Sunteți pe pagina 1din 4

E desigur cineva

de Anne Hebert
E desigur cinevaCare m-a ucisApoi a plecatPe vârful picioarelor Fără să-şi vatăme dansul
perfect.A uitat să mă culceM-a lăsat în picioareStrâns legatăÎn drumCu inima în racla ei
vecheCu pupilele asemeniCelui mai pur reflex în apa.A uitat să stingă în jurul meuFrumuseţea
lumiiA uitat să închidă ochii mei lacomiA-ngăduit pierduta lor patimă.

Întoarcerea de acasă(fragment)
de Ştefan Caraman
… pare ciudat să vorbeşti despre tine la doar 27 de ani… [...]....n-au apărut încămarile trădări,
dispariţia celor la care ţii, oboseala existenţială, frica de moarte,urâţenia şi menopauza… pare
un moft, nu? e chiar o blasfemie… ei bine, aflaţi că logica asta este una falsă… fiecare individ
are povestea lui, fiecare simte nevoia să o spună; fie că are 15 ani, fie că a ajuns la 80…
experienţele nu ne aleg pe criteriide vârstă [...]…am fugit de acasă… terminasem liceul destul
de bine, şi mă pregăteam pentru admitere… tata ţinea morţiş să dau la matematici, să mă fac
profesoară şi să mă dau la fundul unei vieţi lejere şi sigure…m-a convins repede – o coastă
ruptă se repară uşor… sau aşa a crezut… am plecat la Bucureşti şi am dat admiterea, dar la
teatru… am intrat fără nici o problemă – la facultăţile de teatru nu îţi trebuie talent pentru
admitere… habar nu am ce îţi trebuie, probabil că noroc… i-am anunţat că am intrat la
inginerie genetică şi că şi de aici pot ieşi profesoară… în primul an i-am sunat de câteva ori,
apoi am abandonat… am locuit la cămin, apoi când tata a început să mă caute m-am mutat
într-un apartament cu Petru… nu mă costa nimic decât să mă culc cu el din când în când; avea
aproape 60 de ani şi încerca să mă ajute… tata a aflat că stau acolo – m-am mutat cu o zi
înainte să spargă uşa...toţi anii de facultate, dar toţi anii, a trebuit să mă mut din şase în şase
luni, a trebuit să ratez cursuri, spectacole, prietenii sau plăceri, simple plăceri… toate numai
ca să mă ascund de el… sunt sigură că dacă m-ar fi găsit, dacă ar fi reuşit o singură dată să
pună mâna pe mine… o singură dată… am amânat licenţa de trei ori şi am reuşit să o obţin
într-o altă zi decât cea comună… era ca un câine de vânătoare… îl simţeam tot timpul pe
urmele mele; de câte ori o sunam pe mama rugând-o sa-l liniştească nu auzeam decît plânsete
şi rugămintea de a-i asculta… “vino acasă şi cere-ţi iertare”,îmi spunea, “o să o rezolvăm într-
un fel”… după toate câte s-au întâmplat, eu trebuia să merg acasă şi să-mi cer iertare…
acasă… acasă… acasă e locul în care simţi întotdeauna nevoia să te întorci… e micul univers
în care poţi să-ţi permiţi orice, pentru că ţi se permite orice… acolo e acasă… pentru mine
acasă este aici…aici… singura familie sunteţi voi, iar faptul că mă comport ca un copil alintat
e o dovadă şi nu un act de revoltă… ştiu că mă iubiţi aşa cum şi voi simţiţi că vă iubesc… din
momentul în care intru şi pînă la final am cu adevărat senzaţia că sunt liberă… aşa cum n-am
avut-o niciodată… şi mai am sentimentul clar că sunt protejată… ca de un duh, ca de o mână
necunoscută, ale cărei degete sunteţi, fiecare dintre voi… nimeni nu-mi va mai face rău
niciodată, atâta vreme cât voi veţi fi aici, cu mine…
Procesul
Procesul(La Lilieci)de Marin Sorescu
Moaşa asta tânară era nouă în comună, venise dintr-un sat de la Dunăre, şi Nae, cum era bun
de femei, s-a luat cu ea. Ea sta întâi la cineva in gazdă, şi el a luat-o de acolo şi-a mutat-o în
casa lui Gogiuman, care era cumpărată de el. Şi-au pus la cale să-şi lase el muierea şi s-o ia pe
ea, ca e moaşe, de! Degeaba era ea moaşe, dacă el nu făcea copii! A dat divorţ, fără să ştie
nevastă-sa, şi când a fost la pronunţare, el s-a dus cumoaşa la Craiova şi-a băgat-o pe aia, la
judecată in locul muierii. Ea s-a dat drept ailaltă şi a zis că: „Ei! dacă el vrea să mă lase...Eu
n-am nici o pretenţie! că dacă n-am avut şi eu noroc, de!”.Şi Ana, nevasta a bună, numai că s-
a pomenit cu hotărârea de divorţ acasă, precum Ana Banţa e desfăcută de Nae Banţa. S-a
curcit că nu ştia nimic şi nu voia să plece de-acasă, de la rostul ei. Şi-a luat-o Nae târâş de
picioare cu capul troncănind pe jos prin gloduri, prin cărămizi, a scos-o afară la poartă şi i-a-
ncuiat poarta. Iar pe dăbuleancă a băgat-o-n casă, că de la Dăbuleni era aia. Pe urmă, Ana a
sărit şi ea peste poartă şi s-a dus şi s-a culcat la uşă, a adormit toată noaptea la uşă, ca un
câine. Şi pe urmă, dimineaţă, o fata de-o crescuse ea de suflet a auzit şi-a venit cu bărbatu-său
şi-au luat-o la ei. Şi-a stat acolo vreo luna de zile.Şi-au pândit până-ntr-o zi, când n-a fost Nae
acasă, au venit şi-au intrat pestemoaşă şi-au bătut-o şi-au turnat vitrion pe ea, pe ochi şi peste
tot şi aia s-a-mbolnăvit şi-a murit. A dus-o Nae la Bălceşti la spital, degeaba. Pe Ana, asta, o
luase Banţa cand avea ea cincisprezece ani si el treizeci. Ea n-a păţit nimic, c-a sărit lumea, ce
s-a băgat venetica peste femeie să-i strice casa? De întors nu s-a mai întors să trăiască
amândoi, că acum era divorţata. Vezi, dacă spusese la proces că n-are nici o pretenţie şi că se
desface de el....

Monolog:Sylvie
(Cronici despre toate zilele, cronici despre toate noptile)
de Xavier Durringer
Sunt tipul însuşi de fată fără tip. Nimeni nu întoarce capul după mine. Mi se spune adesea că
semăn cu cineva. Am un prenume comun şi nimeni nu şi-l aminteşte niciodată, Sylvie, rostiţi
Sylvie să vedeţi cum e [..] Sylvie, Syl-vie...Sylvie, nu-i greu să-ţi aminteşti şi în plus nu
încetez să fac eforturi, mă epilez cu ceară, subţiori, sprâncenele, părul de pe sâni şi atunci,
bonjour, trebuie încercat, o dată de încercare. Cumpăr creme şi toate celalalte, ruj de buze, ca
să-mi facă gura mai mare, sutien fără bretele ca să-mi scoată sânii în evidenţa, injecţii care să-
mi întărească fesele dar nimic nu contează, Sylvie de nebăgat în seamă, urmez regimuri
draconice, dar totul se pune pe mine, un măr, un sâmbure de strugure şi mă îngraş,chiar şi
sportul pe mine mă umflă, mă umflu, mă jur, mă umflu, nu mai pot! Nu e nimic în viaţa mea,
niciodată nu se întâmplă nimic, nici o chestie care sămă binedispuna încă de dimineaţă, nu
întâlnesc decât tâmpiţi într-o viaţă tâmpită. M-am săturat, în viaţa mea nu e nimic interesant.
Aş vrea să trăiesc chestii interesante, cu o sută pe oră, să mă ardă, dar asta nuarde, nu e nimic
care să încălzească, să înţepe, să gâdile spiritul..Văd adesea la televizor, în cărţi, în filme şi
peste tot când ăia trăiesc chestii de plâng, eu nu plâng niciodată, nimic nu mă face să plâng, e
normal, nu cunosc pe nimeni, n-am probleme, din punctul ăsta de vedere nu sunt tracasată, nu
e nimeni pe care să-l iubesc şi care să mă iubească, deci sunt liniştită, liniştită, prea
liniştită poate, dar liniştită...Mi-ar plăcea să fac altceva decât ce fac, înţelegeţi, altceva..Să fiu
altcineva , mai degrabă, contrariul, slabă, blondă, cu sâni şi un fund uite aşa..şi cu ochi şi o
gură, mă rog o gură adevărată şi nişte ochi adevăraţi şi un păr, ei da, asta mi-ar plăcea la
nebunie, des de tot şi apoi să trăiesc în altă parte, să vorbesc altă limbă, să am altă religie, alte
haine, alţi părinţi, altă familie, cu un cămin micuţ şi o maşină, în sfârşit să fie total, măi! Aş
vrea să mă schimb!
4)
“Identitate” –
autor anonim
(fabulă)

Un tânăr elefant
Distins și elegant,
făcea furori cu aerele sale de greutate
și putere În toată
jungla Africii Centrale.
Era temut chiar și de tigri și pantere.
Pe scurt, era întâmpinat cu stimă unanimă.
Dar iată că într -o bună zi,
Distinsul animal, simți că are atașat la coadă
Un soi de etichetă simplă și neroadă
Pe care un glumeț de maimuțoi
Scrisese caligrafiat : “Pisoi”.

“Ce -I această nerozie?


Ia, rupe tu bucata de hârtie
Ce-o am la coadă.”
Zise el, rugându-se de-un șoricel.
“Nu pot Măria Ta!
Îmi vine foarte greu să m -amestec într-o
treabă cu răspunderi oarecare.
Și-apoi, nu e de resortul meu, să apreciez la o adică
Că sunteți pachiderm și nu pisică!

Și vă repet.
Nu sunt autorizat să distrug un certificat.
Am siguranța că m- ați priceput,
Permiteți- mi să mă
retrag. Salut!”

“Hârtia de la coadă?”
zise cumătrul lup.
“Nici eu nu pot să o rup!
Deși, fără îndoială
Că la mijloc trebuie să fie o greșeală,
Numai că, mie unuia, personal, îmi place!
Și până la urmă greșeala să
o repare cine-o face.
Nu unul sa greșească, și altul să repare!
Asta-i lipsă de organizare, iar eu cu anarhia nu mă-mpac!
Îmi pare rău, nu am ce să vă fac,
nu pot să vă ajut, salut!”
Atunci, elefantul disperat,s-a dus la forul indicat.
Care a văzut, a căutat, a cercetat,
Și-ntr-un final a decretat:
Pentru o soluție mai bună
Petiționarul să revina
cam după o lună,
Cu acte în regulă,
semnate de doi medici, doi,
Cum ca elefantul nostru nu e de origine pisoi.
Iar doi obstetricieni plini de idei,
s-au abținut să dea certificat
Spunând că elefantul nu a fost, la rândul lui,
Moșit de ei.