Economia (din greacă οίκος oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință socială ce

studiază producția și desfacerea, comerțulși consumul de bunuri și servicii. Potrivit definiției date
de Lionel Robbins în 1932, economia este știința care studiază modul de alocare a unor resurse rare
în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o știință
socială.
Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv și să explice
consecințele anumitor opțiuni, date fiind un set de supoziții sau de observații. Alegerea unei supoziții
ce trebuie făcută atunci când se construiește un model, la fel ca și observațiile ce trebuie stabilite
sunt alegeri normative.
Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri
sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.
Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii
principale: microeconomia care se ocupă de agenți individuali, cum ar fi bugetele și afacerile
și macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea și oferta agregată,
capitalul și materiile prime.
O atenție deosebită se acordă și alocării resurselor, producției, desfacerii, comerțului și concurenței.
Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opțiuni în cazul lipsurilor
sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se
centrează pe modul în care prețurile reflectă cererea și oferta, iar ecuațiile sunt folosite pentru a
prezice consecințele anumitor decizii.
Supoziția fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiționale este ideea existenței
factorului rațional care urmărește maximizarea utilității. Economia neoclasică este bazată pe această
supoziție care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcționarea unui sistem de prețuri
în condițiile puterii pieței descentralizate.
În paralel cu economia formală funcționează și economia informală.
Macroeconomia este un domeniu al științelor economice. Spre deosebire de microeconomie,
macroeconomia lucrează cu mărimi agregate, cercetează comportamentul economiei în general,
cum ar fi venitul total sau gradul de ocupare al forței de muncă, rata inflațieisau oscilațiile
conjuncturale. Macroeconomia încearcă să găsească explicații pentru aceste oscilații, să găsească
factorii de control relevanți și să stabilească dependențele acestora.
În centrul atenției teoriilor macroeconomice se află, în final, rolul pe care statul îl are în întreg
contextul economic; din aceste teorii derivează cerințe adresate politicii economice. Guvernele
încearcă să modifice mărimile care sunt semnificative din cauza considerării ex-post. Astfel, prin
modificări ale impozitelor, dobânzilor sau a cererii statului, scopuri definite politic, se urmăresc alte
scopuri cum ar fi stabilitatea nivelului prețurilor, gradul de ocupare completă a forței de muncă sau
creșterea economică. Mărimile macroeconomice joacă un rol important în procesul politic de
legitimare, deoarece pot fi interpretate de alegători ca un indiciu asupra calității muncii guvenului.
Din antichitate și din evul mediu au început să apară cugetări asupra schimburilor comerciale, în
operele anumitor filosofi, teologi, profesori de drept și de finanțe. Construirea teoriilor economice în
urma discuțiilor academice și reflecțiilor economice actuale asupra comerțului în sensul actual au
avut loc în acea perioadă doar foarte rar. Unii dintre strămoșii antici ai economiștilor de astăzi au
fost, printre alții: Xenophon, Platon și Aristotel; iar în evul mediu au fost: Thomas Morus, Thomas
Hobbes, John Locke și Gottfried Wilhelm Leibniz. Politica economică era condusă de cele mai multe
ori fără o bază teoretică temeinică.

De la mercantilism la clasicism[modificare | modificare sursă]

În timpul absolutismului s-a cristalizat în Franța, Italia și Anglia o direcție în domeniul politicii
economice, care nu s-a bazat pe o teorie compactă, ci pe percepțiile asupra legăturilor comerciale,
așa cum a fost cazul până la acel moment. Politica economică mercantilistă a fost caracterizată prin
intervenții masive în economie din partea statului și a condus în Franța la un declin al agriculturii. Ca
o reacție la această evoluție, medicul François Quesnay a publicat în anul 1758 în Tableau
Economique teoria unui mecanism economic bazat pe un circuit deschis, o politică laissez-faire.
Această școală denumită mai târziu fiziocrație este considerată prima încercare în teoria științelor
economice.
În Anglia, ideile fiziocrației au fost acceptate și au fost dezvoltate într-o teorie pentru întreaga
societate, economia națională clasică. Adam Smith, David Ricardo și John Stuart Mill au fost numiți
deseori a fi cei mai importanți reprezentanți ai acestei școli. Spre deosebire de fiziocrați, clasicii au
fost de părere că statul trebuie să se limiteze de la intervențiile în evenimentele economice, pentru a
evita tendințele greșite.

De la clasicism la Keynes[modificare | modificare sursă]

În decursul industrializării și a agravării diferențelor sociale asociate cu aceasta, s-au amplificat în
orașe întrebările economiștilor despre împărțirea câștigurilor și au devenit un subiect de discuție
interesant. Au apărut socialismul și marxismul. Aceste curente au accentuat nevoia de a regulariza
operațiunile economice și au cerut colectivizarea mijloacelor de producție. Reprezentanții cei mai
importanți ai acestui curent au fost: Robert Owen, Charles Fourier și Karl Marx.
În același timp alți oameni de știință puternic animați de un sentiment burghez național au
creat istorismul: Friedrich List și Gustav von Schmoller. Ei cereau ca statul să se implice pentru a
proteja economia națională și investigarea realității în locul generalizărilor rapide.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a fost înființată școala utilității marginale, sub influența unor
economiști ca și William Stanley Jevons, Carl Menger și Léon Walras. Pentru prima dată s-au
tematizat începuturile microeconomiei, cum ar fi estimările individuale ale utilității și funcțiile cererii și
ofertei.
De atunci, problemele metodologice au constituit un suport echitabil al economiei, alături de
problemele de conținut și de regularizare politică. Sub influența modului de gândire al școlii utilității
marginale, clasicismul a fost dezvoltat și s-a creat neoclasicismul, avându-l ca reprezentant
pe Alfred Marshall care a îmbinat în analiza echilibrului curentele subiective ale școlii utilității
marginale cu teoriile obiective ale clasicilor.

De la Keynes până astăzi[modificare | modificare sursă]

John Maynard Keynes a oferit actorilor politici o teorie utilă pentru depășirea crizelor economice,
printr-o politică economică activă a statului și a înființat keynesianismul. Neoliberalismul s-a
dezvoltat în paralel, pe baza liberalismului, ca un contrabalans politic.
Ordoliberalismul a apărut după neoliberalism și a furnizat conceptul economiei de piață sociale. În
anii '60, Milton Friedman a înființat monetarismul.
Curentele mai noi și mai puțin răspândite sunt: debitismul, economia liberă, economia evoluției și
noua economie instituțională.
Republica Moldova se bucură de o climă favorabilă și de un pământ fertil. Ponderea maximă
în economie o deține sectorul agricol. Principalele produse moldovenești
sunt fructele, legumele, vinul și tutunul, cu toate acesta, în ultima perioadă, țara exportă și cablaje,
echipament și unelte electronice pentru automobile.[7] După 1990, Moldova a intrat într-un puternic
declin economic, din care nu și-a revenit decât în anii 2000. Cu un PIB pe cap de locuitor de 5.300
dolari pe an[1] (2017), Moldova importă petrol, cărbune și gaze naturale, în principal din Rusia.
Construcția Portului de la Giurgiulești, a mărit accesul Moldovei la piața internațională de petrol și a
micșorat dependența sa energetică față de Rusia. Portul a fost finalizat la sfârșitul anului 2006.
Ca parte a liberalizării ambițioase a economiei de la începutul anilor '90, Moldova a introdus o
monedă de schimb convertibilă, a liberalizat prețurile, a încetat acordarea de credite preferențiale
pentru firmele și companiiile de stat, a început procesul de privatizare, a eliminat controalele pentru
exporturi și a înghețat dobânzile. Economia a revenit la o creștere pozitivă de 2,1% în 2000 și,
respectiv, 6,1% în 2001.
Din cauza economiei joase și nepromițătoare, o mare parte a populației a fost nevoită să plece peste
hotare în căutarea a noi surse financiare. În prezent, mai mult de jumătate de milion din populația
aptă de muncă lucrează în străinatate.[necesită citare] Banii transferați în țară de această parte a
populației constituie cea mai importantă sursă a PIB-ului (cca 1 miliard dolari legal). În anul 2009,
datele Băncii Mondiale arătau că o treime din PIB-ul țării este furnizat de moldovenii care lucrează în
străinătate[8].
După anul 2000, Republica Moldova a avut o creștere majoră în economie mai mare de
6%,[9] exceptând anul 2006 (creșterea a fost doar de cca 4% din cauza crizei relațiilor cu Rusia ce a
cauzat interzicerea exportului de vinuri pe piața rusească).
În aprilie 2007, în scopul eliminării activităților ilegale, s-a aprobat aministierea fiscală completă
pentru activitățile economice efectuate înainte de 1 ianuarie 2007, legalizarea capitalului ilegal
contra 5% din sumă și anularea impozitului pe venit.
Deși în prezent se fac multe încercări de stimulare a investițiilor și dezvoltare a economiei, rolul
major în creșterea economică revine populației plecate peste hotare.
Economia Republicii Moldova este dependentă direct de economiile țărilor vecine, România și
Ucraina, dar (mai ales) și de economia Rusiei. În 2014, în contextul situației tensionate din Ucraina,
și a sancțiunilor internaționale aplicate Rusiei și afectarea economiei ei, dolarul american s-a
apreciat față de Leul moldovenesc cu 17 procente, iar moneda europeană cu 7 la sută, în decurs de
un an.[10]