocupat în urmă cu o oră de
Nicolae Ceauşescu - încep să susţină alocuţiuni lideri ai revo-
luţiei, în primul rând eroi supravieţuitori de la baricada din faţa
hotelului Intercontinental (Dan Iosif, Dumitru Dincă etc.). Se
făcea apel la vigilenţă, la ordine, la solidaritate, la reculegere
în memoria victimelor.
La Televiziune revoluţionarii reuşesc să pătrundă în in-
cintă încă înainte de plecarea dictatorului. Evenimentele din
această locaţie urmau să fie foarte importante în viitor şi să se
coreleze cu cele de la Comitetul Central şi de la sediul
M.Ap.N.
În ţară, populaţia din diverse localităţi a ieşit în stradă şi,
fără a aştepta alte îndemnuri, a alungat autorităţile în funcţie şi
a preluat conducerea oraşelor, comunelor şi judeţelor, între-
prinderilor şi instituţiilor. Formele de organizare, denumirea
noilor structuri erau foarte diverse şi se schimbau de la mo-
ment la moment. Noii lideri erau admişi sau respinşi cu foarte
multă uşurinţă, direct de publicul adunat în faţa clădirilor ad-
ministrative.
Tot atunci, la televiziunea din Bucureşti erau transmise
primele imagini cu revoluţionari constituiţi într-un grup ai că-
rui lideri erau actorul Ion Caramitru şi Mircea Dinescu.
145
Alexandru Oșca
Ion Caramitru Mircea Dinescu
Doinea Cornea
Ion Caramitru a făcut şi el apel la ordine dar şi la vigi-

lenţă: „Suntem în ajunul Crăciunului. Se naşte Isus pe acest
pământ... Atenţie, Securitatea nu a cedat încă...”
La rândul său, Sergiu Nicolaescu făcea un apel din Stu-
dioul 4 către Armată şi Securitate să fie alături de popor, să
jure credinţă acestuia. El cerea muncitorilor să înceteze lucrul
şi să vină în ajutorul revoluţionarilor. „Vrem să luptăm pentru
libertatea şi independenţa... Nu există o ţară liberă, dacă nu
există oameni liberi”. Mircea Dinescu improviza un Comuni-
cat către ţară, adresându-se unui ipotetic Front Unit (sau Unic)
Muncitoresc, face şi el apel la calm şi la ordine, cere Armatei
şi Miliţiei să fie alături de revoluţionari şi să trimită reprezen-
tanţi la Televiziune.
La Radio Bucureşti Ana Blandiana a ţinut un discurs
elogios la adresa martirilor Revoluţiei şi a curajului celor care,
fără ajutor străin, au răsturnat şi lichidat dictatura.
146
Ca răspuns la chemarea poetului Mircea Dinescu, căpitanul

Mihai Lupoi – ofiţer într-un Centru de proiectări construcţii mi-
litare -, vine la televiziune şi asigură că, „... în aceste momente
armata este alături de popor şi că armata nu a tras în nimeni” –
afirmaţie primită cu suspiciune de cei prezenţi. El anunţă că Mi-
nisterul Apărării nu mai are conducere şi cere Gărzilor Patriotice
să apere Revoluţia fiindcă altfel „elementele vechi vor profita de
harababură şi se va produce o baie de sânge”.
Imediat Mircea Dinescu a intervenit, cerând „să se for-
meze gărzi de apărare naţională în fiecare oraş,... poporul să ia
puterea, să facă comitete de autoapărare, să se aleagă coman-
danţi noi şi de încredere”.
În atmosfera de entuziasm creată după plecarea dictatorului
nimeni nu s-a gândit la dificultăţile de ordin formal generate de
menţinerea Constituţiei şi legislaţiei comuniste. Formal Ceau-
şescu era încă şef al Forţelor Armate şi exista teama că el ar mai
avea puterea să se prevaleze de această poziţie. Din acest motiv,
generalul Stănculescu semnează două ordine telefonice succesive
către comandamentele din subordine (nr. 38 şi nr. 39). În primul
ordin este reiterată dispoziţia anterioară privind retragerea efecti-
velor în cazărmi, cu precizarea că militarii vor evita orice situaţie
în care să execute foc şi să opună rezistenţă manifestanţilor care
pătrundeau în sediile instituţiilor publice. Constatând că prima
dispoziţie de retragere a efectivelor în cazărmi (dată de Marele
Stat Major în prezenţa generalului Ilie Ceauşescu) cuprinde şi
fraza care impunea executarea ordinelor comandantului suprem,
Stănculescu emite imediat un nou ordin telefonic, 39, în care se
stabilea expres că se execută numai ordinele „primite de la Mi-
nisterul Apărării Naţionale”.
Victor Atanasie Stănculescu

147
Alexandru Oșca
Pentru înţelegerea situaţiei – într-o evoluţie extraordi-

nară, schimbătoare de la minut la minut – este important şi
restul conţinutului ordinului în care, de această dată, se cere
comandanţilor să asigure paza obiectivelor civile de impor-
tanţă deosebită cu subunităţi înarmate, care să tragă în situaţia
că sunt atacate de grupuri înarmate cu arme de foc”. Poziţia şi
atitudinea generalului Stănculescu – confuză şi echivocă în
situaţia rapid schimbătoare după fuga dictatorului - au generat
şi alimentat, mai târziu, puncte de vedere diferite despre mo-
dalitatea reală prin care dictatorul a fost înlăturat de la putere,
unii autori fiind de părere că Stănculescu l-a eliminat pe Ceau-
şescu prin lovitură militară.
Comunicatul către țară

al Consiliului Frontului Salvării Naţionale
Cetăţeni şi cetăţene,
Trăim un moment istoric. Clanul Ceauşescu, care a dus
ţara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toţii ştim şi
recunoaştem că victoria de care se bucură întreaga ţară este
rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate na-
ţionalităţile şi, în primul rând, al admirabilului nostru tineret,
care ne-a restituit, cu preţul sângelui, sentimentul demnităţii
naţionale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile şi-au pus
în pericol şi viaţa, protestând împotriva tiraniei.
Se deschide o pagină nouă în viaţa politică şi economică
a României.
În acest moment de răscruce am hotărât să ne constituim
în Frontul Salvării Naţionale, care se sprijină pe armata ro-
mână şi care grupează toate forţele sănătoase ale ţării, fără
deosebire de naţionalitate, toate organizaţiile şi grupările care
s-au ridicat cu curaj în apărarea libertăţii şi demnităţii în anii
tiraniei totalitare.
Scopul Frontului Salvării Naţionale este instaurarea de-
mocraţiei, libertăţii şi demnităţii poporului român.
Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere
ale clanului Ceauşescu.
Guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale
îşi încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată
de Consiliul Frontului Salvării Naţionale. Lui i se vor subor-
148
dona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga

activitate a armatei şi a unităţilor Ministerului de Interne.
Toate ministerele şi organele centrale în actuala lor structură
îşi vor continua activitatea normală, subordonându-se Fron-
tului Salvării Naţionale, pentru a asigura desfăşurarea nor-
mală a întregii vieţi economice şi sociale.
În teritoriu se vor constitui consilii judeţene, municipale,
orăşeneşti şi comunale ale Frontului Salvării Naţionale, ca or-
gane ale puterii locale.
Miliţia este chemată ca, împreună cu comitetele cetăţe-
neşti, să asigure ordinea publică.
Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru
asigurarea aprovizionării populaţiei cu alimente, cu energie
electrică, cu căldură şi apă, pentru asigurarea transportului, a
asistenţei medicale şi a întregii reţele comerciale.
Ca program, Frontul propune următoarele:
1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid
şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernă-
mânt.
2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie.
3. Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecăto-
rească în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pen-
tru unu sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate
pretinde puterea pe viaţă.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale propune ca ţara
să se numească în viitor România.
Un comitet de redactare a noii Constituţii va începe să
funcţioneze imediat.
4. Restructurarea întregii economii naţionale pe baza
criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor
administrativ-birocratice de conducere economică centrali-
zată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în con-
ducerea tuturor sectoarelor economice.
5. Restructurarea agriculturii şi sprijinirea micii pro-
ducţii ţărăneşti. Oprirea distrugerii satelor.
6. Reorganizarea învăţământului românesc potrivit ce-
rinţelor contemporane. Reaşezarea structurilor învăţământu-
lui pe baze democrate şi umaniste.
Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atâtea
daune poporului român şi promovarea adevăratelor valori ale
149
Alexandru Oșca
umanităţii. Eliminarea minciunii şi a imposturii şi statuarea

unor criterii de competenţă şi justiţie în toate domeniile de
activitate.
Aşezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naţionale.
Trecerea presei, radioului, televiziunii din mâinile unei
familii despotice în mâinile poporului.
7. Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor
naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi cu
românii.
8. Organizarea întregului comerţ al ţării, pornind de la
cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene
ale populaţiei României. În acest scop, vom pune capăt ex-
portului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de
produse petroliere, acordând prioritate satisfacerii nevoilor
de căldură şi lumină ale oamenilor.
9. Întreaga politică externă a ţării să servească
promovării bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume,
integrându-se în procesul de construire a unei Europe unite,
casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom res-
pecta angajamentele internaţionale ale României şi, în primul
rând, cele privitoare la Tratatul de la Varşovia.
10. Promovarea unei politici interne şi externe subordo-
nate nevoilor şi intereselor dezvoltării fiinţei umane, respec-
tului deplin al drepturilor şi libertăţilor omului, inclusiv al
dreptului de deplasare liberă.
Constituindu-ne în acest front, suntem ferm hotărâţi să
facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea
civilă în România, garantând triumful democraţiei, libertăţii şi
demnităţii tuturor locuitorilor ţări”.
150
Pentru seminar:
Dezbatere pe baza studiului bibliografiei a următoarelor

teme:
1. Conceptele perestroika şi glasnosti, conţinut, conse-
cinţe pentru soarta comunismului european.
2. Starea de spirit a populaţiei din România în pro-
ximitatea prăbuşirii regimului comunist. În dezbatere pot fi
invocate experienţe cunoscute de studenţi de la părinţi sau din
comunităţile din care provin.
3. Timişoara: cum au început protestele, ce raţiuni le-au
determinat, cum au acţionat liderii revoluţionarilor, cum au
reacţionat autorităţile comuniste şi forţele de represiune. Di-
mensiunea şi consecinţele represiunii. Victime.
4. Programul politic al revoluţionarilor. Preluarea puterii
în Timişoara Constituirea F.D.R. Proclamaţia F.D.R. din 21
decembrie şi Rezoluţia finală din 22 decembrie. Analiză de
conţinut.
5. Extinderea Revoluţiei la Bucureşti. Confruntările cu
forţele de represiune. Alungarea lui Ceauşescu.
6. Preluarea puterii. Constituirea F.S.N. Programul poli-
tic: Comunicatul către Ţară.
7. Preluarea puterii locale în centre urbane şi rurale din
ţară. Discuţii pe baza referatelor studenţilor în funcţie de loca-
lităţile sau zonele de locuire.
151
Alexandru Oșca
Cursul VI
INSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA
NOILOR STRUCTURI DE PUTERE
Euforia victoriei Revoluţiei încă nu se stinsese când au

început să se exprime primele opţiuni pentru noua conducere a
ţării.
Din stradă mulţimea scanda numele unor lideri cunoscuţi
ca opozanţi ai lui Ceauşescu (Corneliu Mănescu, Ion Iliescu
etc.), în timp ce în clădirea C.C. se făceau mai multe liste gu-
vernamentale (cu Dăscălescu, Ilie Verdeţ, Manea Mănescu),
toate respinse de cei din jur. Mai mulţi lideri ai Revoluţiei au
hotărât să se implice în alcătuirea listelor guvernamentale.
Pentru credibilitate, ei îi informau pe auditori că reprezintă
structuri sau formaţiuni politice diverse. Astfel, Petre Roman
vorbea în numele Frontului Unităţii Poporului, iar Dumitru
Mazilu (venit direct din detenţie) anunţa existenţa Forumului
Cetăţenesc. Actorul Alexa Visarion vorbea şi el în numele
Consiliului Democraţiei Naţionale
Adus cu forţa la balconul fostului C.C., prim-ministrul
Constantin Dăscălescu, a fost silit să-şi anunţe demisia lui şi a
Guvernului. După orele 14.00 au început să se cristalizeze
primele idei atât în legătură cu noile structuri de conducere, cu
liderii lor cât şi cu programele pe care şi le propuneau.
Activ în rândul revoluţionarilor încă din ziua precedentă,
Petre Roman a prezentat un documente pe care l-a denumit
„Declaraţia Poporului”: „Compatrioţi, fraţilor! Astăzi 22 de-
cembrie 1989, prin unitatea poporului, cu sprijinul direct al
armatei noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost înlătu-
rat. În acest moment, poporul alături de armată, cere ca pute-
rea politică să fie preluată de instituţii democratice alese de
poporul liber. În numele populaţiei Bucureştiului... facem
apel... să se menţină calmul, ordinea publică, pentru a permite
organizarea vieţii libere şi democratice”.
152
Cel mai înalt demnitar militar care s-a adresat poporului

după plecarea dictatorului a fost generalul Voinea, coman-
dantul Armatei I-a, din Bucureşti. El le-a cerut militarilor „să
sprijine Revoluţia şi, să fie în măsură să dea ripostă hotărâtă
celor care ar încerca să zdruncine noua orientare politică, soci-
alist democratică în ţara noastră”. Apoi s-a adresat comandan-
ţilor de garnizoane, cărora le-a cerut să ia legătura „cu forţele
populare” (atenţie, în urmă cu o oră, în nota telefonică se cerea
să se ia legătura cu „organele locale”) şi să înceteze orice ope-
raţiuni militare pentru că în realitate ele sunt zadarnice”.
Concomitent cu încercarea de a da substanţă şi coerenţă
mesajelor către populaţie, a început o puternică operaţiune de
dezinformare, cu efecte devastatoare în planul încrederii po-
pulaţiei în capacitatea noilor organe de a ţine situaţia sub con-
trol, supradimensionând forţa de ripostă a cercurilor fidele
dictatorului. Până în prezent nu s-a putut demonstra, cu certi-
tudine, autorii acestei operaţiuni de dezinformare şi diversiune,
soldate cu numeroase victime.
Zvonurile şi informaţiile false de tot felul se transmiteau
mai ales din Studioul 4 al Televiziunii Române, unde erau pre-
zenţi foarte mulţi revoluţionari. Toţi liderii care şi-au asumat
responsabilitatea în noul context erau „bombardaţi” cu informaţii
dintre cele mai periculoase, imposibil de verificat. Ion Caramitru,
de exemplu, anunţa că Nicolae Ceauşescu încercă să fugă din ţară
de pe aeroportul Titu. „Cei care sunt în preajmă – le cerea el - să
ia măsuri şi să-l prindă pe ticălos”. Gelu Voican Voiculescu -
unul din liderii cu rol important în Revoluţie – a susţinut o alocu-
ţiune în sprijinul celor închişi sub diverse motivaţii şi care aştep-
tau să fie eliberaţi. Cerea, şi el, să se menţină ordinea, avertizând
că atenţia întregii lumi este îndreptată către evenimentele din
România „…să arătăm că suntem respectabili, că suntem un
popor care-şi cunoaşte ordinea, ierarhia şi legalitatea şi că deşi
am suferit nu trebuie să cădem în răfuială”. Cerea, precum Mir-
cea Dinescu, să se constituie comitete de autoapărare pentru a
asigura liniştea şi ordinea.
Pitorească s-a dovedit apariţia la Televiziune a genera-
lului Nicolae Militaru (trecut de mult în rezervă, îmbrăcat în
ţinută de ceremonie, probabil singura pe care o avea) care, în
cuvântul său, nu ascundea opţiunea pentru continuarea regi-
mului, dar sub o formă democratică. El acuză armata că a tras
153
Alexandru Oșca
în populaţie şi anunţa că dacă se confirmă acest fapt „înseamnă

că va fi rău”. Este printre puţinii protagonişti care s-a referit la
natura noului regim, numit de el „socialism democratic” (Chi-
ţac a preluat şi el această expresie).
După un timp, un alt revoluţionar, Belu Zingher, a pre-
zentat un Apel al Mişcării Democratice Române, cel mai coe-
rent dintre cele de până atunci: „Populaţia să nu întrerupă
demonstraţia până la căderea guvernului lui Ceauşescu, să se
formeze un guvern provizoriu cu misiunea să organizeze ale-
geri libere, oamenii să ocupe primăriile, redacţiile şi tipogra-
fiile, să se declanşeze greva generală, armata să nu tragă în
popor, să-l apere de „bandele de ucigaşi ale dictatorului Cea-
uşescu”. Atenţie, în tot acest timp încă nu se executa nici un
foc de armă, cu excepţia celor de la Sibiu.
În jurul orelor 14.35, la Studioul 4 al Televiziunii Ro-
mâne soseşte Ion Iliescu. În prealabil, el se informase despre
situaţia din ţară de la Ministerul Apărării Naţionale (generalul
Stănculescu). Mesajul său este cel mai coerent şi se remarcă
prin faptul că este diferit de limbajul de până atunci al foştilor
conducători politici. El caracterizează în câteva cuvinte regi-
mul Ceauşescu („care se voia atoateştiutor, atoatefăcător etc.,
care n-a avut luciditatea minimă... ca să înţeleagă momentele
de dramatism pe care le trăieşte naţiunea română... A împins
până la catastrofă situaţia economico – socială a ţării, tensiu-
nea politică şi se face vinovat de crima odioasă împotriva po-
porului”) şi indică vinovatul principal pentru situaţia în care s-
a ajuns: Nicolae Ceauşescu, „…om fără inimă, fără suflet, fără
creier, fără raţiune... un fanatic care stăpânea cu metode medi-
evale această ţară”. Este un text extrem de apropiat de cel din
scrisoarea sa din martie 1989 care, din diferite motive, n-a mai
ajuns în străinătate aşa încât a rămas necunoscută.
Ion Iliescu cere unităţilor de securitate „să se lepede de
această clică ordinară”, şi precizează că există garanţii că „ar-
mata este alături de popor”. Totodată, el anunţă că va constitui
un „Comitet al Salvării Naţionale” şi, cheamă „toţi oamenii de
bine să vină la orele 17.00 în faţa palatului C.C. al PCR. Silviu
Brucan îl completează: „… s-a terminat o epocă întunecată de
dictatură feudală” şi, ca un „veritabil” doctrinar, stabileşte că
„problema principală pentru societatea românească este trece-
rea de la dictatură la democraţie... evitând dezordinea şi anar-
154
hia”(observăm, nu trecerea de la comunism la democraţie).

Fără a preciza calitatea în care vorbeşte, el proclamă că „tre-
buie stabilit un guvern care să asigure conducerea şi adminis-
trarea ţării până la alegerile libere” şi că „trebuie elaborat un
program provizoriu care să rezolve problemele şi nevoile vi-
tale ale oamenilor neglijate până atunci”.
Imagine cu Ion Iliescu la Televiziune
Privite retrospectiv întâmplările de la televiziune, din

primele momente după plecare soţilor Ceauşescu, par lipsite
de importanţă sau secundare. Intervenţiile celor prezenţă erau
nepregătite, dirijate din spate, mesajele se repetau, deveneau
obsedante, confuze, uneori cu totul neverosimile. În context,
căpitanul Mihai Lupoi, rămas în grupul de la televiziune, in-
tervine din nou şi anunţă cu de la sine putere că „….armata -
ca un fel de interimat - a preluat puterea, iar comandant îl are
pe generalul Nicolae Militaru căruia să-i dea ascultare toate
unităţile”. Anunţă ritos că generalul Militaru, comandantul
Armatei - (nimeni nu-l numise în această inexistentă funcţie) -
a dat ordin ca unităţile să se retragă în cazărmi: „Deci nu uitaţi
că sunteţi militari şi comandantul vostru actual v-a dat ordin să
intraţi în cazărmi”. Ulterior impetuosul căpitan se folosea de
momente oportune pentru a lansa public mesaje şi semnale de
alarmă, chemări şi dispoziţii aparent fanteziste, vorbind în nu-
mele unor ipotetice structuri despre care nimeni nu ştia nimic.
Mesajele lui, hilare într-o situaţie atât de periculoasă, au sfârşit
prin a nu mai fi luate în seamă.
155
Alexandru Oșca
În sălile Palatului Comitetului Central grupuri diverse de

cetăţeni încercau să se impună prin proclamaţii, liste de per-
soane pentru Puterea executivă, denumiri de formaţiuni politice.
Sosit la Palatul C.C. grupul Ion Iliescu, la care se ata-
şează alte personalităţi, încearcă să alcătuiască o schiţă de
Comunicat către tară şi să definească numele noii structuri
politice de conducere; sunt respinse câteva variante (pregătite
de foştii consilieri prezidenţiali Apostoiu şi Nicolcioiu sau
avansate de Nicolae Militaru). Iliescu – recunoscut de facto ca
noul şef de stat - se adresează mulţimii, comunicând câteva
repere din concepţia sa despre noile structuri de stat şi princi-
piile de funcţionare ale acestora. În piaţă se lansează lozinca
Fără comunişti.
Pentru a putea lucra în linişte, grupul Iliescu se retrage
din balcon. În timp ce lucra la proiect, s-au auzit primele fo-
curi de armă în Piaţa Palatului, fără să se înregistreze victime.
Rămas între revoluţionarii din balcon Dumitru Mazilu a
intervenit cu un discurs elaborat şi foarte emoţionant, reuşind
să-şi prezinte programul politic la care lucrase în numele Fo-
rumului Cetăţenesc.
Cele zece puncte ale programului Forumului Civic au
fost următoarele:
• Abandonarea rolului conducător al unui singur partid
şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernare;
• Organizarea de alegeri libere în cel mai scurt timp po-
sibil;
• Separarea puterilor legislativă, executivă şi judecăto-
rească în stat şi alegerea tuturor liderilor politici pentru unul
sau cel mult două mandate, respectiv pentru cinci sau cel mult
zece ani. Puterea nelimitată îmbracă forme patologice. Nimeni
nu poate pretinde puterea pe viaţă;
• Restructurarea întregii economii naţionale pe baza
criteriilor rentabilităţii şi eficienţei. Eliminarea metodelor
administrativ-birocratice de conducere economică centrali-
zată şi promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în toate
sectoarele economice;
• Restructurarea agriculturii prin trecerea pământului în
mâinile celor care-l muncesc, care sunt adevăraţii săi stăpâni;
• Reorganizarea învăţământului românesc potrivit cerin-
ţelor contemporane;
156
• Reaşezarea structurilor culturii româneşti pe baze de-

mocratice şi umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care
au provocat atâtea daune poporului român şi promovarea
adevăratelor valori ale umanităţii. Eliminarea minciunii şi
imposturii şi statornicirea unor criterii de competenţă şi justi-
ţie în toate domeniile de activitate. Trecerea presei, Radioului
şi Televiziunii din mâinile unei familii despotice în mâinile
poporului;
• Respectarea drepturilor şi libertăţilor minorităţilor
naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi;
• Reorientarea întregului comerţ exterior al ţării, por-
nind de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor
cotidiene ale populaţiei României. Interzicerea transferului
resurselor economiei naţionale pentru obţinerea de valută
forte cu orice preţ. Adoptarea măsurilor necesare pentru
efectuarea unui comerţ exterior cu respectarea integrală a
cerinţelor eficienţei economice;
• Întreaga politică externă a ţării să servească promovă-
rii bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume.
El anunţa mulţimea că noul steag al României este tri-
colorul – roşu, galben, albastru - fără alte însemne, apoi dă
citire programului: „organizarea de alegeri libere anul viitor,
separarea puterilor în stat (legislativă, executivă, judecăto-
rească), alegerea liderilor politici pentru unul sau cel mult
două mandate, restructurarea economiei naţionale pe criteriile
eficienţei, reorganizarea învăţământului, trecerea presei, radio-
ului, televiziunii în mâinile poporului, respectarea drepturilor
tuturor cetăţenilor, punerea politicii externe şi a comerţului
exterior în slujba poporului.... Să avem şi noi un forum al naţi-
unii,... Forum cetăţenesc. Nici un alt titlu nu ne trebuie. Cetă-
ţeanul trebuie să fie în centrul acestui Forum, Forumul Cetăţe-
nesc Naţional”.
Aflaţi în imposibilitatea de a definitiva comunicatul către
ţară, a cărui existenţă devenise stringentă, Ion Iliescu şi o parte
din grupul său au părăsit Palatul C.C. (unde focul se intensi-
fica) şi s-au deplasat la Televiziune. (Brucan, Petre Roman,
Dan Marţian).
Mai târziu a ajuns şi Dumitru Mazilu, care a pus la dis-
poziţie textul său pentru a fi definitivat şi a asistat la completa-
rea listei Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
157
Alexandru Oșca
La ora 23.00 Ion Iliescu a prezentat în direct Comunica-

tul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, cel mai important
dintre documentele de până atunci. În Comunicat se preciza că
se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceauşescu,
guvernul se demite, Consiliul de Stat şi instituţiile sale îşi în-
cetează activitatea, întreaga putere este preluată de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale care îşi subordonează Consiliul
Militar Superior, toate ministerele şi organele centrale exis-
tente. S-a dat dispoziţia ca în teritoriu să se formeze consilii
judeţene, orăşeneşti, comunale ale F.S.N., ca organe ale puterii
locale.
Ordinea publică urma să se asigure de Miliţie şi Comi-
tetele cetăţeneşti. Programul stabilea: abandonarea rolului
conducător al unui singur partid, adoptarea sistemului pluralist
de guvernare, organizarea alegerilor libere, separarea puterilor
în stat, mandatul conducătorilor - unul sau două mandate, re-
structurarea economiei pe principiile eficienţei, eliminarea
metodelor de conducere economică centralizată şi promovarea
liberei iniţiative, restructurarea agriculturii – sprijin pentru
mica producţie ţărănească, reorganizarea învăţământului pe
baze democratice şi umaniste, eliminarea programelor ideolo-
gice, promovarea adevăratelor valori ale umanităţii, eliminarea
minciunii şi imposturii, aşezarea pe noi baze a dezvoltării cul-
tural naţionale, trecerea presei în mâinile poporului, respecta-
rea drepturilor minorităţilor, promovarea unei politici externe
care să servească bunei vecinătăţi, prieteniei şi păcii în lume şi
care să se integreze în procesul de construire a unei Europe
Unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului, res-
pectarea angajamentelor internaţionale (în primul rând cele
privitoare la Tratatul de la Varşovia); promovarea unei politici
interne şi externe subordonate nevoilor şi intereselor dezvoltă-
rii fiinţei umane, respectarea drepturilor de deplasare liberă,
restaurarea societăţii civile, garantarea triumfului democraţiei,
libertăţii şi demnităţii tuturor locuitorilor ţării”. S-a anunţat că
numele ţării este România şi că se va trece la redactarea noii
Constituţii. S-a prezentat o listă provizorie a Consiliului
Frontului Salvării Naţionale, cu 39 de personalităţi – dizidenţi,
activişti marginalizaţi sau oponenţi ai dictatorului, luptători pe
baricadele Revoluţiei, generali şi ofiţeri – care urma să fie
completată.
158
Lista C.F.S.N.
1. Doina Cornea 21.Ion Caramitru
2.Ana Blandiana 22.Sergiu Nicolaescu
3.Mircea Dinescu 23.Mihai Montanu
4.László Tőkés 24.Mihai Ispas
5.Dumitru Mazilu 25.Gelu Voican Voiculescu
6.Dan Deşliu 26. Dan Marţian
7.Ştefan Guşe 27.Lupoi Mihail
8.Victor Stănculescu 28.Gheorghe Voinea
9.Aurel Dragoş Munteanu 29.Dumitrescu Emil
10.Corneliu Mănescu 30.Neacşa Vasile
11.Alexandru Bârlădeanu 31.Ciontu Cristina
12.Silviu Brucan 32.Baciu Marian
13.Petre Roman 33.Bogdan Teodoriu
14.Eugenia Iorga 34.Magdalena Ionescu
15.Negruţi Paul 35.Marian Mierlă
16.Manole Gheorghe 36.Constantin Ivanovici
17.Vladimir Ionescu 37.Ovidiu Vlad
18.Adrian Sârbu 38.Bucurescu Valeriu
19.Cârjan Constantin 39.Ion Iliescu
20.Domokoş Geza
Prezentarea Comunicatului C.F.S.N., precedată de pre-

zentarea altor documente în diferite centre urbane importante
din ţară (Rezoluţia finală de la Timişoara, de exemplu......), de
alte luări de cuvânt mobilizatoare, au fost însoţite de o intensi-
ficare fără precedent, o escaladare a diversiunii, apelând la
provocări pe scară largă a armatei şi a revoluţionarilor care
dispuneau de armament.
Încă din ziua de 23 decembrie generalul Guşă declara că
Securitatea a trecut în subordinea armatei şi că mai erau doar
câteva grupuri de disperaţi „cuiburi izolate care încearcă să
distrugă ce am cucerit”. El cerea cetăţenilor să înceteze pă-
trunderea în sediile Miliţiei şi Securităţii. Generalul Vlad con-
firma şi el subordonarea Securităţii Ministerului Apărării şi că
„trupele Ministerului de Interne luptă cot la cot cu armata
pentru salvarea fiinţei noastre naţionale”. Decizia a fost înso-
ţită de lipsă de determinare, a fost asumată la nivel politic mai
târziu, ceea ce a creat confuzie şi incidente tragice. În aceeaşi
zi, la ora 06.30, dimineaţa, s-a produs tragedia la Aeroportul
159
Alexandru Oșca
Otopeni unde o subunitate de securitate de la Câmpina, (che-

mată sau trimisă în sprijin pentru apărarea aeroportului) a fost,
practic, decimată. Militarii care apărau aeroportul, neinformaţi
exact, din confuzie şi teamă, necunoscând intenţia colegilor
lor, au deschis foc prin surprindere şi au ucis 37 de elevi ai
Şcolii de la Câmpina. Focul de armă n-a încetat câteva zile
(mai intens până pe 25 decembrie) şi s-a extins în multe locuri
din Capitală şi din multe localităţi din ţară. O statistică oficială
înregistra 1104 morţi, peste 3000 de răniţi în perioada 17- 29
decembrie 1989, ceea ce face ca Revoluţia din România să fie
cea mai sângeroasă dintre cele din ţările estului comunist, dar
– fapt mai puţin spus – şi cea mai radicală şi rapidă. S-a creat
percepţia că forţele vechiului regim au o capacitate de rezis-
tenţă deosebită, şi pot reveni la putere.
Prin Radio dar şi prin Televiziune s-a lansat ştirea că so-
vieticii au promis ajutor pentru lupta împotriva teroriştilor şi ar
fi fost gata să-l ofere. O discuţie directă între generalul Guşe şi
generalul rus Moisev a limpezit situaţia: Armata română nu a
cerut ajutor străin, ea era în măsură să facă faţă, singură, atacu-
rilor forţelor proceauşiste.
Rând pe rând structurile de putere din judeţe, comune şi
întreprinderi încep să se organizeze după modelul de la centru,
renunţând la denumirile ad-hoc pe care şi le-au luat la 22 de-
cembrie. Chiar Frontul Democratic Român de la Timişoara a
decis să se afilieze la programul FSN şi să se transforme în
Consiliul Judeţean al FSN. Totodată, s-a procedat la o re-
structurare a conducerii la Timişoara: Lorin Fortuna – preşe-
dinte, Claudiu Iordache – vicepreşedinte, Mihaela Munteanu –
secretar, Ştefan Iovan şi Petrişor Morar, membri.
În ziua de 23 decembrie, la ora 16,30 generalul Militaru
a fost numit ministru al apărării naţionale. Conform practicii
antirevoluţionare, numirea a fost anunţată şi la Statul Major al
Forţelor Armate Unite ale Tratatului de la Varşovia.
În climatul de tensiune din zilele de 22 şi 23 decembrie,
amplificate de zvonuri lansate profesionist, nevoia de comuni-
care directă a noii puteri cu populaţia era vitală. Din acest mo-
tiv, Ion Iliescu a revenit de câteva ori la televiziune pentru a
risipi îngrijorarea populaţiei. Într-o alocuţiune el a făcut o sin-
teză a activităţii C.F.S.N., cu precizarea că din motive temei-
nice, acest organism a dat prioritate organizării ripostei împo-
160
triva atacurilor teroriste, a „grupurilor de terorişti şi indivizi

fanatici” care acţionează cu o cruzime fără precedent.... Acţiu-
nile diversioniste teroriste, criminale... sunt o ultimă zvârcolire
a acestei creaţii a dictatorii antipopulare”. Tot în această idee,
Consiliul FSN a emis un comunicat (ora 12.00, în ziua de 24
decembrie) în care se anunţa că situaţia din Capitală şi din te-
ritoriu era sub control. Se acţiona pentru soluţionarea grabnică
a problemelor pentru neutralizarea cuiburilor de terorişti care,
„din instinct demenţial” continuă lupta... dar societatea este
definitiv angajată pe calea revoluţiei şi democraţiei. „Revoluţia
a triumfat definitiv .... Uniţi vom învinge”, a spus, în final, pre-
şedintele C.F.S.N.
Reunit în şedinţă, C.F.S.N. a decis ca unităţile M.I. şi ale
Securităţii să fie integrate în M.Ap.N. Decizia era formală,
pentru că subordonarea fusese realizată încă din dimineaţa
zilei de 23 decembrie, anunţată de generalul Guşă.
În numele C.F.S.N., Virgil Măgureanu a transmis un
Comunicat prin care toţi deţinătorii de armament erau obligaţi
să-l predea. El cerea cetăţenilor să evite orice act de vanda-
lism, de distrugere şi de răzbunare personală, vinovăţiile ur-
mând să se stabilească numai pe calea justiţiei. Instituţiile şi
întreprinderile erau rugate să revină la obligaţiile de bază, iar
cetăţenii să revină la lucru. Organismele nou create erau invi-
tate să-şi înceapă imediat activitatea de refacere a ţării, intrând
în subordinea Consiliului.
Seara s-a constituit Tribunalul Militar Excepţional pen-
tru judecarea soţilor Ceauşescu. Potrivit hotărârii, procesul
trebuia să respecte legile şi procedurile juridice în vigoare,
inclusiv dreptul la apărare al inculpaţilor.
Evenimentul cel mai important în ziua de 25 decembrie,
a fost, fără îndoială, judecarea, condamnarea la moarte şi exe-
cutarea soţilor Ceauşescu. Motivaţia deciziei de judecare şi
condamnare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu a fost faptul că
elementele teroriste acţionau şi ucideau în continuare oameni
nevinovaţi, în speranţa că dictatorul ar putea reveni la Putere.
Fenomenul teroriştilor n-a fost lămurit până în prezent, gene-
rând multe speculaţii şi acuze la adresa responsabililor care
abia se instalaseră la Putere şi care, logic,erau victimele acţiu-
nii teroriştilor.
Tribunalul s-a deplasat, în secret, cu elicopterul, la Târ-
161
Alexandru Oșca
govişte în dimineaţa zilei de 25 decembrie. Completul de jude-

cată, format din doi judecători a fost completat, conform regu-
lilor, cu alţi trei asesori din rândul cadrelor unităţii unde era
reţinut dictatorul. După o judecată sumară, cu prezentarea unor
capete de acuzare neverificate, generale, Tribunalul i-a găsit
vinovaţi şi a hotărât să le aplice sentinţa capitală. În mare
grabă sentinţa a fost executată de un grup de militari, chiar în
curtea unităţii. Seara la postul de televiziune s-a comunicat
ştirea despre condamnarea şi executarea soţilor Ceauşescu.
Anunţul a fost urmat de o scădere bruscă a provocărilor şi ac-
telor de diversiune, intensitatea focului de arme s-a diminuat.
Totuşi, în scurt timp evenimentul a generat nedumeri şi a marcat
evoluţia politică atât a Frontului Salvării Naţionale cât şi a celor
care au decis organizarea judecăţii, şi i-au executat pe cei doi.
Treptat Consiliul începe să-şi exercite atribuţiile de or-
ganism suprem de conducere în stat. El emite primele decrete
prin care sunt abrogate o serie de legi din vechiul regim: des-
pre Consiliu Apărării, normele de adresare între cetăţeni, obli-
gaţia funcţionarilor de a locui în localităţile în care muncesc,
participarea cu părţi sociale la fondul de dezvoltare, programul
de alimentaţie ştiinţifică, a populaţiei, reglementarea întrerupe-
rii sarcinii, regimul maşinilor de scris etc.
În ţară, încă din 21 decembrie Revoluţia a câştigat din
ce în ce mai mulţi susţinători. Au apărut şi lideri ai manifes-
tanţilor care-şi asumau responsabilităţile, indiferent de riscuri.
Călin Nemeş la Cluj – Napoca cerea manifestanţilor din jurul
său să scandeze lozinci împotriva dictatorului, în sprijinul ti-
mişorenilor şi bucureştenilor. La Dej revoluţionarii au pătruns
în Comitetul municipal de partid, muncitorii de la Ghimbav au
format coloane care s-au deplasat spre centrul oraşului.
La Caransebeş, 3000 de muncitori au venit la Consiliul
Popular scandând lozinci pentru demiterea lui Ceauşescu, iar
la Sibiu foarte mulţi manifestanţi s-au oprit în faţa Miliţiei Ju-
deţene, cerând eliberarea arestaţilor.
La Cluj-Napoca intervenţia subunităţilor militare în 21
decembrie a fost dezaprobată de manifestanţi. Într-o altercaţie
dintre actorul Călin Nemeş şi căpitanul Dando Carp primul
este rănit prin împuşcare, încercând să-i ia arma. La ordinul
căpitanului militarii au executat foc şi astfel s-au înregistrat 11
morţi şi 23 de răniţi.
162
La Cugir, o mulţime de manifestanţi s-a deplasat la se-

diul Miliţiei cerând eliberarea arestaţilor. Sediul miliţiei a fost
atacat cu pietre şi sticle incendiare, imobilul a luat foc. Miliţi-
enii au executat foc de avertisment din interiorul clădirii şi, în
final, s-au aruncat prin flăcări de la etaj, încercând să se sal-
veze. Căpitanul Valentin Pop şi plt. major Ilie Stancu sunt
stropiţi cu benzină şi arşi.
La Cluj - Napoca confruntările s-au amplificat, reacţia
manifestanţilor se îndrepta exclusiv asupra dispozitivelor mi-
litare. Sub presiunea manifestanţilor, subunităţile aflate în
Centru s-au retras în dezordine. În zona Catedralei, soldaţii au
somat mulţimea să se oprească, s-a executat foc, din nou au
rezultat morţi şi răniţi. În alt loc (pe podul peste Someş, în
apropierea hotelului Astoria), mulţimea îi presa pe militari să
părăsească zona şi aceştia au făcut uz de armă, au fost ucise
alte 3 persoane şi rănite 8. Scandările anticeauşiste au fost
completate imediat de scandări împotriva militarilor: „Asasi-
nilor”, „Criminalilor”. Altercaţiile se intensifică. Militarii au
fost agresaţi de civili, iar aceştia răspund cu foc de avertis-
ment. Confruntarea se soldează din nou cu morţi şi răniţi.
Doina Cornea, - militant anticomunist - cere manifestanţilor
solidaritate în confruntarea cu forţele de represiune. În tot ora-
şul se scandează lozinci anticomuniste. Actorul Dorel Vişan,
aflat la Cluj-Napoca pentru o colaborare cu Teatrul din oraş,
şi-a asumat răspunderea conducerii primului C.F.S.N. local.
Un grup de manifestanţi din Sibiu a atacat sediul Poliţiei
cerând eliberarea arestaţilor; pentru a-i îndepărta miliţienii au
folosit gaze lacrimogene şi au făcut uz de armă în urma căruia
un elev din Şcoala militară a M.Ap.N. aflat în cordonul de
protecţie, în faţa mulţimii a fost rănit. O parte din cadrele Mi-
liţiei a părăsit localul şi s-a adăpostit în localul Şcolii de Ofi-
ţeri a M.Ap.N. de vizavi. Starea de confuzie, suspiciune şi in-
competenţa a provoacă victime din rândul ambelor forţe.
La Cisnădie, sediul Miliţiei a fost incendiat, la fel Pri-
măria oraşului, confruntarea a căpătat accente dramatice.
La Caransebeş, manifestanţii au atacat şi incendiat Pro-
curatura, Tribunalul, Miliţia. La Miliţie, ofiţerii şi subofiţerii
au deschis foc de avertisment, dar agresiunea a continuat. Re-
voluţionarii au pătruns în sediu, moment în care s-a executat
foc direct asupra lor. O persoană a fost ucisă şi 13 rănite.
163
Alexandru Oșca
La Tg. Mureş confruntările între populaţie şi organele de

ordine s-au intensificat pe măsură ce întunericul se aşternea
peste tot. Sunt atacaţi militarii cu răngi şi pietre, sunt atacate
maşinile acestora. Un soldat este ucis cu o piatră, iar focul
dintr-o maşină de luptă ucide 4 tineri. Manifestanţii se retrag,
dar devastează restaurante şi clădiri publice, scot din funcţiune
vehicule militare. Cu toată precauţia, focul unei mitraliere de
pe TAB loveşte în plin un grup de revoluţionari şi ucide pe loc
4 persoane. Departe de a-i calma sau speria pe manifestanţi,
reacţia lor este şi mai virulentă. Magazinul Romarta Tineretu-
lui şi cafeneaua „Cafe – Lux” sunt devastate.
Noaptea de 21/22 decembrie la Arad numărul revoluţio-
narilor rămaşi în Piaţa Centrală s-a redus considerabil. Şeful
Miliţiei vrea să profite de situaţie şi cere armatei să-i împrăştie
pe cei câteva sute de manifestanţi, dar ofiţerii refuză, motivând
că aceasta este o misiune specifică şi în obligaţia Miliţiei. Re-
fuzul militarilor a permis revoluţionarilor să păstreze controlul
asupra pieţei până dimineaţa. Piaţa Centrală a oraşului este
ocupată din nou încă de la primele ore ale dimineţii de zeci de
mii de manifestanţi, Valentin Voicilă şi reprezentanţi ai între-
prinderilor susţin alocuţiuni împotriva regimului politic, pentru
respectarea drepturilor cetăţeneşti, se solidarizează cu timişo-
renii şi citesc programul Frontului Democrat Român, înfiinţat
la Timişoara în seara zilei precedente. Demonstraţia se desfă-
şoară sub privirile militarilor din dispozitivul care apără edifi-
cii publice, dar nu intervin. Între militari şi manifestanţi se
leagă dialoguri, se transmit mesaje şi gesturi semnificative.
Două sicrie simbolice impresionante cu numele Nicolae şi
Elena Ceauşescu sunt depuse în faţa tribunei improvizate. Pre-
oţii oficiază o slujbă religioasă, iar oamenii îngenunchează şi
se roagă.
În nici unul din oraşele cuprinse de manifestaţii forţele
de represiune nu au reuşit să normalizeze situaţia şi să stingă
complet conflictul.
În Caransebeş sunt scoase maşini de luptă grele, iar în
Sibiu sunt trimise întăriri de la unităţile militare din Rm. Vâl-
cea. La Cluj Napoca manifestanţii se constituie în grupuri or-
ganizate, se concentrează în faţa Catedralei, improvizează tri-
bune şi ţin cuvântări împotriva dictatorului. La Sibiu, cetăţenii
se adună în centrul oraşului, neobstrucţionaţi de soldaţi şi mi-
164
liţieni. La Alba Iulia, muncitorii şi locuitorii oraşului se adună

în faţa Consiliului Popular Municipal şi Judeţean, o parte din-
tre ei susţin alocuţiuni împotriva regimului politic, iar mulţi-
mea scandează lozinci antiprezidenţiale: „Jos Ceauşescu”, „Jos
tiranul”.
La Braşov coloanele de manifestanţi invadează centrul
oraşului după acelaşi tipic ca şi în celelalte localităţi. Aminti-
rea demonstraţiilor neautorizate din urmă cu doi ani (noiem-
brie 1987) redevine vie şi prezentă în viaţa braşovenilor, po-
pulaţia oraşului se solidarizează cu liderii manifestanţilor, sol-
daţii nu intervin, primesc ordin să nu execute foc, scot încăr-
cătoarele de la arme, primesc flori, alimente şi ţigări de la ce-
tăţeni. Liderul grupului de manifestanţi dă citire unei petiţii în
şapte puncte prin care cere: demisia din toate funcţiile de par-
tid şi de stat a lui Nicolae Ceauşescu, alegeri democratice în
care pe liste să fie membrii şi nemembrii ai Partidului Comu-
nist, libertate de exprimare, accesul neîngrădit la mass-media,
îmbunătăţirea condiţiilor de trai, adevărul despre soarta lideri-
lor demonstraţiei din 15 noiembrie 1987 şi încetarea procese-
lor împotriva acestora. Petiţia este primită cu urale, se scan-
dează lozinci antiprezidenţiale, pentru libertate, de solidaritate
cu Timişoara.
Manifestaţiile spontane se extind în primele ore ale di-
mineţii de 22 decembrie în oraşe mai mari sau mai mici: la
Craiova în Piaţa Prefecturii un grup de manifestanţi scandează
lozinci împotriva lui Nicolae Ceauşescu, mulţi cetăţeni îi pri-
vesc de la distanţă, apoi se apropie şi grupul devine tot mai
mare. Prezenţi în dispozitiv, militarii nu intervin. La Reşiţa
coloanele de manifestanţi pătrund în centrul oraşului, scan-
dează lozinci pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, poartă
bannere cu denumirea întreprinderilor de care aparţin: Combi-
natul Siderurgic, Întreprinderea de Construcţii Maşini, Între-
prinderea de Construcţii Montaj Metalic, etc.
Cetăţenii din oraşele în care manifestaţiile se declanşa-
seră în ziua precedentă ies din nou în pieţele publice, de
această dată neobstrucţionaţi de forţele de ordine.
La Cluj Napoca, cetăţenii se plasează din nou în Piaţa
Libertăţii unde municipalitatea tocmai înlăturase urmele con-
fruntărilor. La Buzău manifestanţii pătrund în sediul judeţenei
de partid şi la sediul Miliţiei. La Constanţa populaţia forţează
165
Alexandru Oșca
vechea conducere să părăsească puterea, la fel la Craiova unde

manifestanţii pătrund în sediu Comitetului judeţean, părăsit în
grabă de prim-secretar.
La Deva, Hunedoara şi Petroşani mulţimea adunată în
stradă salvează persoanele arestate de Miliţie în ultimele zile,
iar la Cluj Napoca grupuri de manifestanţi pătrunşi în sediul
conducerii de partid, îl surprind pe prim-secretar Ioachim
Moga care se aştepta să fie agresat, dar revoluţionarii se con-
stituie într-un Comitet de conducere şi se ocupă de problemele
nerezolvate ale cetăţenilor din municipiu. Doina Cornea - pre-
şedinta de onoare şi Dorel Vişan – însoţiţi de alţi revoluţionari,
intră în legătură cu reprezentanţi ai garnizoanei, iar generalul
Topliceanu anunţă mulţimea că Armata este de partea Revolu-
ţiei şi nu va trage în popor.
În cursul dimineţii de 22 decembrie în aproape toate lo-
calităţile în care populaţia a ieşit în stradă cerând înlăturarea
dictaturii, forţele de ordine s-au limitat să supravegheze de-
monstraţiile care se desfăşurau paşnic. Între excepţii au fost
Miliţia şi securitatea din Sibiu.
Sediul Securităţii din Sibiu
Aici s-a executat foc asupra demonstranţilor care cereau

miliţienilor să elibereze persoanele reţinute pe timpul nopţii şi
în zilele precedente. S-au înregistrat morţi şi răniţi, inclusiv
dintre elevii şcolii militare de ofiţeri de infanterie prezenţi în
dispozitiv, în faţa manifestanţilor. De teama mulţimii, care
166
ameninţa cu pătrunderea în clădire, o parte din ofiţerii de Mi-

liţie şi Securitate au escaladat gardul Şcolii şi s-au îndreptat
spre Comandament. Militarii din postul de pază de la drapelul
de luptă au deschis focul asupra lor şi astfel au fost ucişi şi
răniţi 23 de securişti şi miliţieni. La ora 12.30, Şeful Securită-
ţii, Petrişor Toader, a hotărât să depună armele şi să intre în
dialog cu manifestanţii. Focul însă a continuat până la miezul
nopţii, până la distrugerea clădirii.
La Tg. Mureş soldaţii au fraternizat cu populaţia şi, în
mod demonstrativ, au scos încărcătoarele de la pistoale. Mul-
ţimea a intrat în Palatul Administrativ, apoi la Miliţie şi Secu-
ritate de unde o parte din cetăţeni au sustras armament.
Evoluţia situaţiei la Timişoara a fost diferită faţă de re-
stul localităţilor din ţară. Aici, încă din data de 20 decembrie s-
a format o conducere alternativă în municipiu, care avea spri-
jinul politic al Frontului Democratic Român. Chiar dacă în 21
şi 22 decembrie fostele autorităţi mai deţineau pârghii de con-
trol asupra conducerilor unor întreprinderi (unde, însă, lucrăto-
rii erau în grevă generală) sau asupra unor instituţii şi structuri
de forţă (armată, miliţie, Procuratură, Securitate, Penitenciar),
oraşul gravita în jurul noii conduceri, la care se solidarizau tot
mai mulţi cetăţeni. În jurul orei 10.00, maiorul Viorel Oancea,
ofiţer în cadrul unei unităţi de reparat tehnică militară, s-a pre-
zentat de bună voie la liderii Revoluţiei din balconul Operei şi
s-a adresat mulţimii, anunţând că ofiţerii şi soldaţii din unitatea
sa nu vor executa niciodată foc asupra timişorenilor. Gestul
avea mai mult o semnificaţie simbolică pentru că unitatea de
comandă a armatei s-a păstrat, în localitate fiind chiar şeful
Marelui Stat Major, generalul Ştefan Guşă. Acesta, cu o oră
înainte ca Ceauşescu să abandoneze puterea, l-a ameninţat pe
ofiţer că va fi pedepsit pentru gestul său. Însă peste o oră şi
jumătate, la 12.45, colonelul Zeca, şeful Statului major al divi-
ziei de infanterie din Timişoara, a vorbit de la acelaşi balcon
mulţimii adunate în piaţă „Armata este a poporului, militarii
sunt fii poporului... şi salută victoria revoluţiei în întreaga
ţară”. Frontul Democratic Român s-a văzut dintr-odată respon-
sabil pentru buna funcţionare a tuturor instituţiilor din munici-
piu şi judeţ, instituţii care i s-au pus la dispoziţie. 11 ofiţeri ai
armatei au fost cooptaţi în sprijinul Frontului Salvării Naţio-
nale format în oraş şi în judeţ.
167
Alexandru Oșca
Fuga dictatorului a fost semnalul care a descătuşat ener-

giile cetăţenilor din toate localităţile şi i-a făcut să-şi învingă
orice reţinere şi teamă. În toate capitalele de judeţ, fără excep-
ţie, în toate oraşele şi în aproape toate comunele, autorităţile
vechiului regim au fost alungate din posturi şi s-au constituit
grupuri de revoluţionari (cu diverse denumiri – front, consiliu,
forum, comitet etc.) care şi-au asumat conducerea. În câteva
localităţi, sediile administrative au fost devastate, iar clădirile
Miliţiei şi Securităţii au fost ocupate de manifestanţi, fără nici
o ripostă din partea locatarilor.
La Timişoara, Cluj-Napoca, Miercurea Ciuc, Sfântu
Gheorghe sau la Arad nu a fost dificil să se aleagă şi să se im-
pună liderii noilor autorităţi, ei erau recunoscuţi încă în urmă
cu 2-3 zile. La Arad Frontul Democratic Român a fost com-
pletat cu reprezentanţi ai muncitorilor şi cu militari. Valentin
Voicilă a fost desemnat preşedinte, iar Dănilă Onofrei şi Mir-
cea Crişan au fost numiţi vicepreşedinţi. O parte din activişti s-
au declarat de partea Revoluţiei şi, pentru moment, au fost
acceptaţi în aparatul tehnic administrativ.
Manifestaţiile au continuat în Reşiţa, Moldova Nouă,
Oraviţa, Oţelul Roşu, Băile Herculane, Bocşa şi în întregul
judeţ Caraş Severin, în municipiile reşedinţă de judeţ din
Muntenia, Dobrogea, Maramureş, Moldova şi Bucovina, în
alte localităţi mai mici. Practic, în după-amiaza zilei de 22 de-
cembrie şi în dimineaţa celei următoare în nici una din locali-
tăţile ţării fostele autorităţi n-au mai rămas în funcţie. Câţiva
primari din regimul comunist au rămas pe loc dar nu ca
membri ai PCR, ci doar după ce şi-au declinat această aparte-
nenţă şi au trecut de partea F.S.N.
Mesajele din exterior erau, toate, foarte favorabile noi-
lor autorităţi de la Bucureşti, iar Revoluţia era salutată de cer-
curile politice şi mass-media internaţionale.
Într-o Declaraţie a Guvernului Sovietic se precizează că:
„Informaţiile care sosesc din România – demonstrează că po-
porul român a rupt în mod hotărât cu regimul autoritar şi a
pornit pe drumul înnoirii democratice a ţării...” Totodată, prin
agenţia TASS anunţă că este gata să acorde ajutor umanitar şi
cere să se pună capăt „atacurilor teroriste”. În faţa ambasadei
Române din Moscova, este organizată o demonstraţie în care
cei prezenţi se arătau solidari cu poporul român în îndeplinirea
168
idealurilor de libertate, democraţie şi suveranitate”. Ruşine

celor care au ucis oameni paşnici! Credem în viitorul demo-
cratic al României! Forţele democratice din URSS sunt alături
de dumneavoastră”.
Preluarea răspunderii guvernării la nivel local dar şi
central s-a dovedit un exerciţiu dificil, riscant şi contradictoriu.
Structurile implicate nu erau omogene, multe dintre persoanele
care le compuneau nu se cunoşteau anterior, nu aveau un pro-
gram politic concret, nu aveau experienţă în serviciul public şi
administrativ. Tipul de stat era unul centralizat, întreprinderile
aşteptau comenzi şi ordine „de sus” ca să funcţioneze, să se
aprovizioneze cu materii prime, să distribuie produsele reali-
zate, să plătească salariile angajaţilor. Aprovizionarea cu bu-
nuri de consum pentru populaţie se realiza până atunci dirijat,
preţurile erau unice, nu exista iniţiativă, nici concurenţă. Pe
acest fond, noile autorităţi politice au fost nevoite să apeleze la
fosta structură administrativă din judeţe, din structurile cen-
trale, din ministere sau întreprinderi. Funcţionari din fosta ad-
ministraţie au fost admişi în consilii ale F.S.N. care, după mo-
delul anterior, au preluat controlul, inclusiv la nivelul între-
prinderilor. În absenţa mecanismelor, regulilor, procedurilor şi
constrângerilor din vechiul regim, funcţionarii respectivi au
acţionat populist, abuziv, iresponsabil. În acest context, blo-
cajul şi-a făcut apariţia peste tot, starea de nemulţumire s-a
generalizat, de la entuziasm s-a ajuns la neîncredere şi deza-
măgire, noul regim sau lideri ai lui au început să fie contestaţi.
Pe 26 decembrie, pentru prima dată în Piaţa Palatului, s-
a organizat un meeting anti C.F.S.N.. Cei prezenţi se pronun-
ţau mai categoric împotriva comunismului – o temă care se va
impune anul următor -, cereau înfiinţarea de partide, pluralism
politic, dreptul la liberă exprimare, respectarea drepturilor
omului, egalitatea între cetăţeni. Dan Iosif şi Dumitru Dincă
conduc această manifestaţie. În aceeaşi zi se constituie Frontul
Democratic Studenţesc, care a funcţionat apoi sub denumirea
de Liga Studenţilor (lideri Marian Munteanu, Mihai Gheor-
ghiu, Mugur Vasiliu). Presa a informat că manifestanţii făceau
jocul teroriştilor, aşa încât amploarea ei nu a fost cea scontată
de organizatori. Într-adevăr, acţiuni sporadice ale teroriştilor
încă se mai înregistrau la Cluj Napoca şi la Constanţa.
Prima şedinţă plenară a C.F.S.N. a fost convocată abia
169
Alexandru Oșca
pe 27 decembrie 1989, când s-au întâlnit pentru prima dată

majoritatea dintre membri acestui organ suprem de conducere
a ţării.
Conducerea operativă a prezentat plenului o informare
amplă cu activitatea desfăşurată de la 22 decembrie până la zi,
iar Dumitru Mazilu a prezentat proiectul de lege privind orga-
nizarea şi funcţionarea Consiliului.
În dezbatere au fost prezentate informaţii noi despre si-
tuaţia din teritoriu şi din unele instituţii centrale ale aparatului
de stat, despre contestarea unor conduceri de întreprinderi im-
portante şi s-a exprimat nevoia emiterii urgente a unor legi şi
reglementări în domeniul aprovizionării populaţiei cu resurse
alimentare. În absenţa Parlamentului, C.F.S.N. şi-a asumat
răspunderea adoptării legilor necesare funcţionării statului.
După discuţii aprinse s-a ales un Birou al C.F.S.N.:
preşedinte Ion Iliescu, prim-vicepreşedinte Dumitru Mazilu,
vicepreşedinte Cozmin Ionescu, Kiraly Karoly, secretar Dan
Marţian, membri Bogdan Teodoriu, Vasile Neacşa, Silviu
Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu.
Tot în această primă şedinţă plenară s-au stabilit comisi-
ile de lucru pe domenii: Comisia pentru reconstrucţie şi dez-
voltare economică, Comisia pentru Agricultură, Comisia con-
stituţională, juridică şi pentru drepturile omului, Comisia pen-
tru tineret, Comisia pentru politica externă, Comisia pentru
cultură, Comisia pentru Ştiinţă şi învăţământ, Comisia pentru
mediu şi echilibru ecologic, Comisia pentru minorităţi naţio-
nale, Comisia pentru administraţia locală, Comisia organizato-
rică şi colectivul de împuterniciţi ai consiliului, colectivul
pentru relaţii cu publicul şi mijloacele informaţiei de masă.
După modul cum a fost structurat Consiliul rezultă că
avea atribuţii similare Parlamentului şi fostului Consiliu de
Stat. Guvernul s-a organizat şi a funcţionat separat, dar Preşe-
dintele C.F.S.N. era recunoscut ca şef de stat. N-a existat un
Preşedinte interimar al Republicii până la alegerea lui Ion Ili-
escu, la 20 mai 1990, ca Preşedinte al României. Proiectele de
acte normative se discutau în C.F.S.N. şi se adoptau ca de-
crete-legi sub semnătura lui Ion Iliescu, în calitate de Preşe-
dinte al C.F.S.N.. Procedura s-a extins şi pentru perioada fe-
bruarie-mai 1990 când, în locul C.F.S.N., a funcţionat Consi-
liul provizoriu de Uniune Naţională(numit şi „Parlamentul
170
scurt”)
Deşi încă de la preluarea puterii se convenise asupra de-
numirii ţării şi a drapelului, în 27 decembrie 1989 s-a emis
decretul-lege în această problemă. Potrivit acestuia „Numele
ţării este România. Forma de guvernământ este Republica.
Drapelul ţării este tricolorul tradiţional al României, având
culorile aşezate vertical în următoarea ordine, pornind de la
lance: albastru, galben, roşu”.
Atribuţiile Consiliului şi ale Preşedintelui au fost stabi-
lite prin Decret: C.F.S.N. care şi-a asuma întreaga Putere în
stat, avea 145 de membri. Deciziile se luau prin vot majoritar
şi se concretizau în decrete semnate de Preşedintele C.F.S.N..
Pentru seminar:
1. Preluarea puterii la nivel central şi local. Teorii, argu-

mentaţii, probleme controversate.
2. Prăbuşirea instituţiilor regimului comunist. Cauze,
context, consecinţe. Abrogarea legilor şi decretelor antidemo-
cratice.
3. C.F.S.N. şi dificultăţile construcţiei instituţiilor statu-
lui de drept.
4. Constituirea partidelor şi formaţiunilor politice.
5. Dezbatere pe bază de referate: înfiinţarea partidelor
politice, rolul şi funcţionarea C.P.U.N., conţinutul Legii ale-
gerilor generale – elementele de constituţionalitate.
171
Alexandru Oșca
Cursul VII
DIVERSIUNEA – MODALITATE DE
RIPOSTĂ A FOSTELOR STRUCTURI
COMUNISTE ÎMPOTRIVA NOILOR
AUTORITĂŢI
Constituirea noilor structuri de putere s-a făcut într-un

climat de tensiune, sub presiunea mulţimii din Piaţa Palatului,
a grupurilor de revoluţionari pătrunşi în Palat şi în contextul
unei ample dezinformări şi diversiuni. Formele de manifestare
a acestora erau complexe: mesaje preluate şi transmise de re-
porterii televiziunii şi radioului, de revoluţionarii care se adre-
sau în direct populaţiei, cărora li se ofereau informaţii imposi-
bil de verificat, dispozitive de imitaţie a focului de armă (in-
clusiv foc real) instalate în diferite imobile din jurul obiecti-
velor importante sau dispozitive de imitaţie a ţintelor aeriene
ori navale. Amploarea diversiunii a fost extraordinară ca forme
de exprimare şi ca perimetru de desfăşurare: întregul spaţiu
naţional terestru, aerian şi maritim.
Timp de aproape 24 de ore unităţile militare din forţele
terestre, aeriene, fluviale şi maritime au fost surprinse de di-
versiune, s-au angajat în jocul lor având drept consecinţă vic-
time colaterale sau în rândul propriilor efective. Ulterior, co-
mandamentele au reacţionat cu mai multă prudenţă. În peri-
oada efectului maxim al diversiunii s-au consumat cantităţi
uriaşe de muniţie, resurse logistice importante (deplasări de
autovehicule speciale, lansări de rachete sol-aer, ieşiri avion şi
elicopter, etc.) şi, mai grav, s-au produs cele mai mari acci-
dente, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi rănirea unor per-
soane aparținând sau nu structurilor militare. Au rămas celebre
episoadele din faţa sediului M.Ap.N. şi, respectiv, din apropie-
rea Aeroportului Otopeni sau de la Garnizoana din Sibiu, când
din lipsă de comunicare şi pe fondul confuziei generale, milita-
172
rii aparţinând unor categorii de forţe diferite (armată şi, res-

pectiv, trupe de securitate sau miliţie) s-au împuşcat reciproc.
Diversiunea – adevărata confruntare între Armată şi un
inamic nevăzut – avea accente dramatice în special în Piaţa
Palatului; lupta avea loc în prezenţa revoluţionarilor rămaşi în
piaţă, expuşi riscului de a fi ucişi. Se scanda „Jos Ceauşescu”,
„Jos Comunismul”, „Nu trageţi în popor”, „Fără violenţă”,
„Opriţi focul”. De la balcon discursurile erau tot mai scurte şi
fragmentate.
Ion Caramitru cerea să fie oprit focul, le cerea teroriştilor
să se predea: „Liniştiţi-vă, nu aveţi nici o şansă... Puneţi-vă pe
două rânduri, coborâţi, veţi fi preluaţi de armată... nu ne tre-
buie răzbunare fizică, Armata să meargă cu tancurile spre Pa-
lat... nu mai trageţi s-ar putea să fie oameni de–ai noştri care s-
au refugiat acolo. Să se îndrepte acolo carele blindate şi oa-
meni care să-i preia... Nu vă mai jucaţi cu armele... N-avem
nevoie de crime. Nu mai trageţi, de ce trag militarii? Aveţi
oamenii voştri în Palat, de ce trageţi? Opriţi focul, periclitaţi
viaţa soldaţilor noştri”.
Alţi vorbitori făceau şi ei apel la încetarea focului însă în
piaţă era un vacarm de nedescris, iar situaţia imposibil de con-
trolat. Sub ploaia de gloanţe se cânta, se scandau lozinci anti-
ceauşiste, anticomuniste. Până la urmă, o aripă a Palatului re-
gal şi Biblioteca Universitară au luat foc.
În ziua următoare diversiunea armată s-a diversificat,
fără a reuşi să fie descoperit scopul, obiectivul real al acesteia,
organizatorii, forţele participante şi, în concret, mijloacele de
realizare. La Ministerul Apărării Naţionale au fost ucişi, la ora
02.30 noaptea, 5 tineri elevi de la Academia Tehnică, chemaţi
cu o zi înainte să apere sediul ministerului.
Diversiunea s-a extins asupra tuturor reşedinţelor de ju-
deţ, inclusiv acolo unde până în acel moment nu se înregistra-
seră confruntări. S-a deschis foc de armă la Arad, Cluj Na-
poca, Oradea, Reşiţa, dar şi la Craiova, Brăila, Constanţa, Ga-
laţi, Suceava, Tg. Mureş, Braşov.
Începând cu seara zilei de 23 decembrie amploarea di-
versiunii, a acţiunii puse pe seama teroriştilor începe să se re-
strângă şi să se concentreze în zone mai bine conturate. Încet
dar uşor de observat, acţiunea teroriştilor s-a deplasat dinspre
Centru către graniţele de Vest şi de Est ale României.
173
Alexandru Oșca
La Buzău, de exemplu, comandamentul Armatei a II–a a

fost supus unui tir încrucişat, venit din trei direcţii, începând
cu după-amiaza zilei de 23 decembrie până pe 24 decembrie.
În jurul orelor 17.00 s-a deschis focul şi la Brăila de că-
tre indivizi necunoscuţi, iar prin reţelele telefonice ale coman-
damentelor militare s-au transmis ordine fictive, în numele
eşaloanelor superioare.
La miezul nopţii de 22 spre 23 decembrie, comandantul
Armatei a 4-a din Cluj-Napoca a primit informaţii despre
existenţa unor ţinte aeriene în spaţiul Ungariei de Est şi deasu-
pra oraşelor Oradea, Arad, Satu Mare, Dej. Artileria antiaeri-
ană a executat foc, ţintele au dispărut de pe ecrane dar pe teren
nu s-au găsit obiecte distruse.
În alt punct, la Târgovişte (unde era reţinut Ceauşescu),
la miezul nopţii s-a redeschis focul asupra unității. La aceeaşi
oră, din Focşani s-au pus în marş către Bucureşti efectivele
unui regiment de infanterie.
O puternică diversiune s-a declanşat la Arad unde, din
motive diverse, avionul care-i transporta spre Bucureşti (de la
Timişoara) pe generalii de Miliţie Nuţă şi Mihalea, şi-a între-
rupt parcursul. Cei doi pasageri au fost cazaţi la hotel „Parc”,
împreună cu ceilalţi călători. La ora 1 noaptea, din hotel s-a
deschis foc asupra cazărmii din apropiere, iar militarii au răs-
puns şi ei cu foc.
Imediat, focul s-a extins asupra Palatului Administrativ
(care găzduia Consiliul FSN judeţean) din podul Palatului
Culturii. Zona aeroportului Arad a fost şi ea atacată de ele-
mente diversioniste terestre. Regimentul din Arad a fost aver-
tizat că va fi în curând atacat aerian de către elicoptere care vor
veni dinspre Deva.
În cursul serii, la Braşov s-a deschis un foc violent în di-
ferite zone ale oraşului (aproape la întâmplare, inclusiv în zone
de blocuri). Soldaţii au răspuns cu foc, însă mai târziu s-a ob-
servat că acolo nu existau decât simulatoare. S-au înregistrat,
totuşi, morţi şi răniţi, nevinovaţi. Securitatea şi gărzile patriotice
au fost chemate să apere C.F.S.N. Judeţean dar dimineaţa focul
încetase. Pe măsură ce timpul trecea, diversiunea se concentra
pe câteva obiective şi zone mai bine delimitate de pe teritoriul
naţional: La Bucureşti, la Buzău, la Sibiu, la Târgovişte (unde
artileria antiaeriană a doborât un balon luminiscent).
174
La Timişoara, după ce timp de trei zile (începând din

noapte de 19/20 decembrie) nu s-a mai auzit nici un foc de
armă, împuşcăturile s-au reluat în după-amiaza zilei de 22 de-
cembrie, fără ca, de această dată, să existe nici cel mai mic
indiciu despre posibilii agresori. Acţiunile diversioniste s-au
extins în zona Complexului Studenţesc, Liceul de Muzică, în
locuri pieţe din oraş, unde persoane neidentificate executau
foc, aparent la întâmplare.
În zona Litoralului acţiunile diversioniste au avut un ca-
racter specific. Măsurile de protecţie vizau inclusiv platfor-
mele marine de unde veneau ştiri despre posibile atacuri. Au
fost trimise în misiuni de luptă nave dragoare de radă, un vâ-
nător de submarine, s-au luat măsuri pentru protecţia porturilor
Giurgiu, Brăila, Galaţi, Porţile de Fier I şi II. Pe ecranele radi-
olocatoarelor se vădeau numeroase ţinte (la Sud de Sf. Gheor-
ghe, la Constanţa, Tuzla, Mangalia). Apogeul diversiunii prin
mijloace electronice de intimidare a fost atins în seara zilei de
23 decembrie 1989 când, pe ecranele radarelor de coastă, au
fost înregistrate ţinte care indicau o invazie maritimă fără pre-
cedent asupra Litoralului românesc. S-au trimis în misiune mai
multe nave de luptă dar ele n-au întâlnit ţintele prezente pe
ecranele radarelor.
Indiferent cât de multe explicaţii pot fi invocate pentru
stările de confuzie pe fondul unor evoluţii foarte rapide, în
care militarii puşcaşi, în general neinstruiţi, au acţionat la în-
tâmplare şi au făcut victime, nu se poate trece peste diversiu-
nea electronică extrem de amplă,calificată, cu mijloace tehnice
special construite, care nu era nici la îndemâna revoluţionari-
lor, nici a militarilor din trupele regulate.
Din păcate, nu se cunoaşte cine au fost autorii acestei
diversiuni calificate, cu ce scop s-a făcut, unde s-a planificat,
din ce locaţii s-a lansat, ce forţe şi mijloace s-au folosit.
Aceasta este o enigmă a Revoluţiei, care rămâne de descifrat.
La Sibiu, disputa dintre Miliţie şi Securitate, pe deo-
parte, şi armată, pe de alta, s-a terminat în jurul prânzului prin
preluarea tuturor cadrelor miliţiei şi securităţii de către Şcoala
Militară de Ofiţeri a Armatei, dar focul executat cu arme de
calibre ciudate, continua. Nu se cunoştea cine şi din ce ordine
continua executarea focului.
La Arad, după o acalmie de câteva ore focul a fost re-
175
Alexandru Oșca
luat, s-a deschis din nou foc asupra Palatului Administrativ,

asupra unităţii de garnizoană şi altor obiective militare.
Ziua de 24 decembrie înregistrează o restrângere a acţiu-
nii elementelor teroriste.
Reşiţa, cu o unitate specializată de apărare antiaeriană,
este asaltată din mai multe direcţii de ţinte prezente pe ecra-
nele radarelor. Câteva acţiuni de provocare s-au constatat şi
terestru, în jurul unităţii. Efective militare din Caransebeş au
fost trimise în ajutorul celor din Reşiţa.
Şi la Timişoara au existat acţiuni teroriste şi diversio-
niste mai mult asupra unităţilor armatei (deși s-a tras si asupra
balconului unde încă era sediu FSN) şi numai în scop provo-
cator. După întâmplările tragice din „săptămâna de foc” timi-
şorenii şi militarii din garnizoană s-au dovedit mai maturi în
analiza evenimentelor, au format echipe care verificau orice
mişcare sau semnalare înainte de a răspunde provocărilor res-
pective.
La Târgovişte teroriştii încă executau foc real asupra
unor militari în scop de provocare, 2 soldaţi fiind răniţi (mai
târziu unul dintre ei va deceda).
După 25 decembrie, deşi aria de acţiune ale teroriştilor s-
a restrâns şi mai mult, câteva incidente s-au mai produs. La
intrarea în Craiova, în dreptul pasajului peste calea ferată de la
Brădeşti, la 04.30 noaptea o coloană de autoturisme cu numere
de circulaţie sovietice, a fost somată să se supună verificărilor
unui filtru format din revoluţionari şi forţe de ordine.
Ocupanţii autoturismelor nu s-au supus somaţiilor, asu-
pra lor s-a executat foc, iar 6 dintre ele au fost oprite (2 au reu-
şit să plece la fel ca şi aproape toţi ocupanţii maşinilor. O altă
coloană similară a depăşit, mai târziu, filtrul, circulând pe un
alt itinerar.
La Sibiu, Hunedoara, în alte oraşe (Sfântul Gheorghe)
provocările teroriştilor au rămas fără răspuns, asupra ţintelor
aeriene nu s-a mai executat foc. Ca rezultat, ţintele false ale
diversioniştilor s-au diminuat. Informaţiile despre atacuri te-
restre au fost, în prealabil, verificate prin deplasarea unor
echipaje la locul din care se presupunea că se executase foc de
armă.
Curând, nici această formă de diversiune nu şi-a mai fă-
cut efectul, astfel că a încetat de la sine. S-au emis numai su-
176
poziţii în legătură cu autorii diversiunii, scopul acestei ope-

raţiuni responsabile pentru foarte multe victime, mijloacele şi
logistica folosite nefiind lămurite.
Pentru seminar:
1. Diversiunea: concept, forme de concretizare, scop

(discuţie folosind concepte din lucrarea lui Vladimir Volkov);
2. Consecinţele diversiunii din decembrie 1989. Bilanţul
victimelor.
177
Alexandru Oșca
Cursul VIII
ECOUL REVOLUŢIEI ROMÂNE

ÎN STRĂINĂTATE10
Situaţia din România, înainte şi după Revoluţie, a fost un

subiect de interes general pentru oficialii principalelor puteri,
dar şi pentru mass-media internaţională. În capitolul de faţă
voi selecta câteva din poziţiile exprimate în străinătate faţă de
Revoluţia română, în general, şi faţă de evenimentele de la
Timişoara, în special.
Evenimentele de la Timişoara au impresionat de la în-
ceput opinia publică occidentală, dar şi din ţările vecine. Ini-
ţial, reacţia a fost ponderată, pentru că informaţiile despre
fapte şi întâmplări ieşite din comun erau greu de verificat,
contradictorii; capitalele occidentale - şi nu numai - erau inte-
resate, în primul rând, să cunoască realitatea şi să convină asu-
pra unei atitudini comune faţă de autorităţile de la Bucureşti.
În general, sursele deschise – cele mai multe din Iugoslavia şi
din Ungaria, dar şi din Austria, Germania şi Franţa sau URSS
– accentuau consecinţele represiunii, anunţând cifre înspăi-
mântătoare despre victime.
Este de remarcat faptul că evenimentele de la Timişoara,
nu numai că n-au trecut neobservate, dar, în final, s-au impus
în prim-planul interesului public internaţional, trecând în um-
bră întâmplări de importanţă crucială pentru geopolitica zonei,
între care: mişcări şi schimbări esenţiale pentru foarte multe
formaţiuni politice sau civice din ţările deja angajate pe dru-
mul democraţiei; probleme importante pentru securitatea con-
tinentului, care altădată ocupau prima pagină în mass-media
zile în şir.
10
Acest curs este o reluare – cu unele corecturi – a capitolului cores-
punzător din lucrarea Dincolo de Rubicon, publicată în 2011 la Sitech,
Craiova
178
Chestiunea la ordinea zilei - care depăşea zona de inte-

res de pe continent - era, fără îndoială, problema reunificării
germanilor, mai ales după lansarea de către cancelarul Kohl a
planului său în 10 puncte. Evident, europenii erau interesaţi de
această problemă, dar întâlnirile consacrate subiectului (şi au
fost foarte multe, începând cu întâlnirea de la Kiev, între Mit-
terand şi Gorbaciov, reuniunea, după 18 ani, a Consiliului
Aliat de Control din Berlinul de Vest, întâlniri şi luări de pozi-
ţii ale premierului britanic, Margaret Thatcher etc.) au fost
expediate în plan secund, pentru a face loc evenimentelor de la
Timişoara.
Evenimente de maxim interes, altădată de netrecut cu
vederea, se desfăşurau în mai toate capitalele ţărilor din Eu-
ropa Centrală şi Răsăriteană: în Ungaria, Germania, Iugosla-
via, Bulgaria aveau loc congrese sau conferinţe ale fostelor
partide comuniste, care-şi redefineau rolul, ideologia, strategi-
ile; în U.R.S.S. se desfăşurau lucrările Congresului Deputaţilor
Poporului; în Polonia era întrunit Seimul. Aceste reuniuni pu-
blice erau însoţite de puternice demonstraţii, de schimbări de
poziţie, de la oră la oră, a unor formaţiuni sau lideri, toate cu
impact asupra evoluţiilor de pe continent şi chiar din lume,
care făceau dificile, pentru jurnalişti, alegerea temei potrivite
pentru agenda zilei.
Peste toate acestea s-au impus evenimentele de la Timi-
şoara; la început, cu oarecare rezerve şi surprindere, doar în
câteva cercuri oficiale şi medii de presă, în câteva oraşe; ulte-
rior, foarte accentuat şi în aproape toate capitalele Europei (şi
nu numai), în toate organismele politice, de securitate sau eco-
nomice, continentale şi internaţionale. Este motivul pentru
care se poate spune cert că, în decembrie 1989, Timişoara –
izolată informaţional de celelalte centre urbane din ţară, lup-
tând singură cu aparatul represiv al regimului - n-a fost igno-
rată de cetăţenii şi responsabilii politici europeni. Problema
Timişoarei a fost, pentru un timp, o problemă europeană (cel
puţin).
Am amintit anterior că, pe 15 decembrie, un diplomat
american (însoţit) a vorbit cu pastorul Tokeş. Acesta şi alţi
diplomaţi occidentali au încercat de mai multe ori să ajungă la
Timişoara. Transmiterea de la M.St.M. a indicativului „Vigi-
lenţa” (se practica atunci când unii diplomaţi se deplasau în
179
Alexandru Oșca
diferite zone), cu precizarea itinerariului Bucureşti, Craiova,

Timişoara (care s-a comunicat tuturor unităţilor militare de pe
itinerar), demonstrează acest fapt. Nevoia de informaţii, culese
prin prezenţa nemijlocită a diplomaţilor la faţa locului, se im-
punea din cauza proastei comunicări şi lipsei de transparenţă
din partea oficialilor români. Serviciile de informaţii străine nu
puteau rămâne indiferente la agitaţia de la vârful regimului
(şedinţe neobişnuite, succesive, la ore din noapte), la împreju-
rarea că la Timişoara plecau, în valuri, fie responsabili deci-
denţi din partid (trei secretari ai C.C.), fie din Guvern, din Se-
curitate (şefi de direcţii şi de secţii), fie din Armată (şeful
M.St.M., alţi doi adjuncţi de ministru). Când se solicitau expli-
caţii, oficialii români răspundeau cu acuzaţii de „amestec în
treburile interne”.
Pe 18 decembrie, datele culese din teren pe diferite ca-
nale au fost procesate şi, la 15.30, ambasadorii statelor
N.A.T.O. acreditaţi la Bucureşti le-au discutat împreună, la
reşedinţa Ambasadei S.U.A. Deocamdată, nu s-a decis să se
adopte nici o poziţie publică.
Cea mai importantă reacţie externă faţă de evenimentele
de la Timişoara s-a înregistrat la Bruxelles (19 decembrie),
unde Consiliul de miniştri ai Comunităţii Economice Europene
(care reunea miniştri de externe ai statelor membre), a adoptat
o Declaraţie de condamnare a reprimării violente a manifes-
tanţilor timişoreni. Acţiunea este importantă, cu atât mai mult
cu cât nu era în practica obişnuită a acestor reuniuni să se ex-
prime astfel faţă de un stat naţional din afara comunităţii (reţi-
nem că şedinţa a fost întreruptă special pentru a se transmite
această Declaraţie).
Mai mult, Guvernul de la Bucureşti era atenţionat că,
gestionând astfel criza de la Timişoara, îşi încalcă angajamen-
tele asumate în cadrul C.S.C.E.
Acuzaţia era un pas important către adoptarea de sancţi-
uni (şi ele n-au întârziat să apară). În orice caz, această expri-
mare publică oficială nu putea trece fără urmări: în capitalele
occidentale, diplomaţii români au fost convocaţi pentru a da
explicaţii şi pentru a afla punctul de vedere oficial al statelor în
care erau acreditaţi. Exprimarea publică din partea statelor res-
pective s-a făcut, deocamdată, prin declaraţii ale unor oficiali
în nume personal (sau fără a preciza că vorbesc în numele gu-
180
vernului) sau chiar prin hotărâri adoptate de către parlamentele

naţionale.11
În zilele următoare, reacţiile oficiale externe se înmul-
ţesc, devin publice şi mai directe. Prezent la Berlin (R.D.G.),
preşedintele Mitterand condamnă public, într-o emisiune
tv, regimul de la Bucureşti „… ale cărui zile sper că sunt nu-
mărate”.
În Adunarea Naţională franceză se păstrează un moment
de reculegere, în memoria victimelor de la Timişoara, iar pre-
şedintele Adunării (Laurent Fabius), primul ministru (Michel
Rocard) şi câțiva deputaţi susţin deschis lupta timişorenilor
pentru democraţie.
Ministrul austriac de externe (Alois Mock), primarul Vi-
enei şi, în mai multe rânduri, Margaret Tutwiler, purtător de
cuvânt la Departamentul de Stat american, au comentat, pentru
televiziuni sau pentru presa scrisă, informaţiile care le deţineau
despre evenimentele de la Timişoara.
În S.U.A., Comitetul Helsinki din Congresul american
acuză direct guvernul român pentru atrocităţile de la Timişoara
(Dennis Decincini şi Stan Hoyer) şi din alte regiuni ale ţării.
Christopfer Smith şi Woolf Frank – cunoscuţi militanţi pentru
drepturile omului - cer comunităţii internaţionale şi U.R.S.S.
să intervină în sprijinul timişorenilor.
Un foarte important organism, cu vocaţie mondială în
domeniul apărării, s-a pronunţat şi el în legătură cu evenimen-
tele din oraşul de pe Bega: Consiliul N.A.T.O., reunit la Bru-
xelles, a condamnat atacul autorităţilor române la valorile şi
drepturile fundamentale ale omului.
Toate aceste acţiuni şi atitudini încep să producă efecte
practice: cancelarul austriac, Frank Vranitsky, anunţă decizia
guvernului său de a restrânge relaţiile economice cu Bucureş-
tiul. Alţi colegi se pregătesc să-l urmeze.
Ambasadorii români informau Centrala despre situaţia
neobişnuită şi jenantă în care se aflau şi cereau lămuriri şi in-
dicaţii de procedură. Şefii misiunilor primesc o astfel de indi-
caţie, dar nici o informaţie despre realitatea de la Timişoara: li
se cerea să nege orice alegaţii, dar nu li se transmitea nici o
informaţie despre realităţile din țară.
11
Seimul polonez, de exemplu, a adoptat o astfel de hotărâre.
181
Alexandru Oșca
Oficialii sovietici s-au manifestat, iniţial, destul de re-

zervaţi faţă de evenimentele de la Timişoara, încercau să-şi
respecte condiţia de aliaţi cu Bucureştiul, dar jurnaliştii mos-
coviţi, avizi după ştiri de senzaţie, nu vroiau să rămână în
urma colegilor lor occidentali.
Prezent la Bruxelles, Eduard Şevarnadze (ministrul sovi-
etic de externe) a informat presa că nu are informaţii despre
evenimentele de la Timişoara, că astfel de evenimente, indi-
ferent unde se produc, privesc doar popoarele, partidele şi or-
ganizaţiile sociale din ţările unde se produc şi s-a mulţumit să
spună că dacă la Timişoara există victime, el le „regretă pro-
fund”.
Deci, nu condamnă nici represiunea în sine, nici autori-
tăţile de la Bucureşti. Chiar şi în aceste condiţii, responsabilii
români nu au scăpat prilejul de a-i reproşa ministrului sovietic
că nu a respins categoric insinuările reporterilor, că nu a luat
apărarea regimului de la Bucureşti.
Informări şi rapoarte succesive, zilnice, sunt trimise de la
Moscova la Bucureşti, sub semnătura ambasadorului Ion Bu-
cur. Ambasadorul informează despre detaliile apărute în presă
(Trud, Izvestia, Agenţia TASS etc.) în legătură cu manifestaţi-
ile de la Timişoara, preluate de la agenţii de presă occidentale
sau ungare, dar şi relatări ale corespondenţilor de presă mos-
coviţi acreditaţi la Bucureşti (D. Diakov), Sofia (V. Hrustalev),
Belgrad (A. Paroşin), Budapesta (A. Komrakov).
Mihail Gorbaciov George Bush
182
Helmut Kohl Margaret Thatcher François Mitterand
Primele informaţii oficiale de la Moscova, în legătură cu

percepţia faţă de evenimentele de la Timişoara, sunt transmise
de Ambasada română în ziua de 18 decembrie (ambasadorul
Ion Bucur). El informa că era solicitat pentru explicaţii de un
număr mare de turişti care doreau să viziteze România dar
autorităţile române au închis graniţele. Ambasadorul raporta
dificultăţile în aplicarea dispoziţiei de a închide graniţa pentru
turiştii ruşi care doreau să viziteze România. Izvestia din 19
decembrie a publicat o ştire-comentariu de la Bucureşti, tran-
smisă de propriul corespondent (V. Volodin), care cuprindea
informaţii extrem de exacte despre evenimentele de la Ti-
mişoara, ca şi când ar fi fost de faţă. Autorul identifica, între
forţele represive, Securitatea, iar demonstraţia o califica anti-
guvernamentală, nu un simplu protest al locuitorilor împotriva
mai marilor oraşului. În rest, constatăm că informaţiile erau
destul de apropiate de ceea ce se întâmpla în oraş. Comentariul
era neutru şi anunţa că se bazează pe ştiri preluate de la alte
agenţii de presă: BTA (Bulgaria), TANIUG, MTI.
Încercarea diplomaţilor români de a cere reţinere din
partea presei ruse s-a soldat cu un eşec; jurnaliştii ruşi cereau
acestora informaţii oficiale, pe care, însă, ambasada română nu
le deţinea. În aceste condiţii, protestele românilor nu aveau
nici un efect.
Presa moscovită a continuat să difuzeze ştiri din ce în ce
mai alarmante şi mai încriminatoare pentru regimul de la
Bucureşti. Diplomaţii români încercau şi ei să reţină şi să co-
munice în ţară păreri cât mai diverse din cercurile oficiale
ruse. În context, este reţinută o foarte interesantă discuţie din-
tre Valeri Muşatov, adjunct al Secţiei Internaţionale a C.C. al
P.C.U.S. (o secţie foarte importantă după dispariţia COMIN-
183
Alexandru Oșca
TERN şi COMINFORM) şi N. Stânea. Valeri Muşatov ar fi

spus, în esenţă: procesele din ţările socialiste sunt obiective,
dar au caracter contradictoriu; în Polonia şi Ungaria ele au
depăşit limitele preconizate, comuniştii au pierdut controlul. În
Bulgaria şi R.D.G. se încearcă menţinerea controlului, cu
foarte mari costuri.
Ultima dintre relatările de la Moscova, cu referire directă
la Timişoara a fost o informare în care s-a amintit de decretul
privind instituirea stării de necesitate în judeţul Timiş şi moti-
vele invocate. În aceeaşi notă, Ambasada informa despre rela-
tările privind eşecul catastrofal al mitingului din 21 decembrie,
după care relatările se concentrau pe evenimentele din Capitală.
Ambasadorii României din celelalte capitale europene
observau şi comunicau Centralei atitudini din ce în ce mai re-
zervate faţă de ţara pe care o reprezentau. Abia întors de la
Teheran (20 decembrie), Ceauşescu l-a convocat pe însărci-
natul cu afaceri al U.R.S.S. (ambasadorul nu era la post), că-
ruia i-a reproşat că acest stat, împreună cu alţi parteneri din
Tratatul de la Varşovia, coordonează acţiuni duşmănoase la
adresa României. În cursul zilei, ministrul român de externe i-
a convocat, la rândul său, pe ambasadorii ţărilor din Tratat şi
din C.A.E.R., cerându-le să nu se implice în evenimentele de
la Timişoara.
Agenţiile de presă şi presa internaţională scriau despre
tulburările de la „Timişoara şi Arad” (interesant, la Arad nu
erau nici un fel de tulburări), dar ştirile erau confuze şi pre-
zentate cu foarte mari rezerve. Concomitent, societatea civilă
din diverse ţări (Ungaria, Franţa, Bulgaria, Polonia, Cehoslo-
vacia, R.D.G., Iugoslavia, Austria etc.) mobilizează populaţia
la demonstraţii de protest în faţa ambasadelor României. Spre
exemplu, în seara zilei de 18 decembrie (pe la 20.00), în faţa
Ambasadei României la Budapesta s-a organizat o demonstra-
ţie violentă. Informat, Vasile Milea dispune măsuri de întărire
a vigilenţei şi de verificare a planurilor operative pentru gra-
niţa de vest a României.
O demonstraţie foarte virulentă s-a organizat în faţa Am-
basadei României la Paris (seara zilei de 21 decembrie). Amba-
sadorul român informa Centrala că la manifestaţie au fost de
faţă doi miniştri (Brice Lalonde şi Bernard Kouchner) şi mai
mulţi deputaţi. Ei au cerut să fie imediat primiţi de ambasador.
184
Ca rezultat al contactului dintre revoluţionari şi Consu-

latul iugoslav la Timişoara (Mirko Atanatkovici), acesta a tri-
mis mesajul lor în ţară, către mai multe instituţii de partid şi de
stat sau sociale. Pe baza informaţiilor primite, instituţiile res-
pective au adoptat atitudini şi poziţii de condamnare a represi-
unii de la Timişoara. Iată destinatarii depeşelor lui Atanatkovici:
Prezidiul RSF Iugoslavia;
Prezidiul CC al UC din Serbia;
Prezidiul USPM din Voivodina;
Uniunea Tineretului Socialist din Iugoslavia;
Uniunea Studenţilor din Belgrad;
Am văzut, mai sus, că revoluţionarii i-au dat mai multe
liste cu numele lor, pentru a le face publice în exterior. Din
diferite motive, lista nu a fost trimisă sau nu a fost preluată de
media internaţională, pentru că numele vehiculate în legătură
cu evenimentele de la Timişoara erau altele: pastorul Tokeş,
Doina Cornea şi Dumitru Mazilu.
În general, opinia publică, autorităţile şi presa de la Bel-
grad au fost puternic conectate la atmosfera de la Timişoara.
Pentru început, reprezentanţii Uniunii Comuniştilor cereau
scuze, în numele conducerii, pentru că presa belgrădeană,
chiar presa de partid, a făcut aprecieri critice şi jignitoare la
adresa liderilor comunişti români.
Poziţia iugoslavilor faţă de situaţia din România a evo-
luat rapid şi, după doar câteva zile, s-a ajuns ca Uniunea Co-
muniştilor din Iugoslavia – aflată în plin proces de restructu-
rare – să anunţe că întrerupe orice contact cu Partidul Comu-
nist Român şi retrage invitaţiile delegaţiei române de a parti-
cipa la Congresul U.C.I.
Tot la Belgrad, în 21 decembrie, la ora 13.45, s-a desfă-
şurat o adunare de protest a circa 500 de cetăţeni. Demon-
stranţii purtau pancarte cu lozinci împotriva conducerii ro-
mâne, iar în pomii din faţa ambasadei au pus pere.
Agenţia română de presă (AGERPRES) şi oficiile di-
plomatice ţineau la curent autorităţile de rang înalt de la Bucu-
reşti cu ştirile şi comentariile presei străine despre evenimen-
tele din ţară. Ambasadele de la Belgrad, Budapesta, Moscova,
Berlin, Sofia, Varşovia informau în detaliu despre situaţia po-
litică din ţările respective şi natura interesului noilor actori
politici faţă de România. Aşa cum am amintit mai sus, mani-
185
Alexandru Oșca
festaţiile de la Timişoara au coincis cu evenimente importante

(congrese) ale formaţiunilor politice foste comuniste, foste la
guvernare (Ungaria) sau având răspunderea guvernării (Iugo-
slavia) or cu evoluţii aproape scăpate de sub control în Con-
gresul Deputaţilor Poporului (U.R.S.S.). Într-o emisiune tv. de
la Moscova (21 decembrie) s-a relatat despre decretul privind
instituirea „stării excepţionale” în judeţul Timiş. S-a afirmat că
fabricile nu mai lucrează şi că angajaţii au condiţionat reluarea
lucrului de retragerea trupelor din oraş (informaţie surprinzător
de exactă şi care nu putea fi receptată decât de o persoană pre-
zentă la faţa locului) şi de demisia conducerii. Se informa că
armata a început să părăsească localitatea (la fel, o informaţie
corectă, pe care o putea procesa doar o persoană pricepută în
domeniu şi interesată. Şi, atenţie, nu era o informaţie obţinută
pe bază de observare directă (plecarea trupelor nu începuse),
ci, mai degrabă, din date de la decident (efectivele se pregă-
teau să plece). În plus, erau informaţii transmise în timp real.
Europa liberă informa ascultătorii despre evenimentele
de la Timişoara şi transmitea un comunicat, din partea Regelui
Mihai (18 decembrie), de susţinere a manifestanţilor.
Tema mesajelor transmise după 22 decembrie se
schimbă radical: cele mai multe salută schimbarea de la Bucu-
reşti şi au încredere în noua conducere, altele rămân în aştepta-
rea unor gesturi mai evidente ale noilor actori din România
pentru a se putea pronunţa. Au fost voci – inclusiv oficiale –
care au propus ca străinătatea să intervină pentru a bloca încer-
carea teroriştilor de readucere la putere a fostului şef al regi-
mului comunist.
O preocupare justificată a noilor autorităţi de la Bucu-
reşti era să obţină recunoaşterea şi susţinerea internaţională.
Nu cunosc nici un exemplu de personal diplomatic care să fi
rămas în slujba lui Ceauşescu, după 22 decembrie. Nu s-au
înregistrat, public, nici cazuri în care personalul diplomatic
românesc să se fi desolidarizat de vechiul regim până la înlătu-
rarea acestuia. Unele dificultăţi ale personalului ambasadelor
rezultau din incapacitatea de a convinge opinia publică din ţara
respectivă de sinceritatea gestului lor prin care, brusc, anunţau
că reprezintă interesele noului regim.
În privinţa recunoaşterii autorităţii F.S.N., ca organ re-
prezentativ al statului român, ea s-a înregistrat între 24 şi 27
186
decembrie 1989. Într-o telegramă (din 25 decembrie) Petre

Gigea, ambasador în Franţa, spunea: „… autorităţile franceze
au recunoscut, la 24 decembrie, Frontul Salvării Naţionale”. În
aceeaşi telegramă Centrala de la Bucureşti era informată că
Roland Dumas, ministrul afacerilor externe, a declarat la TV5
că trebuie să se treacă la “intervenţie de urgenţă” şi să se re-
nunţe la principiul neintervenţiei în treburile interne, atunci
când este vorba despre apărarea drepturilor omului. El a arătat
că Franţa va aproba o intervenţie a U.R.S.S. şi statelor membre
ale Tratatului de la Varşovia în sprijinul revoluţiei.
Prin urmare: 1. Franţa era dispusă să aprobe o interven-
ţie sovietică în România şi s-o acompanieze, şi 2. Guvernul
francez se folosea de exemplul României pentru a lansa un
concept nou în viaţa internaţională: să se renunţe la principiul
neamestecului în treburile interne ale unui stat, dacă astfel se
asigură apărarea drepturilor omului încălcate de autorităţile
unui stat. La timpul respectiv, chestiune părea incredibilă şi în
orice caz ilegitimă, în raport cu practica internaţională. Până
atunci, intervenţiile de această natură fie se făceau pe canale
discrete, fie (dacă se făceau la vedere şi prin forţă) erau con-
damnate de comunitatea internaţională. Mai târziu (astăzi, de
exemplu!) o asemenea practică a devenit obişnuită, fapt ce a
dus la o instabilitate evidentă pe plan mondial.
Cel mai direct şi hotărât mesaj în această privinţă a venit
din partea guvernului ungar. Acesta a cerut (pe 22 decembrie)
convocarea urgentă a unui Consiliu de Securitate care să dis-
cute şi să decidă soarta României. Solicitarea n-a avut susţi-
nători, dar merită reţinută! În mesaj era condamnată “masacra-
rea organizată a poporului” român şi anunţa că guvernul ungar
are intenţia de a asigura “prin toate modalităţile, ajutorarea
organizată a poporului român”. Surprindea anunţul că această
ajutorare “continuă, deja, de câteva zile”, fără a preciza în ce a
constat şi exact de câte zile.
Washingtonul a trimis două mesaje: unul (pe 26 decem-
brie), când a anunţat că recunoaşte F.S.N., iar ambasadorul
Alan Green a primit instrucţiuni în acest sens, şi altul, peste o
zi, când preşedintele Bush a salutat formarea noului guvern şi
se angaja că-l va sprijini condiţionat, îl asigura de simpatia sa,
„aplaudă angajamentele de a organiza alegeri libere şi doreşte
să conlucreze cu noul guvern român la “construirea relaţiilor
187
Alexandru Oșca
bilaterale, pe baza angajamentului comun”, pentru o reală dez-

voltare democratică.
Este singurul mesaj, transmis pe canale oficiale de la cel
mai înalt nivel, care aminteşte de evenimentele de la Timi-
şoara: „Tragedia Timişoarei nu va fi uitată niciodată – se spu-
nea în mesaj. Ea ne va servi drept amintire că aspiraţia pentru
drepturile umane fundamentale nu poate fi înăbuşită prin forţa
armelor. S.U.A. sunt pregătite, aşa cum au fost întotdeauna,
pentru relaţii mai bune cu România (clauza naţiunii celei mai
favorizate nu mai era în funcţiune, n.ns.). Dacă România pă-
şeşte pe calea unei sincere reforme democratice, S.U.A. promit
sprijinul şi asistenţa lor puternică. Sperăm că România va în-
soţi încercările celorlalte ţări din centrul şi estul Europei, care
au păşit într-o nouă epocă a cooperării între Est şi Vest”.12
Mesajul Administraţiei americane era cel mai articulat,
coerent şi fără interpretări subînţelese:
a) "O îngrozitoare povară pare să se fi ridicat de pe ume-
rii poporului român – povara unui regim dictatorial. Statele
Unite ale Americii împărtăşesc bucuria naţiunii române şi sunt
alături de ea în speranţa unei tranziţii paşnice spre democra-
ţie” (s.ns. Iată conţinutul procesului !);
b).”Regretăm pierderile tragice şi fără sens de vieţi ome-
neşti din ultima săptămână şi dorim ca violenţa să înceteze“
(s.ns. Iată una din aşteptările şi exigenţele oficialilor americani
faţă de noile autorităţi de la Bucureşti !).
Poziţia oficialilor moscoviţi pare cea mai interesantă,
uşor confuză, în afara tiparului obişnuit şi aparent incoerentă:
mesajele lor erau cu adresabilitate internă (pentru mediile
oficiale şi de presă sovietice, în sensul că ce s-a făcut în Ro-
mânia este în acord cu strategia sovietică de reformare şi întă-
rire a socialismului în Europa, poporul sovietic nu are motiv să
se îngrijoreze!), cu adresabilitate externă (adică evenimentele
din România se desfăşoară în sensul dorit de noi, avem con-
trolul pe întâmplări, nu este cazul să se implice altcineva, nu
este cazul să ne implicăm militar, doctrina „Brejnev” este de
domeniul trecutului, „suntem gata să o facem cadou”. Ca să fie
mai convingători, într-o Conferinţă de presă, Aboimov - răs-
punzând unei întrebări - a spus: „De la început (n-a precizat de
12
“Adevărul”, anul I, nr.1, din 25 decembrie 1989.
188
la care început, n. ns.), s-au stabilit contacte cu Consiliul

Frontului Salvării Naţionale, prin Ambasada U.R.S.S. la Bucu-
reşti şi continuă aceste contacte”. Ca să nu dea loc la interpre-
tări, a continuat: „Iniţiatorul acestor contacte a fost Consiliul
Frontului. Ne-am interesat despre ajutorul pe care să-l acor-
dăm. Ni s-a răspuns, atunci când am pus problema, că au ne-
voie de sprijin politic. Acordăm deja ajutoare în medicamente,
produse alimentare.“).
O altă direcţie pentru mesajul sovietic a fost către soci-
etatea românească (în sensul că nu ne interesează Ceauşescu,
recunoaştem şi sprijinim Frontul, suntem gata să vă trimitem
ajutoare).
Mesajul pentru liderii de la Bucureşti şi pentru poporul
român cuprinde un element nou, în comparaţie cu practica
obişnuită în lumea comunistă, care a trecut neobservat. În lu-
crări şi studii publicate până acum, autorii s-au „focusat” pe
ideea – spectaculoasă – că sovieticii erau îndemnaţi să inter-
vină militar în România, dar ei – statornici în noile principii –
refuzau. La Conferinţa de presă de care am amintit, adjunctul
ministrului sovietic de externe, Aboimov, a informat că: „…
secretarul de stat al S.U.A. şi miniştrii de externe ai Angliei şi
Franţei au declarat că ei „vor înţelege” motivele U.R.S.S. dacă
aceasta va trimite în România ajutor militar. Răspunsul părţii
sovietice a fost că „nu intervine în treburile interne ale altui
stat, fie că este vorba de un stat aliat sau de alt stat.”13
Ce putem reţine din acest răspuns?
1. În mod cert, sovieticii au primit această „dezlegare”
din partea foştilor adversari din timpul războiului rece. În anii
grei ai acestui fenomen, bătălia pentru imagine era dură, fie-
care dintre protagonişti exploata mediatic greşelile adversaru-
lui. O intervenţie militară la vedere, pe un teritoriu străin, avea
costuri mediatice importante. Moscova tocmai încerca să cos-
metizeze imaginea regimului său şi să-l facă mai „simpatic” la
nivelul democraţiilor occidentale, unde ponderea şi credibili-
tatea partidelor comuniste pe care se putea sprijini, erau la cel
mai scăzut nivel. Occidentalii îi asigurau pe sovietici că, de
această dată, nu vor exploata o astfel de situaţie. Roland Du-
13
Extras din Ion Calafeteanu, Revoluţia română din decembrie 1989.
Documente: Telegramă semnată: Ion Bucur, 26 decembrie 1989.
189
Alexandru Oșca
mas (ministrul francez de externe) a anunţat că „Franţa va

aproba o intervenţie a U.R.S.S. şi statelor membre ale Trata-
tului de la Varşovia.”14
2. Oficialii sovietici se străduiau să explice de ce respin-
geau sugestiile atât de explicite privind intervenţia militară în
România. Am văzut mai sus argumentele lui Aboimov. El le
spunea ziariştilor că „ Problema oricărui fel de intervenţie în
treburile interne ale oricărui stat suveran este o problemă deo-
sebită”. Prin urmare, nu se punea problema că ar fi fost ilegi-
timă, aşa cum era, de fapt, în legislaţia internaţională a timpului.
3. O altă explicaţie se sprijinea pe “convingerea statelor
aliate că poporul român a luat în mâinile sale soarta ţării şi, cu
toată împotrivirea înverşunată a forţelor totalitarismului, el va
obţine victoria în lupta pentru libertate şi democraţie. Tocmai
având în vedere acest lucru, se înţelege că este de dorit să fie
evitată orice formă de acţiune colectivă, care ar putea aminti
de practica trecutului. U.R.S.S. face schimb de păreri şi cu alte
state în legătură cu situaţia din România, în prezent solidarita-
tea cu românii fiind o datorie morală a întregii comunităţi
mondiale”. Este foarte posibil ca această “convingere “ să se fi
“întărit” şi ca urmare a răspunsului generalului Guşă la între-
bările enervante pe ca i le puneau oficialii militari sovietici şi
maghiari, în noaptea de 22/23 decembrie. Totuşi, rămân la
părerea că s-a supralicitat importanţa acestei atitudini: dacă
sovieticii aveau planificată intervenţia şi o considerau nece-
sară, se putea trece peste voinţa generalului, fără mari pro-
bleme. Sigur, gestul în sine trebuie reţinut, este chiar temerar
în contextul dat. În orice caz, o întâlnire a Comitetului Politic
Consultativ al Tratatului de la Varşovia, care să analizeze situ-
aţia din România, nu a mai avut loc: „Va mai avea loc întâlni-
rea consultativă a miniştrilor de Externe din ţările Tratatului de
la Varşovia privind situaţia din România?, a fost întrebat un
oficial rus. Acesta răspunde: „S-a discutat despre o asemenea
întâlnire, însă, având în vedere evoluţia evenimentelor, s-a
apreciat că ea nu este necesară.”15
Fără să punem la îndoială buna credinţă a oficialilor
moscoviţi din proximitatea lui Gorbaciov, trebuie să reţinem
14
Idem,Telegrama ambasadorului român la Paris, din 25 decembrie.
15
Ion Calafeteanu, op.cit., p. 683-685.
190
alte câteva informaţii contrare poziţiei oficiale, care, deocam-

dată, nu sunt elucidate. Este adevărat că noua clasă politică
sovietică era departe de „spiritul tovărăşesc” şi de „unitatea de
monolit în jurul conducătorului” din timpurile trecute, aşa în-
cât nu este exclus ca unii „tovarăşi” să se fi gândit serios la
necesitatea şi posibilitatea unei intervenţii. O asemenea în-
treprindere trebuia temeinic pregătită şi motivată, pentru a fi
acceptată, în primul rând, de opinia publică rusească, tot mai
pitorească şi „liberalizată” după experimentul „glasnosti” şi
„perestroika”. Mai erau, probabil, lideri sovietici nostalgici,
care ar fi dorit să impună o intervenţie în forţă, în evenimen-
tele din România; aşa poate fi explicat conţinutul Declaraţiei
Agenţiei oficiale de presă ”TASS”,16 diferit (radical) de co-
municatul M.A.E. sovietic. Declaraţia amintea de strategia mai
veche a sovieticilor, care angaja Agenţia în crearea fondului
aperceptiv înaintea „gesturilor măreţe” pe care le impunea
apărarea comunismului ameninţat.
DECLARAŢIA Agenţiei TASS

23 decembrie 1989, Moscova
Din Bucureşti sosesc ştiri alarmante cu privire la faptul

că într-o serie de raioane ale oraşului continuă ciocniri ar-
mate. Grupuri de adversari ai schimbărilor care au avut loc în
ţară, atacă sediul radioului şi televiziunii române, în care se
află membrii ai Consiliului Frontului Salvării Naţionale din
România. Ca urmare a acţiunii acestor formaţiuni, în zona de
retragere (retragerea cui? n.ns.) s-a nimerit să fie o clădire de
locuit, în care se află familiile colaboratorilor Reprezentanţei
comerciale sovietice. Persoane înarmate au pătruns în clădire
şi de acolo împuşcă (încotro şi pe cine? n.ns.).În clădire au
izbucnit incendii, viaţa oamenilor sovietici, printre care se
află femei şi copii, este expusă unor pericole serioase.
Uniunea Sovietică nu poate rămâne nepăsătoare faţă de
soarta cetăţenilor sovietici şi cere acelora care au declanşat
16
Ion Chiper, Documente privind poziţia conducerii U.R.S.S. faţă de
Revoluţia Română (23-24 decembrie), în “România Liberă” anul XLVII,
nr.14036 din 24 noiembrie 1989; Clio 1989, anul I, nr.1-2, 2005, p.204-
206.
191
Alexandru Oșca
acţiunile menţionate, punând în pericol viaţa oamenilor sovie-

tici, să le înceteze imediat”17.
Iată o declaraţie tipică – în logica sovietică –, un motiv
arhisuficient (altădată s-a intervenit sub motivaţii şi mai şu-
brede!) pentru ca U.R.S.S., care, evident, nu putea rămâne
nepăsătoare faţă de uciderea propriilor cetăţeni, să vină şi să-şi
apere concetăţenii aflaţi în pericol de moarte. Condiţiile medi-
atice erau create, unele întâmplări din apropierea graniţelor nu
pot fi nici ele trecute cu vederea, iar foştii adversari ai sovieti-
cilor erau gata să salute o asemenea acţiune.
Dacă totul era pregătit, atunci cum se explică, în final,
reţinerea sovieticilor? Un răspuns la această întrebare este po-
sibil doar după ce toate sursele documentare vor deveni dispo-
nibile.
Explicaţiile pot fi:
1. Situaţia internă din Uniunea Sovietică era departe de
a fi stabilă, o criză în plus – dincolo de graniţă – era greu de
gestionat şi presupunea resurse financiare imposibil de dispo-
nibilizat la momentul respectiv;
2. O coordonare cu aliaţii din Tratatul de la Varşovia
era imposibilă; deja unitatea acestui bloc militar devenise o
ficţiune; câţiva parteneri îşi urmăreau propriile interese sau
promovau interese din afara Alianţei;
3. Era cert că o intervenţie a sovieticilor în România nu
putea fi făcută decât concomitent cu una franceză sau franceză şi
engleză (americanii nu se pronunţaseră în această privinţă). Or,
liderii responsabili sovietici (aceasta nu înseamnă că între respon-
sabilii sovietici nu puteau fi şi voluntarişti sau nostalgici!) ştiau
că în felul acesta puteau pierde orice control pentru spaţiul româ-
nesc sau, oricum, evoluţiile din societatea românească urmau să
fie gestionate în comun cu alte centre de putere. Să ne amintim că
în decembrie 1989 erau puţini cei care se „aventurau” să estimeze
un sfârşit rapid al imperiului sovietic.
De altfel, francezii erau foarte insistenţi în privinţa inter-
venţiei în România. Iată, selectate din rapoartele ambasadoru-
lui român la Paris, câteva idei: „R. Dumas a arătat că, la ce-
rere, guvernul francez poate ajuta România şi cu alte produse.
A arătat, de asemenea, că Franţa ar susţine un eventual ajutor
17
Ion Calafeteanu, op.cit., p. 606.
192
militar al U.R.S.S., dacă acestea vor considera necesar (s.ns.).

Alţi oameni politici cer ca ţările occidentale să intervină în Ro-
mânia pentru că nu este vorba de o problemă internă a Româ-
niei, ci de una europeană (s.ns.)… Roland Dumas a declarat că se
va trimite ajutor umanitar de urgenţă (medicamente, aparatură
medicală. S-a precizat că televiziunea română are nevoie de ca-
mere de luat vederi şi echipament tehnic). Sunt pregătite şi gărzi
patriotice (s.ns.) …ministrul francez al afacerilor externe a decla-
rat că „Toţi cei motivaţi de situaţia din România simt necesitatea
de a lupta. De aceea trebuie să se treacă la «intervenţia de ur-
genţă» şi să fie răsturnat principiul neintervenţiei, pentru a fi
apărate drepturile omului. Situaţia din România impune introdu-
cerea acestei noi noţiuni în arsenalul juridic internaţional”, la
care, în calitate de mare putere, să se alăture şi ţara sa. Această
“intervenţie de urgenţă” s-ar putea face şi sub forma unei bri-
găzi internaţionale (s. ns.) …Astăzi, 24.12 a.c., pleacă spre Ro-
mânia, via Sofia, două avioane cu 70 tone produse medicale şi 60
persoane din domeniul medical, pentru a ajuta oraşul Bucureşti,
cu spitale de campanie… liderul politic francez, Jacques Chirac,
s-a pronunţat, la 24 decembrie a.c., pentru acordarea de ajutor
militar României”.18
Aceste trei elemente (cel puţin) explică atitudinea şi
comportamentul sovieticilor în timpul crizei. Sunt şi informaţii
din care rezultă că în anumite locuri, la graniţa estică, în spe-
cial, se petreceau evenimente şi incidente periculoase. Nu este
exclus ca cercuri din armata sovietică să fi încercat să forţeze o
decizie la Kremlin sau - şi mai mult -, să încerce să-i pună pe
decidenţii politici în faţa faptului împlinit - mai ales că se pu-
teau găsi în orice moment „cozi de topor” pe care trupele ruse,
odată pătrunse, să se poată sprijini.
Celălalt aspect – în opinia mea cel mai important - care
surprinde în mesajele sovieticilor, este chiar conţinutul şi
forma acestora. S-a afirmat, în multe situaţii, că schimbările
din România au fost de „faţadă”, n-au afectat esenţa regimului,
care se „democratiza”, dar rămânea comunist în datele lui fun-
damentale. În această ipostază s-a aflat (până în 1991) regimul
de la Moscova; reformele preconizate de Gorbaciov îşi propu-
neau să modernizeze, nu să elimine sistemul comunist.
18
Calafeteanu, op.cit. p. 647-648.
193
Alexandru Oșca
Dacă acceptăm că schimbările de la Bucureşti erau „de

faţadă”, sub controlul sau inspirate de Moscova, iar sistemul
comunist nu era în pericol, atunci ar fi fost firesc ca, cel puţin
în aparenţă, comuniştii sovietici – încă la putere – să-i salute
pe noii lor colegi români „tovărăşeşte”, folosind ”ingredien-
tele” şi cutumele consacrate în interiorul „lagărului” socialist.
În locul unei astfel de situaţii, ce constatăm?
1. Când în România, în unele instituţii, angajaţii încă se
apelau, folosind cuvântul „tovarăş”, mesajele de la Moscova
erau adresate către „domnii” lideri români (cu excepţia întâlni-
rii liderilor români cu ambasadorul sovietic, din 27 decembrie
1989 !). Astăzi trece ca lipsită de importanţă o astfel de con-
statare, dar atunci absenţa acestui cuvânt putea să semnifice
faptul că deja la Kremlin se considera că societatea româ-
nească se îndreaptă în altă direcţie;
2. Încurajările, urările de succes şi angajamentul de spri-
jin, pe care liderul PCUS şi guvernul sovietic le-au transmis la
Bucureşti, nu făceau nici o referire la construcţia socialismului
(nici chiar a unuia reformat!). Termenii folosiţi erau: „drumul
înnoirii democratice”, „adânci transformări”, „Oamenii sovietici
sunt solidari cu poporul român, care aplică idealurile libertăţii,
democraţiei şi demnităţii naţionale”(Prin urmare, nu idealurile
socialismului sau comunismului, n. ns.).
De altfel, U.R.S.S. nu s-a grăbit să recunoască C.F.S.N.;
dintre ţările din est, primele care au recunoscut noua Adminis-
traţie de la Bucureşti au fost R.D. Germană şi Ungaria.
Aboimov a răspuns unei întrebări pe această temă, adresată de
un jurnalist, spunând că pleacă de la ideea că guvernul sovietic
a recunoscut implicit C.F.S.N. şi că nu este o problemă să fie
recunoscut şi formal, dacă este necesar. Întrebat (pe 26 de-
cembrie) dacă Gorbaciov a vorbit cu Ion Iliescu, oficialul so-
vietic a menţionat că guvernul ţine legătura cu C.F.S.N. prin
ambasadă, dar până la acel moment cei doi n-au discutat di-
rect.19
19
Vor discuta ziua următoare (27 decembrie, chiar în timpul primei
reuniuni a C.F.S.N. Despre această convorbire, Ion Iliescu i-a informat
imediat pe toţi membri CFSN prezenţi).
194
Telegrama
lui Mihail Gorbaciov către Ion Iliescu
(26 decembrie 1989)
Primiţi sincere felicitări pentru alegerea ca preşedinte al

Consiliului Frontului Salvării Naţionale al României. Vă aflaţi
în fruntea conducerii ţării într-un ceas greu pentru ea, când
patrioţii români s-au pronunţat cu fermitate pentru salvarea
naţiunii de forţele samavolniciei şi terorii, pentru afirmarea cu
adevărat a ordinii democratice pe pământul lor.
Înţelegând întreaga complexitate şi importanţa sarcini-
lor ce stau în faţa Frontului Salvării Naţionale, vreau să vă
asigur că poporul român prieten va găsi în drumul său de re-
înnoire sprijin din partea popoarelor şi conducerii Uniunii
Sovietice.
Ţările noastre sunt unite prin legături de alianţă vechi şi
durabile, întreţin relaţii economice şi culturale trainice (nici
un cuvânt despre cele ideologice sau militare, n. ns.). Sunt con-
vins că acum se vor deschide noi şi largi posibilităţi pentru
extinderea şi consolidarea colaborării sovieto-române, în fo-
losul reciproc al popoarelor noastre, în interesul păcii şi al
stabilităţii în Europa (nimic despre interesul comun pentru
triumful socialismului sau despre apărarea lui, n. ns.).20
Pentru seminar:
1. Cum se explică interesul străinătăţii faţă de situaţia

din România;
2. Atitudinea cercurilor oficiale şi mass-media occiden-
tale faţă de evenimentele din România din decembrie 1989;
3. Poziţia URSS şi a mediilor de presă de la Moscova
faţă de Revoluţia română. Cum se explică absenţa componen-
tei ideologice din invocarea colaborării bilaterale viitoare;
4. Poziţia străinătăţii faţă de noile autorităţi de la Bucu-
reşti.
20
“Adevărul”, anul 1, nr.3 din 27 decembrie 1989.
195
Alexandru Oșca
IX. BIBLIOGRAFIE
Presă:
Altar 89,
Caietele Revoluţiei: 2005-2012,
Clio 1989: 2005-2010,
România Liberă, anul XLVII, nr. 14037.
Lucrări generale şi speciale:
1. Iaşi, 14 decembrie 1989, începutul Revoluţiei Române?,

Editura Cogito, Oradea, 2000.
2. Adrian Pop, Originile şi tipologia revoluţiilor est-
europene, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010.
3. Adrian Pop, Constantin Corneanu, Prăbuşirea Imperiului
Sovietic. „Lecţii” în retrospectivă, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2012.
4. Alesandru Duţu, Cronologia Revoluţiei Române din
decembrie 1989, ed. a II-a, Craiova, Ed. Sitech, 2009.
5. Alexandru Oşca, (coordonator), 1989, an decisiv în
istoria Europei,Cluj-Napoca, Editura Mega, 2008.
6. Alexandru Oşca, Dincolo de Rubicon, Ed. Sitech, 2011,
Craiova.
7. Alexandru Oşca, Ioan Munteanu, Dumitru Tomoni,
Emil Şimăndan, Revoluţia Română din Decembrie 1989
în Banat, Craiova, Ed. Sitech, 2009.
8. Anneli Ute Gabanyi, Revoluţia neterminată, Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999
9. Bogdan Murgescu (coordonator), Revoluţia română din
decembrie 1989: istorie şi memorie, Ed. Polirom, Iaşi
2007.
10. Cassian Maria Spiridon, Iaşi 14 decembrie 1989, începutul
revoluţiei române, Editura Timpul, Iaşi 1994.
11. Claudiu Iordache, Revoluţia românilor, Bucureşti, Ed.
IRINI, 2010.
12. Codrescu, Costache (coord.), Armata română în Revoluţia
din decembrie 1989. Studiu documentar preliminar,
Institutul de Istorie şi Teorie Militară, Bucureşti, 1994.
196
13. Constantin Sava, Constantin Monac, Adevăr despre

decembrie 1989: conspiraţie, diversiune, revoluţie...,
Bucureşti, Editura Forum, 1999.
14. Daniela Veronica Guşă de Drăgan, Condamnat la
adevăr: generalul Ştefan Guşă, Editura Rao, 2004.
15. Dumitru Mazilu, Revoluţia furată. Memoriu pentru ţara
mea, Editura Cozia 1991.
16. Dumitru Preda, Mihai Retegan 1989: principiul dominoului:
prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000.
17. Florian Banu, „Amorsarea” Revoluţiei – România anilor
’80 văzută prin ochii Securităţii, Editura Cetatea de
Scaun, Târgovişte, 2012.
18. Ioan Scurtu, Revoluţia română din decembrie 1989 în
context internaţional, Bucureşti, Editura Enciclopedică,
2007 (vezi şi ediţiile în limba engleză şi, respectiv, franceză).
19. Ion Calafeteanu (coordonator), Revoluţia Română din
Decembrie 1989. Documente, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2009.
20. Ion Iliescu, Revoluţie şi reformă, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 1994.
21. Liviu Ţăranu, România în „epoca de aur”. Corespondenţă
din anii '80, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2012.
22. Lorin Fortuna, (coordonator), Rolul Frontului Democratic
Român în cadrul Revoluţiei Române din Decembrie 1989,
Editura Artpress, 2007.
23. Marius Mioc, Revoluţia din Timişoara aşa cum a fost,
Editura Brumar, Timişoara, 1997.
24. Marius Mioc, Revoluţia din Timişoara şi falsificatorii
istoriei, Ed. Sedona, Timişoara, 1999
25. Miodrag Milin, Timişoara în arhivele Europei Libere,
Fundaţia Academia Civică, 1999.
26. Paul Abrudan, Sibiul în Revoluţia din Decembrie 1989,
Casa Armatei, Sibiu.
27. Peter Siani-Davies, Revoluţia română din decembrie
1989, Editura Humanitas, 2006.
28. Ruxandra Cesereanu, Decembrie 89. Deconstrucţia unei
revoluţii, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
29. Suciu Titus, Lumea bună a balconului, Editura IRRD,
Bucureşti, 2008.
197

Revolutia Din Dec 1989 SUPORT CURS UNIVERSITAR OSCA PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Revolutia Din Dec 1989 SUPORT CURS UNIVERSITAR OSCA PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexandru Oşca

REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN DECEMBRIE 1989

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

IX. BIBLIOGRAFIE............................................................ 196

Revoluția Română din Decembrie 1989

Consiliul ştiinţific al IRRD a aprobat schiţa temelor cur-

Conf. univ. dr. Alexandru Oşca

REVOLUŢIA ROMÂNĂ – PARTE A

1.1. Consideraţii generale, percepţii occidentale

În ultimele două decenii ale secolului XX au avut loc

reuşeau să le descifreze sensul şi să le interpreteze. O lume s-a

să spun – ar fi declarat Bush – că am fost uimiţi de rapiditatea

plu şi uşor ca o decizie, o opţiune a liderului de la Kremlin să

1.2. Specificul proceselor revoluţionare din fostele

Cei mai mulţi istorici apreciază că acolo unde reformele

ker, Jivkov, acceptându-i, în primă fază pe urmaşii lor mai

fostelor structuri de partid, dar credibilitatea lor s-a dovedit

În primele zile după victoria Revoluţiei, prin Comuni-

politic) nu aveau alte şanse să se menţină la putere decât să

Sergiu Cunescu Corneliu Coposu

Ion Raţiu Radu Câmpeanu

În felul acesta, capitalul de credibilitate al FSN, imposi-

ficativ. La alegerile din mai 1990 tabloul politic, înfăţişat de

1.3. Procesele revoluţionare din Polonia şi Ungaria2

Prăbuşirea regimului comunist în Polonia este asociată,

de la Varşovia – cel care la începutul anilor 80 a reprimat ma-

La 18 decembrie 1988, sub conducerea lui L. Walesa, s-

log prelungit pe parcursul câtorva luni (ianuarie - martie

- opoziţiei (Solidarităţii) i se permitea să-şi publice pro-

Lech Walesa Tadeus Mazowiecki

La 18 aprilie, Solidaritatea era înregistrată efectiv ca or-

În perioada 10 mai - 4 iunie 1989 s-a desfăşurat în Polo-

Pactului de la Varşovia, acceptând pentru P.M.U.P. câteva

În Ungaria, revoluţia a îmbrăcat o variantă „îmbunătă-

sub numele de "compromis social", promovat de liderul co-

piat al fostului lider. Ceilalţi doi membri ai prezidiului erau

Concomitent cu frământările din tabăra comunistă, soci-

- în aceeaşi zi (26 ianuarie 1989), Uniunea Sovietică

niştii maghiari erau convinşi că partidul lor s-a reformat în

regim de democraţie socialistă, altul şi contrapus totalitaris-

1.4. Schimbările radicale din Bulgaria, R.D. Ger-

Bulgaria nu putea să se sustragă (sau să evite) valului

pesta, liderii comunişti de la Sofia erau atenţi şi dispuşi să ur-

dului Comunist. Criza din ce în ce mai acută - în 1989, Bulga-

câteva săptămâni, peste 350.000 etnici turci au emigrat în Tur-

refuzat o întâlnire la Moscova cu Jivkov, la începutul lunii

sindicatele şi-au declarat independenţa, iar peste două săptă-

stat. Arestarea lui Jivkov era folosită ca argument, de către

Evenimentele din RDG din ultimii ani ai regimului co-

se împletea aici cu dorinţa est-germanilor de a trăi alături şi

E. Honecker era considerat un lider comunist dur şi stă-

extrem de tensionată. După elogiul făcut de unii conducători

bătoare, s-au transformat, la 7 octombrie, în jurul orelor 16.00,

Sfârşitul regimului comunist est-german a fost asociat –

Încă de la începutul lunii decembrie, schema clasică,

Specific pentru evenimentele anilor 1989-1990 din spa-

program (18 martie 1987) de democratizare a societăţii ceho-

Moravia, Clubul verzilor etc. Iar manifestaţiile continuau,

La 26 noiembrie Forumul Civic cerea, într-un document

maniere în urma căreia L. Adamec a fost înlocuit în fruntea

1.5. Schimbări radicale în Iugoslavia şi Albania

Situaţia din Iugoslavia a fost una specială, iar procesul

priveşte modalitatea prin care regimurile comuniste europene