AMPRENTA DENTARA

Amprenta este o reproducere negativa a unui relief. De obicei, în amprentarea clasică un material
in stare plastică se aplică, acoperind câmpul protetic aşteptându-se să se întărească. După întârire se
îndepărtează şi este folosit pentru confecţionarea replicii pozitive, care devine modelul de lucru, pe care
tehnicianul dentar va macheta viitoarea proteză. Modelele se obţin prin diferite procedee: turnare de
materiale în amprentă (gipsuri, materiale compozite, mase ceramice), îndesare de cimenturi sau
amalgame şi depunere de metale (galvanizare, pulverizare).
Executarea unei amprente ridică de la început câteva condiţii demne de remarcat:
• câmpul protetic care se amprentează trebuie sa aibă o consistenţă cât mai fermă, pentru a putea
produce modificări materialelor de amprentare;
• pentru ca înregistrarea să aibă loc, obiectul de amprentat nu trebuie să-şi schimbe forma in cursul
amprentarii;
• materialul de amprentă trebuie să fie plastic în cursul operaţiunii, adică să-şi modifîce forma sub
acţiunea obiectului şi să nu mai revină la forma iniţială după îndepărtarea de pe obiectul de amprentat;
• materialul de amprentă trebuie să-şi păstreze forma înregistrată, faptul realizându-se prin creşterea
consistenţei acestuia, până la valori care să nu mai permitâ modificarea formei sale sub acţiunea factorilor
mecanici extemi. Acest proces - de natură exclusiv chimica - poarta numele de priză - şi are o durată
variabilă, de la material la material.
In protetica fixă amprentele sunt utilizate în diferite scopuri pentru:
a) confecţionarea modelelor de lucru, pe care tehnicianul dentar realizează macheta. Aceste modele
permit transferul celor mai fine detalii ale câmpului protetic in laboratorul de tehnica dentară;
b) obţinerea unor modele de studiu, care uşureaza diagnosticul şi planul de tratament;
c) obţinerea modelelor document, cu ajutorul cărora se pot demonstra condiţiile iniţiale ale câmpului
protetic sau de-a lungul diferitelor etape de tratament;
d) realizarea modelelor duplicat, foarte utile în cursul tehnologiilor moderne de laborator.
Amprentarea in protezarea fixă se poate face prin mai multe metode:
- convenţionala prin procedeul direct, când machetarea protezei unidentare se face direct în cavitatea
bucala şi prin metoda indirecta cu diverse materiale de amprentă în diferite linguri de amprenta (standard
sau individuale), cunoscute şi sub numele de portamprente.
- mecanică sau mecano-electronică, cu ajutorul unor dispozitive speciale
-profilometre care urmaresc în cursul „amprentării" suprafaţa machetei protezei. Informaţiile culese de
catre acestea sunt transmise fie direct unui dispozitiv de frezare amprentă mecanică, fie indirect unui
computer care le analizează, reproducând câmpul protetic.
- opto-electronică (amprenta optică) care utilizeaza proprietăţile ondulatorii şi fotonice ale luminii.
Amprenta convenţională domină şi la ora actuală practica stomatologica, amprentele mecanice,
mecano-electronice şi opto-electronice având o extindere mai redusa. Trebuie acceptată ideea că este
iluzoriu să se obţină o replică riguros exactă. Dar este indispensabil ca opţiunile clinice să realizeze în final
o precizie optimă, compatibila cu toleranţa mediului biologic al restaurării. Pentru asta medical dentist
trebuie să cunoască indicaţiile clinice ale fiecarui tip de amprenta, precum şi caracteristicile şi proprietaţile
fizice esenţiale ale materialelor. In funcţie de aceşti doi parametri se va alege tehnica, materialul şi
protocolul de lucru. Experienţa, maturitatea, tropismul pentru un material sau o tehnică nu trebuie să
intervină decât pentru alegerea, în ultimă instanţă, între soluţii sensibil egale. Alegerea materialelor şi
metodelor de amprentare in tehnica convenţionala se face pe baza anumitor criterii. Amintim câteva
dintre acestea:
- gradul fidelitaţii materialului de amprentă sau a instalaţiilor moderne de omogenizare şi dozare a
componentelor materialelor de amprentare;
- intervalul de timp care stă la dispoziţia practicianului pentru realizarea amprentei;
- stabilitatea dimensională a materialului de amprentă;
- particularităţile câmpului protetic in strânsa interrelaţie cu particularităţile protezei fixe pe care dorim
să o realizam;
- posibilitatea de conservare şi de confecţionare repetata a modelului;
- specificul metodelor şi materialelor de care dispunem pentru realizarea modelului.
Probleme ce apar în cursul prizei materialelor
Priza materialelor, indiferent de formula lor chimică trebuie să se efectueze fară solicitari tensionale
consecutive şi fară deplasare. Aceste obiective se ating pe mai multe căi.
Asigurarea stabilităţii portamprentei
Când vâscozitatea materialului este mare, simpla menţinere a portamprentei, de catre medical dentist
este suficientă pentru prevenirea mişcărilor destabilizatoare (deglutiţie, greaţă etc.). Şi invers, când se
folosesc materiale cu vâscozitate mica, portamprenta va fi prevăzutâ cu suporti (prefabricaţi, din ceară
sau masă termoplastică), pentru a asigura o imobilizare eficientă in amprentarea cu hidrocoloizi şi
elastomeri „regular" sau „light".
Probleme legate de turnarea amprentei
Conservarea in timp a valorii înregistrării depinde de stabilitatea dimensională a materialului de
amprenta. În ultima instanţa toate reticulează prin condensare. Ca o concluzie, se impune în general ca
amprentele să fie tumate după un interval cât mai scurt de timp. Câteva minute (uneori chiar mai mult)
sunt totuşi necesare pentru producerea relaxării după solicitările dezinserţiei. Valoarea stabilităţii
dimensionale difera de la un material la altul. Cea mai mică este la hidrocoloizi. Siliconii care reticulează
prin adiţie posedă cele mai bune caracteristici. Pentru a nu irosi materiale, timp, energie şi nervi, devine
imperativ ca fiecare cabinet să posede echipamentul minim pentru tumarea in timp util a unei amprente.
Fabricanţii oferă produse ale căror caracteristici au fost stabilite în condiţii de laborator, care sunt, de
obicei, diferite de cele clinice. In general, condiţiile clinice nu sunt favorabile exprimării plenare a calităţilor
materialelor. Factorii care influenţează comportamentul diferit al materialelor se manifestă în funcţie de
faza de amprentare: inserţia, priza şi dezinserţia. Orice material de amprentă, indiferent de clasa din care
face parte, are un timp de lucru care include timpul de omogenizare, de manipulare şi timpul de priză.
Timpul de manipulare include un timp de inserare şi în anumite tehnici un timp de modelare al
materialului. Aproape un secol, amprenta în proteza fixă (cu precădere cea pentru realizarea protezelor
unidentare) a fost dominată de procedeul convenţional prin metoda directa sau indirectă. În cadrul
metodei indirecte multe decenii s-a apelat la inelul de cupru şi la materialele termoplastice, metoda fiind
cunoscută şi sub numele de amprentă unitară. Inelul de cupru este o portamprenta care se adaptează
axial, transversal şi ocluzal pe bontul dentar. El asigură patrunderea materialului de amprentă până la
limita subgingivală a preparaţiei şi protejează amprenta împotriva deformării. în timp, amprenta cu inel
de cupru a suferit modificări, in loc de mase termoplastice utilizându-se râşini acrilice şi ulterior siliconi.
Constant, într-un alt timp, peste amprenta cu inel de cupru (care înregistra preparaţia unui singur dinte)
se lua o amprentă de situaţie cu o portamprentă care permite realizarea unui model de arcadă sau
hemiarcadă. Cu toate că amprentele cu inel de cupru au fost foarte exacte, ele au cedat locul amprentelor
cu materiale siliconate şi datorită faptului că metoda este cronofagă. În protezarea fixă se utilizeaza mai
multe feluri de amprente, fiecare putându-se executa într-unul sau mai mulţi timpi. A) Amprentă
segmentară (în 2 sau 3 timpi); B) Amprentă globală2 (în 3, 2 sau 1 timp). Din punct de vedere al
materialelor de amprentă gipsul a părâsit scena protezelor fixe, fiind folosit episodic in supraamprentările
amprentelor cu inele de cupru sau pentru „punţi din mai multe bucăţi", în amprentă rămânând elementele
de agregare. Astazi in protetica fixă se folosesc cu precadere elastomerii de sinteză, mai rar hidrocoloizii
ireversibili (doar clasa A) şi hidrocoloizii reversibili, materiale cu o fidelitate ridicată, dar care câteva
decenii au fost folosite doar pentru duplicări de modele.
Obiectivele amprentei în protetica fixa sunt:
a) redarea cât mai fidela a formei, detaliilor şi dimensiunilor preparaţiei (cu precădere limita cervicală a
acesteia);
b) preluarea şi redarea cu fidelitate maximă a rapoartelor preparaţiei cu parodonţiul marginal;
c) înregistrarea şi redarea cât mai corectă a reliefului dinţilor antagonişti;
d) redarea exactâ a rapoartelor preparaţiei cu dinţii vecini;
e) să ofere posibilitatea obţinerii unui model de lucru cât mai exact, pe care sâ se poată realiza macheta
viitoarei proteze fixe.
Obiectivul final al oricarei amprente este obţinerea unui model de lucru cât mai apropiat de câmpul
protetic. Prin fidelitatea amprentei se înţelege exactitatea reproducerii in detaliu şi dimensiune a
ţesuturilor dure şi moi ale câmpului protetic.
In protetica fixa se impune ca detaliile de suprafaţă a preparaţiilor dentare sa fie redate cu o precizie de
cel puţin 25 p.m iar detaliile ţesuturilor moi peridentare cu o exactitate de minimum 50 ^im. O exactitate
mai mare (sub 20 \im) nu este oportună, datorită diametrului granulelor din pulberile cimenturilor de
fixare.
Relaţiile dinţilor preparati in cadrul arcadei trebuiesc de asemenea reproduse cu exactitate ţinând cont
de mobilitatea fiziologica a dinţilor vecini care in mod normal au o rezilienţă parodontala de ~100 ^m.
Aşadar in final piesa protetică prin ariile ei de contact trebuie să se încadreze într-un echilibru funcţional
al arcadei cu o precizie de maximum 10 um.
Fidelitatea unei amprente poate fi influenţată de mai mulţi factori dintre care amintim: factori clinici,
modalitatea de prezentare a limitelor preparaţiei (se utilizeazâ inele sau fire de retracţie),
Factorii clinici
Una dintre condiţiile de bază ale amprentării în protezarea fixă este ca suprafeţele de amprentat trebuie
sa fie uscate, fără urme de secreţii, salivă şi/sau sânge. Esenţială este înregistrarea exactă a limitelor
preparaţiei, de aceea amprenta trebuie sâ depăşească constant limitele acesteia. In cazul preparaţiilor
subgingivale, materialul de amprentă trebuie sa depaşească limita preparaţiei, pătrunzând în şanţul
gingival. Sângerările de la nivelul parodonţiului marginal trebuiesc oprite înainte de amprentare. In cazul
preparaţiilor subgingivale este contraindicată amprentarea în aceeaşi şedinţa cu prepararea bonturilor.
Ea se poate face la câteva zile de la aceasta, ideal la 2-3 săptămâni. In acest interval procesele de reparaţie
tisulară se finalizeazâ şi riscul sângerărilor este minim; eventualele retracţii gingivale secundare actului de
şlefuire se stabilizează. Este de dorit ca înainte de amprentare sa se efectueze o asanare parodontală
corectă pe cadrane, pentru ca reproducerea fidelă a preparaţiilor să aibă loc fâră placa şi/sau secreţii
subgingivale iar pe dinţii vecini să nu existe depozite de tartru.
Prepararea şanţului gingival în vederea amprentării
Materialele elastice de amprentare se introduc in cavitatea bucală in stare semifluidă. Ele fiind puţin
compresibile nu reuşesc să îndepărteze gingia liberă şi papila interdentară. Insăşi elasticitatea ţesuturilor
moi contribuie la transformarea şanţului gingival într-un spaţiu virtual. Dacâ totuşi materialul de amprentă
reuşeşte să pătrundă puţin în sulcus, marginile vor fi inevitabil subţiri, friabile şi cu tendinţă la deformare.
Pentru reproducerea fidelă a zonei terminale a bontului se impune pregătirea şanţului gingival, urmărind
următoarele obiective:
- îndepărtarea temporara a ţesuturilor gingivale de suprafeţele dentare pentru a evidenţia zona cervicală
şi o parte din suprafaţa subiacenta. Se asigura astfel acces în plan vertical, pentru elastomerul fluid;
- crearea unui spaţiu, in plan orizontal, care să asigure grosime suficientă marginii amprentei evitându-se
astfel distorsionările, condiţie prealabilă a acurateţei. Distanţarea gingiei trebuie menţinuta pe toată
durata întăririi amprentei;
- spaţiul creat pentru materialul de amprentare trebuie sa fie uscat, fără salivă, secreţii sulculare sau sânge
şi trebuie să se menţină uscat pe perioada întăririi intrabucale a materialului, pentru a nu influenţa negativ
calităţile mecanice ale acestuia.

Student Cernencu Lavinia

Tehnica Dentara anul III, grupa 1