Tatiana

MOCREAC

DEONTOLOGIE
JURIDICĂ

Chişinău
2005
 CZU 34:174 (075.8)
M 84

Autor: Taţiana Mocreac, lector la USM, magistru în drept. Catedra Teoria

şi Istoria Dreptului.
Redactor: Zinaida Şvet
Tehnoredactarea, coperta: Cornel Chiriac

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Mocreac Tatiana
Deontologie juridică / Tatiana Mocreac. - Chişinău 2005
(Tipogr. „Reclama") - 228 p.
ISBN 9975-940-83-8
200 ex.

34:174(075.8)

© Tatiana Mocreac
ISBN 9975-940-83-8

I
 Tema 1.
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU

§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă

§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei juridice
§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei juridice ca disciplină de
studiu
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

§ 1. A pariţia deontologiei ca ştiinţă

Termenul deontologie este de provenienţă greacă: deon- datorie,

obligaţie, trebuie, ceva ce trebuie, ce se cade, necesitate şi logos- studiu,
ştiinţă şi înseamnă teoria datoriei sau, conform definiţiei Dicţionarului
enciclopedic, „Deontologia este teoria îndatoririlor, a obligaţiilor
conştientizate, interiorizate, asumate în temeiul cărora omul are a se
manifesta."1
Uneori prin deontologie se desemnează o diviziune a eticii care
studiază drepturile, îndatoririle şi etaloanele de activitate, apreciere şi
comportare într-un domeniu al vieţii social-utile. Pentru prima dată
termenul „deontologie" a fost utilizat de către filozoful englez Jeremy
Bentham (1749-1832) în lucrarea sa Deontology o f Science o f morality,
publicată în 1834.
Bentham defineşte morala prin noţiunea de „datorie" ce prezintă un
mijloc de realizare a valorilor ca scop al vieţii. Datoria prin care se
realizează binele moral exprimă cerinţe obiective ale nevoilor sociale sau
profesionale, precum şi cerinţe subiective, ca răspuns la cerinţele
interioare. El considera că morala poate fi calculată matematic, iar
satisfacerea interesului individual trebuie privit ca mijloc de a ferici un
număr cît mai mare de oameni. Actualizînd opiniile sale putem
menţiona că doar asigurarea drepturilor subiective ale fiecărui cetăţean
într-un stat (pentru a înţelege legalitatea şi ordinea de drept) poate
implimenta ideea generală de dreptate în funcţionarea societăţii şi a
statului de drept.
Dacă Bentham a folosit deontologia pentru desemnarea ştiinţei
morale în general, mai tîrziu deontologia este separată de morală şi
evoluează ca un sistem de cunoştinţe specifice despre necesitate,
emanînd de la cerinţele morale obşteşti. Acest sistem de cunoştinţe se

1 Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.

3
 I

aplică la o persoană aparte, un grup de persoane, la societate în general

prin norme concrete, principii de comportament, idealuri morale şi
sociale. Astfel, dicţionarul de filozofie2 defineşte deontologia drept
doctrină privind normele de conduită şi obligaţiile etice ale unei
profesiuni, teorie a datoriei, a obligaţiilor morale.
Preocupările deontologice, cu reflexia centrată pe conştientizare şi
responsabilitate, s-au impus, mai ales, în societatea modernă, cînd a
început să se acorde o mai mare atenţie problemei privind adaptarea
omului la realitatea cu multitudinea sistemelor de valori şi de concepţii
asupra lumii, însoţite de paradoxurile ca, de exemplu, cel al emancipării:
pe de o parte, tehnologiile avansate eliberează şi facilitează obţinerea
bunurilor materiale, iar pe de altă parte, acestea pot deveni un obstacol
în dezvoltarea armonioasă a personalităţii astfel, pe lîngă multe avantaje,
prezenţa dominantă a calculatorului în viaţa omului contemporan atrage
şi riscul limitării în dezvoltarea capacităţilor naturale, riscul unei
deprofesionalizări, omul devenind în mare măsură un manipulator, un
operator al calculatorului). Din acest considerent se impune o
sensibilitate sporită în planul vieţii morale şi a unei griji pentru
reglementarea acesteia, orientînd cercetările către dimensiunea
dentologică.
Pînă nu demult, în sens retrîns, prin deontologie se înţelegea etica
profesională a medicilor, ca sistem de norme etice urmate de
colaboratorii medicali la îndeplinirea obligaţiilor profesionale34. Mai mult
decît atît, în cadrul medicinei s-a format o disciplină aparte - deontologia
medicală. Tangenţa cu medicina nu este de neglijat, din considerentul că,
prin comparaţie, poate fi dezvăluită mai profund deontologia juridică.
Formarea cunoştinţelor deontologice în limitele medicinei nu a avut loc
întîmplător, medicina fiind considerată cea mai umană ramură a
activităţii omului. Procesul de tratare a omului, de păstrare a lui ca
valoare socială, ca parte a naturii vii este o manifestare a unei morale
înalte, bunătate şi umanism. De aici concluzionăm că nimeni alţii decît
medicii trebuie să fie foarte binevoitori, să atingă perfecţiunea în
capacităţi, abilităţi şi să folosească la maximum posibilităţile măiestriei
medicale. Problema se complică în cazul în care pacienţii nu pot să-şi
aleagă în mod individual medicul. Pentru a preveni diferite abuzuri, încă
în antichitate Hippocrate a formulat jurămîntul pe care îl depun medicii
în vederea exercitării profesiei. A formulat la fel un şir de norme
deontologice, pe baza cărora s-a format idealul medicului înţelept: „Totul

2 Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

3 Громов А.П., Врачебная деонтология и ответственность медицинских работников,
Москва, 1989, с.67.
4
 I

ce este căutat în înţelepciune, se găseşte şi în medicină, şi anume: ura faţă

de bani, conştiinţă, modestie, simplitate în îmbrăcăminte, respect, stimă,
hotărîre, analiză".
în afară de acestea mai există şi alte lucrări renumite cu caracter
deontologic: Codul Salernschi al sănătăţii. Etica, Canonul ştiinţei medicale de
Ibn Şina, sau Avicena. Mai tîrziu problema deontologiei medicale a fost
descrisă în lucrări ştiinţifice4.
Referitor la datoria şi morala în practica juridică, menţionăm că
fiecare jurist, asemeni medicului, trebuie să îndeplinească prescripţiile
respectivelor instrucţiuni de serviciu şi cerinţele legii, este obligat să fie
cinstit, corect şi binevoitor. Acest fapt este prezent la majoritatea
autorilor, formînd obiectul de studiu al unor întregi capitole45.
Profesia de jurist de asemenea este una complexă. Acţiunile unui
jurist, ca şi cele ale medicului, pot pune în pericol atît sănătatea, cît şi
viaţa persoanei, doar că în cazul juristului nu se folosesc medicamente, ci
alte măsuri speciale: amenda, privaţiunea de libertate şi chiar pedeapsa
cu moartea.
Pentru fiecare faptă, manifestată sub diferite forme de încălcări, un
jurist profesionist trebuie să găsească măsura adecvată de ispăşire.
Importanţa deontologiei juridice, asemeni celei medicale, sporeşte în
baza rolului special, pe care îl joacă legea şi organizarea socială în viaţa
omului. în acest caz, ca element esenţial, apare problema îndeplinirii de
către jurist a obligaţiilor profesionale.
în ceea ce priveşte dezvoltarea deontologiei juridice în Republica
Moldova, putem menţiona că pentru noi acesta este deocamdată un
domeniu nou, a cărui dezvoltare a început odată cu trecerea la un nou tip
de organizare relaţiilor sociale, care au reclamat apariţia şi statornicirea
unor cerinţe deontologice. Acestea au luat forma codurilor deontologice:
Codul deontologic al procurorilor, aprobat prin Hotărîrea Colegiului
Procuraturii Generale nr.2 din 7.04.2000; Codul deontologic al Avocaţilor,
adoptat la Congresul avocaţilor din 20 decembrie 2002; Codul de etică al
Judecătorului, adoptat la Conferinţa judecătorilor din 4 februarie 2000;
Codul deontologic al notarilor din Republica Moldova, adoptat la Adunarea
generală a notarilor din 24-25 septembrie 1999; Codului Poliţienesc al
Republicii Moldova, aprobat prin ordinul ministrului afacerilor interne
nr. 2 din 09 ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului Poliţienesc al
Republicii Moldova". La fel la 20 aprilie 2002 a avut loc Conferinţa

4 Жить до 180 лет.Чудо голодания.Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994, с. 312.

5Алексеев С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая Литература,
Москва, 1976; Корнеев А.П., Введение в юридическую специальность, Москва, 2001.
5
 ştiinţifico-practică „Standardele naţionale şi practica internaţională de
pregătire a cadrelor jurudice". Drept cosecinţă, Guvernul Republicii
Moldova prin Hotărîrea nr. 1385 din 30 octombrie 2002, aprobă
„Concepţia politicii de cadre juridice" care cere societăţii modeme ca
serviciile juridice să fie prestate de jurişti competenţi în plan profesional
şi cu o bună reputaţie.

§ 2. Noţiunea şi caracterizarea generală a deontologiei juridice

Pentru a defini corect deontologia juridică, trebuie mai întîi să

precizăm unele noţiuni. Mai întîi trebuie să ştim că:
— etica este o ramură a filozofiei, care are ca obiect de cercetare
morala, relaţiile morale ca formă specifică a conştiinţei morale şi
activităţii omului;6
— m orala este o formă a conştiinţei sociale şi realizarea ei în practică,
confirmînd un anumit tip de comportament social al oamenilor şi
utilizată ca bază generală socială de reglementare;
— m oralitatea presupune realizarea în practică a idealurilor şi
scopurilor morale, sub diferite forme ale activităţii sociale prin cultura
comportamentului oamenilor şi a relaţiilor dintre ei.
Acestea sunt noţiuni de ordin general care ne permit să ne creăm o
impresie despre problema dată. La nivelul problemei noastre, mai avem
nevoie să clarificăm încă unele noţiuni ce ţin îndeosebi de domeniul
juridic, deoarece scopul nostru este conceptul deontologiei juridice.
In această ordine de idei, în literatura de specialitate7, etica dreptului
este un domeniu ştiinţific care are ca obiect anumite valori moral-juridice
şi norme, întrupate în fiecare cetăţean cu capacitate juridică deplină.
Astfel, subiectul eticii dreptului este orice cetăţean capabil să ia o poziţie
faţă de fenomenul dreptului.
Etica juridică8 reprezintă o categorie a eticii profesionale, ce cuprinde
o totalitate de norme de comportament al purtătorilor profesiei juridice,
imprimînd un caracter moral activităţii lor de muncă şi în afara acesteia.
Subiect al eticii juridice este un specialist, care nemijlocit, prin activitatea
profesională, realizează elaborarea şi punerea în aplicare a dreptului,
însă, spre deosebire de etica juridică, deontologia se prezintă ca o ştiinţă
despre normele de conduită profesională a persoanei, care, în virtutea
rolului ei social, este învestită cu atribuţii publice şi este chemată să le

6 Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.

7 Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права/ Учебное пособие, Юрайт, Москва, 1999,
с. 24.
8 Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов, Норма, Москва, 1999, с. 32.
6

1
realizeze în interesul societăţii şi al cetăţenilor, în limitele prescripţiilor
normative şi ale cerinţelor eticii profesionale. Sistemul de cunoştinţe
despre comportamentul deontologic al reprezentantului unei profesii
anumite lasă o amprentă sigură asupra caracterului normelor ce
reglementează procesul de activitate a acestuia. Astfel, practica mondială
a demonstrat că necesitatea respectării normelor deontologice în privinţa
sa omul o simte cînd îşi încredinţează soarta, viaţa sau sănătatea celui în
stare să-i acorde un ajutor calificat, să-i facă dreptate, să-i corecteze
faptele, să-i apere cinstea şi demnitatea. Dar pentru om este important şi
aspectul asigurării drepturilor, înfăptuirii justiţiei, acordării asistenţei
juridice, fapt ce a impus dezvoltarea deontologiei juristului. Acestuia
omul îi încredinţează destinul său, conştientizînd dependenţa bunăstării
sale de acest specialist, aşteptînd de la el o conduită deontologică. în
consecinţă, deontologia juridică s-a format ca rezultat al unei datorii,
responsabilităţi deosebite a juristului faţă de oameni.
în continuare menţionăm că deontologia juridică mai are ca izvor de
formare etica dreptului. Aceste două noţiuni se intersectează, dar nu
coincid, deoarece cu toate că deontologia juridică este un pilon pentru
etica dreptului, ea este mult mai largă după conţinut, deoarece alături de
cultura etico-morală include şi alte tipuri de cultură a juristului ca
personalitate. Astfel, deontologia juridică parţial are tangenţă cu etica
dreptului, prima avînd totuşi propriul obiect de studiu, metode, surse de
apariţie, devenind atît o ştiinţă, cît şi o disciplină de studiu.
Conţinutul normativ al deontologiei juridice îl formează atît norme
ce nu sunt asigurate de sancţiuni (etice, estetice), cît şi norme ce impun o
răspundere juridică pentru neîndeplinirea prescripţiilor (stipulate în
documente juridice), astfel avînd posibilitatea să conturăm conceptul şi
obiectul de studiu al ştiinţei date. Pînă nu demult în literatura de
specialitate se considera că deontologia juridică nu este o ştiinţă
independentă, ci doar o disciplină complexă începătoare. Cu atăt mai
mult cu cît nici chiar denumirea nu reflectă în deplină măsură structura
şi scopul obiectului de studiu. Alţi autori încearcă să dezvolte noţiunea
acestei ştiinţe, reieşind doar din denumire, folosind termenul
deontologie în mod tradiţional, sau analizîndu-1 în mod filozofic, obţin
un concept nou, dar care nu reflectă complexitatea, structura sau
conţinutul ştiinţei date.
Din acest considerent, formulînd definiţia acestei ştiinţe, noi, în
primul rînd, evidenţiem obiectul de cercetare, apoi în această bază
stabilim specificul, metodologia, nivelul cercetărilor actuale şi
perspectivelor de dezvoltare.

7
 i

în continuare vom analiza cîteva definiţii ale deontologiei juridice:

— Slivca S.S. dedneşte deontologia juridică ca ştiinţă despre
imperativul intern al obligaţiilor de serviciu, care formează condiţiile şi
motivele de alegere de către jurist a normei de comportament în
activitatea pracdcă, despre formarea normelor personale pentru fiecare
situaţie în particular9;
— Gorşenev V.M. consideră că deontologia juridică este o ramură a
ştiinţei juridice, care structurează sistemul de cunoştinţe despre
înţelepciunea comunicării şi arta adoptării unei hotărîri corecte în practică
juridică; ştiinţa despre căutarea unei ambianţe de atingere a rezultatelor
adevărate, necesare în comunicarea juristului atît cu colegii, cît şi cu cei,
cărora le oferă servicii profesionale şi cui trebuie să-i acorde mijloace juridice
în procesul realizării de către jurist a statutului său juridic10;
— Şmotchin O.V. consideră deontologia juridică drept un sistem de
cunoştinţe generale despre ştiinţa juridică şi practica juridică, cerinţe
înaintate faţă de calităţile personale şi profesionale al juristului, despre
sistemul de formare a acestor calităţi11;
— Scaun O.F. defineşte deontologia ca o ramură a ştiinţei juridice şi o
disciplină de studiu, care prezintă un sistem generalizat de cunoştinţe
despre activitatea juridică practică şi codurile de comportament
profesional, adică o grupă optimală de norme permisive, obligatorii, de
interzicere şi cu caracter de recomandare, de care trebuie să se conducă
juristul în relaţiile apărute la îndeplinirea atribuţiilor de serviciu12.
Analiza acestor noţiuni ne permite să deducem teza conform căreia
majoritatea cercetătorilor consideră totuşi deontologia juridică ca o
ramură a ştiinţei juridice, deoarece are ca bază specificul şi esenţa
activităţii juridice a juriştilor profesionişti.
La prima etapă de dezvoltare a cunoştinţelor deontologice primar
era considerat factorul moral, cultural, iar la etapa contemporană, în
urma cercetărilor accentul este pus pe factorul funcţional al activităţii
juristului. De aceea obiectul de cercetare a ştiinţei nu cuprinde doar
probleme de ordin subiectiv, psihologic, dar şi de ordin obiectiv, legate
de realitate. Alături de cultura morală şi juridică a juristului, se studiază
căile de formare şi confirmare a acestor culturi (o importanţă se acordă

9 Сливка С.С., Юридцчна деонтология, Льв1в, 1996, с.4-5.

10 Горшенев В.М., Бенедик И В., Юридическая деонтология/Учебное пособие, Киев,
1988, с. 8.
п Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТУ, 1995, с.4.
12 Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов, Эспада, Харьков, 2002,
с.5.
8
 ' I

şcolii superioare ca factor extern), specificul de formare fiind în funcţie

de domeniul de activitate.
Fiecare dintre definiţiile enumerate conţin indicii de valoare, care
îmbogăţesc baza teoretică a acestui domeniu, deşi ele nu prezintă în mod
exhaustiv cerinţele care trebuie înaintate faţă de jurist ca personalitate şi,
ce este mai important, ele nu definesc un model unic al juristului
profesionist, nu dezvăluie în deplină măsură acel standard al
specialistului, de care are nevoie societatea contemporană civilizată.
Acest standard este nu doar un imperativ intern al datoriei de serviciu,
dar şi reflectarea externă în comportament şi în activitate, indicatorul
culturii profesionale înalte a juristului. Acesta este format din normative
cu conţinut etic, juridic, politic, estetic, economic şi ecologic.
în concluzie generalizăm că deontologia juridică este o ştiinţă despre
corelarea necesarului şi a esenţei în activitatea juridică, despre cerinţele
sociale înaintate faţă de jurist, faţă de obligaţiile lui profesionale şi
morale, despre metodele şi mijloacele de îndeplinire a funcţiilor mai
corect şi precis.
Astfel, ştiinţei deontologiei juridice putem atribui următoarele
trăsături specifice:
— este o ştiinţă care împreună cu alte ştiinţe formează sistemul
cunoştinţelor umanitare;
— dezvăluie conţinutul şi interlegătura dintre aşa fenomene sociale ca
ştiinţa juridică şi practica juridică, determinînd funcţiile lor;
— formulează sistemul de cerinţe de ordin personal şi profesional,
oglindeşte partea etică a activităţii juristului, luînd în considerare
specializarea profesiei juridice;
— studiază sistema, formele, metodele şi mijloacele de pregătire a unor
jurişti profesionişti înalt calificaţi;
— este o ştiinţă destul de tînără, se află în etapa de dezvoltare, dar care
puţin cîte puţin ocupă locul binemeritat în sistemul cunoştinţelor
juridice.

§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei juridice

Determinarea obiectului de cercetare a ştiinţei deontologia juridică

este o problemă importantă şi principală, a cărei rezolvare ne va permite
să cunoaştem în profunzime esenţa ştiinţei date şi, în acelaşi timp, să
delimităm sfera de cercetare ştiinţifică, enumerarea fenomenelor sociale
ce vor fi studiate.

9
 în primul rînd, în centrul cercetărilor deontologice se află omul, cu
bagajul său de cunoştinţe, capacităţi, deprinderi, abilităţi, precum şi
activitatea lui, ce are loc în sfera dreptului. Omul şi calităţile sale sunt
studiate şi în cadrul altor ştiinţe, însă în limitele deontologiei juridice
obiectul de cercetare se îngustează.
In al doilea rînd, ştiinţa deontologiei juridice studiază sistemul de
cunoştinţe juridice în rezolvarea problemelor de zi cu zi. în această
ordine de idei, se dezvăluie probleme ale practicii juridice; se formulează
noţiunea, conţinutul, tipurile şi formele de desfăşurare a activităţii
juridice; se studiază specialităţi juridice separate, precum şi calităţile
profesionale corespunzătoare ale colaboratorilor sferei juridice. în acest
caz atenţia se concentreză asupra calităţilor personale ale juristului,
asupra etichetei lui, ce presupune un şir de reguli; cum să comunice cu
colaboratorii, colegii, participanţii la proces, de care norme să se
călăuzească la îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, în baza căror idealuri
şi principii să desfăşoare întregea activitate.
în al treilea rînd, un bloc separat îl formează problemele legate de
învăţămîntul juridic - pregătirea şi perfecţionarea cadrelor, ridicarea
calificării, răspîndirea practicii reuşite de lucru*. Problema esenţială este
nu doar pregătirea unui jurist-specialist, ci a unui lucrător de nivel înalt,
calificat, profesionist în munca ce o prestează. Profesionistul este un
specialist bine pregătit într-o activitate concretă, de aceea sistemul de
pregătire trebuie să reflecte specificul problemelor practice, care trebuie
soluţionate în activitatea zilnică. Societatea are nevoie nu doar de jurişti
educaţi, dar şi de specialişti într-un domeniu concret - procurori, ofiţeri
de urmărire penală, judecători, legiuitori.
Aşadar, obiectul ştiinţei deontologia juridica îl formează: teoria
juridică, practica juridică şi sistemul de cerinţe morale înaintate faţă de
jurist, care formează eticheta activităţii profesionale a lui. în realizarea
acestuia se folosesc şi cunoştinţe din alte domenii - pedagogie,
sociologie, iar uneori, la elaborarea unor recomandări practice pentru
sistemul de pregătire a cadrelor, reorganizarea învăţămîntului juridic ori
a sistemului de educare juridică, se pot folosi şi elaborări din dreptul
constituţional, filozofie şi teoria dreptului.
Dacă ar fi să delimităm deontologia juridică ca ştiinţă de deontologia
ca disciplină de studiu, ultima are ca obiect de studiu răspîndirea
elaborărilor şi rezultatelor ştiinţifice în practică. Astfel, obiectul
disciplinei deontologia juridică îl formează:

în unele manuale de deontologie juridică un capitol aparte îl formează pregătirea şi

instruirea cadrelor, de ex., Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридичш деонтолог1я, К тв,
2000, с.4, însă în cursul dat am exclus aceste probleme, ele fiind studiate la cursul
„Introducere în specialitate".
10
 — noţiunile generale despre disciplina de studiu, determinarea
volumului de cunoştinţe şi importanţa lor practică;
— studierea activităţii juridice şi formele lor de exprimare;
— personalitatea juristului, calităţile personale în funcţie de specificul
profesiei juridice;
— studierea bazei normative de efectuare a activităţii juridice,
codurilor deontologice;
— studierea specialităţilor şi specificul lor în limitele profesiei
juridice.
în fine, menţionăm că obiectul de studiu al disciplinei deontologia
juridică este sistemul normelor de recomandare, de interzicere şi
permisive care în totalitate formează regimul social-juridic al comunicării
profesionale a juristului cu colegii şi clienţii, comportamentul profesional
în procesul activităţii juridico- practice.
Comportamentul profesional include:
— arta de a comunica;
— capacitatea de a construi o atmosferă moral-psihologică de lucru întru
atingerea celor mai bune rezultate în comunicarea cu clienţii şi colegii;
— posibilitatea de a lua hotărîri în mod înţelept, corect şi la timp;
— capacitatea de a formula hotărîrea luată în conformitate cu regulile
tehnice juridice şi estetice.

§ 4.Scopul, sarcinile şi im portanţa deontologiei juridice ca disciplină

de studiu

Scopul deontologiei juridice ca disciplină de studiu este de a da

viitorului jurist cunoştinţe modeme despre esenţa reală şi conţinutul
profesiei alese.
Acest scop, la rîndul său, poate fi realizat în următoarele condiţii:
a) studierea specificului activităţii practico-juridice;
b) determinarea standardelor spre care trebuie să tindă orice
abiturient - viitorul jurist practician;
c) elaborarea unor metode de cunoaştere calitativă a disciplinelor
juridice, de formare şi dezvoltare a unor capacităţi şi deprinderi
profesionale;
d) ridicarea rolului juristului şi a activităţii pe care urmează să o
exercite la nivel moral.
Scopul deontologiei juridice se realizeză prin următoarele sarcini:
— în conformitate cu cerinţa progresului social, se va determina rolul
şi necesitatea activităţii juridice în contextul activităţii sociale. Aceasta se
11

\
 explică prin faptul că alături de alte necesităţi sociale, omul are nevoie de
asistenţa juridică care să-i satisfacă cerinţele de ordin juridic.
— înţelegerea corectă a datoriei profesionale, dezvăluirea esenţei
moral-psihologice şi profesional juridice a ei. Categoria datoriei trebuie
înţeleasă corect de către jurist, deoarece anume datoria îl impune să
acţioneze într-un fel sau altul, să fie responsabil şi să fie considerat o
persoană cu morală.
— Umanizarea activităţii juridice prin excluderea formalismului în
acordarea serviciilor profesional-juridice. Autorul A. P. Ocusov
menţionează că „juristul trebuie să aleagă din totalitatea „dreptăţilor"
dictate de morala personală, etica profesională şi morala generală anume
acea dreptate care într-o măsură mai mare corespunde necesităţilor vitale
ale unui individ concret"13.
S-ar părea că însăşi norma juridică stipulează umanismul, formulat
de legiuitor, însă nu este chiar aşa. Ştim că orice normă de drept este
abstractă, deoarece este prevăzută pentru un număr nelimitat de cazuri.
Rolul juristului este de a o adapta cît se poate de adecvat, luînd ca bază
atît criterii general umane, cît şi profesional etice.
— Lupta cu deformarea profesională în practica juridică prin
formarea unor astfel de predispoziţii etice, estetice, culturale şi generale,
încît juristul care toată viaţa contactează cu infractorii, să nu preia modul
lor de viaţă, deprinderile, reprezentările. Chiar dacă lupta se duce de pe
poziţii opuse, bariera poate fi trecută cu uşurinţă, cu atît mai mult cu cît
în societatea noastră există toate condiţiile sociale, economice, juridice
pentru realizarea acestui fapt.
— Evidenţierea rolului social al juriştilor într-o grupă profesională
specială, subliniind rolul lor pentru etapa actuală în construirea statului
de drept, stabilizară vieţii politice, prevenirea fenomenelor social
negative.
— Odată cu ridicarea rolului juriştilor, va spori şi autoritatea
dreptului, formînd o atitudine corespunzătoare a tuturor membrilor
societăţii faţă de drept, acest fapt fiind o condiţie esenţială pentru
efectuarea unei activităţi juridice eficiente.
— în baza cercetărilor ştiinţei deontologiei juridice se vor prognoza
tendinţele de dezvoltare ale acesteia, modificările în sistemul cerinţelor
de calificare în cadrul unor specialităţi juridice concrete.
— Caracterizarea multilaterală a personalităţii juristului ca model
teoretic de profesionist prin determinarea sistemului de calităţi
profesionale şi personale, formulate în norme cu caracter normativ-

13 Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная несостоятельность

безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-на-Дону, 2001, с.16.
12
juridic sau de origine morală“.
— Pregătirea psihologică a viitorilor apărători ai legii pentru o
activitate încordată şi responsabilă îndreptată spre binele societăţii şi
statului.
Deontologia juridică, ca disciplină de studiu, prezintă o importantă
funcţie formativă, asigurînd un minimum de cunoştinţe fundamentale,
absolut necesare, cu caracter benefic şi util pentru dezvoltarea
personalităţii juristului, pentru realizarea şi integrarea armonioasă în
mediul natural şi social, îl ajută pe viitorul jurist să se lumineze asupra
propriei alegeri prin interiorizarea unor valori şi principii, a idealului de
muncă şi de viaţă.
Studierea deontologiei juridice are rolul de a ascuţi simţul moral în
judecarea cu obiectivitate, în aflarea unor soluţii de optimizare a stării de
fapt, prin aplicarea acestei moralităţi cînd eşti pus în faţa aprecierii
fenomenelor morale, psihologice, juridice, ecologice.
în plan profesional deontologia juridică contribuie decisiv la
formarea personalităţii viitorului jurist, care îşi asumă responsabilităţi
ştiind că regula dintîi este îndeplinirea datoriei, realizarea misiunii pe
care o are.
în această privinţă posibilităţile deontologiei juridice, ca teorie
ştiinţifică a datoriei profesionale a juristului, sînt impunătoare şi se
manifestă prin următoarele:
1) normativitatea activităţii juridice nu se dispersează de factorii
social psihologici. Acordînd servicii juridice (consultaţii, apărare, luări de
cuvînt în instituţii juridice şi altele), juristul efectuează o muncă
profilactică în societate, o „lecuieşte" intr-un anumit fel, anihilează
neajunsurile, ajută oamenilor în rezolvarea problemelor de viaţă.
2) normativele deontologice ale culturii juristului orienteză conştiinţa
profesională a lui la implicarea în soarta altor oameni, la lupta cu faptele
ilegale, la instaurarea legalităţii şi a ordinii de drept în societate.

’ Ar fi foarte bine, la nivel legislativ, să fie stabilit un mecanism de adoptare a regulilor

deontologice (coduri deontologice). In acest scop trebuie să stabilim dacă normele
conţinute în codurile deontologice sunt norme corporative sau juridice. Dacă ele sunt
recunoscute corporative, codurile deontologice trebuie să fie adoptate de către congresele
avocaţilor, judecătorilor, notarilor, dar nu de comisii speciale formate sau existente pe
lingă Guvern. Astfel s-a procedat în privinţa Codului deontologic al avocaţilor. In acest
caz natura normelor deontologice corespunde celui care din start a fost pus la formarea
lor, şi anume: norme ce ar autoregula fiecare grup profesional de jurişti.După aceasta
poate poate urma aprobarea codurilor la nivel de Guvern, comisii, colegii, fapt ce ar da
posibilitatea aplicării sancţiunilor de stat (cu caracter de constrîngere) în caz de încălcare
a lor. De asemenea nu trebuie să existe coliziuni între codurile deontologice generale,
pentru toţi juriştii, şi cele ce reglementează fiecare grup profesional în parte.
13
 Ca disciplină umanitară, deontologia juridică dezvăluie importanţa
unor sau altor acţiuni, fapte, motive, calităţi specifice ale juriştilor, ajută
la formarea unor calităţi moral-psihologice necesare acestei profesii;
previne devierile psihice, posibile în urma îndeplinirii îndelungate a
atribuţiilor profesionale specifice14.
In fine, menţionăm că deontologia juridică este chemată să
instruiască studenţii cum să comunice cu clienţii, colegii, să conducă
oamenii, să chibzuiască şi să analizeze situaţii complicate de lucru, de
sine stătător să adopte hotărîri, să tragă învăţăminte din experienţa
colegilor, să purceadă la o permanentă apreciere obiectivă atît a
acţiunilor sale cît şi a celor din jur.

§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice

Funcţiile deontologiei juridice au destinaţie teoretică şi practică,

orientate spre îndeplinirea calitativă de către jurist a datoriei sale
profesionale.
Funcţiile de bază sunt:
1) gn oseologică (informativă) — se manifestă prin asimilarea
cunoştinţelor deontologice, dezvăluirea esenţei activităţii juridice,
comportamentului profesional al juristului, a gradului de cultură a lui,
evidenţierea normelor- cerinţe de care trebuie să se călăuzească în
activitatea sa; cunoaşterea actelor normative care stau la baza activităţii
lui, precum şi a informaţiei operative ce ţine de domeniul deontologiei
juridice;
2) euristică — constă în studierea detaliată a practicii juridice şi
descoperirea noilor legităţi de comportament profesional al juristului.
Autorul O. F. Scacun menţioneză că prin această funcţie „se formează noi
cunoştinţe, permanent se perfecţionează modelul profesiei juridice şi
normativele culturii juristului"15;
3) pronosticare — se rezumă la elaborarea unor perspective de
dezvoltare a activităţii juridico-practice în baza reflectării adecvate,
obiective a legităţilor de funcţionare a statului şi dreptului, culturii
societăţii;
4) axiologică (axiologie - teoria valorilor) se exprimă prin aprecierea
relaţiilor umane şi fenomenelor sociale, pronunţarea asupra binelui şi
răului, dreptăţii şi nedreptăţii. Obiectul de apreciere este
comportamentul profesional al juristului, faptele lui, intenţiile, motivele,

14 T.Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de drept/ Materialele Conferinţei

internaţionale ştiinţifico-practice, în culegerea: Edificarea statului de drept 26-27 septembrie,
Chişinău, 2003.
15 Скакун О.Ф., указ.соч.,c.28.
14
calităţile personale. Exprimîndu-se asupra conţinutului binelui şi al
răului, unii autori susţin că studierea deontologiei juridice oferă
explicaţii şi argumente pentru a alege binele, a făptui binele, avînd
înţelegerea şi a rostului răului în lume. în luarea de atitudine şi în ceea ce
urmează de făcut trebuie să greşim cît se poate de puţin16;
5) ideologică — constă în elaborarea unor concepţii fundamentale
despre căile de perfecţionare a practicii şi profesionismului juristului,
confirmarea politicii juridice a statului, pe care juriştii sunt chemaţi sa o
realizeze în viaţă. La moment, sistemul normativ este destul de greu şi
încurcat, instituţiile juridice sunt imperfecte şi nu pot garanta ocrotirea
demnităţii, sănătăţii, proprietăţii, vieţii cetăţenilor. Acestea rămîn pe
conştiinţa juriştilor ce activează în practică şi ele nu pot fi îndreptăţite
prin motive obiective sau istorice. De pe poziţia deontologiei juridice,
anume în aceste condiţii, fiecare jurist este obligat să facă tot posibilul
pentru realizarea la maximum a funcţiilor sale, inclusiv în procesul
corelării cu politica statului, ajutîndu-1 să rezolve juridic corect sarcinile17;
6) educativă — se exprimă prin educarea şi autoeducarea juristului
în conformitate cu normativele culturii profesionale, standardele
profesiei juridice. Aceste standarde sunt stabilite la nivel internaţional
prin diferite documente. Unul dintre acestea este Standardele independenţei
profesiei juridice ale asociaţiei internaţionale a juriştilor, adoptat la Conferinţa
AIJ în luna septembrie 1990 Ia New York18. Acest document stipulează că
profesia juridică este independentă, înfăptuieşte justiţia, abilitată să
promoveze adevărul, şi joacă un rol important în susţinerea normelor
deontologice, apărarea cetăţenilor de abuz şi limitări nefondate,
asigurarea asistenţei juridice tuturor celor interesaţi. Aceste standarde au
fost adoptate pentru a rezolva sarcina sporirii rolului şi importanţei
juriştilor. Ele trebuie respectate de către organele competente în procesul
elaborării legislaţiei naţionale şi a practicii de aplicare, precum şi de către
toţi juriştii, reprezentanţii puterii executive şi legislative, de societate în
ansamblu;
7) aplicativă — constă în analiza acţiunilor juristului în conformitate cu
datoria profesională în procesul activităţii juridice. Acestea se analizează
luînd în considerare influenţa diferiţilor stimulatori asupra activismului
practic profesional. Această funcţie mai presupune şi elaborarea unor
recomandări pentru rezolvarea problemelor apărute în activitatea juridică.

16 Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi

1997, p.25.
17 Окусов А.П., указ.соч., c.101.
18 Советская юстиция, 1991, №23-24, c.19-20.
15

i
 Principiile deon tologiei juridice reprezintă idei fundamentale,
cerinţe înaintate faţă de activitatea profesională a juristului şi însoţesc
funcţia de orientare a comportamentului său în diverse situaţii.
Astfel avem:
— Principiul umanismului — presupune o atitudine omenească faţă de
o persoană concretă, luînd în considerare trăsăturile individuale ale
acesteia, prin încercarea de a lua locul clientului şi de a privi situaţia de
pe poziţia lui, de a-1 compătimi, a-i asculta necazul şi a-i acorda ajutor.
Uneori implicarea activă a juristului în soarta clientului, dictată de lege,
traumatizează. Umanismul în activitatea juristului se exprimă prin
bunătate, sensibilitate, curaj. Acest principiu, după unii autori, protejează
juristul de a lua hotărîri pripite şi nechibzuite, cere de la el o
responsabilitate personală pentru soarta clientului, plasează în primul
rînd interesul clientului în defavoarea propriului interes19.
— Principiul justiţiei, echităţii — presupune corespunderea activităţii
practice a juristului cu statutul social al lui, meritelor lui cu recunoaşterea
socială, muncii cu recompensa, scopului cu mijloacele de atingere a lui,
drepturilor cu obligaţiile, infracţiunilor cu pedepsele.
Necorespunderea acestor relaţii va fi socotită injustiţie. Termenul
justiţie provine din latinescul jurisdictio, compus din jus (drept) şi ducere
(a spune, a pronunţa), ceea ce înseamnă a pronunţa dreptul20. Astfel în
însuşi termenul este stabilită cerinţa de a face dreptate.
Dreptul are rolul de a asigura garanţii sociale, de a preveni
încălcările în căutarea dreptăţii, el nu permite ca o persoană să înveţe, iar
alta nu, precum nu poate să judece un nevinovat şi să elibereze un
vinovat.
- Principiul legalităţii - constă în aceea că, la formarea propriilor
reguli de comportament, juristul trebuie să se conducă de prescripţiile
legislaţiei în vigoare, adică să cunoască legea şi să acţioneze în strictă
conformitate cu ea. Pentru o eficienţă mai mare principiul legalităţii şi
echităţii trebuie cumulate pentru excluderea mituirii, protecţionismului
şi a altor fenomene negative.
- Principiul adevărului - presupune stabilirea în fiecare cauză
juridică a unui adevăr absolut. în căutarea adevărului, juristul trebuie să
fie cinstit, în primul rînd cu sine însuşi, să gîndească şi să cîntărească
orice acţiune profesională, să aleagă metodele juridice adecvate,
încălcarea adevărului în orice etapă de examinare a cauzei juridice duce
la un final deplorabil. Cu atît mai mult cu cît concluziile trebuie să fie şi

19 Скакун О.Ф., указ.соч., с.ЗО; Окусов А.П., указ.соч., с.143.

20 Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii materiale, Bucureşti,
1997, p.4.
16
ele adevărate. In activitatea juridică trebuie excluse duplicitatea şi
incertitudinea în vorbire şi concluzii.
— Principiul pluralismilui 21— este susţinut doar de unii autori şi se
manifestă prin tolerarea poziţiei ideologice a clienţilor, a convingerilor
politice sau religioase, a apartenenţei de partid, a poziţiei sociale a lor.
Acest principiu se bazează pe principiul general al jurisprudenţei -
prioritatea valorilor general umane în faţa unor reprezentări cu caracter
social, politico-ideologic, religios.
Constituţia Republicii Moldova în art.5 prevede: "Democraţia în
Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care
este incompatibil cu dictatura şi cu totalitarismul. Nici o ideologie nu
poate fi instituită ca ideologie oficială a statului."
— Principiul activismului profesionist-juridic — prevede o activitate cu
scop bine conturat a juristului profesionist în realizarea competenţei sale
în limitele normei juridice.
Muncind în colectiv, fără a ignora interesele colegilor, juristul trebuie
să manifeste iniţiativă, independenţă, responsabilitate, capacitate de a lua
repede şi negreşit o hotărîre motivată, corectă şi concretă. Realizarea
acestui principiu este posibilă doar în prezenţa unor cunoştinţe
fundamentale şi a unei măiestrii şi experienţe, acumulate în practica de zi
cu zi. Conform opiniei unor autori2122, deontologia juridică cuprinde şi
unele principii speciale, specifice doar domeniului juridic, principiul
slujirii dreptului şi oamenilor, mai ales în situaţia cînd dreptatea este de
partea clientului, iar legea este nedesăvîrşită ori juristul face abuz de
putere. în ceea ce priveşte oamenii, este necesară crearea unei legături
indisolubile între jurist şi societate, mai ales că avem un şir de persoane
cărora li se refuză absolut orice ajutor. Autoritatea juristului va creşte
prin acordarea asistenţei anume acestor persoane, şi în acest sens
deontologia vine să stabilească baza morală a activităţii juridice.
Unele dintre aceste principii sunt consfinţite în documente
internaţionale, cum sunt:
Principii de bază ce se referă la independenţa instanţelor judecătoreşti,
adoptate la Congresul al VH-lea al ONU „Pentru preîntîmpinarea
criminalităţii şi atitudinea faţă de infractori", din 26 august - 6
septembrie 1985, Milano23.
Pincipii generale ale eticii poliţieneşti, adoptate de Consiliul Europei la 9
mai 1979, Rezoluţia nr.69024.

21 Скакун О.Ф., указ.соч., с.31.

22 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред.
Боскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с.115.
23 Советская юстиция, 1991, №16, с.27-28.
24 Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии, Эспада, Харьков, 2002, с.34.
17
 Principii călăuzitoare ale Consiliului de Miniştri Recomandarea (2000)-
212 5 .
Principii de bază ale rolului jurştilor în preîntîmpinarea criminalităţii şi
reeducarea infractorilor, adoptate la Congresul al VUI-lea al ONU, Havana,
Cuba, 27 august - 7 septembrie 199026.

Tem a 2.
C A R A C TER IZA REA G EN ER A LĂ A A CTIVITĂ ŢII JU R ID IC E

§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale

§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice
§ 3. Conţinutul activităţii juridice
§ 4. Profesia - jurist
§ 5. Autoritatea profesiei juridice

în primul capitol am stabilit că deontologia juridică prezintă un

sistem de cunoştinţe despre practica juridică şi calităţile etice şi morale
ale juristului. Astfel, nu putem lăsa în umbră sfera practicului, adică a
activităţii juridice sau profesiei de jurist, deoarece deontologia nu poate fi
studiată în afara acestor componente. In capitolul ce urmează vom
dezvălui esenţa, trăsăturile şi conţinutul activităţii juridice, profesia de
jurist ca element de bază în studiul deontologiei juridice.

§ 1. Activitatea juridică - form ă a activităţii sociale

Caracterizînd activitatea juridică, trebuie să menţionăm că ea se

desfăşoară într-o sferă socială specifică, influenţînd doar acele obiecte
care se află sub protecţia dreptului ca sistem de valori sociale. Activitatea
juridică, dintre toate formele de activităţi sociale, în procesul evoluţiei, a
acumulat un şir de trăsături care-i permit detaşarea ei într-o categorie
socială aparte.
Originea socială şi condiţionarea socială a activităţii juridice denotă
necesitatea obiectivă şi importanţa ei practică, cu concursul căreia
societatea îşi satisface un şir de necesităţi şi interese specifice, care
nemijlocit se bazează pe drept. însuşi dreptul, ca ansamblu de norme de
conduită obligatorii, după specificul apariţiei, dezvoltării, existenţei şi
realizării, are un caracter obiectiv. Această activitate presupune

25 Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova, Chişinău, 2003, p.89.

26 După materialele veb-saitului „Public Interst Law Iniţiative"(PILI, Iniţiativa Dreptului a
Intereselor Obşteşti)
http://www.pili.org/russian/library/access/basic-principles on the role of lowyers.htm
18
 antrenarea unei armate de specialişti în drept, care au grijă de dispoziţiile
acestuia şi asigură toate condiţiile pentru realizarea eficientă a lui. Cu
alte cuvinte, se formează o sferă specială a activităţii sociale, condiţionată
de existenţa obiectivă a mijloacelor de reglementare a vieţii sociale. Acest
fapt trebuie privit ca o necesitate a societăţii sau un interes important
vital la realizarea căruia ea îşi îndreaptă tot potenţialul juridic.
Activitatea socială reprezintă mijlocul de organizare şi existenţă a
organismului social. In procesul acesta are loc satisfacerea unor necesităţi
vitale şi interese ale subiecţilor sociali care sunt destul de diverse,
reieşind din organizarea structurală şi conţinutul lui neordinar. Aceasta
la rândul său presupune un număr respectiv de mijloace şi acţiuni
posibile, care ar satisface interesul social27.
Pe lîngă activitatea juridică, mai există şi cele de: producere, politică,
administrativă, spirituală, cultural-educativă, de cercetare şi altele,
deoarece organismul social este un sistem complicat care nu poate
funcţiona fără existenţa factorului sistemic-organizaţional, în cadrul
căruia activitatea administrativă, ca tip al activităţii sociale, realizează
acest interes.
Societatea nu poate funcţiona şi fără factorul asigurării materiale,
care este o necesitate importantă vitală, pentru satisfacerea căreia există
activitatea de producere. Astfel procesul de producţie confecţionează
haine, produse alimentare, aparate electrocasnice, unelte de muncă, care
satisfac categoria respectivă de necesităţi.
Existenţa factorilor spiritual şi cultural asigură interesele de ordin
moral, etic, distractiv şi spiritual ale societăţii, aceştia fiind la fel de
importanţi ca şi factorul material.
în fine, menţionăm că interesul societăţii în organizarea şi asigurarea
unui nivel mai ridicat de trai cere studierea factorului evolutiv,
determinarea tendinţelor şi legităţilor de dezvoltare, prognozarea căilor
de creştere pentru viitor. Aceste necesităţi sociale condiţionează existenţa
activităţii de cercetare, iar pe lîngă ea şi categoria respectivă de savanţi
care practică activitatea ştiinţifică de cercetare.
Dintre toate activităţile sociale există una care presupune
reglementarea activităţii tuturor participanţilor la celelalte relaţii sociale,
reieşind din statutul lor social. Viaţa socială, în mod obiectiv, cere
existenţa dreptului, iar odată cu el şi toate mecanismele şi mijloacele care
asigură funcţionarea şi dezvoltarea dreptului. Aceasta înseamnă că fără

27Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной деятельности, Форум-

ИНФРА-М, Москва, 2003, с.53; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридическая
деонтология, Киев, 2000, с.26.
19
 I I

activitatea instituţiilor juridice, a juriştilor, fără reglementarea activităţii

societăţii dreptul nu poate funcţiona. Activitatea juridică, în aşa fel, se
îndreaptă spre obiectul dreptului, asigurîndu-i funcţionarea şi influenţa
regulatorie asupra relaţiilor sociale, satisface cerinţa socială de normare,
ordonare, coordonare.
în concluzie deducem că activitatea juridică este o formă a activităţii
sociale, care se înfăptuieşte de jurişti specialişti cu scopul de a obţine un
rezultat juridic prin satisfacerea intereselor subiecţilor sociali în
conformitate cu cerinţa dreptului.
în literatura de specialitate se întîlnesc şi noţiunile de practică
juridică28 şi de activitate juridică practică. Prima reprezintă activitatea
practică a juriştilor la nivelul adoptării, interpretării şi aplicării
prevederilor juridice ca o unitate de experienţă acumulată sau care va fi
acumulată pe viitor29. A doua noţiune cuprinde un sistem de acţiuni
concrete în sfera apărării drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale ale
personalităţii, înfăptuite de jurişti profesionişti în limitele dreptului,
producînd efecte juridice. în acelaşi timp, nici una dintre acestea nu pot fi
confundate cu noţiunea de activitate juridică. Conform opiniei juristului
O. F. Scacun30, activitatea juridică se realizează într-o perioadă de timp
concretă spre deosebire de practica juridică şi, în al doilea rînd, ea poate
fi efectuată şi de alte persoane care au studii juridice.
Alţi autori consideră că activitatea socială devine juridică (nu
neapărat practică) atunci cînd ea se înfăptuieşte în sistemul de drept al
statului şi este îndreptată la realizarea normelor juridice31. Astfel,
trăsătura specifică a activităţii juridice practice este juridicitatea -
expresie specială a formei juridice de activitate socială. Cu alte cuvinte,
dacă activitatea socială are ca instrument dreptul, ea devine juridică.
în prezentul capitol vom folosi noţiunea de activitate juridică, în
înţelesul autorilor de mai sus, cu atît mai mult cu cît nu se pune
problema activităţii juridice în general, ci numai a celei efectuate de către
specialiştii profesionişti — juriştii. De aceea în loc de termenii practică
juridică, activitate juridică practică, vom folosi noţiunea de activitate
juridică, avînd în vedere acelaşi înţeles.

28 Скакун О.Ф., указ.соч., с.Ь2.

29 Ibidem, c.63.
30 Ibidem.
31 Жалинский A.E., Профессиональная деятельность юриста, Москва, 1997, с.42;
Тихомиров С.Д., указ.соч., с.205.
20
 §2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice

După cum am stabilit anterior, activitatea juridică este o categorie

aparte a activităţii sociale, care se caracterizează printr-un şir de trăsături
specifice, abordate în literatura de specialitate32:
— Activitatea juridică se săvîrşeşte în sfera dreptului. Prezenţa
dreptului în societate presupune şi prezenţa activităţii juridice care asigură
funcţionarea dreptului, acţiunea lui. în caz că dreptul lipseşte, normele
juridice dispar, activitatea juridică nu mai poate fi realizată, deoarece
pierde obiectul de influenţă. Sfera dreptului prezintă toate nivelurile
structurale şi tipurile relaţiilor sociale, unde dreptul îşi manifestă influenţa.
Acestea sunt cele mai diverse sfere ale vieţii sociale, cele mai diverse
situaţii de viaţă în care indivizii pentru obţinerea rezultatelor pozitive se
conduc de prescripţiile actelor normative33. Nu excludem din această
influenţă nici chiar domeniul religios ori sfera activităţii asociaţiilor
obşteşti, unde dreptul se manifestă într-un mod specific.
— Activitatea juridică se înfăptuieşte de către; jurişti specialişti pe
bază profesională. Aceasta înseamnă că în sfera activităţii juridice
muncesc specialişti profesionişti, care deţin cunoştinţe juridice specializate,
cu capacităţi respective de muncă şi îndeplinesc în mod calificat acţiuni
juridice importante, ce determină conţinutul activităţii lor. Situaţiile de
viaţă complicate, rezolvate de jurişti, specificul gîndirii formal-abstracte şi
terminologia comunicării juridice reclamă ca activitatea juridică să fie
înfăptuită doar de specialişti special pregătiţi. Dacă analizăm legislaţia care
reglementează activitatea procuraturii, avocaturii, instanţelor judecătoreşti
şi a altor organe ce înfăptuiesc activitate juridică, vedem că una dintre
cerinţele înaintate faţă de candidatul la postul respectiv este prezenta
studiilor juridice superioare34. în ceea ce priveşte activitatea avocatului,
acesta trebuie să mai susţină un examen de calificare în faţa Comisiei de
licenţiere a profesiei de avocat. în instanţele judecătoreşti de asemenea
există examenul de capacitate susţinut în faţa Colegiului de calificare şi
atestare a judecătorilor de pe lîngă Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru ocuparea unor posturi mai înalte în organele de drept, sunt

32Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., c.27.

33 Введение в юридическую специальность/ Под ред. Коренева А. П., Москва, 2001, с.7.
34 Legea cu privire la procuratură nr.902-XII din 29.01.1992,publicată în M.O. nr.l, din
30.01.1992, republicata în M.O. nr.81-83 din 20.07.2001 (art.41); Legea cu privire la
avocatură nr.l260-XV din 19.07.2002, publicată în M.O. nr.l 26-127 din 12.12.2002 (art.
18.p.2); Legea cu privire la statutul judecătorului nr.544-XIIl din 20.07.1995, M.O. nr 117-
119,15.06.2002 (art.6, p.lb).
21
 înaintate cerinţe suplimentare: nivelul superior de profesionism şi
experienţa bogată în practica juridică.
— A ctivitatea juridică este îndreptată spre organizarea activităţii
altor subiecţi de drept. După cum ştim, toţi indivizii sunt egali în faţa
dreptului, adică dreptul tratează la fel toţi subiecţii participanţi la
raporturile juridice. Cu toate acestea, se evidenţiază o grupă specială de
subiecţi care, în afară de îndeplinirea obligaţiilor lor de serviciu
(statutare), trebuie să determine statutul juridic al altor persoane, să
urmărească calitatea îndeplinirii de către ei a normei juridice, să-i ajute în
realizarea drepturilor subiective şi obligaţiilor juridice, să formeze
condiţii corespunzătoare pentru a asigura un nivel înalt de eficienţă în
realizarea normelor juridice. Prin activitatea lor, juriştii elaborează legi şi
acte subordonate legii, care reglementează activitatea vitală a populaţiei.
Cu atît mai mult, în baza acestor acte, persoanele fizice şi juridice se
adresează juriştilor după ajutor în vederea soluţionării cazurilor concrete
de viaţă împărţirea averii, primirea moştenirii, înregistrarea căsătoriei,
întocmirea unei cereri de chemare în judecată - toate acestea fiind situaţii
de viaţă importante, care pot fi rezolvate doar cu participarea altei părţi,
rol îndeplinit de instituţii juridice şi specialişti în drept luaţi în parte.
In literatura juridică se menţionează35 că nu doar prin activitatea de
elaborare a legilor se stabileşte statutul juridic al persoanelor, ci şi prin
cele de aplicare, apărare, de control etc. ale dreptului.
— Scopul activităţii juridice este reglementarea şi coordonarea
relaţiilor sociale. Dreptul stabileşte limitele comportamentului omului,
care nu pot fi depăşite, deoarece poate fi încîlcat hotarul libertăţii altei
persoane, are loc implicarea în sfera dreptului a altui subiect. Deci,
activitatea juridică are drept sarcină stabilirea hotarului posibilităţilor
comportamentale ale persoanei, conţinutul lor, apărarea sferei
posibilului de influenţă ilegală a altor persoane şi obligarea vinovaţilor la
restabilirea hotarului încălcat. Dacă din anumite considerente acest
mecanism nu funcţionează, atunci între participanţii la raporturile
juridice apar anumite dezacorduri, fapt ce le împiedică să-şi satisfacă
interesul vital, aceasta conducînd la apariţia stărilor de conflict, atît între
unele persoane aparte cît şi în societate în ansamblu. Autorul S.S.Alexeev
menţionează36 la acest capitol că activitatea juridică are ca scop dirijarea
vieţii sociale, adică imprimă vieţii sociale organizare, precizie, eliminarea
anomaliilor, preîntîmpinarea încălcărilor.

35 Скакун О.Ф., указ.соч., c.49.

36 Алексеев C.C., указ.соч., c.86.
22
 — A ctivitatea juridică în procesul realizării sale fo lo seşte atît
m ijloace juridice cît şi nejuridice*. Activitatea în sfera dreptului este de
neconceput fără astfel de mijloace care într-un fel sau altul sunt legate de
drept şi îndeplinesc rolul de instrument de bază în realizarea atribuţiilor
juriştilor specialişti. Aşa mijloace se consideră normele juridice,
raporturile juridice, drepturile şi obligaţiile, documente juridice
importante şi fapte, ordonanţe, instrucţiuni individual juridice, conştiinţă
juridică, acte de realizare a dreptului. Toate acestea sunt fenomene
juridice sau derivă din drept. Cu toate acestea, există anumite sfere ale
vieţii sociale în care mijloacele juridice funcţionează şi se află în legătură
indisolubilă cu cele nejuridice. Ultimele îndeplinesc rolul de mijloace
auxiliare care, fiind aplicate în activitatea practică a juriştilor, favorizează
ridicarea eficienţei lucrului său. Astfel, pentru a se realiza pe deplin
activitatea juridică cumuleză mijloacele juridice cu cele nejuridice, de
exemplu, odată cu întocmirea procesului-verbal al contravenţiei
administrative sau emiterea deciziei de recunoaştere a unei persoane ca
bănuit (mijloc juridic), acestuia i se aduc la cunoştinţă drepturile şi
obligaţiile lui, esenţa vinovăţiei, a acţiunilor ilegale şi a consecinţelor
negative posibile. în aşa fel, concomitent cu fixarea acţiunilor sau
hotărîrilor juridice importante, în mod obligatoriu are loc informarea
subiectului —mijloc juridic care nu implică consecinţe juridice pentru
subiect. Pentru atingerea anumitor scopuri pot fi folosite mijloace
organizaţionale şi educaţionale coroborate cu cele juridice. De exemplu,
poliţia informează populaţia despre starea ordinii de drept în sectorul,
raionul, satul, oraşul respectiv şi în caz de încălcare a drepturilor oamenii
trebuie să ştie ce să facă, cui să se adreseze, ce măsuri să ia. Iar pentru a
preîntîmpina încălcările, în procesul de producţie, pot fi aplicate nu doar
controluri intensive ale disciplinei de muncă, dar şi explicaţiile privind
necesitatea păstrării patrimoniului, respectarea regulamentului ordinii
interioare. Aşadar, la mijloacele nejuridice de influenţare a populaţiei
putem atribui măsurile organizaţionale, educative, tehnice, informative.
— A ctivitatea juridică este reglementată de acte normative, precum
şi de codurile etice şi deontologice37. Aplicarea dreptului faţă de alte
persoane este o formă de manifestare a puterii. Acţiunile juridice ale
juriştilor atrag după sine anumite consecinţe pentru alţi subiecţi, uneori
foarte serioase. Din acest considerent activitatea juriştilor este strict

* Autorul Scacun O. F. în lucrarea sa Юридическая деонтология, Харьков, 2002, pe lîngă

expresia mijloace juridice mai foloseşte: mijloace tehnice, mijloace informaţionale etc.
37 Скакун О.Ф., указ.соч., с. 63.
23
 i I

reglementată de normele juridice, dar şi de cele etice, morale,

corporative*. Existenţa unui sistem complex de legi organice care
reglementează activitatea instanţelor judecătoreşti, procuraturii,
avocaturii, notariatului, poliţiei, precum şi a unui sistem de legi
procesuale, denotă reglementarea corespunzătoare a înfăptuirii
procedurii juridice. Oricare dintre atribuţiile persoanei cu funcţie de
răspundere a instituţiei juridice de origine statală sau nestatală se
înfăptuieşte sub formă determinată, conform unei proceduri stabilite.
Normele dreptului procesual ne indică cum să ne adresăm într-o
instituţie, ce date trebuie să depunem despre persoană sau acţiune, în ce
mod să le fixăm, ce organ rezolvă cazul şi care sunt termenele de atacare
a hotărîrii. In ceea ce priveşte codurile deontologice, ele la fel stabilesc
comportamentul adecvat, chiar dacă se referă doar la aspectul moral,
care, de asemenea, joacă un rol important în desfăşurarea activităţii
juristului.
— A ctivitatea juridică se desfăşoară in fo rm ă practică, ştiinţifică şi
de instruire, acestea fiind trei domenii separate, fiecare dintre ele existînd
şi dezvoltîndu-se după legităţile lor specifice, îndeplinind rolul său
social. Intre aceste domenii există o legătură strînsă, fapt condiţionat de
originea unică a acestor forme de activitate. în literatura de specialitate
se menţionează şi alte trăsături ale activităţii juridice ca, de exemplu:
activitate care întotdeauna dă naştere la consecinţe juridice şi activitatea
juridică se bazează pe păstrarea şi folosirea experienţei social juridice38.

§ 3. Conţinutul activităţii juridice

In fiecare caz concret, conţinutul activităţii juridice este alcătuit din

acţiuni concrete, a căror enumerare influenţează stabilirea volumului,
sferei şi formei activităţii juridice. în condiţiile progresului social,
complicării relaţiilor sociale, în mod corespunzător se schimbă conţinutul
şi forma practicii sociale, respectiv şi a celei juridice. în general,
conţinutul activităţii juridice s-a format încă în Roma antică, unde unele
aspecte ale jurisprudenţei au cunoscut o dezvoltare largă, fiind împărţită
în trei tipuri39:

' Acest fapt în societatea noastră s-a produs nu demult, odată cu stipularea normelor etice
în codurile deontologice. Anterior au existat doar normele morale pe care le dicta
programul Partidului Comunist, devotamentul faţă de ideile comuniste, cunoaşterea
bazelor marxismului şi ale programului de partid. Acestea formau baza calităţilor morale
şi profesionale ale juristului.
38 Скакун О.Ф., указ.соч., с. 63.
39 Molcuţ E., Oancea D., Drept roman, Universul, Bucureşti, 1993, p. 7.
24
 i ]

— Agere — ducerea unui caz în judecată sau coordonarea acţiunilor

procesuale ale părţilor în judecată sau în alte instituţii: acordarea de
sfaturi la înaintarea cererii de chemare în judecată sau întru stabilirea
ordinii de ducere a cazului pornit.
— Cavere — întocmirea documentelor şi a contractelor de importanţă
juridică, asigurarea intereselor clientului.
—Respondere — consultarea, sfătuirea pe probleme juridice,
interpretarea normelor juridice. Cicero, iscusit orator şi filozof roman,
spunea că adevăratul jurist „este acel ce se poate descurca în legi şi în
dreptul obişnuit... poate acorda sfaturi, duce un proces şi poate asigura
interesele clientului40".
Tipul cel mai răspîndit era respondere. In acest sens, autoritatea
juriştilor romani, acumulată în şedinţele de judecată, era atît de
impunătoare, încît chiar dacă ei nu erau prezenţi la examinarea cazului,
gîndurile lor influenţau voinţa judecătorilor. în legătură cu faptul că
după consultaţii i se adresau chiar şi avocaţii-oratori, Cicero a comparat
rolul juristconsultului roman în judecată cu cel al unui flautist latin, care
acompania interpretarea artistului în scenă41.
Cu timpul, în conformitate cu noile cerinţe-ale progresului social,
practica juridică a fost supusă numeroaselor schimbări în direcţia
extinderii conţinutului, complicării structurii, apariţiei noilor forme şi
mijloace de înfăptuire. De aceea, la etapa actuală, conţinutul activităţii
juridice cuprinde nu doar alcătuirea documentelor, consultarea şi
participarea la şedinţe judiciare, ci şi multe alte acţiuni juridice:
prevenirea, curmarea şi examinarea încălcărilor, tragerea la răspundere
juridică, elaborarea şi adoptarea actelor normativ-juridice, exercitarea
activităţii de educare juridică şi de cercetare ştiinţifică, înregistrarea şi
evidenţa statistică a fenomenelor juridice şi altele42.
în continuare vom supune analizei cele mai importante acţiuni, ce
formează fundamentul activităţii juridice, care necesită posedarea unor
cunoştinţe speciale, abilităţi şi profesionism.
Una dintre aceste acţiuni o descoperim la S.S. Alexeev, care spunea
că principală este activitatea de dirijare a unui caz juridic43. Cazuri
juridice sunt anumite situaţii de viaţă, care apar ca obiect independent de
examinare juridică. La ele sunt atribuite infracţiunile, conflictele din

40 Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве, Москва, 1972, с.116.

41 Введенская Л.А.,.Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс, Ростов-на-Дону,
2002, с. 17.
42 Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ.соч., с.40.
43 Алексеев С.С., указ, соч., с.94.
25
 domeniul legislaţiei muncii, chestiunile civile şi alte situaţii care cer
examinare şi rezolvare în conformitate cu normele dreptului. Dirijarea
cazului constă în înfăptuirea acţiunilor juridice importante cu
semnificaţie juridică (citarea martorului, înaintarea învinuirii,
percheziţia, interogarea bănuitului, verificarea unei probe, emiterea unei
hotărîri judecătoreşti, depunerea unei plîngeri şi altele). Esenţa acestor
acţiuni este de a colecta materiale, a executa unele operaţii, a soluţiona
cazul, a-1 transmite în instanţa competentă. Ele cuprind următoarele:
— întocmirea actelor juridice care includ acţiuni sau informaţii cu
semnificaţie juridică: citaţia de chemare în judecată, protestul
procurorului, procese-verbale, contracte autentificate notarial;
— consultarea juridică: acordarea de sfaturi, recomandări, indicarea
instanţelor competente, explicarea statutului juridic al clientului,
perspectivelor de soluţionare a cazului în instanţă. Astfel are loc
transmiterea informaţiei necesare persoanei interesate, pornind de la faptul
că juristul specialist deţine cunoştinţe juridice speciale şi are experienţă
practică în activitatea juridică. Consultarea însoţeşte activitatea juristului,
fiind în cea mai mare parte acordată la rezolvarea unui caz anume, dar şi în
afara acestuia în unele probleme separate. De exemplu, în activitatea
judecătorului, procurorului, avocatului sau consultanţilor juridici pot să
apară probleme confuze, probleme speciale sau novatoare;
— luările de cuvînt în instituţiile juridice, în care, în formă oficială, se
anunţă cereri, demersuri, declaraţii, concluzii ale expertizei, ce apar în
procesul examinării cazului şi au o importanţă nemijlocită pentru
soluţionarea lui. Prin această acţiune juristul îşi manifestă calităţile de
orator, iar Cicero spunea că un orator ideal are de rezolvat trei sarcini44:
1) demonstrarea veridicităţii faptelor şi argumentelor;
2) acordarea unei plăceri estetice ascultătorilor;
3) influenţarea voinţei şi comportamentului ascultătorilor. In
general tema retoricii este destul de larg oglindită în literatura de
specialitate, făcînd obiectul de studiu şi al altor ştiinţe45;
— interpretarea textelor actelor normative şi al altor documente juridice,
explicînd adevăratul sens al normei şi voinţei legiuitorului; al unor
construcţii teoretice separate, termeni şi expresii, concretizînd cerinţele
normelor juridice sau ale documentelor organelor împuternicite,
stabilind cercul de subiecţi al unui raport juridic, dacă acesta este
obiectul de examinare în cazul dat. Acest tip de acţiuni vin să înlesnească
înţelegerea normelor, pentru o aplicare cît mai eficientă şi uniformă a lor;

44 Цицерон М.Т., указ, соч., с. 119

45 Мельников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003; Введенская Л.А.,
Павлова Л.Г., указ. соч.
26

i
 — în literatura de specialitate se constată că juriştii au dreptul la
exercitarea muncii didactice în instituţiile juridice de învăţăminte6. Aceasta
este o categorie aparte de activitate, legată de procesul de instruire,
dobîndirea unor abilităţi practice şi caracteristici calificate. Sarcina
instruirii profesional juridice este de a-i învăţa pe studenţi tehnologiile
juridice, iscusinţă de a se descurca în structura dreptului, în mijloacele
tehnicii juridice, orientînd conştiinţa şi comportamentul lor pe făgaşul
unor acţiuni legal corecte.
Astfel, în condiţiile contemporane juristul în procesul exercitării
funcţiilor profesionale şi vorbeşte, şi scrie, şi consultă. Important este că
toate aceste activităţi să le îndeplinească în mod calificat şi profesionist.
Activităţile juridice pot fi clasificate conform anumitor criterii:
— după conţinut: consultarea, interpretarea textelor actelor
normative, prelegerile în instituţii, evaluarea rezultatelor juridice ş.a.;
- după specializarea profesională şi subiecţii ce o înfăptuiesc: de urmărire
penală, notarială, de judecător, procuror, avocat;
- după sfera socială: activitate juridică în sfera economică, politică,
culturală;
— după numărul de persoane ce o înfăptuiesc: individuală şi colectivă;
- după efortul intelectual depus: ştiinţifică, didactică, de căutare,
organizaţională, reconstructivă, de înregistrare, comunicativă.
Această clasificare s-a format istoric în limitele profesiei juridice şi ea
indică conţinutul unor divizări profesionale ale muncii juridice.

§ 4. Profesia — jurist

Aşadar, activitatea juridică este înfăptuită de o categorie aparte de

persoane numiţi jurişti şi reprezintă o profesie determinată.
Profesia de jurist acoperă un domeniu larg de activitate care cere
cunoştinţe juridice, abilităţi şi deprinderi necesare pentru exercitarea unei
munci stabilite în sfera dreptului. Din cauza că activitatea juridică implică
o responsabilitate deosebită, consecinţe juridice semnificative, ea trebuie să
fie înfăptuită calificat, în bază profesională, reclamînd o pregătire specială
a cadrelor în diferite profiluri juridice. Pregătirea se întemeiază pe unele
sisteme complexe de cunoştinţe profesionale, predate în cadrul unor
instituţii specializate, care elaborează şi răspîndesc aceste cunoştinţe,
pregătesc specialişti jurişti de calificare înaltă.*

16 Гусарев С. Д., Тихомиров О. Д., указ, соч.,c.52; Шмоткин O.B., указ, соч., с.88; Сливка
С.С., указ, соч.,с.98.
27
I

Profesia juristului se caracterizează prin următoarele trăsături:

1) este o profesie umană;
2) are un caracter public (statal);
3) are o orientare educaţional-psihologică;
4) are un caracter de cercetare, creator;
5) independenţă şi imparţialitate în luarea de hotărîri;
6) profesionism;
7) activitatea are caracter juridic, prin aceasta deosebindu-se de
activitatea economică, de conducere, culturală etc.
Separarea juriştilor într-o grupă profesională aparte are un caracter
obiectiv. Istoria demonstrează că juriştii, ca grup social cu caracter
profesional, au fost recunoscuţi de mult, cînd a apărut necesitatea de a
conduce, în conformitate cu dreptul, acţiunile participanţilor la procesul
juridic, de a întocmi documente juridice şi a acorda consultaţii în
soluţionarea conflictelor şi a altor situaţii de viaţă. Unii autori
menţionează că patria juriştilor profesionişti se consideră Roma antică
(Ulpian, Iulian, Pomponiu, Marc Aureliu, Papinian, Gaius, Istinian)47.
Odată cu scurgerea timpului profesia juristului s-a schimbat,
modificîndu-şi conţinutul şi destinaţia socială.
Conform unui autor48, juristul este un specialist profesionist care a
însuşit un set complet de cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi în
conformitate cu standardul de stat şi care deţine dreptul să ocupe
anumite posturi în sfera practicii juridice, adică să desfăşoare activitate
juridică practică.
Alt autor49 consideră juristul o persoană cu studii juridice superioare,
care posedă abilităţi şi deprinderi de aplicare a acestora în activitatea
practică. Minca juristului este legată de fapte reale de viaţă, cu colectare,
analiză, apreciere, controlul calificării juridice.
Potrivit opiniei autorilor Gusarev şi Tihomirov, juristul este un
profesionist înzestrat cu cunoştinţe juridice fundamentale şi speciale,
ferm convins în destinaţia exclusivă a dreptului şi a legalităţii pentru
societate, care în mod calificat foloseşte instrumentele juridice în numele
apărării drepturilor şi intereselor legale ale oamenilor50.
în fine, S.S. Alexeev consideră juristul o persoană competentă în
jurisprudenţă, care deţine cunoştinţe juridice profesionale (fundamentale
şi specializate) şi capacitatea de a le aplica în activitatea practică51.

I7 Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999, с. 41.

48 Скакун О.Ф., указ, сои., с. 38.
49 Введение в юридическую специмъностъ, указ, сои., с.10.
50 Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ, сои., с.60.
55 Алексеев С.С., указ, сои., с. 13.
28
 Reieşind din aprecierile de mai sus, putem evidenţia cîţiva indicatori
ce caracterizează specialistul jurist:
1. Cunoştinţele juridice fundamentale, specializate şi profesionale.
Fundamentale sunt cunoştinţele ce denotă o înţelegere profundă a
legităţilor interne ale dreptului, specificul şi rolul în viaţa societăţii.
Aceste cunoştinţe cuprind noţiuni generale şi speciale sau ramurale
despre drept.
Prin specializare înţelegem detalierea şi concretizarea cunoştinţelor
juridice. Aceasta presupune stăpînirea deplină a materiei de drept, a
tehnicii jurisprudenţei, care corespund necesităţilor practice în unul sau
în alt sector al activităţii juridice (de urmărire penală, judecătorească,
notarială).
Profesionismul în domeniul juridic presupune: aprofundarea
permanentă a cunoştinţelor acumulate şi însuşirea materiei noi,
cunoaşterea şi aplicarea literaturii ştiinţifice, găsirea cu uşurinţă a
normelor juridice în legi, cunoaşterea mijloacelor de codificare a practicii
judiciare etc. Profesionismul este calitatea de bază a activităţii juridice.
A acţiona profesionist înseamnă:
— a exercita activitatea conform regulilor, elaborate şi confirmate
într-o ordine stabilită;
— a poseda o calificare bazată pe instruire specială;
— a activa în temeiul normelor moral-juridice, psihologice, politice,
economice, etice şi estetice;
— a fi supus controlului organului de stat respectiv sau asociaţiei de
specialişti, dar a fi independent în faţa celor neprofesionale (de exemplu,
a unui partid);
— a asigura executarea neîntreruptă, la nivelul corespunzător, în
conformitate cu sarcinile stabilite, a muncii.
Activitatea calificată trebuie să fie remunerată corespunzător.
2. A bilitatea (iscusinţa). Juristul este specialist dacă poate aplica
cunoştinţele sale în activitatea practică, poate soluţiona probleme
juridice. Priceperea nu este numai cunoştinţe, ea include şi dobîndirea
unor capacităţi de lucru, experienţă în aplicarea practică a cunoştinţelor.
Anume aici se manifestă aptitudinile specialistului. Fără activitate
practică juristul nu poate să se afirme, el trebuie să participe la
soluţionarea cazurilor juridice. Nivelul de calificare are un indicator
calitativ precis: anii de activitate practică. Anume în organele de drept, în
îndeplinirea funcţiilor se obţine priceperea - abilităţi, stil, experienţă.
Dacă în cazul cunoştinţelor, indicatorul principal al pregătirii
fundamentale şi specializate este gîndirea juridică dezvoltată, atunci la

29
 capitolul pricepere indicatorul este asimilarea practicii juridice -
judecătoreşti, de anchetă, din domeniul procuraturii etc. Prin acest
indicator de asimilare a practicii, un specialist de calificare înaltă se
deosebeşte de unul necalificat, mediocru.
3. Simţul dezvoltat al dreptăţii şi legalităţii, adică separarea
siguranţă a celor drepte de nedrepte, care exprimă întregul spirit al
activităţii juridice.
Generalizînd cele expuse mai sus, putem menţiona că specialistul, în
orice domeniu al practicii juridice, trebuie să aibă un nivel de calificare.
Calificarea juristului - nivelul de pregătire, prezenţa cunoştinţelor şi
aptitudinilor enumerate mai sus - este necesară pentru îndeplinirea
obligaţiilor profesionale. Pentru unele specialităţi este principială şi
prezenţa pregătirii fizice (poliţie, securitate, procuror). De regulă, juriştii
au capacităţi şi calităţi diferite, care influenţează calitatea vieţii lor sociale
şi cultura lor juridică. Pentru o orientare mai sigură, indicăm unele
calităţi ale personalităţii care influenţează nivelul calificării:
— profesional-constructive (de muncă): respectul faţă de lege,
capacitatea de muncă şi de a aprecia activitatea sa, responsabilitate
pentru soarta oamenilor, vocaţia pentru profesia sa, capacitate,
punctualitate şi disciplină în activitate;
— moral-etice: concepţii etice înalte, statornicia principiilor morale,
conştiinciozitate, principialitate, responsabilitate, capabil să ia
răspunderea asupra sa, umanism, intoleranţă faţă de infractori;
— intelectuale: facultatea de a separa principalul de secundar, esenţa
de auxiliar, erudiţie, logică, chibzuinţă, rezonabilitate, independenţă şi
abilitate în gîndire, constructivitate şi pronosticare, memorie productivă
şi spirit de observaţie;
— emoţional-volitive: răbdare, stimă, reţinere, ponderaţie (cumpătare);
— organizaţionale: însuşirea de a organiza munca sa, a colegilor şi
colectivului, insistenţă, voinţă, oportunitate, deprinderi de
autodisciplină.
Trăsăturile specifice profesiei juridice, ce o deosebesc de alte profesii:
— caracterul de masă. în prezent activitatea juridică este exercitată de
mii de specialişti, care efectuează un număr impunător de activităţi
juridice semnificative, rezolvă zilnic sute şi mii de cazuri juridice.
Această armată de jurişti nu doar este mare la număr, dar alcătuieşte o
sferă aparte a activităţii sociale, ce satisface interese importante vitale.
Cantitatea aceasta mai presupune şi profesarea unui şir de specialităţi,
care deschid largi posibilităţi pentru realizarea capacităţilor şi
potenţialului multor subiecţi de drept;

30

[
 - caracterul de elită, adică ceea ce este ales şi de valoare. Aceasta înseamnă
că activitatea juridică poate s-o îndeplinească nu oricine, ci doar persoane
împuternicite, care posedă cunoştinţe şi capacităţi corespunzătoare.
Luînd în considerare creşterea permanentă a rolului dreptului şi a
procedurii juridice, penuria de cadre calificate, prestigiul muncii juridice'
şi solicitarea studiilor juridice, putem afirma că profesia juridică este una
de elită;
- responsabilitatea deosebită a profesiei juridice.
De sfatul sau hotărîrea juristului, în mare măsură, depinde soarta
omului, bunăstarea familiei, poziţia materială a ei, dezvoltarea
economică a societăţii. Greşelile în activitatea juristului reprezintă o
ameninţare directă a intereselor obşteşti, care sunt ocrotite de drept.
Pentru orişice greşeală fiecare jurist poartă răspundere personală, fapt ce
impune o atitudine conştiincioasă faţă de munca sa;
- caracterul conflictual. Activitatea juridică foarte des se desfăşoară
prin ciocnirea unor interese opuse, în condiţiile unei lupte directe sau
prin contraacţiuni: inculpat —parte vătămată, reclamant —pîrît,
contravenient—colaborator al organelor de drept. Prezenţa
neînţelegerilor este dictată de multitudinea intereselor şi necesităţilor
sociale. Rolul juristului este de a găsi un compromis în această luptă, care
ar satisface interesele ambelor părţi;
- atractivitatea, adică, orice lucru calificat cere de la executor
prezenţa unui anumit nivel de intelect (cunoştinţe profesionale, criterii
de apreciere, sentimente, etichetă profesională, tact). în timpul rezolvării
cazurilor, juristul trebuie să aplice cerinţele generale ale normei juridice,
la o situaţie concretă de viaţă, după care să adopte hotărîrea respectivă.
Acest fapt, la rîndul său, presupune o încordare intelectuală la
prognozarea viitorului curs al acţiunilor, modelarea situaţiilor posibile,
determinarea mijloacelor de preîntîmpinare;
- caracter colectiv. Deşi profesia juristului este independentă, cu
responsabilitate deosebită, un număr impunător de hotărîri se bazează
pe rezultatul activităţii unui colectiv de persoane (ofiţeri de urmărire
penală, avocaţi, procurori, martori, experţi). Putem vorbi chiar despre o
colectivitate a instituţiilor juridice în ansamblu, care pot să-şi
îndeplinească funcţiile doar prin contacte strînse şi legături reciproce.

Autoritatea profesiei juridice se manifestă prin rolul în societate al judecătorului,

avocatului, procurorului, notarului, ofiţerului de urmărire penală şi al altor jurişti
profesionişti. Aceasta depinde de politica statului şi de pregătirea juriştilor specialişti
şiactivitatea lor practică cu standardele profesionale, care se manifestă prin normativele
deontologice ale culturii lui.
31
 1 I

Referindu-se la specificul profesiei juristului, S.S. Alexeev mai

deosebeşte caracterul politic al profesiei juridice, bazîndu-se în esenţă pe
statutul juridic—statal al juristului şi activitatea statală (publică) ce o
îndeplineşte53şi caracterul concret al activităţii juridice care se manifestă prin
stricta respectare a normelor juridice, iar fiecare faptă, acţiune săvîrşită sau
hotărîre luată trebuie să se deosebească prin precizie.
Nu exclude din lucrul juristului nici umanismul, care presupune o
activitate permanentă cu oamenii, fapt care cere obiectivitate, echitate,
corectitudine şi compasiune faţă de soarta omului. De multe ori în
virtutea misiunii juristul penetrează intimitatea oamenilor, lumea
spirituală a lor. In această privinţă profesia juristului poate fi comparată
doar cu cea a scriitorului sau medicului.
Unii autori consideră că profesia juristului are un caracter creativ şi
romantic. Aceasta se explică prin faptul că juristul aplică cunoştinţele în
mod creativ, cu stricta respectare a legalităţii. Romantismul nu înseamnă
fantezii sterile şi libertate în gîndire, ci presupune o activitate plină de
fapte, istorii, uneori captivante, interesante, pline de frămîntări,
enigmatice. Dezlegarea acestora este dificilă, dar provoacă şi bucurie.
Prin aceasta se şi manifestă romantismul profesiei juristului.

§ 5. Autoritatea profesiei juridice

Autoritatea profesiei juridice rezidă în misiunea în societate a

judecătorului, avocatului, procurorului, consultantului juridic, notarului,
anchetatorului şi a altor jurişti profesionişti. Autoritatea profesiei juridice
în mare măsură depinde de:
— politica de drept a statului;
— conformitatea pregătirii şi activităţii practice a juristului cu
standardele profesionale, care se manifestă prin respectarea normativelor
deontologice ale profesiei sale.
Referitor la primul aspect, putem menţiona că politica juridică a
statului deţine mai multe posibilităţi de a spori autoritatea profesiei
juridice, şi anume:
— consolidarea supremaţiei dreptului;
— adoptarea de legi calitative;
— pregătirea cadrelor de înaltă calificare;
— crearea unor condiţii necesare şi speciale pentru asistenţa juridică
a populaţiei în procesul activităţii de aplicare a dreptului;
— contracararea încălcărilor legalităţii şi ordinii de drept în stat.

53A-ieKceeB C.C., yxa3. con., crp-87-

32
 !

în ceea ce priveşte al doilea aspect, autoritatea profesiei juridice

depinde de corespunderea activităţii juristului standardelor profesionale,
respectarea normativelor deontologice ale culturii lui, care se manifestă
prin următoarele:
— obligaţiile profesionale trebuie să fie prioritare faţă de alte
ocupaţii ale juristului;
— prin activitatea sa juristul nu este în drept să dăuneze interesele
altor persoane în favoarea intereselor personale;
— în orice situaţie juristul trebuie să acţioneze profesionist, avînd
grijă de demnitatea şi onoarea sa, să evite situaţiile ce ar pune la îndoială
reputaţia şi obiectivitatea sau competenţa sa;
— juristul este obligat să se supună autocontrolului pentru a
preîntîmpina şi suprima încălcarea regulilor deontologice.
Autocontrolul este obligatoriu pentru juriştii care lucrează în sfera
publică, precum şi pentru cei din sfera privată. El are o semnificaţie
aparte în cadrul unor profesii juridice (avocaţi, notari privaţi), ce deţin o
autonomie determinată faţă de stat, liberă de influenţa lui. însuşi statul
contează pe aceste profesii ca ele să prezinte o autoritate influentă în
susţinerea bazelor juridice ale puterii publice, să se opună abuzurilor de
serviciu. Această autonomie sancţionată a profesiei juridice presupune o
responsabilitate ridicată, capacitate de autocontrol.
Prestigiul profesiei juridice este determinat în primul rînd de
aprecierea celor din jur. Prin comportamentul său juristul este
obligat să trezească un respect profund faţă de profesia juridică, să
menţină autoritatea ei. El trebuie să ia parte la orice fel de activităţi
importante pentru atingerea acestui scop. Pornind de la faptul că
funcţia socială a profesiei juridice este de a transpune normele
general umane, juridice şi morale în activitatea profesional juridică
prin coordonarea intereselor sociale cu cele profesionale, crearea
unor premise şi condiţii favorabile pentru realizarea unor sarcini
juridice concrete, juriştii de diferite profesii (avocaţi, judecători,
procurori ş.a.) în mod oficial au stabilit s-au urmează să stabilească
norme deontologice ce sunt înaintate faţă de activitatea profesională
a lor cu scopul realizării autocontrolului. Normele nu doar
consolidează disciplina şi simţul datoriei în rîndurile juriştilor, ci şi
contribuie la ridicarea autorităţii organelor de drept, grupurilor
profesionale de jurişti, atît în ţară cît şi peste hotare.
Conducătorii de diferit nivel au apreciat, pe bună dreptate, rolul
dreptului şi locul profesiei juristului în sistemul dreptului. Un
indicator ce dovedeşte atenţia societăţii şi a statului faţă de profesia
juridică şi sporirea autorităţii ei este instituirea sărbătorilor
profesionale în Republica Moldova:

33
 — Ziua juristului la 19 octombrie54;
— Ziua procuraturii la 29 ianuarie55;
— Ziua poliţiei la 18 decembrie56.

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

§ 2. Cultura profesional juridică a juristului
§ 3. Gîndirea profesională a juristului
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei profesionale a juristului
§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile ei

La dezvăluirea elementelor structurale ale deontologiei juridice, un

rol esenţial îl are cultura juridică. în literatură se menţionează că
„depăşirea crizei spirituale pe care o trăieşte civilizaţia în prezent nu
poate fi obţinută doar prin reforme formale şi externe. Esenţa constă în
reînnoirea conştiinţei şi culturii juridice. Primul şi ultimul cuvînt rămîne
de domeniul spiritului care, în cazul nostru, ţine de conştiinţa juridică"57.
Dreptul joacă un rol esenţial în viaţa societăţii contemporane. Definiţia
cea mai generală a lui poate fi redusă la totalitatea regulilor generale
scrise, care asigură ordinea publică. Exercitarea acestor reguli este
garantată de organe şi organizaţii speciale care formează obiectul unei
griji deosebite a oamenilor politici, statului, societăţii. însă aceasta nu
este de ajuns. Normele vor putea fi uşor de realizat dacă vom fi
preocupaţi permanent de nivelul culturii juridice.
Cultura juridică, concentrînd o totalitate de cunoştinţe şi deprinderi,
presupune capacitatea de a aplica în practică normele juridice ce ar
asigura legalitatea, ar convinge individul în importanţa dreptului şi
mijloacele de realizare a lui, în responsabilitatea pentru actele ce se

54 Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii profesionale - Ziua Juristului -

19 octombrie, din 11.10.2000, M.O. nr. 130-132,19.10.2000
55Decretul Preşedintelui RM privind instituirea zilei lucrătorilor procuraturii n r.ll din
26.01.96, M.O. nr.8-9,08.02.1996
56 Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea sărbătorii profesionale a
colaboratorilor afacerilor interne Ziua Poliţiei, nr. 12-13, XII din 01.12.92, M.O. nr. 12, din
30.12.92
57 Ильин И.О., О сущности правосознания, Москва 1983, c.22.
34
săvîrşesc practic. Cetăţenii doar atunci vor avea încredere în apărătorul
legii, cînd totalmente vor fi siguri că experienţa, cunoştinţele şi
convingerea acestui jurist, nivelul lui de cultură juridică se vor manifesta
cu eficienţă sporită.
Cultura, în general, poate fi definită ca totalitatea valorilor materiale
şi spirituale, create şi aflate în proces de creaţie de către omenire pe
parcursul practicii istorico-sociale şi care caracterizează o anumită
treapta de dezvoltare a societăţii.
Cultura juridică este o parte a culturii societăţii, se bazează pe
ultima, reflectă nivelul de evoluţie a ei, a mentalităţii poporului. Ea se
dezvoltă în permanentă colaborare cu cultura politică, estetică, etică,
economică etc. Toate aceste tipuri de cultură realizează în comun aceleaşi
sarcini - formarea climatului moral juridic în societate, chemat să asigure
libertatea reală a comportamentului persoanei, corelat cu
responsabilitatea faţă de societate, asigurînd drepturile ei, protecţia
socială, respectarea demnităţii, adică plasarea omului în centrul
fenomenelor politice, economice, sociale.
în teoria dreptului, ca şi în filozofie, nu există o înţelegere unică a
categoriei cultură juridică. De exemplu, P.V. Sinincova consideră cultura
juridică drept sferă a practicii umane, alcătuită dintr-o totalitate de
norme, valori, instituţii juridice, procese şi forme, care îndeplinesc
funcţia de orientare social juridică a oamenilor într-o societate concretă58.
S.S. Alexeev menţionează că cultura juridică întruchipează starea
conştiinţei juridice, a legalităţii, perfecţiunii legislaţiei juridice care
reflectă stabilirea şi dezvoltarea dreptului ca valoare socială, adică un fel
de „bogăţie juridică" a societăţii59.
După V.P. Salnicov, cultura juridică este un fenomen social deosebit
înţeles ca stare calitativ juridică a persoanei, societăţii, ce poate fi
structurată după diferite componente: drept, conştiinţă juridică, relaţii
juridice, legalitate şi ordine de drept, activitate legală a subiecţilor60.
în general, cultura juridică poate fi definită ca un sistem de valori juridice,
reprezentări şi directive care corespund nivelului de dezvoltare juridic ca al
omenirii, societăţii, persoanei. Sistemul de valori juridice cuprinde:
activismul subiectelor în sfera dreptului, respectarea conştientă a
prescripţiilor juridice, eficacitatea reglementării juridice, realizarea

58 Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько А.Б., Москва, 1995,
с.473.
59 Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
60 Сальников В.П., Правовая культура (Актуальные проблемы теории права), Уфа,
1995,с.180.
35
 I I

drepturilor şi obligaţiilor cetăţenilor, legi funcţionale, tehnică legislativă

perfectă, ştiinţă juridică avansată, învăţămînt juridic, practică juridică
eficientă şi ordine de drept stabilă61. Toate acestea poartă denumirea de
realitate juridică a societăţii.
Cultura juridică poate fi clasificată în:
- cultură juridică a societăţii;
- cultură juridică a personalităţii;
- cultură juridică a unui grup profesional sau cultură juridică
profesională.
Cultura juridică a societăţii reprezintă sistemul de valori juridice
acumulate şi permanent dezvoltate de ştiinţa juridică, învăţămînt şi
practică, cu scopul asigurării unei stări calitative a vieţii juridice a
persoanei şi societăţii sau, cu alte cuvinte, este nivelul general al
conştiinţei juridice a organismului social, ce reflectă protecţia drepturilor
şi libertăţilor persoanei. Cultura juridică a societăţii este instrumentul de
transformare a realităţii juridice. Numai năzuinţa spre libera folosire a
drepturilor, îndeplinirea îndatoririlor, respectarea interdicţiilor,
activismul cetăţenilor contribuie la formarea societăţii civile şi a statului
de drept. Structura culturii juridice a societăţii include:
1) Cultura conştiinţei juridice’ - nivelul înalt al conştiinţei juridice
înseamnă informarea în modul corespunzător a societăţii cu legislaţia,
aprecierea legii de pe poziţia dreptăţii şi apărarea drepturilor omului.
2) Cultura comportamentului juridic - stricta respectare a legii de
către toţi cetăţenii şi funcţionarii publici; comportament legal adecvat din
partea tuturor membrilor societăţii, stabilirea şi menţinerea ordinii de
drept în socitate.
3) Cultura practicii juridice - o cultură înaltă a tehnicii legislative şi
juridice, conformarea normelor la standardele stabilite şi definiţiile
ştiinţifico-teoretice, tradiţii, obiceiuri, acorduri internaţionale. Aceasta mai
presupune cultură înaltă a activităţii poliţiei, judecătoriei, notariatului,
procuraturii, avocaturii şi a tuturor organelor centrale şi locale.
Cultura juridică a societăţii se manifestă şi prin activismului social-
juridic al persoanelor aparte, al grupurilor profesionale, al tuturor
subiecţilor de drept.
Cultura juridică a persoanei întruneşte sistemul de cunoştinţe juridice,
deprinderi şi abilităţi, ce determină nivelul juridic de dezvoltare a ei şi care

61 Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987, с.191.

Conştiinţa juridică este determinată drept totalitate a reprezentărilor şi emoţiilor ce
reflectă atitudinea oamenilor (naţiunilor, poporului) faţă de dreptul existent şi cel dorit
(vezi: Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория государства и права,
Ростов-на-Дону, 2002, с.487)
36
 >

îi asigură un comportament legal în dezvoltare. Persoana trebuie, alături

de cunoaşterea legilor, să ştie cum să le aplice în mod legal. Nu va fi
considerată juridic cultă persoana ce cunoaşte legile, dar le aplică în
scopuri ilegale. Aşadar, indicatorul culturii juridice a personalităţii se
exprimă prin activismul juridic, adică prin interesul în realizarea normelor
juridice şi a principiilor juridice în toate domeniile vieţii sociale. La
realizarea culturii juridice, fiece persoană îşi elaborează un stil al culturii
comportamentului legal62. Acesta presupune respectarea permanentă a
principiilor legale specifică rezolvării problemelor vitale prin alegerea
stilului corect de comportament în funcţie de:
— nivelul de înţelegere şi reproducere a valorilor culturii juridice a
societăţii;
— specificul activităţii profesionale;
— particularităţile irepetabile ale creaţiei fiecărei persoane.
Cultura juridică a unui grup profesional reprezintă un sistem de
valori juridice, specific unui grup de persoane care în virtutea profesiei
desfăşoară o anumită activitate, ce necesită instruire specială şi pregătire
practică. De regulă, aceasta se referă la cultura unui grup de lucru
(medici, ingineri, jurişti) ai cărui membri sunt persoane purtătoare ale
culturii juridice profesionale.
Evidenţiind trei tipuri de cultură juridică, să nu uităm că în viaţa
reală ele se află în strînsă legătură: cultura juridică a societăţii nu poate
exista fără cultura juridică a membrilor ei; aceasta este condiţia, forma şi
rezultatul activităţii cultural-juridice a persoanelor şi grupurilor lor
profesionale.

g 2. Cultura profesional juridică a juristului

Cultura profesional juridică constituie cultura juridică a apărătorilor

legii (juriştilor). Ea presupune un sistem de cunoştinţe profesional
juridice, deprinderi şi îndatoriri, ce caracterizează nivelul dezvoltării
juridice a persoanei, realizat în procesul exercitării fucţiilor de lucru, în
strictă conformitate cu legea.
Cultura profesional- juridică a juristului include:
1) Inform area juridică - cunoaşterea legislaţiei şi a posibilităţilor
ştiinţei juridice, cunoaşterea normelor de drept şi a specificului realizării
lor. Cel ce nu cunoaşte legea nu poate s-o aplice, să apere drepturile şi
libertăţile persoanei.

62 CxaxyH 0.<t>„ ţ/K03.cou., c.194.

37
 2) Convingerea în necesitatea şi fo lo su l social ale dreptului, adică
ale legilor şi altor acte normative; în valoarea dreptului ca măsură a
libertăţii şi dreptăţii, juristul trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă
de drept.
3) C apacitatea de a fo lo s i instrumentariul juridic - legi şi acte
subordonate, tehnică juridică, realizările ştiinţei şi practicii juridice. Un
jurist trebuie să slujească cinstit legea, să-şi îndeplinească datoria
profesională, să fie la curent cu toate realizările practicii şi ştiinţei, să
poată aplica orice tehnică novatoare.
în literatura de specialitate se subliniază că cultura juridico-
profesională mai include; măiestria şi gîndirea profesional juridică, bagajul de
cunoştinţe generale, calităţile etice-profesionale şi responsabilitatea social-
politică şi civilă63.
Un factor important în cultura juridică profesională îl prezintă rolul
suprem al dreptului, supremaţie care reflectă starea de lucruri în
sistemul dreptului: pregătirea juriştilor specialişti; rolul serviciilor
juridice în toate sferele vieţii sociale; autoritatea instanţelor judecătoreşti,
avocaturii, procuraturii, notariatului, poliţiei; nivelul de dezvoltare a
instituţiilor ştiinţifico-juridice; eficacitatea activităţii organizaţiilor
profesional juridice obşteşti şi altele.
Cultura profesional juridică a juristului se bazează pe cultura juridică
a societăţii. în acelaşi timp, o influenţează pe ultima, ridicînd-o la un
nivel mai înalt, devenind stimulator al dezvoltării ei. Conţinutul culturii
juridice a juristului include: cunoaşterea normelor juridice, respectarea
dreptului, deprinderea de a se conduce de legi şi de alte instrucţiuni de
serviciu, convingerea în corectitudinea şi justeţea normelor de drept,
activismul în executarea atribuţiilor de serviciu. Conform Principiilor
generale ale activităţii juridice elaborate de ONU, juriştii sînt
„reprezentanţii principali care înfăptuiesc justiţia"64. Astfel, ca apărători
ai drepturilor clienţilor şi ai justiţiei în general, juriştilor le revine rolul
determinant în funcţionarea unei societăţi democratice.
Rolul culturii profesional juridice a juristului se reflectă în toate
elementele structurale ale culturii juridice a societăţii:
1) La nivelul conştiinţei - atitudinea societăţii, statului, persoan
faţă de drept.
Nivelul conştiinţei juridice a juristului în mare măsură determină
gradul de asimilare (înţelegere şi cunoaştere) a dreptului de către
cetăţeni, persoane cu funcţie de răspundere. De calitatea lucrului unui

63Окусов А.П., указ.соч., с.126.

64Хрестоматия по юридической деонтологии/ Под ред. Скакун О.Ф., Эспада, Харьков,
2002, с.12.
38

[■ I
 jurist depinde recunoaşterea de către cetăţean a valorii dreptului în sfera
relaţiilor sociale, adică cunoaşterea şi înţelegerea sensului dreptului;
capacitatea de a interpreta unele sau altele prescripţii legale; aplicarea
cunoştinţelor juridice acumulate în activitatea practică; folosirea legilor
pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale; aptitudinea
de a se putea descurca în situaţii juridice complicate.
Acest fapt însă nu înseamnă că cetăţeanul trebuie să cunoască şi să
aplice perfect dreptul. Spre deosebire de jurist, acesta foloseşte
minimumul de cunoştinţe juridice ce-i sunt de folos în familie, la
serviciu sau în viaţa de zi cu zi, de exemplu: cunoaşterea principiilor
dreptului, unor norme ale dreptului constituţional, muncii, familiei,
civil, antreprenoriatului, înţelegerea responsabilităţii pe care o are faţă
de drepturi şi îndatoriri. Cetăţeanul de asemenea trebuie să cunoască
în linii generale normele ce reglementează răspunderea juridică,
ordinea de tragere la răspundere, vîrsta de la care survine
răspunderea penală şi civilă.
Conştiinţa profesional juridică a juristului influenţează starea
generală de respectare a normelor juridice, ce asigură drepturile şi
libertăţile persoanei. Ea se manifestă nu doar printr-o atitudine stabilă
faţă de drept şi practica aplicării lui, dar şi prin racordarea lui la
prescripţiile juridice. înţelegerea utilului, necesităţii şi echităţii în
aplicarea legii, deprinderea de a o respecta sînt trăsături specifice ale
conştiinţei juridice a juristului ce în mod pozitiv vor influenţa conştiinţa
juridică a persoanelor cu care contactează.
Statul trebuie să aibă grijă ca fiecare judecător, procuror, ofiţer de
urmărire penală şi alţi lucrători din sfera dreptului să aibă în cabinetul de
lucru literatura normativă necesară, să aibă posibilitatea să participe la
seminare, cu ajutorul statului şi în mod individual să-şi ridice nivelul
profesional.
2) La nivelul dezvoltării activităţii de elaborare a legislaţiei şi
calitatea ei, adică cît de bine reflectă ea interesele societăţii, grupurilor
sociale şi ale personalităţii.
De juristul care elaborează legile şi de cultura lui profesională
depinde calitatea legislaţiei: bine chibzuită, coordonată, statică şi
dinamică, corelată, tehnica juridică corectă, acte normative adoptate şi
publicate la timp.
Juristul ia parte la toate etapele procesului legislativ, determinînd în
aşa fel nivelul culturii legislative; el participă la formarea şi
sistematizarea actelor normative, fiind obligat să le asigure desăvîrşirea.

39

i
I t
 Un rol aparte îl au juriştii participanţi la procesul legislativ de
implementare în legislaţia naţională a convenţiilor internaţionale şi
europene pe problemele asigurării drepturilor şi libertăţilor omului.
3) Asupra stării practicii juridice, în primul rînd, a activităţii
organelor de drept.
Activitatea practică a juristului este indicatorul nivelului culturii de
aplicare a dreptului în stat. Ea se reflectă în aplicarea legislaţiei, în
activitatea ordonată de examinare a problemelor juridice, a cazurilor
juridice şi ducerea lor pînă la rezolvarea definitivă. Judecătorii,
procurorii, avocaţii, poliţiştii, vameşii, notarii, colaboratorii din organele
securităţii naţionale şi din alte structuri statale şi obşteşti, unde este
prestată munca juristului, datorită profesionismului, sînt în stare să
ridice cultura juridică a societăţii, a grupului social, a personalităţii.
4) în consolidarea regimului legalităţii şi ordinii de drept.
Ordinea de drept în societate este indicatorul culturii juridice nu
doar a societăţii, ci şi a fiecărui cetăţean. Astfel, dacă relaţiile sociale sunt
ordonate, persoanele săvîrşesc doar acţiuni legale şi acesta reprezintă un
merit al juristului. Juristul este numit barometru al stării legalităţii, iar
convingerea lui în necesitatea respectării prescripţiilor juridice este o
bază sigură a regimului de respectare a legalităţii de către cetăţeni şi
consolidării ordinii de drept în societate65. Ordinea de drept în societate,
autoritatea legilor depind de capacitatea juristului de a explica normele şi
de a îndeplini îndatoririle profesionale în modul corespunzător.
Nivelul culturii juridice profesionale a juristului este determinat de
gradul de dezvoltare a culturii fiecărui jurist în parte, de instruirea
juridică şi nivelul calificării. Fiecare jurist la locul său de lucru trebuie să
corespundă funcţiei ce o deţine, să consolideze autoritatea profesiei sale,
să ridice cultura juridică a societăţii.
Juristul profesionist, care stăpîneşte o cultură juridică înaltă, în
practică înfăptuieşte un şir de sarcini deontologice: umanizarea
procesului juridic, lupta cu birocraţia şi formalitatea, cu deformarea
profesională. Aşadar, cultura profesional juridică a unui jurist comportă
următoarele calităţi:
— cultura juridică se manifestă nu prin măiestria de a utiliza
terminologie juridică la modă, dar prin aptitudinea de a se descurca în
cele mai încurcate cazuri juridice în interesul unei justiţii supreme pentru
pătimit;
— cultura juridică presupune acordul juristului profesionist de a
merge la risc în scopul soluţionării unei probleme complicate, în numele
triumfului justiţiei şi legii;

65 CxaKVH 0 <t> , yKta.con., c.201.

40
I

— profesionistul cu cultură juridică înaltă va pleda pentru rezultate

excelente în muncă de dragul omului, nu pentru a câştiga faimă personală;
— cultura profesional juridică se manifestă nu în capacitatea de a
defăima infractorul şi a „lustrui" nevinovatul, ci în suportarea
consecinţelor pentru manifestarea neprofesionismului66.

§ 3. G îndirea profesională a juristului

Pentru a înţelege şi a cunoaşte lumea înconjurătoare, a evidenţia

corelaţia dintre lucruri şi fenomene, avem nevoie de raţiune. Activitatea
omului este rezonabilă datorită gîndirii. Gîndirea dă răspuns la întrebări
ce nu pot fi rezolvate prin reflecţii sensibile nemijlocite. Gîndirea se
manifestă prin perceperea, în mod nemijlocit şi generalizat, a realităţii
prin noţiuni, judecăţi, raţionamente67.
Gîndirea profesională a juristului este un proces de reflectare a
conţinutului informaţional - juridic, ce s-a format datorită standardelor
profesionale stabilite şi serveşte drept orientare generalizată într-o
situaţie concretă, profesional juridică a realităţii. Abilitatea de a gîndi
juridic înseamnă operarea bine stabilită cu noţiuni, în condiţiile unei
situaţii importante juridico-practice apărută în activitatea juristului.
Gîndirea judecătorului, avocatului, ofiţerului de urmărire penală este
practică, în fiecare etapă ea fiind legată de anumite manifestări practice.
Astfel, ofiţerul de urmărire penală, cercetînd locul săvîrşirii
infracţiunii, depistează urme ale unui eveniment trecut. Stabilind
legături esenţiale (care cu siguranţă se repetă de la un caz la altul) între
evenimente prin gîndirea logică, ofiţerul de urmărire penală
reconstruieşte întreg tabloul desfăşurării posibilului eveniment. Această
reconstrucţie are loc prin înţelegerea legăturilor dintre manifestările
exterioare şi esenţa faptelor produse în realitate. Faptul dat este posibil
dacă juristul deţine anumite cunoştinţe şi le poate generaliza. însă
aceasta nu este suficient, fiind necesare şi informaţiile obţinute în
procesul examinării materialelor dosarului şi a personalităţii bănuitului.
Gîndirea va lega experienţa anterioară cu informaţia nou-obţinută, le va
analiza, va selecta necesarul şi, ca rezultat, va rezolva cazul. Toate aceste
procese vor parcurge neapărat următoarele forme ale gîndirii68:

66 Окусов А.П., указ.соч., с.140.

67 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология профессиональной деятельности
юриста, Москва 2001, с.56.
68 Афанасьева О.В., Пищелко П.В., указ.сочс.56.
41
 - judecata, ca formă a gîndirii care stabileşte legătura dintre obiecte
şi calităţile lor sau legătura dintre obiectele ce au legătură cu sfera
profesional juridică. Judecata juristului trebuie să posede normativitate,
subtilitate şi formalism în concluzii;
- raţionamentul, ca formă a gîndirii care se manifestă prin
facultatea de generalizare a calităţilor unui grup omogen de fenomene
juridice, asimilarea unor cunoştinţe noi din cele existente anterior.
Concluziile juristului nu trebuie să depăşească limitele stabilite de lege;
- noţiunea, ca formă a gîndirii ce reflectă înţelegerea esenţei unui
fenomen juridic concret, varietate a unui grup determinat de astfel de
fenomene. Prin noţiune răspundem la întrebarea: ce este aceasta?
Calificînd unul sau alt fenomen prin noţiune (furt, omor, şantaj etc.),
juristul practic totalizează activitatea de gîndire, regăsind-o în noţiunea
deja prevăzută în lege.
Astfel, în procesul de gîndire juristul depistează anumite trăsături
obiective comune fenomenelor juridice, calităţile lor generale şi face acest
lucru prin raţionamente, concluzii şi noţiuni.
Dinamica gîndirii juristului trece prin mai multe etape:
- evidenţierea, conturarea şi formularea situaţiei, legată de un
anumit obiect de gîndire, caracterizarea de fapt şi de drept a ei, trasarea
sarcinilor. Această primă etapă a activităţii de gîndire a ofiţerului de
urmărire penală precedează pornirea unui dosar penal;
- analiza posibilităţilor de folosire a mijloacelor şi metodelor juridice de
îndeplinire a sarcinilor înaintate, luînd în considerare consecinţele şi limitele
acceptate. Această etapă în cazul ofiţerului de urmărire penală corespunde cu
întocmirea unui plan desfăşurat de cercetare a dosarului penal;
- alegerea unei variante optime de rezolvare, determinarea
rezultatelor posibile şi consecinţelor negative. Ofiţerul de urmărire
penală în această etapă face schema unor combinaţii tactice, programul
de activitate sub formă de acţiuni de urmărire şi cercetare, îndreptate
spre descoperirea infracţiunii.
Rezultatul gîndirii, de regulă, depinde de personalitatea juristului,
luînd în consideraţie calităţile lui individuale care dictează caracterul
alegerii în adoptarea unei sau altei hotărîri are o mare importanţă, în
lipsa ei nu este nici gîndire, nici hotărîre luată.
Gîndirea profesională a juristului este axată pe îndeplinirea sarcinilor
publice şi obşteşti cu ajutorul metodelor şi mijloacelor juridice, acţiuni şi
operaţiuni, hotărîri adoptate şi acte de realizare a lor, atribuirea unei
forme juridice relaţiilor sociale concrete.
Gîndirea juristului după caracterul său este pragmatică, deoarece
pentru el este important, în primul rînd, procesul realizării practice a

42
hotărîrilor luate, legalitatea lor, corespunderea cu competenţa şi sarcinile
organului pe care îl reprezintă69.
în fine, putem spune că gîndirea profesională a juristului prezintă un
şir de calităţi, care conferă acesteia o complexitate evidentă. Astfel avem:
— agerime - capacitatea de a evidenţia situaţia problematică;
—operativitate - rapiditatea gîndirii în urmărirea mersului procesului,
flexibilitate în aplicarea diferitelor metode;
— dinamism - orientarea în situaţie, capacitatea de a cuprinde întregul
tablou al cazului, de a separa secundarul de esenţial, propunerea,
dezvoltarea versiunilor;
— logică - consecutivitatea procesului de gîndire, capacitatea de a face
generalizări în procesul analizei faptelor juridice;
— spirit critic - capacitatea de a supune analizei critice situaţia şi
faptele juridice obţinute;
— obiectivitate - orientarea spre obţinerea unei informaţii imparţiale,
urmarea adevărului, pentru care este necesară ordonarea informaţiei
într-un anumut sistem (ipoteză, versiune);
— profunzime şi amploare - calităţi ce se completează reciproc, prima
denotă nivelul de pătrundere în esenţa obiectului studiat, iar cea de a
doua caracterizează multitudinea de aspecte ale fenomenului cercetat,
precum şi sferele înrudite cu acesta;
—flexibilitate - capacitatea de a vedea fenomenul studiat sub un nou
punct de vedere, descoperirea unor noi calităţi ale lui, trecerea la
studierea lor (de exemplu, un ofiţer de urmărire penală, la modificarea
situaţiei, trebuie să se conformeze repede la altă metodă de cercetare, să
renunţe la versiunea greşită, să depisteze posibilele lacune)70.
Gîndirea profesională a juristului depinde de erudiţia sa, de cultura
generală şi experienţa profesională. Un jurist contemporan trebuie să-şi
formeze un nou tip de gîndire profesională, orientat spre activitatea lui
profesională în condiţiile statului de drept.

§ 4. C om petenţa —indicator al m ăiestriei profesionale a juristului

Competenţa reprezintă cel mai relevant indicator al activităţii

practice profesionale a juristului specialist, al măiestriei lui în acel
domeniu al practicii juridice în care munceşte.
Competenţa, în sens juridic, cuprinde sfera de atribuţii recunoscută
de lege unui organ sau unei organizaţii. Competenţa organului statal

69 Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002, с.228.

70 Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002, с.148.
43

f
I
 desemnează un volum de împuterniciri, drepturi şi îndatoriri consfinţite
în lege sau în alt act normativ, responsabilităţi pentru îndeplinirea lor în
mod profesionist, conform sarcinilor înaintate (de exemplu, sarcina
principală a poliţiei este păstrarea ordinii publice).
Stabilind competenţa pentru fiecare organ, statul diferenţiază
atribuţiile lor publice. în cazul nostru competenţa juristului prevede
capacitatea de a exercita volumul de împuterniciri (drepturi şi îndatoriri)
stabilite în lege sau în alt act normativ şi de a purta răspundere pentru
îndeplinirea lor în mod profesionist, conform sarcinilor organului, în care
acesta îşi desfăşoară activitatea juridică practică. Competenţa juristului
mai presupune un sistem de calităţi intelectuale, psihologice, morale şi
practice care reflectă nivelul cunoştinţelor acumulate, abilităţile,
deprinderile, experienţa şi alte calităţi ce caracterizează capacitatea lui de
a se ocupa cu o anumită activitate juridică concretă.
Responsabilitatea juristului survine pentru incapacitatea şi nedorinţa
de a îndeplini atribuţiile corect şi în volum deplin sau depăşirea lor,
amestecul în sfera de activitate a altor jurişti.
Competenţa juristului cuprinde un şir de elemente ce-i stabilesc
esenţa:
— cognitiv (informaţional) - prezenţa unor cunoştinţe, capacităţi,
abilităţi necesare pentru îndeplinirea datoriei profesionale, permanenta
lor reînnoire şi desăvîrşire;
— normativ - volumul de împuterniciri (drepturi şi obligaţii), precum
şi responsabilităţi ale juristului stabilite de lege sau de alte acte
normative;
— funcţional - capacitatea juristului de a îndeplini obligaţiile
profesionale în conformitate cu funcţiile şi sarcinile organului în baza
experienţei juridice personale, colective şi teritoriale.
Literatura specială menţionează că experienţa devine un instrument
de lucru care este acumulat în funcţie de personalitate71.
Experienţă personală presupune totalitatea cunoştinţelor juridice,
procedeelor, deprinderilor, abilităţilor juridico-practice concrete, precum
şi realizările juristului.
Experienţa colectivă include sistemul realizărilor pozitive în activitatea
practică a unui colectiv concret de jurişti.
Experienţa teritorială concentrează toate rezultatele pozitive
(personale şi colective) obţinute în activitatea juriştilor, dintr-o anumită
unitate teritorială (oraş, sat, raion, sector).
întocmirea unui contract de vînzare-cumpărare a unui imobil,
efectuarea expertizei documentelor, eliberarea informaţiei cu privire la
antecedentele penale, întocmirea unui proces-verbal de interogare sunt

71 Скакун О.Ф., указ.соч., c.237; Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., указ.соч., с.205.
44
 (
I

exemple de competenţă specială a juriştilor practicieni. Incompetenţa

vine ca o ameninţare directă pentru interesele clientului. Dacă juristul
consideră că nu-i stă în putere să acorde ajutor calificat clientului, el
trebuie: să refuze dosarul şi să-l transmită unui coleg mai competent, să
invite în calitate de partener un alt jurist, să solicite consultaţie unui coleg
mai experimentat72.
Competenţa juristului, adică conformitatea lui cu funcţia deţinută
sau profilul de activitate, poate fi stabilită:
— la intrarea în funcţie în cazul numirii sau alegerii (de exemplu,
judecător, procuror, notar nu pot fi persoane care nu deţin cetăţenia
Republicii Moldova, nu posedă studii superioare, nu au susţinut examene
de calificare sau fără vechime în muncă în specialitatea juridică respectivă);
— la eliberarea licenţelor pentru dreptul de a desfăşura o anumită
activitate juridico-practică (de exemplu, activitatea privată de avocat
sau notar);
— la atestarea pentru stabilirea gradului de calificare efectuată
periodic în rîndul juriştilor73.
Atestarea juristului este un proces de determinare a calificării,
aprecierea avansării şi calităţii cunoştinţelor, caracterizarea
profesionismului. Ordinea de atestare a juriştilor este stabilită în
documente oficiale, iar pentru desfăşurarea ei sunt înfiinţate comisii de
atestare şi calificare. Scopul atestării este de a ridica nivelul profesional al
lucrătorilor din sfera juridică.
Atestarea comportă următoarele sarcini:
a) determinarea nivelului de calificare profesională;
b) stabilirea conformităţii juristului cu funcţia deţinută;
c) reprezintă un imbold pentru a spori profesionismul, a mobiliza
forţele creative ale juristului, a ridica responsabilitatea pentru
consolidarea legalităţii, garantarea şi apărarea drepturilor
persoanelor.
în cazul atestării sunt verificate: prezenţa minimumului de cunoştinţe,
capacităţi, abilităţi, deprinderi, dobîndite în urma instruirii şi experienţei;
pregătirea emoţional volitivă pentru îndeplinirea activităţii profesionale
prin studierea motivelor alegerii profesionale, scopurilor de viaţă, căilor de
atingere a lor, conţinutul muncii şi aspiraţiile; capacitatea de a îndeplini o

72 Vezi: Барщевский M., Адвокатская этика, Москва 2001, c.37

73 Atestarea şi calificarea au loc în special în rîndurile judecătorilor. Astfel, Legea cu
privire la colegiul de calificare şi atestare a judecătorilor nr.949 din 19.07.1996, art.23,
menţionează că „Judecătorii sunt supuşi atestării, de regulă, o dată în 5 ani", iar art. 27
din Lege prevede că, „în dependenţă de funcţie, de vechimea în muncă, de experienţă şi
profesionalism, pentru judecători sînt stabilite grade de calificare".
45
 activitate profesională concretă, care se dezvăluie intelectul, gîndirea
profesională, capacitatea de a gîndi logic şi analitic, spiritul de observaţie
profesionist, memoria operativă şi de lungă durată, activismul în cercetare,
creativitatea, inteligenţa.
Limitele competenţei pot fi modificate, deoarece aceasta depinde de
sfera de activitate a juristului şi sarcinile concrete, care sunt puse în faţa
lui. Pentru ridicarea competenţei în conformitate cu funcţia deţinută este
necesară perfecţionarea permanentă a juristului. în cazul avansării sau
trecerii la o alta funcţie, înrudită cu prima, este importantă pregătirea
corespunzătoare sau reprofilarea acestuia. Ea impune anumite corective
în determinarea calitativă a competenţei.
Mai sus am vorbit de competenţa specială, cuprinzînd un sistem de
capacităţi intelectuale, psihologice, morale şi practice ale specialistului,
fapt ce îşi află rezonanţă în nivelul de cunoştinţe acumulate, informare şi
capacitatea de a le realiza într-o sferă îngustă de activitate. în cazul în
care acestea se manifestă într-o sferă largă de activitate, competenţa va fi
generală.
In concluzie, subliniem că oricît de îngustă ar fi specializarea, juristul
trebuie să deţină şi competenţa generală respectivă. Datorită
cunoştinţelor generale în teoria şi practica juridică, specialistul lesne va
putea colabora cu colegii de altă specializare. Competenţa generală este
indicatorul culturii profesionale, bază a competenţei speciale.

§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a ei

Situaţia practicii juridice în Republica Moldova cere o ameliorare

considerabilă. Există suficiente probe de încălcare a legalităţii şi ordinii
de drept, tentative la viaţa, cinstea şi demnitatea persoanei. In afară de
cauzele care influenţează asupra nihilismului juridic al societăţii şi
provoacă la infracţiuni unele persoane, nu putem ignora încălcările în
activitatea juridică practică, lacunele şi greşelile în acţiunile juriştilor,
care îşi au rădăcina în nivelul scăzut al culturii juridice, în gîndirea
juridică deformată.
Cele mai tipice greşeli care însoţesc în prezent activitatea juridică
practică sunt:
1) Abuzul de putere şi abuzul de serviciu.
în orice societate puterea este un fenomen care îi „îmbată" pe mulţi,
lipsindu-i de gîndire lucidă. Fiind reprezentant al puterii, juristul trebuie
să apere ordinea de drept stabilită de putere (de exemplu, în cazul
poliţistului). Acesta va apăra puterea chiar cînd nu este convins în
corectitudinea ei, deoarece acel ce este împuternicit cu atribuţii de stat

46

î
sau le execută are în conştiinţă, în primul rînd, prescripţiile impuse de
lege, pe care el este obligat să le apere. Insă uneori juristul - funcţionar
public - treptat se obişnuieşte cu situaţia de reprezentant al puterii.
Intrucît puterea nu poate fi înfruntată, persoana cu funcţie de răspundere
este convinsă că nu poate greşi. Restul persoanelor pentru el, în
conştiinţa sa, se transformă în potenţiali infractori. Puterea schimbă
mentalitatea şi ideile oamenilor. Nu zadarnic se spune: „Dacă doreşti să
verifici o persoană, dă-i putere". în cazul în care puterea îi va fi luată,
acesta se transformă într-o persoană neajutorată. Dreptul vine să
reglementeze puterea prin stabilirea răspunderii pentru abuzul de putere
şi de serviciu (art. 370 CP RM).
în cazul juriştilor, abuz de putere sunt socotite, de exemplu,
depăşirea termenului de deţinere sub arest, pronunţarea întârziată a
învinuirii etc. Aceste fapte se constată în cazul urmăririi penale.
2) N ecom petenţa - incapacitatea de a exercita profesionist volumul
de atribuţii stabilite în lege şi în alte acte normative, lipsa de
responsabilitate pentru neîndeplinirea lor conform funcţiilor şi sarcinilor
organului unde este înfăptuită activitatea juridico-practică.
Necompetenţa vizează lipsa cunoştinţelor speciale teoretice şi
practice, a abilităţilor, deprinderilor. Ea se manifestă prin faptul că
juristul nu respectă etapele desfăşurării unui caz juridic, nu analizează
informaţia de fapt, nu aplică metodele şi procedurile adecvate, adică
nu posedă pregătirea corespunzătoare standardelor profesiei juridice.
De exemplu, necompetenţa ofiţerilor de urmărire penală în probleme
de expertiză generează consecinţe imprevizibile pentru examinarea
cazului: deseori expertul primeşte date incomplete despre comiterea
infracţiunii, fapt care în mod evident l-ar fi ajutat să dea răspuns la
întrebările înaintate. Lipsa lor presupune concluzii greşite, care
ulterior duc la pronunţarea unei sentinţe ilegale. Datoria ofiţerului de
urmărire penală şi a judecătorului este de a examina minuţios
problemele expertizei: de a formula corect sarcinile, luînd în
considerare posibilităţile ei. Necompetenţa şi încălcările grave ale
legislaţiei orientează pe o pistă falsă şi spre adoptarea unor decizii
eronate.
3) Denaturarea procesului d e descoperire a infracţiunilor.
Aprecierea activităţii organelor de drept pornind de la procentul
descoperirii infracţiunilor reflectă greşit statistica privind criminalitatea,
dezorganizînd activitatea lor. Astfel, nu sunt înregistrate şi nu se ţine
evidenţa tuturor infracţiunilor, reclamanţilor li se refuză pornirea
procesului penal, sunt denaturate informaţiile despre situaţia reală şi

47
 dinamica criminalităţii. In aceste condiţii lucrul operativ de cercetare nu
poate fi organizat şi planificat raţional. Pentru a justifica lipsa de
competenţă, infracţiunile se împart în importante şi mai puţin
importante, se caută motive formale pentru încetarea dosarelor. Tendinţa
de a şmecheri, în loc de a munci activ în descoperirea infracţiunii, devine
o a doua natură ajuristului practician*.
4) Pronunţarea sentinţei de învinuire cu încălcarea principiului
prezumţiei nevinovăţiei.
Dorinţa de a raporta cît mai repede şi de a obţine rezultate frumoase
depunînd minimumul de efort îl determină pe jurist să învinuiască
persoane nevinovate. Principiul prezumţiei nevinovăţiei este înlocuit de
către jurist cu graba de a elabora doar o singură versiune - cea de
învinuire. Sarcina de dovedire a nevinovăţiei este pusă în seama
bănuitului, faţă de acesta apriori se ia o atitudine de condamnare ca faţă
de un infractor, iar declaraţia de „autodenunţare" ca „regină a probelor"
este obţinută prin ameninţări şi torturi.
Colaboratorii organelor de drept nu trebuie să uite că destinaţia lor
este apărarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fiecărei persoane sau
cetăţean, iar pentru încălcarea acestora ei trebuie să fie drastic
sancţionaţi.
5) încălcarea principiului proporţionalitatea pedepsei cu gravitatea
faptei şi adoptarea hotărîrilor „la comandă".
încâlcind principiul legalităţii, mulţi jurişti, acţionează în baza unui
plan care trebuie îndeplinit cu orice preţ. De exemplu, intentarea
dosarelor penale micilor antreprenori. Aceştia, pentru a se întreţine,
comercializează bunuri în lipsa actelor sau licenţelor, fiind condamnaţi
exagerat de aspru. în aceste cazuri trebuie cîntărită fiecare acţiune,
pentru a nu depăşi sau a nu tolera acţiunile delicvenţilor, pentru a găsi
incriminarea adecvată oricărei infracţiuni.
Literatura de specialitate menţionează şi alte încălcări admise de
jurişti, şi anume*74:
- încrederea excesivă în acţiunile colegilor, de exemplu, cînd
judecătorul crede că probele ofiţerului de urmărire penală sau
argumentele procurorului nu necesită verificare, cînd avocatul pune
relaţiile de prietenie în slujba clienţilor, neglijindu-şi obligaţiile faţă de
ceilalţi colegi;

' Ar fi corect să menţionăm că la moment ofiţerii de urmărire penală sunt suprasolicitaţi,

în mod normal, se menţionează că ei ar putea examina 35 de dosare pe an, însă numărul
real ce-1 deţinînprocedură este de 2-3 ori mai mare.
74 Скакун О.Ф., цтхоч., c.223; Сливка С.С., указ.соч., cip.l]2.
48
 — „dreptul telefonic" sau „presiunea din exterior" - imixtiunea
persoanelor cu funcţii de răspundere în examinarea cazurilor juridice.
Presiunea pe care aceştia o aplică asupra ofiţerilor de urmărire penală,
judecătorilor, procurorilor duce la formarea unor clanuri corupte ce
încalcă orice principiu: independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea
judecătorului (art.l şi 3 din Legea cu privire la statutul judecătorului nr.
544-XIII din 20.07.1995); independenţa procurorilor în supravegherea
respectării legilor; drepturile profesionale ale avocaţilor în activitatea lor
de apărare. Astfel de fenomene demolează încrederea societăţii în putere,
plasînd-o într-o situaţie dubioasă.
încălcările profesionale ale juriştilor se manifestă prin:
— examinarea defectuoasă a dosarelor (avocatul tărăgănează
examinarea dosarului prin diferite tertipuri procesuale);
— aplicarea unor metode perimate de lucru;
— aplicarea unor procedee tipice, fără a lua în vedere
individualitatea fiecărui client;
— încălcarea prescripţiilor legale;
— încălcarea intenţionată a legii, ocolirea, neîndeplinirea ei;
— atitudinea indiferentă faţă de manipulările colegilor;
— încălcarea drepturilor făptuitorului (lipsa avocatului la reţinere
sau arestare);
— ignorarea principiului prezumţiei nevinovăţiei;
— coruperea.
Şi acesta nu este şirul exhaustiv de varietăţi ale deformărilor
profesionale, faptul cu atît mai mult reclamînd răspunderea severă
pentru orice greşeală în practica juridică.
Teoria propune şi căi de depăşire a deformării profesionale:
— perfecţionarea sistematică a activităţii profesionale;
— criteriu de apreciere a lucrului juristului practic să fie respectarea
drepturilor cetăţenilor;
— perfecţionarea mecanismului de răspundere pentru acţiunile
ilegale;
— aprecierea activităţii fiecărui jurist conform angajamentelor
funcţionale proprii;
— asigurarea juriştilor cu bază normativă, teoretică şi realizări ale
ştiinţei şi tehnicii;
— efectuarea atestării periodice în asigurarea competenţei,
profesionismului;
— studierea şi aplicarea experienţei avansate ale colegilor;
— formarea unui sistem de prevenire a corupţiei etc.

49
 Tem a 4.
CU LTU R A PO LITICĂ A JURISTULUI

§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei

§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesională a juristului
§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului

§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei

Examinînd problemele deontologiei juridice, ajungem la una destul

de importantă pentru sistemul juridic, şi anume: semnificaţia şi cultura
politică. Care este legătura dintre politică şi drept sau care este rolul
juriştilor în realizarea politicii? Prin politică înţelegem administrarea
chestiunilor obşteşti sau arta de a guverna o comunitate umană. Această
guvernare instituie, menţine şi garantează o anumită ordine internă.
Dreptul, de asemenea, se manifestă ca un sistem de reguli (norme) care
determină şi reglementează guvernarea comunităţii, comportamentul şi
activitatea cetăţenilor. Corelarea acestor două fenomene se efectuează
prin activitatea juridică de ocrotire a normelor de drept, orientată spre
combaterea formalismului statal, samavolniciei politice, abaterilor,
exploatării intereselor cetăţenilor ca mijloc de realizare a unor afaceri
sociale dubioase. Cea mai importantă sarcină a activităţii politico-
juridice a statului este apărarea drepturilor şi libertăţilor fiecărui
membru al societăţii. Pentru aceasta în totalmente şi personal răspunde
nu politicianul, ci colaboratorul organului de drept, în baza asigurării lui
materiale din partea contribuabililor.
Sistemul normativ încurcat şi complicat, imperfecţiunea instituţiilor
juridice şi a relaţiilor real formate, care nu garantează apărarea onoarei şi
demnităţii, vieţii şi sănătăţii, averii persoanelor, rămîn pe conştiinţa
juriştilor ce activează la moment. De pe poziţia deontologiei juridice,
anume în astfel de condiţii, fiecare jurist trebuie să facă tot posibilul
pentru exercitarea plenară a funcţiilor sale, inclusiv în stabilirea legăturii
cu politicianul care guvernează la moment, ajutîndu-1 să-şi îndeplinească
angajamentele competent din punct de vedere juridic, iar la necesitate să-
1 corecteze în interesul cauzei comune. Dacă această interrelaţie nu are
loc, atunci reprezentantul legii ori nu înţelege legătura logică dintre
politică şi drept, ori pesonal este interesat în încălcarea legii. în orice
condiţie el nu este considerat profesionist.

50

l
 Pentru limpezirea temei noastre, ţinem să aducem definiţia unor
noţiuni.
P olitica este ştiinţa şi arta de a guverna un stat; formă de organizare
şi de conducere a unei comunităţi umane prin care se instituie, se
menţine şi se garantează o anumită ordine internă, se asigură securitatea
externă75.
A ctivitatea p olitică include totalitatea acţiunilor orientate conform
unui anumit scop al personalităţii, societăţii sau anumitor grupuri în
realizarea intereselor proprii în privinţa puterii76. Dacă aceasta are loc în
baza normelor de drept, ea se consideră activitate legală, iar în afara lor -
ilegală.
Una dintre condiţiile de bază ale activităţii politice reuşite este
deţinerea unei culturi politice.
Cultura p olitică reprezintă un sistem de cunoştinţe, atitudini, în
raport cu valorile politice şi formele de participare la activitatea politică,
folosite pentru transpunerea acestor valori în viaţă77. Cultura politică are
două aspecte: static - sistemul de valori apreciate de societate, şi dinamic -
formele de participare a subiecţilor sistemului politic al societăţii la viaţa
politică. Valorile politice sunt: libertatea politică, democraţia, drepturile
politice, norma politică, procedura politică şi altele. Formele de
participare la activitatea politică: alegerile, activitatea parlamentară,
membru de partid şi altele.
Cultura politică poate fi de mai multe feluri în funcţie de subiecţii
vieţii politice. Astfel avem:
a) cultura politică a societăţii;
b) cultura politică a personalităţii;
c) cultura politică a unui grup.
Cultura p olitică a societăţii o formează sistemul de trăsături tipice,
care caracterizează conştiinţa şi comportamentul populaţiei. Cultura
politică a societăţii este dinamică, dezvoltîndu-se de la o generaţie la alta,
reacţionînd cu sensibilitate la toate schimbările din lumea înconjurătoare.
Cultura politică prezentă, fără echivoc, reflectă cultura politică
precedentă, tradiţiile, ideile, concepţiile ei şi legătura dintre anumite
instituţii social politice. Cu toate acestea, ea este implantantă în norme
reale ale practicii politice, apreciază capacitatea persoanei de a reevalua
trecutul, a aprecia prezentul şi a găsi soluţii, proiectînd viitorul.

75 Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/lnstituţiile democraţiei şi cultura civică, Editura Academiei

Române, Bucureşti, 1993, p.207.
76 Ibidem, p .ll.
77 Idem, p.65.
51
 Cultura p o litică a person alităţii include reprezăntările de valoare
ale persoanei despre fenomenele politice şi transpunerea în practică a
regulilor de comportament ca subiect al puterii politice.
Cultura p olitică a person alităţii presupune trei aspecte de
manifestare:
— informaţional - acumularea cunoştinţelor despre politică;
— emoţional de motivaţie - transformarea cunoştinţelor despre
politică în anumite convingeri, motive valoroase de comportament
(odată cu înţelegerea semnificaţiei alegerilor, te convingi că trebuie să
votezi, indiferent în favoarea cui);
— comportamental (de acţiune) - capacitatea de a folosi
instrumentele politice sau comportamentul în mediul politic (ai aflat
importanţa alegerilor, eşti convins că trebuie să votezi, dar şi să ştii cum
se procedează în acest caz).
Menţionăm că toate aceste aspecte, doar în strînsă corelaţie, vor
demonstra cultura politică a personalităţii, faptul că ai formată o
reprezentare fundamentală despre viaţa politică, despre societate şi
despre lume în general. Este important ca cetăţenii să nu se izoleze de
viaţa politică a societăţii, dar să tindă să participe activ la ea, pentru ca
pluralismul părerilor să influenţeze politica de stat. Juristului care deţine
o cultură politică individuală îi revine rolul primordial în formarea
personalităţii democratice ce ar dezvolta societatea civilă.
în cultura p olitică a unui grup se pune accentul pe o categorie
aparte - juriştii, formînd subiectul de discuţie al paragrafului următor.

§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului reprezintă cunoştinţe politice, capacităţi,

deprinderi, abilităţi, valori şi reguli de comportament implimentate în
practică ca subiect al puterii politice.
* Cultura politică a juristului are următorul conţinut:
— Conştiinţa politică alcătuită din totalitatea ideilor, valorilor,
orientărilor politice şi autodeterminarea politică (de dreapta, de stînga,
liberal sau centrist).
— Relaţiile politice - interdependenţă politică (colaborare,
confruntare, indiferenţă faţă de instituţiile statale), conflictul politic,
autoritatea politică, reputaţia politică.
— Comportamentul politic - acţiuni politice (participarea la mitinguri,
demonstraţii, pichetări, greve), consecinţe politice, sancţiuni şi practici
politice.

52
 Primul element formează aspectul teoretic al culturii politice, iar cel
de al doilea şi al treilea aspectele practice. Toate aceste elemente pot
forma cu desăvîrşire cultura politică a unui jurist, însă nu vor putea fi
asimilate fără alte trei etape ce formează structura culturii politice a
juristului:
a) acumularea cunoştinţelor despre politică, o informare largă despre
viaţa politică a societăţii, ideile şi valorile ei, legităţile de funcţionare a
sistemului poilitic, drepturile şi obligaţiile politice ale cetăţenilor,
strategia şi tactica dezvoltării politice a statului, programelor politice ale
partidelor şi mişcărilor de bază. La acestea am putea adăuga:
cunoştinţele politice nu trebuie acumulate doar în cadrul studierii
cursului de politologie la facultatea de drept, ele trebuie permanent
perfecţionate în corespundere cu evenimentele ce au loc în viaţa politică
a statului Republica Moldova;
b) abilitatea de a transpune informaţia politică într-o variantă proprie
de cultură politică, care concreşte cu regimul politic şi cultura societăţii,
formarea atitudinii faţă de structurile statale, stat, puterea publică şi
guvernare, conştientizarea valorilor politice, elaborarea unor direcţii
politice ferme. Dacă acestea se vor realiza, convingerile politice nu vor
putea fi destrămate sau impuse de alţii, iar în cazul unor convingeri
durabile vei putea să transmiţi şi celor cu care comunici o cultură politică
sănătoasă.
Transpunerea direcţiilor trasate prin participare politică sub diferite
forme şi comportament politic la sisteme concrete de relaţii politice, prin
capacitatea de a prevedea cosecinţele participării juristului la activitatea
politică. Referitor la comportamentul şi cultura politică ale juristului,
putem face o specificare. Juristul rămîne în limitele profesiei sale atunci
cînd asigură bazele constituţionale ale ordinii publice şi legislaţiei în
vigoare. Are dreptul să critice neajunsurile şi încălcările doar de pe
poziţia legii, folosind posibilităţi şi mijloace juridice. Poate să declare
criminale statul şi societatea, să discute crizele existente, caracterul
antisocial al puterii şi alte cazuri admise într-o societate democratică,
însă acestea poate să le expună doar în limitele activităţii sale de
politician, şi nu în cadrul activităţii profesionale ca jurist.
Un jurist nu poate activa fără convingeri civile, el trebuie să fie un
patriot, să slujească societăţii, călăuzindu-se de lege, să fie convins de
necesitatea şi scopul comun al principiilor democratice ale statului de
drept.

53
 Fiecare jurist este purtătorul unei culturi politice individuale. Din
punct de vedere formal juristul poate fi obligat să se plaseze în afara
proceselor şi instituţiilor politice78. Astfel, Legea RM cu privire la statutul
judecătorului prevede în art. 8: „judecătorul nu poate să facă parte din
partide şi alte organizaţii social-politice sau să desfăşoare activităţi cu
caracter politic..."; Legea cu privire la poliţie79 în art.20 dispune „...în
cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor politice şi a altor
asociaţii social-politice ale cetăţenilor"; Legea serviciului în organele
vamale80 în art.6, p.3, prevede: "In organele vamale este inadmisibilă
crearea de structuri ale partidelor, ale asociaţiilor obşteşti, inclusiv
religioase, cu excepţia sindicatelor."
Insă ar fi nedemocratic să forţăm juristul să renunţe la concepţiile
politice şi părtinire politică în general, să nu participe la procesul politic
sau să nu transpună în fapte viziunea sa politică.
Juriştii practicieni sunt creatorii politicii naţionale şi nu observatori
indiferenţi. Nimeni nu poate nega participarea juriştilor (deşi minimală)
la dezbaterea proiectelor de legi, care implică anumită atitudine politică.
Discutarea Constituţiei este şi ea un eveniment politic, deoarece
consfinţeşte norme ce reglementează nemijlocit raporturi de conducere
politică. Desemnarea unui sau altui partid prin vot este un indicator al
unei simpatii politice determinate. Toate acţiunile politice ale juriştilor
trebuie să fie legale, adică să corespundă legii. In procesul creaţiei
politice juriştii sunt implicaţi, împreună cu statul, prin organele sale
legislative, executive şi judecătoreşti. Statul stabileşte parametrii culturii
politice a juriştilor, elaborează norme, le determină comportamentul
politic, formele şi nivelul de participare la viaţa politică, formele şi
nivelul interdependenţei cu instituţiile societăţii civile, alţi subiecţi ai
procesului politic. Statul stabileşte şi adoptă simbolurile politice
naţionale, care sunt valori politice şi pe care juriştii sunt obligaţi să le
apere de orice tentativă de discreditare sau profanare.
Juriştii trebuie să se folosească cu pricepere de toate valorile politice
mondiale, principiile şi normele ce au găsit o reglementare în stat:
democraţia, pluralismul politic, transparenţa, drepturile şi libertăţile
politice. Ele sunt instrumentariul politic al lor. Juristul este în drept să
folosească toate formele şi instituţiile democraţiei - să participe la
conducerea treburilor de stat, nemijlocit sau prin reprezentanţi (la
referendum, alegeri, discutarea proiectelor de legi), la formarea
sistemului de organe centrale şi locale ale statului (fără a recurge la abuz
de putere), la protecţia şi garantarea drepturilor şi libertăţilor politice ale
cetăţenilor
r consfinţite
/ în Constituţie.
/

78 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 117-119 din 15.08.2002.

79 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 17-19 din 31.01.2002
80 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 106-108 din 24.08.2000
54

I 1
 Capacitatea juristului de a se folosi de principiul transparenţei înseamnă
nu doar realizarea drepturilor constituţionale ale cetăţeanului, ci şi a
obligaţiei, ca persoana cu funcţie de răspundere să contribuie la stabilirea
deplină a schimbului informaţional dintre stat şi societatea civilă.
In concluzie, menţionăm că cultura politică individuală este
condiţionată de posibilităţile profesionale, fixate în legi, şi de factorii
sociali, istorici şi personali.

g 3. Nivelurile culturii politice a juristului

Cultura politică a juristului este un fenomen alcătuit din mai multe

componente, deoarece credem că ar fi incorect să reducem cultura
politică a lui exlusiv la atitudinea juristului faţă de stat, partide, mişcări
social politice, metode de conducere. Acestea sunt:
a) reprezentările despre lumea înconjurătoare;
b) atitudinea faţă de putere;
c) atitudinea faţă de fenomenele politice.
Reprezentările conceptuale despre lume sunt determinate de
alegerea poziţiei politice, reieşind din valorile preferate - individuale sau
colective, religioase sau ateiste, naţionale sau internaţionale, conflictuale
sau consensuale, practice sau idealiste. Fără îndoială, acest component al
culturii depinde de cultura generală a juristului şi cultura generală a
societăţii. Poţi fi un individualist sau idealist, un naţionalist sau
internaţionalist, totul depinde de nivelul de educaţie, instruire şi
mediului social în care vieţuieşti. Juristul trebuie să adopte o poziţie sau
alta astfel încît să nu încalce obligaţiile profesionale, el trebuie în mod
practic să urmărească indicaţiile legii, să apere reprezentanţii oricăror
partide şi mişcări politice cu aceeaşi atitudine81.
Atitudinea juristului faţă de putere ca faţă de centrul de conducere are
specificul său, dictat de cunoştinţele sale profesional juridice şi de poziţia de
serviciu. Spre deosebire de lucrătorul sferei nejuridice, juristul îşi formează
concepţia proprie despre putere, capacităţile şi limitele ei în elaborarea
legilor, aplicarea lor în baza unor cunoştinţe mai vaste dedt primul. Apoi în
această bază profesional juridică, el îşi elaborează o atitudine faţă de putere
ca simplu cetăţean. Ca cetăţean el devine subiect cu drepturi depline al
politicii care poate să activeze după preferinţele proprii.

81 OKycoB A.C., ymi.coH., c.108.

55
 Este important de subliniat că pentru jurist, inclusiv în viaţa politică,
principial devine faptul formării în conştiinţa sa a atitudinii faţă de
conceptul „stat - persoană"82.
Ea poate să ia o atitudine umană, cînd reuşita unui stat este legată de
respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanei şi cetăţeanului sau una
statală, atunci cînd este reflectat monopolul intereselor statului,
prioritatea lor faţă de interesele persoanei.
Această atitudine conceptuală devine cu atît mai importantă, cu cît
prevalează mai mult simpatiile partinice sau politice de grup ale juristului.
Ea determină atitudinea faţă de stat, legi, drept, putere, programe de partid
şi de alte fenomene politice. Juristul trebuie să se conducă de principiul
parităţii, echilibrului, coordonării intereselor statului cu cele ale persoanei în
activitatea sa practică. Fiind reprezentantul oficial al statului, juristul
practician, pe de o parte, este adeptul intereselor lui, iar pe de altă parte,
apărător al drepturilor şi libertăţilor persoanei. în cazul unui profesionist, pe
prim plan sunt puse obligaţiile profesionale.
Uneori, însă, atitudinea faţă de putere intră în conflict cu obligaţiile
profesionale de serviciu. în acest caz trebuie să facă alegere între cariera
politică şi cea de serviciu. Prima poate fi aleasă doar atunci cînd juristul
are un activism politic dezvoltat.
Atitudinea juristului faţă de diferite fenomene politice: politica
statală, legăturile interstatale, atitudinea faţă de sine ca subiect al puterii
politice. Aceasta presupune includerea reală a juristului în toate treburile
obşteşti şi publice, depăşirea conflictului dintre interesele generale şi cele
personale, ridicarea activismului în toate sferele vieţii sociale.
Cu toate acestea, juristul nu are teamă pentru schimbarea politicii
statului. Conducîndu-se după legi, el este obligat să ia o atitudine
tolerantă faţă de orice politică statală.
La fiecare dintre aceste niveluri ale culturii politice a juristului se
formează anumite orientări de valoare, ce influenţează formele şi
diversitatea comportamentului politic al său. El poate fi conservator sau
progresiv. Important rămîne faptul că cultura politică a juristului să fie
orientată asupra valorii personalităţii, inviolabilitatea şi garantarea
drepturilor ei civile, iar formele de activitate politică, care-i reflectă
reprezentările, să fie legale.
Cultura politică a juriştilor practicieni este capabilă să cimenteze
cultura societăţii, să influenţeze stabilitatea politică în stat, să cimenteze
puterea, ordinea şi condiţiile de adoptare şi realizare a deciziilor,
legitimitatea sistemului, măsura legală de aplicare a forţei din partea
unui aparat de stat represiv.

82 CKaKvn 0.<t>., yws.coH., c.290.

56
 § 4. Pluralismul şi neutralitatea politică în activitatea profesion ală a
juristului

Pluralismul politic reprezintă concurenţa liberă şi diversă a ideilor

politice, gîndirii, partidelor, care exlude monopolizarea puterii de stat, cu
ajutorul diferitelor tipuri de contragreutăţi.
Conform acestui principiu, consfinţit în Constituţia Republicii
Moldova, „democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile
pluralismului politic, care este incompatibil cu dictatura şi cu
totalitarismul. Nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială
a statului" (art. 5) sau: „Cetăţenii se pot asocia liber în partide şi în alte
organizaţii social-politice. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea
voinţei politice a cetăţenilor şi, în condiţiile legii, participă la
alegeri" (art.41).
Mişcările, partidele, grupările de opoziţie sunt recunoscute drept o
componentă indispensabilă a societăţii democratice, a statului de drept.
Insă, în lupta pentru putere, ele nu trebuie să folosească forme agresive,
procedee de provocare politică. Este necesar ca în această concurenţă,
prin compromisuri şi înţelegeri, să se ajungă la un echilibru.
în politică se deosebesc două stiluri de interacţiune politică: de
confruntare şi de toleranţă.
Confruntarea se manifestă prin aplicarea unor mijloace şi acţiuni
extreme, ignorarea altor poziţii, păreri, hotărîri, instigarea la conflict şi
altele.
Toleranţa, dimpotrivă, pune accent pe calea spre armonizarea
intereselor, adoptă o atitudine îngăduitoare faţă de poziţiile, părerile şi
hotărîrile opuse, recunoaşte primatul intereselor sociale, promovează
politica de compromis pentru înţelegerea în societate.
Juristul trebuie să se conducă în activitatea sa de ultimul principiu.
Aceasta presupune căutarea consensului, compromisurilor, respectarea
legii, a drepturilor omului, a principiilor democratice. Un lucrător din
sfera juridică nu poate refuza serviciile unui client din convingeri
politice, să fie părtinitor, din motivul că nu împărtăşeşte aceeaşi poziţie
politică.
Juristul, ca şi ceilalţi cetăţeni, indiferent de sfera de activitate şi
funcţia deţinută, este firesc să susţină anumite concepţii politice, să fie
adeptul platformei politice a oricărui partid sau mişcare, dar aceasta nu
trebuie să prezinte impedimente în exercitarea onestă a funcţiilor sale.
Partidul politic este o reuniune benevolă a persoanelor care exprimă
voinţa unui grup social, tinde să dobîndească puterea publică sau s-o

57
 deţină prin mijloace constituţionale, activează permanent şi influenţează
politica statului în conformitate cu programul şi statutul său83. Mijlocul
de bază al activităţii politice a partidului este participarea la alegerile în
organele legislative ale statului. Juriştii trebuie să cunoască platformele
politice ale partidelor de bază, pot să facă agitaţie pentru alegerea
reprezentantului lor, să participe la alegeri, să fie ales.
Juristul nu trebuie, din cauza activităţii sale profesionale, să fie lipsit
de libertatea de exprimare, dreptul de a se uni în asociaţii, şi în special,
trebuie să aibă dreptul: de a participa la dezbaterea problemelor legate
de organizarea şi reorganizarea sistemului judiciar; să fie membru şi să
formeze organizaţii profesionale locale, naţionale şi internaţionale; să
propună şi să explice proiectele elaborate ale reformelor juridice în
interesul societăţii şi informarea societăţii asupra acestor probleme.
Orice limitare a drepturilor şi posibilităţilor juristului în acumularea
experienţei şi practicii sociale reduce rolul culturii politice a lui atît în
comportamentul individual, cît şi în viaţa politică a societăţii.
Concluzia pe care o facem este că juristul, ca cetăţean al Republicii
Moldova, are dreptul în mod liber de a se reuni în partide politice şi
organizaţii obşteşti pentru executarea şi protecţia drepturilor şi
libertăţilor sale, satisfacerea intereselor politice şi de altă natură.
Excepţia de la această regulă ţine de limitările existente, stabilite de
lege, în interesul securităţii naţionale şi a ordinii de drept, protecţiei vieţii
şi sănătăţii populaţiei, precum şi apărării drepturilor şi libertăţilor altor
persoane. Respectiv, ca persoană care se află în exerciţiul statului,
juristului i se impun anumite limitări. Anumitor categorii (poliţie,
procurori, judecători, colabaratori vamali, securitatea naţională) legislaţia
le interzice să participe la acţiuni politice, să facă parte din organizaţii
social politice, consfinţind principiul neutralităţii politice, în numele
funcţionării normale a statului democratic. Anume acest principiu
imprimă specific activităţii juriştilor ca funcţionari publici, lucrători ai
organelor de drept şi judiciare. Pentru ca procesul să nu se transforme în
arenă de confruntări politice, juriştii trebuie să fie neutri politic şi să nu
încalce normele profesionale care prevăd interzicerea activităţii politice.
Principiul neutralităţii politice în activitatea juridică este stipulat în
Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului, art.8:
„Judecătorul nu poate să facă parte din partide şi alte organizaţii social
politice sau să desfăşoare alte activităţi cu caracter politic". Neutralitatea
politică a judecătorului cere imparţialitate politică: lipsa de sprijin
material anumitor partide politice, neparticiparea la demonstraţii

83 Хрестоматия по юридической деонтологии, указ.соч., с.13; Стандарты независимости

юридической профессии/ Советская юстиция, 1991, №23-24, с.19-20.
58

I
I
 politice, la propunerea candidaţilor pentru alegerile în diferite organe. El
nu poate fi deputat în Parlament şi nici consilier în autoritatea
administraşiei publice locale. Pentru păstrarea independenţei judecătorii
nu trebuie să ia parte la discuţii politice, care se desfăşoară în sistemul
politic al oricărei societăţi.
Această interdicţie este inclusă şi în actele altor state, de exemplu,
Codul de etică judiciară al SUA, în regula 7, prevede: „Judecătorul
trebuie să se abţină de la activitatea politică"84.
Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie, în art.20,
menţionează: „In cadrul poliţiei nu se admite activitatea partidelor
politice şi a altor asociaţii social-politice ale cetăţenilor".
Procurorii nu pot fi membri ai organelor elective, a căror activitate o
supraveghează, stipulează art.3 din Legea Republicii Moldova cu privire
la procuratură85. Acelaşi articol, p.3, susţine: „Nu se admite crearea de
partide şi de alte organizaţii social-politice şi nici activitatea acestora în
organele Procuraturii. Procurorii şi anchetatorii nu pot fi membri ai nici
unui partid, ai altor organizaţii şi mişcări social-politice şi în exercitarea
atribuţiilor de serviciu se supun numai legii".
îngrădirea drepturilor lucrătorului organelor de mai sus de a fi
membru al unui partid politic în mod automat îl lipseşte de dreptul de a
fi ales în Parlamentul Republicii Moldova conform listei de partid. în
documentele internaţionale aceste interdicţii de asemenea sunt
prevăzute, însă cercul de persoane este limitat la poliţie şi forţele armate.
Acest fapt este confirmat şi de Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice, adoptat la Adunarea Generală a ONU din
1966, art.22. Legislaţia Republicii Moldova a extins cercul juriştilor
practicieni cărora le este interzisă participarea la reuniuni politice.
In afară de juriştii practicieni care activează în judecătorie,
procuratură, poliţie, securitate, există şi alţi jurişti, care nu fac parte din
aceste organe, iar activitatea lor politică poate să decurgă sub două forme:
1) participarea politică la: alegeri, referendumuri, controlul liderilor
politici, mitinguri şi adunări, manifestaţii, difuzarea informaţiei politice,
la partide politice şi mişcări, asociaţii obşteşti. Acestea toate fac dovada
că juristul poate să se angajeze în toate mişcările politice din domeniul
politic, să înfăptuiască un şir de măsuri în scopul exprimării intereselor,
cerinţelor şi reprezentărilor complicilor săi. Participarea politică poate fi
la nivel naţional, local, statal sau internaţional, fiind favorizate de
democraţie, transparentă şi statul de drept;

84 Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией/ Российская юстиция,

2001, №6, с.43-46.
85 Republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 81-83 din 20.07.2001.
59
 2) funcţionalitatea politică presupune administrarea activităţii
instituţiilor politice, liderism politic, ocuparea funcţiilor de răspundere în
aparatul de conducere, determinarea mecanismului de adoptare a
hotărîrilor, alegerea cadrelor, controlul asupra îndeplinirii lucrului.
Regula generală referitor la aceste activităţi este că de trebuie, să
decurgă în afara instituţiilor, organizaţiilor şi întreprinderilor de stat.

§ 5. A sociaţiile obşteşti ale juristului

Asociaţiile obşteşti create de jurişti joacă un rol esenţial în susţinerea

standardelor profesionale şi a normelor etice, în apararea membrilor lor
de încălcări şi interdicţii nejustificate, în asigurarea cu asistenţă juridică a
tuturor solicitanţilor, precum şi legătura cu instituţiile guvernamentale şi
alte instituţii în numele înfăptuirii justiţiei.
Principiile de bază ale activităţii profesionale a juriştilor permit
participarea lor în uniuni obşteşti şi de binefacere, care consolidează
realizările democraţiei, drepturile şi modalităţile constituţionale de
apărare a lor. Formarea şi activitatea asociaţiilor obşteşti devine o barieră
împotriva dependenţei totale a fiecăruia şi a tuturor faţă de stat.
Societatea civilă, creînd asociaţii neguvemamentale (ale tineretului,
veteranilor, jurnaliştilor, actorilor), împiedică elita de guvernămînt să
uzurpeze puterea sau s-o folosească împotriva poporului.
Asociaţiile juriştilor colaborează strîns cu structurile
guvernamentale, fapt care contribuie la funcţionarea eficientă a întregii
comunităţi. Activitatea acestor organizaţii este autonomă, chiar dacă
regulile de funcţionare sunt stabilite prin lege86.
în Republica Moldova activează următoarele asociaţii obşteşti ale
juriştilor:
Uniunea Juriştilor din M oldova (creată în anul 2001) este o
organizaţie neguvernamentală, constituită prin liberul consimţământ al
persoanelor asociate, în vederea realizării scopurilor determinate de
statut. Ca organizaţie obştească, are drept scop contribuirea la realizarea
conceptului statului de drept în Republica Moldova, precum şi
promovarea în societate a profesiei de jurist şi a ştiinţei juridice.
Obiectivele Uniunii Juriştilor din Moldova sunt:
— să militeze consecvent pentru recunoaşterea, aplicarea şi
respectarea deplină a drepturilor omului conform legislaţiei naţionale şi
normelor de drept internaţional;

36Vezi: Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837 din 17.05.96, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.6 din 23.01.1997.
60
 3

— să lupte pentru promovarea intereselor profesionale legitime ale

diferitelor categorii de jurişti;
— să contribuie la reorganizarea instituţiilor de drept şi formarea unui
mecanism juridic eficient, în conformitate cu Constituţia Republicii
Moldova, alte acte juridice naţionale şi internaţionale la care statul nostru a
aderat, inclusiv pregătirea cadrelor din aceste organe conform noilor cerinţe;
— să contribuie la excluderea oricăror imixtiuni în activitatea
poliţiei, anchetei penale, procuraturii, judecătoriilor, precum şi a altor
instituţii de stat în vederea exercitării depline de către acestea a
obligaţiilor profesionale, ceea ce va permite implementatarea
principiului supremaţiei legii în toate cazurile, principiu fără de care este
de neconceput un stat de drept;
- să impulsioneze prin publicare de lucrări ştiinţifice, cercetări
ştiinţifice în domeniu, organizarea de congrese, simpozioane şi alte
manifestări sociale cu caracter ştiinţific formarea doctrinei jurisprudenţei,
sporirea profesionismului juriştilor;
— să se preocupe în permanenţă de îmbunătăţirea culturii generale
şi a sănătăţii fizice şi spirituale a juriştilor, organizînd expoziţii, călătorii
în ţară şi în străinătate, manifestări sportive şi culturale;
— să stimuleze propagarea cunoştinţelor juridice şi ideilor
reformatoare prin intermediul publicităţii, întrunirilor şi cluburilor
juridice, desfăşurării în instituţiile de învăţămînt a unor concursuri cu
tematică juridică.
Uniunea Juriştilor din Moldova activează în interesul public, în
condiţii de transparenţă.
A sociaţia Ju decătorilor din Republica M oldova (creată în anul 1999)
este o asociaţie profesională obştească, neguvernamentală, apolitică,
benevolă, autonomă, care activează pe întreg teritoriul Republicii
Moldova şi care este deschisă aderării tuturor judecătorilor Republicii
Moldova, precum şi altor persoane.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova funcţionează în baza
Constituţiei Republicii Moldova şi altor legi ale Republicii Moldova.
Scopul principal al Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova
este consolidarea eforturilor judecătorilor pentru apărarea drepturilor şi
intereselor lor, apărarea drepturilor şi intereselor familiilor acestora,
perfecţionarea sistemului justiţiei şi a profesionismului judecătorilor,
garantarea şi asigurarea reală de către stat a independenţei judecătoreşti
pe principiile de bază ale independenţei organelor de justiţie.
Obiectivele Asociaţiei Judecătorilor din Republica Moldova sunt:
— să contribuie la garantarea prin Constituţie şi în baza principiilor
internaţionale de drept independenţa judecătorilor;
61
 — să apere drepturile, interesele legitime şi demnitatea
judecătorilor şi a membrilor familiilor lor;
— să asigure prin orice mijloace principiile de inamovibilitate şi
irevocabiiitate a judecătorilor de pe teritoriul Republicii Moldova;
— să reprezinte judecătorii Republicii Moldova în faţa Guvernului
Republicii Moldova, precum şi în relaţiile internaţionale;
— să promoveze asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului de către instanţele de judecată independente şi
imparţiale în Republica Moldova;
— să promoveze o instruire optimă a judecătorilor din Republica
Moldova;
— să promoveze studierea academică a chestiunilor legate de
administrarea justiţiei, atît în interiorul cît şi în afara Republicii Moldova.
Asociaţia Judecătorilor din Republica Moldova este accesibilă pentru
toţi judecătorii din Republica Moldova aleşi în mod constituţional.
Asociaţia Poliţiştilor din Republica M oldova (creată în anul 1999) este
o organizaţie obştească, independentă, neguvemamentală, nonprofit, care
reuneşte pe baza liberului consimţămînt şi fără distincţie de grad, sex, rasă
sau religie membrii serviciilor de poliţie, activi sau pensionaţi din corpul
atestat, în vederea creării între ei şi membrii lor de familii a unor legături de
prietenie şi colaborare. Deviza asociaţiei este; „Servicii făcute prin prietenie".
Asociaţia se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în vederea realizării
următoarelor scopuri fundamentale:
— colaborarea internaţională şi întărirea înţelegerii reciproce pentru
probleme profesionale;
— favorizarea întîlnirilor personale prin schimbul de persoane şi
grupuri de persoane, prin vizite reciproce, prin călătorii în grup, precum
şi prin corespondenţe, care să conducă la stabilirea, menţinerea şi
dezvoltarea unui climat de prietenie între toţi membrii Asociaţiei, atît pe
plan intern cît şi internaţional;
— dezvoltarea unor activităţi sociale şi culturale favorizînd
schimbul de experienţe profesionale prin organizarea de conferinţe,
sesiuni de lucru, schimburi de reviste sau diverse lucrări, vizite de studiu
la instituţiile similare şi altele;
— promovarea în toate serviciile de poliţie a respectului faţă de
lege, ordine şi drepturile omului;
— creşterea prestigiului poliţiei în cadrul asociaţiei şi îmbunătăţirea
relaţiilor dintre poliţie şi populaţie;
— promovarea publicaţiilor internaţionale şi editarea unei
bibliografii a lucrărilor de poliţie şi în măsura posibilităţilor a oricăror
publicaţii de natură legală şi juridică.

62
 în vederea atingerii scopurilor propuse, Asociaţia are următoarele
atribuţii:
— organizarea de cursuri, conferinţe, dezbateri, simpozioane, mese
rotunde, schimburi bilaterale în scop de documentare;
— cooperarea cu alte secţii şi societăţi din alte ţări, ale căror scopuri
sunt similare.
Liga av ocaţilor din R epublica M oldova este o asociaţie obştească
republicană, de sine stătătoare, benevolă a cetăţenilor, apolitică,
nonguvemamentală instituită prin libera voinţă a persoanelor asociate,
profesională a avocaţilor.
Liga avocaţilor din Republica Moldova are drept scop:
— asigurarea înaltului profesionism în apărarea drepturilor şi
intereselor persoanelor fizice şi juridice;
— asigurarea condiţiilor pentru realizarea mai perfectă a
potenţialului profesional al membrilor Ligii;
— reprezentarea şi apărarea intereselor membrilor Ligii în
structurile statale.
în vederea realizării scopurilor, Liga îşi propune următoarele sarcini:
— participarea activă în viaţa obştească a Republicii Moldova;
— contribuirea la realizarea reformei judiciare şi de drept;
— propagarea ştiinţei juridice;
— participarea la educarea cetăţenilor Republicii Moldova în
spiritul stimei faţă de lege, de drepturile omului, de principiile statului
de drept.
Liga foloseşte în activitate următoarele metode:
— colaborarea cu organele de stat, judecătoreşti şi de drept în
probleme juridice şi executarea legislaţiei în vigoare;
— colaborarea cu instituţiile ştiinţifico-consultative şi cu firmele în
problemele dezvoltării ştiinţei şi practicii juridice;
— colaborarea cu organele internaţionale a juriştilor, de drept şi cu
alte formaţiuni obşteşti;
— organizarea meselor rotunde în probleme de drept.
Uniunea N otarilor din Republica M oldova (creată în anul 2003) este
o organizaţie obştească a notarilor pe principii profesionale de nivel
republican, cu termen nelimitat de activitate.
Uniunea este organizaţie obştească pe principii profesionale care
urmăreşte beneficiul public şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
legislaţia în vigoare a Republicii Moldova şi a Statului său. Scopurile şi
sarcinile Uniunii sînt:

63
 — Uniunea contribuie la dezvoltarea şi consolidarea sistemului
notarial în Republica Moldova prin asigurarea securităţii şi stabilităţii
circuitului civil, contribuie la promovarea şi asigurarea respectării şi
ocrotirii drepturilor persoanelor;
— popularizarea cadrului legal al modului de dobîndire şi
exercitare a drepturilor civile patrimoniale ale persoanelor prin
mijloacele mass-media şi prin seminarele de instruire şi simpozioanele
organizate;
— supravegherea respectării regulilor deontologice în activitatea
profesională a membrilor săi şi contribuie la asigurarea cadrului
corespunzător pentru perfecţionarea nivelului lor profesional;
— consolidarea notariatului de tip latin în Republica Moldova şi
extinderea relaţiilor de colaborare cu notariatele statelor străine;
— reprezentarea şi apărarea intereselor profesionale şi sociale ale
membrilor săi şi acţionează pentru asigurarea prestigiului şi a autorităţii
funcţiei de notar.
Pentru realizarea scopurilor propuse, Uniunea aplică următoarele
metode de realizare:
— analiza şi unificarea practicii notariale, documentarea membrilor
asupra novaţiilor din sfera dreptului şi a jurisprudenţei cu aplicaţii în
materie notarială;
— facilitarea introducerii şi însuşirii tehnologiilor modeme în
activitatea notarială;
— asigurarea notarilor cu registrele notariale, alte forme de
procedură şi evidenţă statistică şi contabilă, cu sigilii şi ştampile,
blanchete de protecţie, utilizate în activitatea notarială, aprobate de către
Ministerul Justiţiei;
— organizarea de reuniuni, simpozioane şi seminare, schimburi de
experienţă între notari, precum şi prin alte forme de instruire, cu
participarea reprezentanţilor instituţiilor şi organizaţiilor din ţară şi
străinătate;
— editarea unor publicaţii proprii privind activitatea notarială,
precum şi participarea la alte publicaţii ştiinţifice şi de specialitate;
— propune Ministerului Justiţiei întocmirea proiectelor de acte
normative în materie notarială, sesizează ministerul în toate celelalte
probleme, legate de desfăşurarea eficientă a activităţii notariale şi a
unificării practicii notariale;
— asigurarea protecţiei drepturilor profesionale ale notarilor şi celor
sociale, inclusiv prin crearea fondurilor de asistenţă socială nestatale, în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi organizarea de fonduri de ajutorare,
în baza Regulamentului aprobat de Adunarea Generală;
64
 — reprezentarea intereselor Uniunii în organizaţiile internaţionale.
A g en ţia p en tru su sţin erea în v ă ţă m în tu lu i ju r id ic ş i a o rg a n e lo r de
drept „ E X L E G E " (creată la 26 ianuarie 2000) este o organizaţie obştească
nonprofit, neguvemamentală, apolitică, constituită prin libera
manifestare a persoanelor asociate în vederea realizării în comun a
scopurilor determinate de statut.
Scopurile Agenţiei „EX LEGE" sunt:
— favorizarea şi contribuirea la dezvoltarea învăţămîntului juridic şi a
activităţii organelor de drept în Republica Moldova;
— promovarea şi susţinerea prin diverse mijloace a învăţămîntului
juridic, a cercetărilor ştiinţifice şi a publicaţiilor în domeniul dreptului;
— realizarea şi elaborarea programelor de instruire şi educaţie juridică
a populaţiei;
— protejarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
— promovarea şi susţinerea reformelor în organele de drept şi în
învăţămîntul juridic, ridicarea nivelului profesional al judecătorilor,
procurorilor, poliţiştilor, colaboratorilor CCCEC şi avocaţilor.
In perioada 2000-2004 Agenţia a realizat un şir de proiecte în vederea
susţinerii organelor de drept şi învăţămîntului juridic, a organizat seminare
interactive de instruire pentru jurişti şi seminare metodice pentru profesorii
facultăţilor de drept, a organizat conferinţe ştiinţifice naţionale şi
internaţionale, a publicat literatură de specialitate şi o revistă ştiinţifică87.
Centrul d e Studiu, A sistenţă şi P rotecţie Ju rid ică „ A R T E X " (creată în
anul 2003) fondat cu scopul de a promova conceptele privind evaluarea
nivelului culturii juridice în societate;
— implementarea noilor metode de asistenţă juridică şi protecţie a
drepturilor omului; studierea, promovarea şi implementarea tehnologiilor
de prosperare şi asigurare a succesului;
— acordarea asistenţei juridice permanente şi protejarea drepturilor
şi intereselor legale ale persoanelor fizice şi juridice în faţa autorităţilor
naţionale şi internaţionale.
A sociaţia obştească „C linica Ju rid ică " (creată în anul 1999) este o
organizaţie neguvemamentală, nonprofit, constituită sub formă
organizaţională de instituţie obştească, ce îşi desfăşoară activitatea pe întreg
teritoriul Republicii Moldova. Clinica Juridică îşi propune drept scop:
— implementarea metodelor alternative în învăţămîntul juridic
superior;

87 Curier „EX LEGE" N r.l, 2000.

65
 — acordarea asistenţei juridice cu titlu gratuit reprezentanţilor
păturilor social vulnerabile din Republica Moldova.
Pentru atingerea scopului, Clinica Juridică va efectua următoarele
acţiuni.
— consultarea clienţilor în cazuri civile, administrative, penale privind
drepturile omului;
— reprezentarea în instanţele judecătoreşti a intereselor clienţilor;
— organizarea tematică a seminarelor, conferinţelor, meselor rotunde;
elaborarea unor noi programe de studiu.

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului

§ 2. Codul etic profesional al juristului
§ 3. Secretul profesional al juristului
§ 4. Jurămîntul juristului
§ 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului.

§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului

Cultura etică ocupă un loc central în cultura personală a juristului.

Acest fapt este condiţionat de caracterul activităţii sale, ea fiind legată de
asigurarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, îndeplinirea obligaţiilor ei
în faţa societăţii, statului, care la rîndul lor înaintează faţă de jurişti
cerinţe etico-moral înalte. Cu atît mai importantă este cultura etică în
condiţiile transformărilor democratice în ţară, în forţele armate, în
organele de ocrotire a normelor de drept. Fiecare jurist, individual
trebuie să aleagă căile de formare a culturii sale etice.
Etica profesională prezintă totalitatea principiilor, cerinţelor şi
normelor morale, calităţi personale, reflectări ale conştiinţei morale,
specifice relaţiilor dintre oamenii ce practică un anumit tip de activitate şi
importante pentru exercitarea funcţiilor profesionale, transformîndu-se
într-un fel de cod moral de comportament88. Astfel, cultura etică devine
parte componentă a eticii profesionale şi se atribuie la o grupă de persoane
ce desfăşoară aceeaşi activitate profesională, în cazul nostru - grupul
juriştilor. Pornind de la aceasta, constatăm că pentru un politician, pe
primul loc, stă cultura politică, pentru un economist - cea economică,

88 Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная несостоятельность

безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-на-Дону, 2001, с.153; Алексеев
С.С., Введение в юридическую специальность, Юридическая литература, Москва, 1976,
с. 160.
66
 pentru jurist - cea juridică. Dar, fără îndoială, pentru toţi, elementul
esenţial al culturii profesionale şi generale îl formează cultura etică.
Cultura etică caracterizează personalitatea omului din punctul de
vedere al dezvoltării lui morale integrale, a conştiinţei şi conduitei, precum
şi totalitatea calităţilor morale, atribuite unei societăţi, clase, profesiuni ce
determină nivelul lor de conştiinţă şi conduită morală89. Ea include
cunoştinţe, senzaţii şi convingeri morale, necesităţi, calităţi şi deprinderi de
conduită morale, norme de etică, toate fiind manifestate în relaţiile cu alţi
oameni. Spre deosebire de cultura politică prin care persoana îşi manifestă
atitudinea faţă de organizarea statală, partide, mişcări sau cultura estetică
care se distinge prin atitudinea faţă de natură, societate, om, artă din
punctul de vedere al frumosului, cultura etică se realizează doar în relaţiile
cu alţi oameni, în comunicarea cotidiană, bazîndu-se pe aşa valori morale ca:
binele, datoria, cinstea, conştiinţa, dreptatea.
Analizînd cele expuse mai sus, deducem că cultura etică a juristului
prezintă un sistem de calităţi morale (exprimate în norme şi principii),
care s-au format ca rezultat al cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor
juristului, reflectînd în conduita sa morală armonia dintre convingerile
interne şi manifestările externe90.
Cultura etică a juristului are următorul conţinut:
a) conştiinţa m orală, care include cunoştinţe etice, reprezentări şi
idealuri, principii şi norme, necesităţi morale. Acest element se formează
atît cu ajutorul instituţiilor corespunzătoare de stat sau obşteşti
(grădiniţă, şcoală, facultate, colectiv de lucru) cît şi prin propriile
străduinţe. Conştiinţa morală poate controla şi orienta, stăpîni emoţiile şi
sentimentele morale ale persoanei.
Cunoştinţele etice reprezintă informaţii despre morală, conţinutul şi
structura ei. Principiile şi reprezentările sunt rezultatul conştientizării
noţiunilor de bine şi rău, datorie, cinste şi demnitate. Idealul moral se
manifestă prin personificarea de către jurist a unei stări, activizînd toate
sentimentele morale. Necesităţile / morale se formează în urma activităţii •/
gîndirii şi inimii, transformîndu-se într-un mecanism de trecere de la
conştient la comportament. Necesitatea exprimă tendinţa permanentă a
juristului de a-şi face conştiincios şi fără profit datoria obştească şi de
serviciu, respectînd cerinţele moralei obşteşti şi ale eticii profesionale. Cu cît
nivelul necesităţilor morale este mai înalt, cu atît este mai înalt nivelul
calităţilor morale. Toate acestea ţin de aspectul teoretic sau raţional. însă
conştiinţa morală impune şi un aspect psihologic sau sentimental. El include

89 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.298.

90 Скакун О.Ф .,, указ.соч., с.312.
67
 un spectru larg de emoţii, sentimente, simpatii, antipatii, reprezentări
despre moral şi imoral, obiceiuri, norme morale. Acestea se formează şi se
consolidează în procesul experienţei de viaţă. Cultura emoţiilor vorbeşte
despre educaţia morală a persoanei. în literatura de specialitate91 există mai
multe clasificări ale sentimentelor, însă pentru un jurist au valoare cu
preponderenţă sentimentele moral-politice, ele fiind cele mai durabile şi
rezistente la influenţa factorilor externi. Acestea sunt: patriotismul,
solidaritatea, demnitatea şi mîndria naţională, internaţionalismul. Ultima
calitate reclamă din partea unui jurist respectul faţă de alte popoare,
toleranţă faţă de diferitele etnii şi naţionalităţi. Aşadar, în baza celor
menţionate distingem calităţile inerente unui jurist:
- atitudinea faţă de patrie, popor, cultură şi limbă (patriotismul, mîndria
naţională, internaţionalismul);
- calităţi morale propriu-zise (onestitate, corectitudine, modestie,
simţul demnităţii, comportamentul;
— calităţile manifestate în situaţii de limită: curaj, bărbăţie, vigilenţă,
disciplină, cumpătare. Activitatea juridică este imposibilă fără aceste
calităţi;
— cultura comunicării atît Ia serviciu, cît şi în afara acestuia. Faţă de
jurişti sodetatea înaintează cele mai dure cerinţe. Tot ce se poate ierta mult
sau mai puţin oricărei alte profesii, niciodată nu i se va ierta unui jurist.
b) relaţiile m orale. Esenţa relaţiilor morale o formează legătura
specifică dintre conştiinţa morală şi conduita morală. Iniţial acestea nasc
în conştiinţă, manifestîndu-se apoi în comportament. Toate relaţiile
morale pot fi clasificate după conţinut, formă şi tipul de legătură dintre
oameni92.
După conţinut, există relaţii morale stabilite în procesul activităţii
economice, juridice, politice, profesionale ş.a. în toate cazurile ele reflectă
latura morală a relaţiei - cinstea, onoarea, demnitatea profesională ş.a.
După formă, relaţiile morale se manifestă în funcţie de caracterul
cerinţei morale înaintate faţă de jurist - generală sau concretă. Ca
răspuns acesta ia atitudinea respectivă: de datorie, de mîndrie, de onoare
sau invers.
In funcţie de tipul de legătură dintre oameni, relaţia morală presupune
minimum o legătură bilaterală (deşi în realitate ele pot fi mai multe).
Activitatea juridică presupune relaţia: jurist - client, jurist - bănuit, jurist
- pătimit, jurist - martor, jurist - coleg.

91 Афанасьев О.В., Пищелко А .В .,, указ.соч., с.63; Красникова Е.А., ухяз.соч., с.167;
Этика сотрудников правоохранительных органов,, указ.соч., с.302.
92 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.312.
6 8
 c) conduita m orală, ca indicator obiectiv al calităţilor morale, a
chipului moral al unei personalităţi. Ea se manifestă prin semnificaţia
morală a faptelor săvîrşite.
Interdependenţa acestor elemente justifică numirea juristului ca
purtător al unei culturi etice înalte. Cultura etică presupune atît
respectarea normelor şi principiilor morale în procesul îndeplinirii
obligaţiilor profesionale, cît şi implementarea lor în practică, evitarea
greşelilor şi a deformărilor profesional-morale93. Un jurist va încerca
satisfacţia morală din activitatea sa numai atunci cînd va acţiona
profesionist, în conformitate cu principiile şi normele morale.
în practică, nu putem vorbi despre principii şi norme moral specifice
doar unei anumite profesii sau specialităţi: ale judecătorilor, procurorilor,
ofiţerilor de urmărire penală, avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici
etc. Cînd într-un stat sunt elaborate şi adoptate coduri deontologice care
conţin norme de comportament al avocaţilor, judecătorilor,
anchetatorilor, notarilor, atunci conţinutul prescripţiilor generale şi
profesionale se referă la cultura lor etică. Referindu-ne la Republica
Moldova, considerăm că normele noastre deontologice trebuie
conformate standardelor deontologice internaţionale, fără a fi neglijate
particularităţile sistemului naţional al statului.
Generalizînd materialul cercetat, aducem pe scurt structura culturii
etice a juristului94:
1) prezenţa cunoştinţelor etice, sentimente, necesităţi;
2) transformarea cunoştinţelor, sentimentelor, necesităţilor etice în
convingeri morale, deprinderi de a aprecia moralitatea conduitei străine;
3) buna pregătire de a acţiona conform cunoştinţelor şi
convingerilor etice, adică de a acţiona moral.
De nivelul culturii etice a juristului depinde îndeplinirea calitativă şi
eficientă a obligaţiilor, respectînd demnitatea, onoarea, reputaţia de
serviciu a persoanei, căreia i se acordă ajutor juridic; autoritatea juristului
şi a colegilor, precum şi a profesiei juridice la general. Regula etică de
bază este: faci pentru client tot ce nu interzice legea, tot ce ar fi putut să
facă el însuşi pentru sine, dacă ar fi avut cunoştinţele necesare şi
capacităţile, specifice unui jurist specialist.
Cultura etică a juristului se manifestă atît în atitudinea lui faţă de
activitatea sa profesională şi rezultatele obţinute, cît şi în atitudinea faţă
de colegii de lucru, un loc aparte revenind relaţiilor cu clientul,

93 Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и проблемы правовой

этики, Тверь, 2000, с.36.
94 Скакун О.Ф., указ.соч., с.314.
69
inculpatul, bănuitul, pătimitul, martorul şi cu alte persoane în cazul unui
proces juridic. Ultimii se află într-o situaţie de subordonare faţă de jurist,
de aceea atitudinea trebuie să fie binevoitoare şi corectă.
încălcarea normelor etice în activitatea juristului atrage după sine
răspunderea prevăzută în codurile deontologice. Cu părere de rău,
Republica Moldova a mers pe calea reglementării şi pedepsirii
lucrătorilor sferei juridice prin legi şi alte acte normative. însă ar fi mult
mai eficient de stabilit un mecanism de tragere la răspundere a juriştilor
în baza unui cod deontologic. Acest cod va sancţiona doar încălcările
normelor etice, apelînd la conştiinţa morală. Dacă la acest nivel se va
stabili o ordine, atunci la nivel normativ nu vor apărea devieri.
Şi, în sfîrşit, concluzionăm că totalitatea cerinţelor ce
caracterizează cultura etică a juriştilor trebuie cu siguranţă să fie aplicate
în practica profesională. Un jurist în general trebuie să întruchipeze
bunătatea, dreptatea, legalitatea şi alte calităţi omeneşti de valoare.

§ 2. Codul etic profesional al juristului

In literatură ştiinţifică din domeniu se menţionează că deontologia

face lanţul dintre domeniul dreptului şi cel al eticului, adică, pe de o
parte, ea cuprinde o serie de reguli şi principii cerute de exercitarea unei
anumite profesii—domenii dreptului, iar pe de altă parte, aceste principii
şi norme sunt puternic impregnate moral— domeniul eticului95.
O astfel de colaborare cu „juridicul" înlesneşte înţelegerea elaborării
unor coduri deontologice în limitele acestora. Acesta poate funcţiona
alături de alte acte normative interne şi reglementări internaţionale. Dar,
după cum am mai spus, într-un cod deontologic norma tivita tea nu ţine
exclusiv de domeniul juridicului, ci şi al eticului, adică include şi criteriul
modelului a ceea ce este demn de ales, de urmat, de făptuit. Reieşind din
aceasta, specificul codului etic ţine de faptul că acesta trebuie să cuprindă
doar nome etice, morale, ce nu sînt cuprinse de actele normative.
Aprobarea lor de către asociaţiile de jurişti conferă acestora o
normativitate, adică orice abatere de la normele codului trebuie
pedepsită. Pedepsele şi mecanismul de aplicare a lor vor fi stabilite în
cod. La moment se propune ca mecanismul de punere în aplicare a
codurilor etice să fie făcut de un oficiu naţional sau un consilier al eticii96.
Acesta ar putea fi un colaborator al departamentului de cadre, oferind
îndrumări şi explicaţii pe probleme de etică, ar putea conduce o

95 Carmen Cozma, op.cit., p.140.

96 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy
International - Moldova, Chişinău, 2000, p.136.
70
investigaţie independentă în privinţa unei încălcări a normelor etice. în
această privinţă Uniunea Avocaţilor din Republica Moldova a stabilit
Comisia pentru etică şi disciplină, care este aleasa în componenţa a cel
puţin 15 avocaţi cu o vechime în profesie de cel puţin 5 ani.
Comisia pentru etica şi disciplină: examinează cazurile de încălcare
de către avocaţi a normelor Codului deontologic al avocatului;
intentează procedura disciplinară în privinţa avocaţilor şi adoptă
deciziile corespunzătoare; înaintează demersuri privind retragerea
licenţei pentru exercitarea profesiei de avocat.
într-un cod de deontologie datoria se află în strînsă legătură cu
virtutea, înţelepciunea, autocontrolul, colaborarea, recunoştinţa,
loialitatea, principiul bunăvoinţei, respectul de sine şi reciproc, principiul
dreptăţii, justiţiei, solidarităţii, consensului, echilibrului. Toate acestea
orientează comportamentul, implicînd în aceasta conştiinţa morală.
Prescripţiile deontologice influenţează convingerile, deciziile,
conştiinţa pentru binele activităţii desfăşurate, pentru asigurarea
funcţionării armonioase a interesului de serviciu cu cel personal, a
eficacităţii economice, a respectului faţă de valorile umane97.
Un cod de deontologie cuprinde atît reglementări juridice cît şi etice,
principiu de bază rămînînd grija pentru persoana umană, pentru
demnitatea ei. Cu referire la profesiunea juridică, normele profesionale
cuprinse într-un cod deontologic au menirea de a servi la:
— orientarea juriştilor;
— realizarea unui ghid de evaluare;
— îndrumarea activităţii;
— constituirea unui sistem pentru ridicarea nivelului profesional.
Concluzionînd, menţionăm că prin cod deontologic al juriştilor se
înţelege ansamblul principiilor morale care îndrumează conduita
juriştilor, stau la baza activităţii lui şi servesc drept orientare
metodologică. Nu putem aduce o caracterizare exhaustivă a tuturor
principiilor morale ale juristului, mai ales că fiecare personalitate este
unică şi le poate întruni într-o măsură mai mare sau mai mică. In general,
codul deontologic conţine următoarele principii:
1) R es p e cta rea p rin cip iu lu i su p rem a ţie i legii şi a d rep tu lu i.
Aceasta înseamnă că juristul conştientizează misiunea sa de a sluji
dreptului şi legii. El este obligat să se călăuzească de concepţiile în
conformitate cu care legea în stat este dreaptă, justă şi necesită să fie
executată, chiar dacă ea nu corespunde, după părerea lui, ideilor statului

97 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy

International - Moldova, op.cit., p.141.
71

i
 I

de drept. Prin executare, juristul combate anarhia, nihilismul, devenind

apărător al legii. Astfel, art.5 din Legea privind organizarea
judecătorească98 prevede, „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii numai
de instanţele judecătoreşti". Respectiv, acest principiu şi-a găsit
reflectarea şi în Codul eticii profesionale a judecătorului. Regula doi:
„Judecătorul respectă şi aplică corect legea, întotdeauna acţionează în aşa
mod ca să nu încalce principiile de înfăptuire a justiţiei"99.
2) Atitudinea umană f a ţ ă de om, adică atitudinea faţă de viaţă şi
sănătate, onoare şi demnitate ca valori sociale supreme. Conştientizarea
de către jurist a rolului său de reprezentant al statului, care asigură
condiţii de înfăptuire reală a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legale
ale cetăţeanului şi persoanei. Diploma şi atestarea nu sunt suficiente
pentru autorealizarea în sfera juridică. Munca cu oamenii antrenează şi o
atitudine grijulie faţă de ei, o comunicare ce să inspire încredere, astfel
încît oamenii să aprecieze nu doar un executor al rolului profesional, ci şi
persoana cu calităţile pozitive şi negative. Fiecare subiect care comunică
cu procurorul, ofiţerul de urmărire penală, judecătorul, avocatul aşteaptă
de la aceştia atît o îndeplinire calificată a îndatoririlor, cît şi o atitudine
respectuoasă: fie infractor, fie un martor. Juristul nu trebuie să-şi piardă
nici cumpătul. Doar în asemenea condiţii apare respectul reciproc, se
formează o atmosferă de încredere în societate, care asigură reuşita
lucrului juridic. Gîndirea birocratică a unor jurişti provoacă o daună
considerabilă relaţiei jurist—client. Se formează piedici artificiale în calea
realizării drepturilor persoanei. De exemplu, în cazul poliţiei aceasta se
manifestă prin refuzul de a înregistra infracţiunile, chiar dacă sînt aduse
motive foarte întemeiate din partea reclamanţilor, iar în cazul
judecătorilor - prin tărăgănarea examinării cazurilor, făcînd trimiteri la
nişte circumstanţe neprincipiale. Eliminarea acestor momente negative se
poate face doar prin restabilirea situaţiei iniţiale - organele de drept sunt
garanţii siguri ai dreptăţii. Omul sfinţeşte locul. Cu referinţă la practica
Republicii Moldova, Codul de etică profesională a judecătorilor, în
regula 18, prevede: „Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza
onoarea, demnitatea şi drepturile omului..."100. Aici se cuvine să
subliniem primatul responsabilităţii faţă de persoanele cu care intră în
contact, prin fiece activitate promovînd conceptul omului şi respectarea
principiului umanismilui.
3) Corectitudinea este principiul care indică nivelul înalt ce
însoţeşte îndeplinirea tribuţiilor profesionale. Ea se manifestă prin toate

98 Publicată în Monitorul Oficial al RepubliciiMoldova nr. 58 din 19.10.1995.

99 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
100 Buletinul Curţii Supreme de Justiţie, nr. 3, 2000.
72
 I
t

mijloacele care nu contravin moralei şi dreptului folosite de către jurist în

activitatea sa. Judecătorul trebuie, de exemplu, să se abţină de la
comentarii publice asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra
cauzei care se află pe rol (regula 22 din Codul judecătorilor). Judecătorul
se comportă amabil şi corect cu toţi (regula 29). Acest principiu se
bazează pe alte calităţi ale persoanei, cum sînt: încrederea, compătimirea,
onoarea şi sinceritatea101.
4) în cred erea înseamnă atitudinea persoanei faţă de acţiunile altei
persoane, faţă de sine şi se bazează pe dreptate, bunăvoinţă, sinceritate,
încrederea dintre colegi conduce la rezultate pozitive în serviciu, la
sporirea eficacităţii lucrului colectiv.
5) C om pătim irea presupune înţelegerea trăirilor altei persoane. Se
manifestă prin acordarea susţinerii morale şi dispunerea de a o ajuta. Cu
toate că legea obligă juristul să acţioneze raţional, morala îl sileşte să fie
atent cu bunurile, în cazul percheziţiei, să compătimească bănuitul
pentru a dobîndi informaţia respectivă, să nu fie agresiv, grosolan,
impulsiv sau să constrîngă clientul. Aceasta îl va ajuta să aleagă mai uşor
măsura de pedeapsă, prescrisă de lege. De exemplu, „Procurorul
exercitînd atribuţiile, trebuie să fie calm, oficial, politicos şi tolerant"
(regula 15) - regulă prevăzută în Codul deontologic al procurorilor.
6) O noarea presupune principialitate, încredere în obligaţiile
asumate, convingerea subiectivă în justeţea muncii efectuate, sinceritate faţă
de sine şi de alţii, recunoaşterea drepturilor altor persoane. Această calitate
determină comportamentul juristului în toate cazurile de comunicare cu
clientul: asigurînd securitatea sa şi a familiei sale, creînd tuturor condiţii
pentru apărare, ducînd lucrul pînă la capăt. Onoarea în mod normal este
legată de sinceritate - calitate intrinsecă juristului, care se manifestă prin a
spune adevărul, a nu ascunde realitatea obiectivă, a nu leza interesele
cetăţeanului şi ale statului. Specificăm la acest capitol că există anumite
tipuri de activitate juridică care necesită anumite exerciţii în cadrul acestui
principiu - justificate şi permise: dezinformarea infractorului, a altor
participanţi, tăinuirea informaţiei în scopul rezolvării cazului.
Aşadar, onoarea profesională a juristului presupune:
— desăvîrşire profesională;
— promovarea stimei;
— respectarea persoanei ca valoare fundamentală;
— comportament de deschidere, de comunicare;
— respectarea adevărului;
— corectitudinea modalităţilor şi acurateţea mijloacelor de acţiune;

101 Carmen Cozma, op.rit., p.147.

73
 — păstrarea secretului profesional;
— desfăşurarea activităţii bazate pe înţelegere şi nu pe constrîngere.
7) îndeplinirea conştiincioasă a obligaţiilor este o calitate ce
presupune nu doar competenţă, ci şi consacrarea deplină a forţelor şi
capacităţilor, concentrarea tuturor puterilor pentru îndeplinirea datoriei
profesionale în termene foarte scurte. Punctualitatea este o calitate
prevăzută în toate codurile deontologice prezente pînă la moment în
Republica Moldova102.
Cu referire la Republica Moldova putem menţiona că, la moment, s-a
adoptat Codul de etică profesională a judecătorilor, care stabileşte în 30 de
reguli doar standarde generale privind comportamentul judecătorilor în
executarea atribuţiilor de serviciu, comportamentul lor în afara exercitării
atribuţiilor de serviciu, precum şi asigurarea independenţei lor. Principiile
etice şi reglementarea fundamentală a conduitei profesionale, condiţiile de
angajare şi sancţiunile sunt prevăzute în legislaţie.
Procurorii au un cod deontologic care reglementează prea general şi
vag conduita lor. Nu putem spune că legislaţia în vigoare este mai
desăvîrşită la acest capitol. Cu atît mai mult cu cît codurile deontologice
sunt aprobate de toţi reprezentanţii profesiei de comun acord şi nu prin
Hotărîrea Colegiului Procuraturii.
Notariatul, în virtutea acordării serviciilor publice, au un cod
deontologic care prevede principiile de bază şi standardele directoare de
conduită în relaţiile cu alţi notari, cu structurile lor organizaţionale, cu
autorităţile statelor şi persoanele juridice. Legea cu privire la notariat, pe
lîngă răspunderea morală, stipulează şi sancţiunile disciplinare.
Pentru avocaţi, la Congresul Avocaţilor, s-a stabilit un Cod
deontologic al avocaţilor Baroului din Republica Moldova, care
reglementează în exclusivitate latura morală a activităţii avocatului.
Codul dat corespunde standardelor internaţionale şi este un exemplu
pentru celelalte domenii ale sferei juridice.
Pentru alte oficialităţi publice, inclusiv administraţia vamală, fiscală,
securitatea naţională, poliţia, actele normative servesc material îndrumător
fundamental privind conduita profesională. Dacă există documente de uz
intern, ele sunt incomplete, ineficiente sau aplicate în măsură limitată. în
concluzie, menţionăm că sectorul juridic din Moldova are urgent nevoie de
coduri de conduită, ca documente completînd cadrul legal în materie.
Codurile de conduită trebuie să fie disponibile imediat la recrutarea
noului personal şi incluse în programele iniţiale de instruire, mai multe
îndrumare şi explicaţii trebuie să fie furnizate asupra modului de
aplicare a lor în practică.

102 Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei, Transparecy
International - Moldova; op. cit., p.136.
74

I !
| în ceea ce priveşte practica internaţională, o bogată experienţă au
I acumulat SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Austria, Polonia,
i /
| Belgia, Danemarca: Codul de etică a judecătorilor din SUA, Etica poliţistului
| Germaniei, Codul deontologic al poliţiei naţionale a Franţei, Instrucţiunea cu
j privire la principiile etice ale serviciului poliţiei Marii Britanii.

| § 3. Secretul profesional al juristului

I
j
j Constituţia Republicii Moldova şi legislaţia garantează neamestecul
în viaţa personală şi familială, ocrotind următoarele valori personale103:
— Statul respectă şi ocroteşte viaţa intimă, familială şi privată.
— Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile*. Nimeni nu poate
pătrunde sau rămîne în domiciliu sau în reşedinţa unei persoane fără
consimţămîntul acesteia (excepţie sunt cazurile prevăzute de lege, cînd
aceasta se face în scopul securităţii).
—Statul asigură secretul scrisorilor, telegramelor, altor trimiteri
poştale, convorbirilor telefonice şi celorlaltor mijloace legate de
comunicare.
— Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de
protecţie a cetăţenilor sau siguranţa naţională. Alte aspecte sunt
reglementate de legislaţie104.
Reieşind din aceasta, menţionăm că dreptul la secret este dreptul
absolut, intransmisibil al persoanei de a tăinui de terţele persoane
informaţii care au legătură cu autodeterminarea persoanei în societate,
fie că acestea sunt secrete asigurate de lege, fie că persoana ia toate
măsurile ca această informaţie să nu fie divulgată. Secretele pot fi
personale şi profesionale.
La secretul personal ne-am referit mai sus. Secretul profesional este o
informaţie ce nu trebuie divulgată în virtutea datoriei profesionale, fiind
una dintre condiţiile de desfăşurare cu succes a activităţii juristului.
Informaţia tăinuită se poate afla în posesia, folosinţa sau dispoziţia unor
persoane fizice sau juridice, urmînd să fie dezvăluită la propria lor
dorinţă, în conformitate cu condiţiile prevăzute de aceştia105.

m Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, publicată în M.O. nr.l din
12.08.1994; Modificări prin Legea nr.344-XV din 25.07.2003.
' „Secretul" şi „inviolabilitatea" sunt două noţiuni ce caracterizează natura instituţiei de
viaţă privată.
104 Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie, nr. 982-XIV din 11.05.2000,
publicată în M.O. nr.88-90 din 28.07.2000.
105 Семин Ария, Об адвокатской тайне/ Российская юстиция, 1997, пг.2, с.19.
75
 în legislaţia Republicii Moldova nu există o definiţie strict stabilită a
secretului profesional, deşi sunt prevăzute diferite tipuri ale lui: secretul
înfierii, secretul medical, secretul comercial, secretul bancar, secretul
urmăririi penale, secretul profesional al avocaţilor, notarilor ş.a. Se
susţine că secretul aflat în timpul exercitării funcţiei este recunoscut
profesional.
Secretul profesinal, în funcţie de purtător, poate fi:
a) secret de stat - informaţii protejate de stat din domeniul militar,
economic, tehnico-ştiinţific, politic, de recunoaştere, de contrainformaţie
şi operativ de investigaţie a căror răspîndire, divulgare, pierdere sau
distrugere poate periclita securitatea Republicii Moldova (art.2 din Legea
cu privire la secretul de stat)106.
b) secretul comercial - informaţii ce nu constituie secret de stat, care
ţin de producţie, tehnologie, administrare, de activitate financiară şi de
altă activitate a agentului economic, a căror divulgare (transmitere,
scurgere) poate să aducă atingere intereselor lui (art.l din Legea cu
privire la secretul comercial)107.
Juristul munceşte atît în structurile de stat, cît şi private, fiind obligat
să păstreze atît secretul de stat, cît şi cel comercial. Analizînd codurile
deontologice, observăm că datoria de a ocroti un secret comercial este un
principiu etic important. El constă din două elemente: nedivulgarea
secretului profesional persoanelor străine şi nedivulgarea secretului
profesional colegilor, ce nu au atingere cu cazul examinat.
Această regulă este generală pentru toţi juriştii din toate ţările,
confidenţialitatea caracterizînd în special practica avocaţilor. Astfel, în actul
normativ al Regulilor eticii avocaţilor al Uniunii Internaţionale a Avocaţilor, în
regula 1.5, prevede: „Avocatul este obligat să respecte secretul profesional,
al cărui obiect îl formează însuşi faptul adresării clientului, informaţiile cu
privire la conţinutul discuţiilor cu clientul şi altă informaţie, ce se referă la
acordarea ajutorului juridic. Avocatul este obligat să păstreze secretul chiar
după ce relaţiile cu clientul au luat sfirşit".
Juristul păstreză secretul tuturor clienţilor fără excepţie, indiferent de
faptul dacă aceştia sunt permanenţi ori s-au adresat după ajutor o
singură dată. Această regulă acţionează şi după încetarea relaţiilor cu
clientul, chiar dacă au încetat ca rezultat al unor neînţelegeri sau
conflicte. Asupra obligaţiei respectării confidenţialităţii nu se extinde
acţiunea termenului de prescripţie (regulile 2.3.2 —2.3.4 din Codul
general al regulilor avocaţilor din ţările Uniunii Europene)108. în scopul

106 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 10 din 25.08.1994.

107 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 13 din 10.11.1994
108 Барщевский M., Адвокатская этика, Москва, 2001, c.139.
76
 1

respectării acestor cerinţe, juristul trebuie să evite discuţiile cu soţul

(soţia) şi cu alţi membri ai familiei despre afacerile clientului şi să
înceteze orice discuţie la această temă, chiar dacă numele clientului nu
este pronunţat.
Discutarea problemelor profesionale cu colegii de asemenea nu-i de
dorit, îndeosebi cu referire la nume şi cazuri concrete. Se interzice
discutarea acestor probleme în prezenţa unor terţe persoane, faptul
avînd repercusiuni negative asupra relaţiilor cu clientul pe de o parte, şi
producînd asupra terţilor o impresie proastă despre jurisprudenţă, pe de
altă parte.
Colaboratorul organului de urmărire penală trebuie să ocrotească
taina de persoanele care pot să pună piedici justiţiei, să tăinuiască datele
despre locul de trai al martorilor, iar judecătorul să convoace şedinţe
judiciare închise în cazurile cînd trebuie asigurată viaţa persoanelor; să ia
depoziţiile martorilor în lipsa inculpaţilor.
Informaţia poate fi divulgată doar în cazurile prevăzute de lege ori
cu acordul clientului. Aceasta se face în interesul clientului sau al
moştenitorilor săi. Divulgarea informaţiei confidenţiale poate avea loc în
următoarele cazuri:
1) dacă este permisă de lege sau de procedura judiciară, dar în
acest caz juristul trebuie să aibă grijă să nu prezinte mai multe
informaţii decît se cer;
2) dacă divulgarea informaţiei este necesară pentru prevenirea unei
infracţiuni, în cazul în care juristul ştie cu certitudine că astfel
infracţiunea va fi evitată;
3) dacă divulgarea va proteja juristul şi colegii lui de unele învinuiri
de acţiuni ilegale, comportament nejustificat sau de luare de mită.
R esp ecta rea se cretu lu i p ro fes io n a l în ca d ru l d ife rite lo r p ro fes ii
ju rid ice:
Păstrarea secretului profesional de titre avocaţi, conform art.47 din Legea
cu privire la avocatură, se stabileşte pentru înfăptuirea normală a justiţiei
şi asigurarea confidenţialităţii relaţiilor dintre avocat şi client.
Avocatul nu este în drept să divulge informaţiile confidenţiale ce i-au
fost comunicate în timpul acordării asistenţei juridice, precum şi să
transmită, fără acordul clientului, unor terţi documentele legate de
exercitarea delegaţiei. La acest capitol, Codul deontologic al avocaţilor
mai stipulează că secret profesional reprezintă şi chestiunile cu care o
persoană s-a adresat după asistenţă juridică, esenţa consultaţiilor oferite
de avocat, procedeele de strategie şi tactică ale apărării sau reprezentării,
datele privind persoana care s-a adresat după asistenţă şi alte împrejurări
care rezultă din activitatea profesională a avocatului.

77
 Informaţia aflată de avocat în procesului cercetării penale poate fi
divulgată doarcuacordul ofiţerului de urmărire penală.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor
avocatului. Nici o presiune a unei autorităţi publice sau de altă natură
nu-1 poate determina pe avocat să divulge secretul profesional. Aceasta
poate fi făcută doar în cazurile prevăzute de lege sau pentru a intenta o
acţiune, sau pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu declanşat
între avocat şi client.
în fine, subliniemcă păstrarea secretului profesional de către avocat
este un drept şi odatorie fundamentală a avocatului nelimitată în timp.
Păstrarea secretului profesional de către notar. Această dispoziţie
normează activitatea notarială în vederea asigurării confidenţialităţii
dintre client şi notar. Astfel, în art.9 din Legea cu privire la notariat
stabileşte câ „persoana care desfăşoară activitate notarială are obligaţia
să păstreze secretul cu privire la actele îndeplinite şi la faptele care i-au
devenit cunoscute în timpul activităţii sale". în continuare, Legea
enumeră cazurile cînd informaţia poate fi deconspirată:
1) Informaţia cu privire la actele notariale îndeplinite se eliberează
numai persoanelor fizice şi juridice în numele sau din împuternicirile
cărora au fost perfectate.
2) Aceeaşi informaţie se eliberează la cererea instanţei de judecată,
procuraturii, organelor de urmărire penală în legătură cu cauzele penale,
civile sau administrative aflate în curs de examinare.
Obligaţia de a păstra secretul actelor notariale rămîne în vigoare şi
după încetarea atribuţiilor notarului.
Pentru încălcarea acestei obligaţii, persoanele în cauză poartă
răspundere înconformitate cu legislaţia.
Păstrarea secretului profesional de către judecători. Prin art.14 din Legea j
cu privire la statutul judecătorilor se stabileşte că judecătorii nu au !
dreptul să divulge secretul deliberării şi informaţiile obţinute în şedinţa I
închisă, iar judecătorul de instrucţie nu are dreptul să divulge datele
urmăririi penale. Această dispoziţie, credem, ar putea fi completată cu
menţiunea privind nedivulgarea secretului bancar, comercial, de stat,
militar, de serviciu din partea judecătorului, secrete ce i-au devenit
cunoscute încadrul activităţii.
Colaboratorii procuraturii nu au dreptul, fără permisiunea procurorului şi
a ofiţerului de urmărirepenală, să comunice datele controlului, ale cercetării
penale prealabile efectuate de organele procuraturii. Această normă este
pusă în acţiune prin Codul deontologic al Procurorilor, regula 12:
„Procurorul nu dezvăluie informaţia dobîndită, obţinută confidenţial în
cadrul cercetării penaleşi examinării cauzei...".

78
 Păstrarea secretului profesional de către colaboratorii organelor
afacerilor interne. Aceştia, de asemenea, nu au dreptul să destăinuie
informaţiile:
— ce constituie secret de stat şi de serviciu, secret comercial al
organizaţiilor şi persoanelor;
— despre persoanele care au participat la depistarea, prevenirea,
curmarea, cercetarea şi descoperirea crimelor, la examinarea judiciară a
dosarelor penale şi organizarea măsurilor de protecţie de stat a acestor
persoane;
— a căror divulgare ar complica descoperirea infracţiunilor ori ar
contribui la săvîrşirea lor;
— ce denigrează onoarea şi demnitatea unui cetăţean sau
prejudiciază interesele lui legitime (art. 3, 4 din Legea cu privire la
poliţie)109, dacă exercitarea atribuţiilor nu cer contrariul.
în activitatea ofiţerilor de urmărire penală o mare importanţă are
secretul decurgerii urmăririi penale şi în procesul examinării cazurilor.
Aceştia permanent întreprind anumite acţiuni, culegînd informaţii
despre infracţiune, despre persoana ce a săvîrşit-o, despre partea
vătămată şi martori; ofiţerii de urmărire penală, conform legii, au dreptul
să asculte convorbirile telefonice private, să ridice corespondenţa, însă
toate aceste informaţii nu pot fi folosite decît în scopul descoperirii
infracţiunii.
Organele securităţii statului la fel au obligaţia să păstreze secretul
profesional, interzicîndu-li-se să facă publice informaţiile ce constituie
secret de stat, militar, de serviciu ori comercial, a căror divulgare ar
putea prejudicia securitatea statului, onoarea şi demnitatea persoanei sau
ar putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu excepţia cazurilor
prevăzute de legislaţie în interesul justiţiei (art.6 din Legea Republicii
Moldova privind organele securităţii statului)110.
Serviciul de Informaţii şi Securitate a Republicii Moldova nu poate
face publice informaţiile ce constituie secret de stat, militar, de serviciu şi
comercial, precum nici informaţiile cu caracter confidenţial, a căror
divulgare ar putea prejudicia securitatea de stat, onoarea şi demnitatea
pesoanei sau ar putea leza drepturile şi libertăţile acesteia, cu excepţia
cazurilor prevăzute de legislaţie în interesul justiţiei (art.5 din Legea
privind Serviciul de Informaţii şi Securitate al Republicii Moldova).

109 Publicată în Monitorul Oficial nr. 17-19 din 31.01.2002

nopublicată în Monitorul Oficial nr. 10-11 din 13.02.1997.
79
 Aceeaşi Lege, în art.14, stabileşte că colaboratorii Serviciului sunt
obligaţi să păstreze cu stricteţe secretul de stat şi de serviciu chiar după
abandonarea serviciului, indiferent de motiv. Divulgarea datelor şi
informaţiilor care le-au devenit cunoscute pe parcursul activităţii de
serviciu, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţie, este interzisă şi se
pedepseşte conformlegii. Aceeaşi obligaţie o are şi Serviciul de Protecţie
şi Pază de Stat.
în concluzie, menţionăm că secretul profesional este un instrument
de executare efidentă a obligaţiilor profesionale şi a datorie profesională.

§ 4 . Jurămînhil juristului

Jurământul este o formulă şi un act solemn prin care o persoană se obliga

să-şi facă datoria faţă de ţară şi de popor. Avocaţii, notarii, judecătorii,
procurorii, poliţiştii, intrînd în exerciţiul funcţiunii, depun jurămîntul prin
care jură să îndeplinească conştiincios obligaţiile profesionale şi să păstreze
secretul profesional. Astfel, prin jurămînt un jurist;
— îşi asumă obligaţia moral juridică în faţa profesiei, societăţii şi
statului;
— recunoaşte legătura obiectivă politico-juridică exsitentă dintre
activitatea profesională şi o societate şi un stat concret;
— apreciază subiectiv apartenenţa sa faţă de acest stat şi munca
profesională în cadrul lui.
Depunerea jurămîntului este un moment deosebit în devenirea unui
colaborator tînăr ca membru al unui colectiv determinat şi a comunităţii
de jurişti în ansamblu. Jurămîntul se depune după un anumit termen,
cînd juristul a luat cunoştinţă de profesia dată, a conştientizat destinaţia
sa şi ataşamentul faţă de viitoarea activitate profesională.
înainte de acest act, tînărului specialist trebuie să i se explice
conţinutul jurămîntului, importanţa actului, responsabilitatea morală
pentru respectarea cerinţelor lui. Mesajul jurămîntului trebuie să fie
interpretat ca o cerinţă morală, apoi juridică faţă de profesia dată, cerinţă
care trebuie să fie urmată permanent şi neclintit.
Jurămîntul se depune personal, iar în cazul cînd o fac mai multe
persoane, în primul rînd depun jurămîntul persoanele mai în vîrstă,
după care toţi semnează textul. După jurămînt se interpretează imnul
Republicii Moldova. Acest act se anexează la dosarul personal al fiecărei
persoane, făcîndu-se şi o însemnare în carnetul de muncă. Jurămîntul se
depune o singură dată pe toată durata activităţii. După depunerea
jurămîntului se eliberează legitimaţia.

80
 I i

De regulă, depunerea jurămîntului este un act solemn care decurge

în prezenţa conducătorilor organelor centrale ale puterii, ale ministerelor,
departamentelor, veteranilor muncii, reprezentanţilor administraţiei
publice locale, altor oficialităţi. De exemplu:
Jurămîntul judecătorilor Curţii Constituţionale: „Jur să îndeplinesc
cinstit şi conştiincios obligaţiile de judecător al Curţii Constituţionale, să
apăr orînduirea constituţională a Republicii Moldova, să mă supun în
exercitarea funcţiei numai şi numai Constituţiei". Acest jurămînt se
depune în faţa Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi
Consiliului Superior al Magistraturii. Judecătorul îşi exercită funcţia de la
data depunerii jurămîntului (art.12 din Legea cu privire la Curtea
Constituţională)111.
Jurămîntul judecătorilor din instanţele judecătoreşti: „Jur să respect
Constituţia şi legile ţării, drepturile şi libertăţile omului, să-mi
îndeplinesc cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire atribuţiile ce-mi revin".
Se depune în termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în şedinţă
solemnă, în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, după actul de
numire. Despre depunerea jurămîntului se întocmeşte un proces-verbal
semnat de preşedintele şedinţei Consiliului Superior al Magistraturii şi
de către persoanele care au depus jurămîntul (art. 12 din Legea cu privire
la statutul judecătorului)112.
Jurămîntul procurorului cu următorul conţinut se depune de către
persoanele desemnate pentru prima dată în funcţia de procuror: „Jur să
respect cu stricteţe Constituţia, legile Republicii Moldova, să apăr
ordinea de drept, drepturile şi libertăţile omului, interesele generale ale
societăţii, să îndeplinesc conştiincios obligaţiile ce-mi revin". Jurămîntul
se depune în şedinţă solemnă, în faţa Colegiului Procuraturii după citirea
ordinului de numire. Depunerea jurămîntului se consemnează într-un
proces-verbal (art. 22 alin. 3. 4 din Legea cu privire la procuratură)113.
Acelaşi jurămînt îl depune şi Procurorul General în faţa Parlamentului
(art. 16 al. 6 din aceeaşi lege).
Jurămîntul avocatului se depune în faţa ministrului justiţiei Ia primirea
licenţei. Are următorul conţinut: „Eu, avocatul (numele, prenumele), jur
să-mi aduc aportul la apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor
legitime ale omului, să-mi îndeplinesc conştiincios şi onest îndatoririle de
avocat, să păstrez secretul profesional şi să nu compromit onoarea
profesională a avocatului"(art. 23 din Legea Republicii Moldova cu

nl Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 7.02.1995.

112 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 117-119 din 15.08.2002
1,3 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
81
 privire la avocatură)114. Textul jurămîntului este semnat de avocat şi se
păstrează în dosarul personal al avocatului la Consiliul Baroului.
Jurămîntul notarului se depune solemn în faţa Comisiei de Licenţiere
a activităţii notariale, în prezenţa ministrului justiţiei: „Eu, notarul
(numele, prenumele), jur să fiu devotat Republicii Moldova, să respect
Constituţia şi legile ei, să fiu onest şi să îndeplinesc conştiincios
obligaţiile de notar". Textul jurămîntului se semnează de notar şi se
păstrează în dosarul său personal la Ministerul Justiţiei (art.14 din Legea
cu privire la notariat)115.
Jurămîntul efectivului de trupă, corpului de comandă al poliţiei şi al altor
subunităţi ale organelor de interne ale Republicii Moldova are următorul
conţinut: „Eu, (numele, prenumele), încadrîndu-mă în serviciul
organelor de interne, jur solemn să fiu devotat poporului şi RM, să fiu
onest, disciplinat, vigilent şi curajos, să păstrez secretele de stat şi cele de
serviciu, să păstrez cu stricteţe legile Republicii Moldova.
Jur să îndeplinesc în mod conştiincios şi cu exactitate obligaţiile
încredinţate, ordinele şi prevederile statutelor, să respect şi să ocrotesc
drepturile cetăţenilor, proprietatea lor, să apăr ordinea de drept şi
patrimoniul Republicii Moldova.
Jur să nu-mi cruţ puterile, iar în caz de necesitate nici viaţa pentru a
apăra integritatea teritorială şi independenţa Republicii Moldova.
Dacă voi încălca acest jurămînt să fiu pedepsit cu toată asprimea,
conform legilor Republicii Moldova"116.
Jurămîntul colaboratorilor Serviciului de Informaţii şi Securitate al Republicii
Moldova. Jurămîntul este stabilit doar pentru persoanele din conducerea
organului. La data numirii în funcţie, directorul Serviciului depune în faţa
Parlamentului, în prezenţa Preşedintelui Republicii Moldova, jurămîntul cu
următorul conţinut: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
propăşirii Republicii Moldova, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr
democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova".
Textul este semnat de către director, păstrîndu-se în dosarul său personal
(art. 13 p.2 din Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova)117.

114 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 126-127 din 12.12.2002.
115 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002
116 Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova privind aprobarea textului Jurămîntului
efectivului de trupă, corpul de comandă al poliţiei şi al altor subunităţi ale organelor de
interne ale Republicii Moldova şi a Regulamentului privind modul de depunere a
jurămîntului nr.654, XII-22.07.1991.
ll7Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 156 din 31.12.1999.
82

i
 juriştii -funcţionari publici, încadraţi pentru prima dată în serviciul public,
depun jurămîntul stabilit prin Legea serviciului public (art.15 alin.l)n8:
"Conştient de responsabilitatea ce-mi revine în serviciul public în
calitate de persoană cu funcţie de răspundere, jur solemn să servesc cu
credinţă statul şi poporul Republicii Moldova, să respect Constituţia şi
legile ţării, să apăr interesele şi autoritatea statului, drepturile, libertăţile
şi interesele legitime ale cetăţenilor, să port cu demnitate titlul de
funcţionar public, să-mi exercit în mod conştiincios obligaţiile. Dacă voi
încălca acest jurămînt, sînt gata să port răspundere cu toată rigoarea
legii". Jurămîntul se depune o singură dată, în prezenţa colectivului
unităţii respective a autorităţii publice, în faţa simbolurilor de stat, la cel
mult 10 zile de la ocuparea funcţiei. Persoana cu funcţie de răspundere
semnează jurămîntul care se anexează la dosarul său personal. La
trecerea în serviciul unei alte autorităţi publice, indiferent de motiv,
persoana cu funcţie de răspundere nu mai depune jurămînt.

§ 5. Deformarea morală a juristului

Intre moral şi imoral există un hotar, uneori, destul de vulnerabil.

Experienţa activităţii lucrătorilor sferei juridice demonstrează că
disciplina nesatisfăcătoare, încălcări şi chiar infracţiuni săvîrşite de către
aceştia, sunt nu doar o manifestare a profesionismului scăzut, ci mai mult
o lipsă de cultură etică, adică o moralitate deformată. Conştiinţa civică
dezvoltată lipseşte atît societăţii în general, cit şi grupurilor profesionale.
Fiind vorba de jurişti, putem menţiona că nici aceştia nu prea fac surplus
de această calitate. Ca rezultat, intr-un colectiv format de jurişti, apar
diferite încălcări ale datoriei de serviciu, divulgarea secretului profesional,
încălcarea jurămîntului, formalism în perfectarea actelor, îndeplinirea
superficială a ordinelor, răspîndirea bîrfelor ş.a. în literatura de specialitate
se disting două categorii de factori: pozitivi - indicatori ai unui climat
psihologic favorabil, ce caracterizează o cultură etică şi un potenţial moral
înalt, şi factori negativi, ce implică respectivele consecinţe*119.
La prima categorie sunt atribuite:
— starea psihologică şi fizică bună a personalului;
— conducere raţională şi control;
— nivelul ridicat al pregătirii profesionale;
— simţul colectivităţii şi ajutorul reciproc;
— aprobarea publică a reuşitelor personalului şi a îndeplinirii
conştiinciose a atribuţiilor de serviciu;

nsPubIieată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 61 din 02.11.1995.

119 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.220.
83
 1

Cea de a doua categorie presupune:

- critica condiţiilor de muncă, discutarea indicaţiilor;
- îndeplinirea inadecvată a indicaţiilor;
- întreruperi nemotivate în timpul lucrului;
- întîrzieri şi lipsă nemotivată de la locul de muncă;
- încălcarea regulamentului de ordine interioară;
- atitudine neglijentă faţă de mijloacele tehnice etc.
Dacă în colectiv apar primele simptome ale acestor situaţii, faptul
trebuie să pună în gardă conducătorul colectivului şi pe cei mai conştiincioşi
membri ai lui.
Dacă nu se iau măsurile respective în colectiv începe decăderea morală,
iniţial a unor membri apoi a întregului colectiv, care se manifestă prin
următoarele:
- abuz de putere;
- aplicarea metodelor birocratice de conducere;
- atitudine tolerantă faţă de încălcările disciplinei de muncă;
- atitudine negligentă faţă de obligaţiile de serviciu;
- întocmirea sumară a documentelor;
- încălcări ale codurilor procesuale;
- dispersarea colectivului în favoriţi şi antipatici;
- lipsă de scrupule în alegerea mijloacelor;
- atmosferă conflictuală în colectiv etc.
Aceşti factori demonstreză o deformare moral-profesională şi necesită o
schimbare urgentă. Această situaţie duce la scăderea capacităţii de muncă,
mărirea numărului de reclamaţii, gîlceavă între colaboratori şi, în fine, la
schimbarea conducerii şi pierderea pe o durată îndelungată a autorităţii.
Factorii instituţiei numiţi mai sus trebuie cunoscuţi şi luaţi în
consideraţie în primul rând de conducătorul colectivului, apoi de lucrătorii
responsabili de cadre şi de munca educativă în colectiv.
Deformarea morală a juriştilor îşi află rădăcinile, pe de o parte, în viata
socială, acestea fiind numite motive externe, şi pe de altă parte, în caracterul
specific al muncii profesionale, acestea fiind numite motive interne.
La motivele externe putem atribui:
- instabilitatea socială şi inconsistenţa stimulării materiale;
- lipsa idealului în dezvoltarea societăţii;
- corupţia în sectorul public;
- dezordine în sistemul de drept, interpretări discordante ale legilor,
neexecutarea lor, imperfecţiunea legislaţiei;
- asigurarea insuficientă a drepturilor şi libertăţilor persoanei,
neachitarea pensiilor şi a salariilor;

84
 — apărarea necorespunzătoare social-juridică şi economică a
colaboratorilor organelor de drept;
— lipsa de autoritate scăzută a organelor de drept etc.
Degradarea morală a juriştilor este influenţată în mare măsură de
deformarea morală a societăţii.
în societate oamenii, iar juriştii sunt aceiaşi membri ai societăţii,
nu mai deosebesc dreptatea de nedreptate, binele de rău. Luînd în
consideraţie că fizionomia morală a omului şi comportamentul său
se formează pe tot parcursul vieţii, instituţiile de învăţămînt speciale
trebuie să ţină cont de acest fapt şi să atenţioneze în special asupra
porniri spre deformarea morală pentru a le înlătura în etapa iniţială.
In instituţia de învăţămînt superior se vor analiza toate calităţile
viitorilor jurişti, luînd ca bază soluţionarea echitabilă a neînţelegerilor
morale, cultivarea unei atitudini umane faţă de oameni, simţul
responsabilităţii sporite, intoleranţă faţă de greşelile din practica juridică.*
Motive interne de degradare morală a juriştilor practicieni pot fi:
— volumul supraîncărcat de lucru şi lipsa controlului asupra
executării;
— nivelul scăzut al educaţiei morale în colectiv şi al culturii juridice;
— nivelul scăzut al calificării şi necorespunderea postului ocupat;
— remunerarea necorespunzătoare muncii depuse, lipsa altor forme
de stimulare materială, condiţiile de muncă nesatisfăcătoare;
— soluţionarea cazurilor juridice după principiul: cine plăteşte mai
mult, acela are dreptate;
— incapacitatea de a opune rezistenţă influenţei negative din partea
mediului criminal.
Analizînd cele expuse mai sus, putem evidenţia trei etape de
deformare profesional morală a juristului, în literatură din domeniu mai
numită şi „scară de cădere"*120:
1) substituirea normelor generale ale eticii profesionale cu principii
antimorale;
2) substituirea cerinţelor datoriei de serviciu cu interese personale
de profit;
3) formarea înclinaţiilor spre săvîrşirea încălcărilor.

’ Cu părere de rău, în practica de instruire, am întîlnit foarte mulţi studenţi porniţi pe

calea deformării morale: stimularea materială pe primul loc, nu sunt oneşti, nu cunosc
reguli elementare de comportament, au ales ca model demn de urmat: lipsa de omenie,
conflictul, egoismul, atitudine neserioasă faţă de procesul de instruire.
120 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.310.
85
 La acestea mai putem adăuga o etapă, şi anume - deformarea morală
a conştiinţei juristului. De regulă, aceasta duce la deformarea morală a
personalităţii. Acesta se constată în cazul în care un procuror, judecător,
ofiţer de urmărire penală cu experienţă cunoaşte normele, principiile de
conduită morală, însă conştient şi grav le încalcă. în situaţia dată,
societatea nu mai are de la cine învăţă, lua exemplu, iar activitatea ei se
transformă într-un lanţ continuu de săvîrşire a nelegiuirilor.
In aceste cazuri apare întrebarea: cum răspund juriştii pentru aceste
efecte negative ale comportamentului lor? în mod general, confom
legislaţiei, apare un anumit tip de răspundere. în cazul deontologiei
juridice interesează răspunderea morală.
Răspunderea morală reflectă capacitatea persoanei de a conduce în
mod individual activitatea sa şi a răspunde pentru faptele săvîrşite121. Cu
cît persoana efectuează conştient şi benevol o activitate mai serioasă, cu
atît sporeşte răspunderea morală a lui. Cu cît persoana avansează pe
scara de serviciu, cu atît devine mai dură atît răspunderea morală, cît şi
socială.
Foarte puţin interesează cum conlocuiesc vecinii într-un oraş, însă
tuturora le este interesant cum trăieşte şi se comportă şeful statului. Ca
persoană fizică, omul este responsabil în mediul social, în familie, în
locurile publice, ca membru al colectivului răspunde pentru faptele sale
în faţa colectivului, uneori nu doar pentru sine, dar şi pentru activitatea
întregului colectiv.
Cu cît influenţa pe care o are o persoană asupra societăţii este mai
mare, cu atît sporeşte răspunderea morală.
Răspunderea morală a juristului înseamnă obligaţia acestuia de a-şi
da seama de acţiunile, faptele, conduita, relaţiile sale în procesul
activităţii juridice practice. Deoarece majoritatea juriştilor se află sub
controlul special al societăţii, mai ales în condiţiile societăţii democratice,
oamenii nu vor ezita să critice public acţiunile unui jurist-funcţionar,
dacă acestea nu apără interesele sociale. în acest caz juristul, care încalcă
normele morale, trebuie să poarte răspundere morală faţă de colegi şi de
societate în ansamblu. Acest tip de răspundere trebuie să fie prevăzut de
codurile deontologice.
Probleme apar atunci cînd un jurist începător, conştiincios, angajat
într-un colectiv cu cultură etică joasă, începe confruntările cu colectivul
pentru afirmarea principiilor sale morale. în această situaţie el trebuie să
aleagă: impunerea cu dîrzenie a principiilor sale morale ori să se
deformeze moral. Prin urmare, colectivul de lucru devine principalul
factor în formarea sau deformarea morală a persoanei. Rolul său constă

121 A tţian a cteB a O.B., Ilu m e jiK O A.B., yKa3.coM., c.178.

86
în respectarea principiilor morale unde persoana ar putea să lucreze, să
se realizaze, să acţioneze conform legii. în caz contrar, vor apărea
conflicte moral-psihologice, însă întrucît activitatea juriştilor se bazează,
de cele mai dese ori, pe lucrul colectiv, responsabilitatea pentru încălcări
(chiar săvîrşite de un jurist aparte) va fi pusă în seama întregului colectiv
şi a conducătorului.
Acest principiu are menirea să asigure o moralitate înaltă şi
respectarea legalităţii în procesul exercitării funcţiilor profesionale.

Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului

§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului
§ 3. Forma exterioară a juristului
§ 4. Estetica organizării locului de muncă
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice
§ 6.Eticheta de serviciu a juristului

§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului

Estetica este ştiinţa care studiază legităţile şi categoriile artei,

considerată ca forma cea mai înaltă de creare a frumosului,
în estetică se deosebesc două curente:
1) filozofia frumosului - aprecierea şi înţelegerea frumosului sub
toate formele lui de exprimare;
2) filozofia creaţiei - activitatea oamenilor în domeniul artistic.
Atît filozofia frumosului, cît şi cea a creaţiei îşi au aplicare în
activitatea profesională a juriştilor.
Activitatea juridică este întotdeauna la vedere. Societatea se
orientează la ea ca la un mijloc de realizare a justiţiei, libertăţii şi
garantarea răspunderii tuturor cetăţenilor pentru faptele lor.
Din considerentul că publicul este destul de sensibil faţă de
autorităţile publice, acţiunile juristului trebuie să fie estetice, adică să
corespundă cerinţelor înaintate de valorile societăţii contemporane. Ele
vor fi în general aprobate sau recunoscute doar în cazul în care se vor
apropia la maximum de ideal.
Fără îndoială, orice fenomen din practica juridică trebuie să
corespundă anumitor standarde profesionale, elaborate de înşişi juriştii,
însă pe lîngă faptul că acţiunile juristului trebuie să corespundă

87
! I

cerinţelor politice, etice, juridice, psihologice, mai trebuie ca ele să fie

realizate după legile frumosului.
O decizie sau faptă „urîtă" este inadmisibilă, chiar din punct de
vedere funcţional.
în literatura de specialitate se distingă trei categorii estetice care au
legătură nemijlocită cu activitatea juriştilor, şi anume: categoria
frumosului, sublimului, eroicului122.
Frumosul în practica juridică presupune armonie, proporţionalitate,
simetrie, care contribuie la stabilirea ordinii sociale, a bunăstării ca
valoari sociale importante. S-ar părea că acţiunile legale sunt şi estetice,
însă nu este chiar aşa. Atît norma juridică, cît şi cea estetică necesită
executare în mod creativ, cu rezultat eficient, de către un subiect concret.
Dacă acesta din urmă nu are simţul estetic dezvoltat, rezultatul activităţii
sale va fi formal, dogmatic.
Astfel frumosul în activitatea juridică se prezintă ca rezultat al
creaţiei, al culturii omeneşti înalte, al unei sinteze dintre morală şi normă
juridică.
Sublimul este categoria estetică care reflectă calităţile realităţii,
caracterizîndu-i importanţa socială pozitivă (sublimul tinde să ajungă la
un grad suprem de perfecţionare).
Activitatea juridică şi normele juridice, după natura lor, sunt
atribuite la fenomenele sublime. Sublimul este mîndria omului, care a
depăşit frica în faţa înfrîngerii, obţinînd credinţa în survenirea
rezultatului pozitiv al cazului. Procurorul care susţine învinuirea în
numele statului, avocatul care apără vinovaţii întotdeauna luptă pentru
dreptate. în acest caz sublimul, nobilul îi ajută în acţiuni, conducîndu-se
de idealuri şi sentimente sociale. Sublimul în instituirea dreptăţii ajută
juristul să depăşească frica în situaţii periculoase, care sunt multiple în
activitatea de ocrotire a normelor de drept.
Eroismul este criteriul ce presupune valoarea estetică a perfecţiunii,
reflectată în lupta pentru idealuri social importante.
Pentru activitatea juridică, cazurile de eroism nu sunt rarităţi.
Infractorul este întotdeauna agresiv şi merge pînă la capăt, devenind un
pericol atît pentru societate, cît şi pentru colaboratorul organului de
drept.
însă eroismul presupune nu doar lupta cu infractorii, ci şi lupta
permanentă cu reprezentanţii puterii, care constrîng juriştii să încalce
legea. Trebuie să ai destul curaj, reţinere şi forţe morale, devotament faţă
de lucru, simţul înalt al colectivismului şi responsabilităţi pentru
eventualele consecinţe, pentru a lupta cu „presiunile efectuate prin

m O k v c o b A. TI, y K C G .c m ., c.174.
8 8
 ! <

telefon"123. Eroismul şi curajul profesiei juridice la moment dobîndesc

alte dimensiuni prin tentativa de a se opune mafiei şi criminalităţii
organizate.
Toate aceste categorii formează cultura estetică a juristului, care
cuprinde un sistem de sentimente, cunoştinţe, abilităţi şi deprinderi
estetice, reflectînd nivelul perceperii şi asimilării frumosului în procesul
îndeplinirii atribuţiilor profesionale. Conţinutul culturii estetice
presupune:
— cunoştinţe estetice care se manifestă prin idei, orientări,
sentimente, gusturi estetice. Aceasta devine factorul principal în
formarea educaţiei estetice a unui jurist care acţionează în mod
individual, iar acţiunile poartă un caracter uman, binevoitor, manierele şi
forma exterioară fiind dictate de un gust estetic fin;
— relaţiile estetice reprezintă conflictul, autoritatea, reputaţia,
interdependenţa estetică, acestea fiind prezente în activitatea juristului şi
reflectînd estetismul ideilor şi orientărilor sale, fapt ce-i conferă un statut
separat de ceilalţi colegi;
— comportamentul estetic prevede faptele estetice, consecinţele
suportate, practica estetică acumulată. Astfel se manifestă şi
comportamentul concret al fiecărui jurist legat de frumos, creaţie şi artă.
Cultura estetică presupune o anumită structură:
1) primul pas în formarea culturii estetice este acumularea
cunoştinţelor estetice despre cultură, poezie, artă, pictură, despre
frumosul fenomenelor din natură şi al evenimentelor din viaţă şi
activitatea profesională;
2) următorul pas necesită transformarea cunoştinţelor acumulate în
convingeri estetice, în capacitatea de a asimila şi a aprecia estetic operele
de artă, datoria profesională. A.P. Ocusov menţionează: "Pentru un jurist
este foarte importantă cunoaşterea, înţelegerea şi aprecierea operelor de
artă pentru a le putea deosebi de cele falsificate, deoarece aceasta i-ar
permite să-şi exercite eficient funcţiile"124.
3) ultimul pas îl constituie pregătirea juristului pentru a lua parte la
crearea frumosului, capacitatea de a-şi putea organiza „frumos" lucrul,
de a comunica cu colegii şi clienţii în conformitate cu cunoştinţele şi
convingerile estetice acumulate (eticheta conduitei, a vorbirii, a
vestimentaţiei, a cabinetului de lucru, a documentelor perfectate s.a.).
Cultura estetică a juristului este rezultatul educaţiei sale moral
estetice, chemată să asigure: îmbogăţirea lumii spirituale a lui,

123 O kvcob A. FI., yKa3.coM., c.177.

124 OKycoB A. n., yK03.coM., c.179.
89
 dezvoltarea simţului frumosului, ce ar ajuta la îndeplinirea normelor
deontologiei juridice. Cultura estetică îşi află ecou în atitudinea juristului
faţa de sine, profesie, colegi şi clienţi.
In aşa tel cultura estetică denotă capacitatea juristului de a simţi
armonia relaţiilor sociale, de a aprecia valorile, de a alege cea mai corectă
soluţie practică, întru apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei.
în manifestările concrete, cultura estetică devine o trăsătură
indispensabilă a întregului proces de ocrotire a normelor de drept,
aflîndu-şi exprimare în diferite sfere ale esteticii juridice.
Cultura estetică are două laturi: externă şi internă.
Latura internă reprezintă universul lăuntric al omului, ce
caracterizează juristul ca persoană (de exemplu, gustul).
Latura externă cuprinde formele de manifestare exterioare.

§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului

Formele de manifestare a culturii estetice a juristului se constituie din

elementele exterioare ale culturii condiţionate de simţul estetic al
juristului, ce se exprimă prin următoarele forme exterioare:
1) maniera de comportament;
2) cultura vorbirii;
3) cultura convorbirilor telefonice;
4) cultura aspectului exterior;
5) cultura organizării locului de lucru;
6) cultura juridică a întocmirii documentelor.
Maniera de comportament joacă un rol important în aprecierea
culturii estetice a juristului. Aceasta ţine de specificul psihofiziologic al
personalităţii şi este o formă neverbală de comunicare. Limbajul
comunicării este o componentă vitală a contactului ce are loc între
oameni. Mesajele neverbale le amplifică pe cele verbale ori le contrazic.
Cînd comunicarea verbală şi cea neverbală se află în contradicţie,
este mai bine să luăm în consideraţie conţinutul mesajului neverbal,
deoarece oamenii pot ţine sub control ceea ce spun „neverbal"125.
Comunicăm neverbal chiar prin simpla prezenţă (cum arătăm) sau prin
lucrurile din jurul nostru (cum le alegem şi cum le aranjăm). Comunicăm
astfel fără să vrem sau să ne dăm seama, de aceea este imposibil să
blocăm comunicarea neverbală. în general, cercetările demonstrează că
7% din mesaj este redat prin cuvinte, 38% prin manipularea vocii (cum
spunem), accentuare, 55% prin gesturi, poziţia corpului, alţi factori126.
Comunicarea neverbală are loc prin următoarele mijloace:
— voce (timbru, intonaţie);
— mişcări (manieră, gesturi, mers);

125 Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex, 2000, p. 120.
126 Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de comunicare pentru un
şef de succes, Chişinău, 2001, p.62.
90

I
 — audiere (capacitate de a auzi şi de a asculta);
— vedere (privire).
Vocea ne furnizează informaţii privind starea emotivă, intenţiile,
atitudinea şi diversele caracteristici ale persoanei. Timbrul dă culoare vocii,
ea poate fi armonioasă, agreabilă sau, dimpotrivă, metalică, seacă, spartă.
După intonaţia vocii putem afla dacă persoana este energică sau obosită şi
epuisată. Ritmul vorbirii exprimă anumite caracteristici ale personalităţii:
nervozitatea accelerează ritmul vorbirii, în timp ce calmul o încetineşte. într-
o convorbire juristul trebuie să fie foarte sensibil la muzica vocii, fie pentru
a-şi modifica propriile intervenţii, fie pentru a-şi cunoaşte mai bine
interlocutorul. El trebuie să urmărească modificările tonului, intonaţia,
accentele puse pe anumite cuvinte sau pe o anumită frază şi să încerce să se
conformeze la conţinutul mesajului şi la contextul comunicării.
Astfel mesajele vocale privesc atît juristul, cît şi interlocutorul.
Primul trebuie să creeze o impresie bună, mai ales că în majoritatea
cazurilor obiectul activităţii lui îl formează elementele negative ale
societăţii. Alegerea corectă a intonaţiei îi va conferi încredere în sine şi îl
va ajuta la examinarea cazului sau, dimpotrivă, îi va cauza emoţii
negative, ce vor complica activitatea.
în procesul examinării cazurilor juridice, este important sesizarea
tuturor trăsăturilor clientului, gusturile şi preferinţele lui, stările
dominante ale psihicului (mimica, gesturile, mişcările corpului). Datorită
acestora, juristul poate să-şi creeze un tablou clar despre convorbitor,
despre acţiunile posibile ce urmează să le întreprindă, hotărîrile şi tactica
ce o va adopta în relaţia concretă şi să nu uităm că acelaşi lucru îl face în
mintea sa şi clientul în legătură cu juristul.
Lim bajul mimtcii, al gesturilor îi permit vorbitorului să-şi expună
sentimentele, indicînd cît de bine părţile sunt stăpîne pe situaţie şi care
este în realitate atitudinea unuia faţă de altul.
Există fizionomii care atrag şi inspiră încredere, altele pe care nu mai
dorim să le revedem vreodată. Există feţe nervoase, crispate, flegmatice,
senzuale, volitive. Starea de linişte şi seninătatea luminează faţa, în timp
ce tristeţea şi teama o împietresc. Contracţiile convulsive ale muşchilor
feţei sunt buni indicatori ai trăirilor emoţionale: persoana tristă are
fruntea încreţită, colţurile gurii căzute, cea mînioasă are o privire
„neagră", buzele strînse, maxilarele contractate.
Pentru a evita erorile, juristul, la interpretarea acestor semne, trebuie
să ia în vedere contextul în care apar. Deseori, microexpresiile care apar pe
parcursul conversaţiei sunt cele mai bune coduri pentru o analiză validă: o
uşoară tensiune în privire, o ridicare a sprâncenelor, o grimasă etc.

91

(
 {

O trăsătură facială importantă este zîmbetul. Deşi, în general, zâmbetul

este solul atitudinii prietenoase şi încurajează pe ceilalţi la comunicare,
atragem atenţia că zîmbetul fără rost sau atunci cînd clienţii vorbesc
despre probleme serioase, ar putea fi interpretat în defavoarea noastră.
Gesturile însoţesc, subliniază şi pun accentele în mesajul juristului.
Ele exprimă maniera lui de a gîndi, de a simţi lucrurile: ele developează
realitatea profundă, o fac vizibilă unui client atent şi avizat. Gesturile pot
fi categorisite în cîteva tipuri. în literatura de specialitate simt
cunoscute:127
— gesturi, simboluri, substituind anumite cuvinte (de exemplu,
degetele în V sunt simbolul victoriei). Gesturile - simboluri pot
demonstra o limită: mişcarea tăioasă a mîinii înseamnă „nimeni nu a
ştiut", „nu veţi găsi niciodată", „este clar", o intensitate; mîna strînsă în
pumn înseamnă „este un încăpăţînat", „este insistent", „cît activism şi
cîtă stăpânire de sine"; un refuz poate fi exprimat mişcînd mîna înainte
sau ambele mîini; cu palmele în sus „nu este nevoie", „nu sunt de
acord"; o comparaţie - mîna arată semnul „acolo" şi „aici"; o separare -
palmele se desfac în diferite părţi, însemnînd „sunt două lucruri
diferite", „acesta trebuie deosebit"; o sumare cînd palmele mîinii se
unesc: „putem împreună să lucrăm", „ei au conlucrat eficient", „ei se
potrivesc". Aceste gesturi sunt legate de o abstracţie. Ele sunt clare doar
unei naţiuni sau unui grup, colectiv. Noi, în semn de acord, mişcăm
capul în sus în jos, iar bulgarii mişcă capul din stînga spre dreapta.
Cunoaşterea acestor particularităţi prezintă un rol esenţial pentru
orientarea în situaţie;
— gesturile ilustratorii acompaniază vorbirea şi sunt folosite cînd
naratorului nu-i ajung cuvinte pentru a descrie un fenomen, eveniment;
uneori cuvintele nu sunt suficiente din anumite motive (emotivitate,
nestăpînire de sine, iritare, neîncredere); pentru a intensifica impresiile şi
a sensibiliza ascultătorul. Aceste gesturi pot fi folosite, însă fără abuz,
evitînd folosirea gesturilor în locul cuvintelor;
— gesturi regulatorii, care subliniază, încetinesc sau intensifică
intonaţia în general monotorizînd fluxul conversaţiei. De obicei, oamenii
arată cu mîna la diferite părţi ale capului cînd accentuează ceva. în
vorbire ne calmăm prin diferite moduri: îndoind degetele, mestecînd
gumă, fumînd, mişcînd creionul dintr-o mînă în alta. în procesul de
evaluare şi bărbaţii şi femeile scarpină bărbia;
— gesturile adaptatorii scapă controlului conştient şi nu au în
general un scop comunicativ. Acestea arată contextul emoţiona] în care
se realizează comunicarea. Oamenii scarpină nasul atunci cînd nu sunt

127 BBeaeHCKaa Jl.A ., yxna.eow., c.36,

92
 {

sinceri. Stresarea implică multe gesturi. Atingerea diferitelor părţi ale

corpului denotă nerăbdare. încrucişarea mîinilor este un gest de
protecţie. Gesturile de disperare sunt cele „lasă-mă în pace", deschiderea
palmelor şi ridicarea umerilor. Poli Soner în lucrarea Основы искусство
речи deosebeşte şi gesturi de imitare, care înviorează nararea. Cînd
povestitorul se străduie să preia imaginea persoanei despre care
vorbeşte, asemeni unui actor, îşi schimbă vocea şi manierele.
Juriştii, comunicînd cu oamenii, trebuie să poată descifra mimica şi
gesturile, acestea aducînd multe informaţii despre caracterul persoanei,
gîndurile şi emoţiile ei.
Ţinuta corpului de asemenea spune multe despre starea interioară
a omului. Chiar de la primul contact ne dăm seama de atitudinea
deschisă, cordială sau, dimpotrivă, o atitudine ostilă, de dispreţ sau
supunere. Fiind în bună măsură conştiente, manifestările posturale ne
oferă informaţii preţioase. Ele se modifică în funcţie de dinamica
situaţiei comunicative. Cînd situaţia este stabilă, ele exprimă trăiri
fundamentale: depresivul are corpul aplecat, capul căzut, umerii
încovoiaţi, cel mulţumit de sine ţine capul drept, mersul este apăsat.
Cei ce şed pe partea din faţă a scaunului etalează o atitudine pozitivă
faţă de cele auzite; cei ce stau în spatele scaunului arată o atitudine
neutră, negativă. Strînsul mîinii cu hotărîre denotă fermitatea
persoanei respective, încredere.
Starea fizică a corpului de asemenea furnizează informaţii despre
interlocutor. Se disting trei tipuri de fizic: ectomorf (fragil, subţire, înalt),
endomorf (gras, rotund, scurt) şi mezomorf (musculos, atletic, înalt)128.
Pe lîngă aceasta, pentru un observator ager ţinuta persoanei nu este
mai puţin importantă: vestimentaţia, miroznele, bijuteriile.
Datorită condiţiilor sociale, învăţăm la ce să ne aşteptăm de la
oameni. Astfel tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,
ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi şi nervoşi; pe endomorfi îi percepem ca
fiind bătrîncioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la
suflet, agreabili, prietenoşi; pe mezomorfi îi vedem încăpăţînaţi,
puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine,
întotdeauna învingători. O persoană care arată bine este asociată cu una
ce are succes social şi, invers, endomorfii pot avea probleme fiind mai
lenţi şi cerînd mai multe comodităţi.
în procesul de comunicare a juristului o mare importanţă are
capacitatea de a asculta atent, care îndeosebi într-o situaţie complicată,
este garanţia înţelegerii şi fără de care cazul riscă să nu fie soluţionat.

128 Viorica Mocanu, Angela Cojocaru, op.cit., p.65.

93
 Momentul dat necesită concentrare asupra celor relatate, evidenţierea şi
tălmăcirea celor mai importante mesaje, compararea informaţiei obţinute
cu cea existentă.
în cazul cînd juristul ascultă, chiar dacă nu-şi expune părerea,
trebuie să fie activ, pune anumite întrebări, precizează anumite elemente.
în cazul unei convorbiri, trebuie menţinut contactul vizual cu
persoana, poziţia corpului şi gesturile demonstrînd interesul pentru cele
relatate. Trebuie reţinut că persoana aflată în condiţii extreme,
adresîndu-se colaboratorului organelor de drept, doreşte să găsească în
persoana lui un interlocutor atent, viu nu un individ cu faţa împietrită,
lipsită de interes şi plictisită. în cazul cînd colaboratorul este preocupat
de alte probleme, mai bine să lase discuţia pentru altă dată.
In timp ce clientul vorbeşte, trebuie suspendată orice sursă ce ar
putea să întrerupă discuţia. Dacă intervine o neclaritate, gîndul trebuie
ascultat pînă la capăt, apoi se va reveni cu întrebări de precizare.
Ascultînd un interlocutor emotiv, colaboratorul riscă să cadă sub
influenţa emoţiilor şi să-i scape esenţa informaţiei. Ascultarea presupune
sesizare, conştientizare şi înţelegere. înţelegerea va fi greşită în cazul cînd
pe parcursul unor discuţii cu formulări complicate colaboratorul
consideră că totul este limpede. Precizările ce urmează dovedesc
contrariul, iar interlocutorul îşi dă seama că a fost înţeles greşit.
înţelegerea se bazează pe interesare internă, disciplină în gîndire şi
cunoaşterea regulilor de comunicare.
Din păcate, nu toţi colaboratorii organelor de drept pot asculta. în
literatura de specialitate se menţionează cîteva reguli etice în ascultare:129
— uită părerile personale despre interlocutor;
— nu te grăbi cu întrebările şi concluziile;
— separă faptele de gînduri;
— urmăreşte ca propria vorbire să fie clară şi precisă;
— fii nepărtinitor în aprecierea celor auzite;
— nu te preface că asculţi.
De cele mai dese ori nu ascultăm clientul din lipsă de răbdare, ne
irităm şi credem că noi am fi vorbit altfel. Această poziţie este incorectă şi
lipsită de eficienţă. Juristul care nu are răbdare, de regulă, nu-şi
concentrează atenţia, respectiv, nu ascultă raţional. Dacă la sfîrşitul
convorbirii puteţi presupune ce acţiuni vor urma, înseamnă că aţi
ascultat convorbitorul, l-aţi înţeles şi aţi auzit totul ce a spus. Capacitatea
juristului de a asculta va avea drept rezultat o informaţie deplină şi certă.
De exemplu, în şedinţa judiciară (în timpul susţinerilor verbale sau a
ultimului cuvînt al inculpatului) judecătorul nu trebuie să înceapă a scrie

129 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗО.

94

! I
 sentinţa sau a răsfoi dosarul în căutarea unor înscrisuri. Faptul dat dă
motiv pentru cei prezenţi să creadă că judecătorul a soluţionat deja cazul,
iar etapa finală a şedinţei de judecată este o formalitate.
Privirea ajută persoana să stabilească contactul cu vorbitorul. A-l
accepta pe celălalt înseamnă a-i accepta privirea, a vedea şi a fi văzut -
toate sunt acţiuni primordiale într-o relaţie conversaţională. Cu ajutorul
privirii transmitem cele mai subtile nuanţe ale emoţiilor şi gîndurilor
noastre. Privirea poate fi veselă, directă, încrezătoare, ipocrită şi goală.
De altfel, se spune uneori: „ochii sunt oglinda sufletului". Un contact
vizual minim semnalizează un interes scăzut pentru mesajul transmis de
interlocutor, în timp ce un contact vizual insistent poate induce acestuia
sentimente de disconfort, ideea că celălalt doreşte să-l controleze, să-l
evalueze, să-l domine.
Contactul vizual este influenţat şi de alţi factori: distanţa spaţială,
mimică, postură, conţinutul verbal, contextul. în general, privim mai
mult atunci cînd ascultăm decît atunci cînd vorbim. Juristul prin privire
poate încuraja sau descuraja o persoană în abordarea unor probleme.
Toate aceste manifestări sunt o urmare a sistemelor simpatic şi
parasimpatic, care inhibă sau activează corpul. Cel care sesizează un
anumit dezacord între mesajele verbale şi neverbale/trăieşte o stare difuză
de disconfort, şi cu cît mai mult încearcă să-şi controleze comportamentul
său, cu atăt creşte probabilitatea diminuării controlului şi a altor acţiuni.
Astfel, el face mai vizibil ceea ce ar fi dorit să râmînă invizibil, subtilitate
care va ajuta la ridicarea eficacităţii lucrului unui jurist.
Cultura vorbirii înseamnă în primul rînd relevare clară a gîndurilor.
Un gînd expus corect şi laconic înlesneşte comunicarea. Pentru jurişti
cultura vorbirii devine mijlocul de influenţă asupra oamenilor, iar de
unii autori este considerată „înlocuitoarea cătuşelor", insuflînd necesitate
în îndeplinirea acţiunilor cerute130. Posedînd o vorbire corectă, poţi
convinge martorul să dea depoziţii, impune infractorul să renunţe la
intenţiile sale, convinge orice persoană să-şi dea concursul la
descoperirea faptei. In acest caz însă este important să imprimăm vorbirii
bunăvoinţă, deoarece aceasta o va face mai plină de încredere.
Se evidenţiază cîteva cerinţe înaintate faţă de limbajul juristului:131
— normative - referitoare la corectitudinea exprimării;
— comunicative - referitoare la claritatea vorbirii;
— etice - referitoare la concizia şi legitimitatea celor expuse.
Spre regret, în grupul profesionist al juriştilor adesea se strecoară
persoane care neglijează cultura vorbirii. Acest lucru se întîmplă din

130 Окусов А.П., указ.соч., c.182.

131 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.ЗЗЗ.
95

1
1 f I

cauza că publicul, ştiindu-se dependent de acestea, indiferent de

conţinutul şi forma exprimării, se simte obligat să le asculte, neglijînd
estetica exprimării. Treptat, acest fapt se consolidează în deprindere, iar
ca rezultat intervine lipsa de respect faţă de astfel de colaboratori.
Cultura vorbirii reflectă în general nivelul de cultură al juristului,
pentru a scrie şi a vorbi corect, trebuie în primul rînd să ai o gîndire lucidă,
cunoştinţe profunde şi să acţionezi raţional. Exprimarea confuză dovedeşte
o gîndire vagă, nebuloasă, prin urmare şi convingeri la fel de superficiale,
lipsă de cultură generală, a cunoştinţelor temeinice şi erudiţiei.
Să examinăm unele cerinţe înaintate faţă de modul de exprimare a
juristului.
Vorbirea trebuie să fie precisă. Acesta înseamnă folosirea corectă a
cuvintelor, fapt ce reclamă erudiţie, gîndire logică, vocabular bogat,
cunoaşterea regulilor limbii romîne, convingere şi probitate.
Erudiţia, cunoştinţele profunde sub toate aspectele, competenţa în
domeniu, ordonează gîndirea, deci şi exprimarea. Cuvintele puţine care
spun multe denotă o cultură a gîndirii şi vorbirii.
Logica conferă exprimării coerenţă, fluenţă, cuvintele se cimentează
într-un singur gînd. Juristul îndeosebi poartă răspundere pentru fiece
cuvînt pronunţat, de aceea adesea procurorul, avocatul sunt datori să
acorde atenţie deosebită semanticii cuvîntului, să precizeze sensul, să
contrapună, să compare înţelesul diferitelor cuvinte.
Concludenta presupune că faptele expuse sunt veridice şi motivate, adică
dovedesc interlocutorului că toate constatările există în realitatea obiectivă.
Convingerea este capacitatea de a influenţa conştiinţa ascultătorilor şi
atragerea lor de partea celui ce vorbeşte, fiind scopul final al unei prelegeri,
discuţii, polemici, prin expunerea unor informaţii corecte. Pentru a convinge
pe cineva că ai dreptate, trebuie să fii însuşi sigur de cele relatate, că
dreptatea este de partea ta. O persoană cu convingeri nestrămutate
întotdeauna îşi face drum mai uşor spre inima şi spiritul oamenilor.
Cunoaşterea regulilor ce ţin de corectitudinea examinării este
obligatorie atît pentru vorbirea orală, cît şi cea scrisă.
Ln concluzie, constatăm că la acest capitol colaboratorii organelor de drept
trebuie să înveţe mult, dovadă fiind susţinerile verbale seci ale avocaţilor şi
procurorilor şi exprimarea primitivă a colaboratorilor organelor de interne.
Vorbirea trebuie să fie bine înţeleasă, adică să fie utilizate cuvinte şi
termeni, înţeleşi de convorbitor. Mai mult decît atît, colaboratorul trebuie
să se convingă că acestea au fost sesizate în acelaşi sens. Atunci cînd
vorbirea juristului este formată din propoziţii simple, curgătoare,
martorul, bănuitul, partea vătămată, reclamantul vor înţelege cu uşurinţă
chiar şi unii termeni juridici.

96
<

Ironia în vorbire trebuie folosită corect, de altfel rişti să nu fie înţeles

din cauza circumspecţiei în virtutea situaţiei de dependenţă şi din cauza
fricii.
Vorbirea înţeleasă presupune folosirea corectă a profesionalismelor,
jargoanelor, expresiilor străine, însă, folosindu-le, vorbitorul trebuie să
fie convins că ele sunt înţelese de ascultător, la necesitate făcînd o
explicaţie.
In procesul interogării ofiţerul de urmărire penală are sarcina de a
proba faptele, nu de a obţine recunoaşterea vinei. în acest sens în loc de
cuvintele „omor", „viol", „furt", el trebuie să folosească unele sinonime
care atenuează gravitatea vorbirii.
Vorbirea trebuie să f i e curată de elemente străine şi indecente.
Acestea pot fi:
— vulgarisme, obscenităţi, cuvinte ce înjosesc onoarea şi demnitatea
persoanei;
— cuvinte parazite, care diminuează esenţa mesajului prin repetare
abuzivă - „deci", „nu", „înţelegi", „respectiv", „cum ar fi";
— interjecţii - „aha", „îhî" şi sunete nedorite „ă-ă-ă", „m-m-m", „î-î-î";
— cuvinte necunoscute;
— cuvinte de birou, folosite doar în afaceri, în vorbirea cotidiană
neavînd răspîndire.
Vorbirea trebuie să f i e echilibrată. în acest sens intonaţia tTebuie să
fie liniştită, reţinută, moderată. O vorbire repezită este greu înţeleasă, iar
una încetinită irită. Fiecare cuvînt, silabă sau sunet trebuie pronunţate
corespunzător. Un adevăr, o opinie nu pot fi apărate printr-un ton ridicat
al vocii, ori cît de motivate ar fi ele. în practica juridică apar situaţii care
trebuie apărate cu orice preţ, însă chiar în asemenea cazuri intonaţia
calmă şi atitudinea binevoitoare sunt obligatorii pentru juristul
profesionist. Puterea probei nu consistă în puterea vocii, ci în puterea
probaţiunii. Mai mult decît atît, aceasta dovedeşte inteligenţă şi intelect
trezind părţii opuse tot respectul. Uneori, ordonarea care comportă în
sine un caracter categoric trebuie făcută liniştit, cu ton uniform, dar ferm.
O atenţie deosebită juristul trebuie să acorde formelor corecte de
adresare, conform normelor de politeţe.
O condiţie obligatorie a unei înalte culturi a vorbirii este stăpînirea
de sine, neadmiterea expresiilor ce înjosesc onoarea şi demnitatea. La
ascultarea clientului trebuie manifestată atenţie, chiar dacă cele auzite îţi
trezesc dezacord. Tăcerea este arma cea mai eficientă împotriva
brutalităţii, invidiei, fricii, ticăloşeniei.

97
 Intonaţia corectă a vorbirii este garanţia succesului unui jurist, este
un mijloc puternic de influenţă emoţională şi volitivă asupra
interlocutorului, deoarece ea poate înjosi, răni, incomoda sau, din contra,
poate produce o impresie de respect, dorinţa de a comunica, înţelege şi
accepta argumentele.
Vorbirea trebuie să fie vie laconică, curgătoare, emotivă şi expresivă.
Expresivitatea presupune folosirea comparaţiilor, epitetelor, metaforelor,
aforismelor, fără a face abuz de acestea.
Juristul trebuie să-şi perfecţioneze permanent limbajul, să citească
mult, să asculte prezentatori de televiziune şi radiou, actori, lectori, să-şi
îmbogăţească vocabularul, perfecţionîndu-şi dicţia, expresivitatea şi
claritatea exprimării.
Cultura convorbirilor telefonice. Dacă lăsăm la o parte toate
minunile tehnologiei, telefonul rămîne cea mai sigură metodă pe care o
putem folosi pentru a comunica unul cu altul. Indiferent de ceea ce
simţim, amărăciune, fericire, tristeţe, bucurie, deprimare, toate se vor
reflecta în vocea juristului de îndată ce pune mina pe receptor şi începe
să vorbească cu cineva. Vorbind la telefon, chiar dacă interlocutorul nu
vede gestica, mimica, trăirile sunt sesizate imediat prin intonaţie, timbrul
vocii, viteza vorbirii şi chiar prin cuvintele folosite. Ori de cîte ori vorbim
la telefon, un mesaj poate sugera încîntarea noastră, dorinţa de a
continua conversaţia sau, invers, exprimă plictiseală, lipsă de interes şi
nerăbdarea de a închide telefonul.
Ar putea să pară amuzant, însă la telefon ne vom descurca mult mai
bine dacă vom zîmbi şi vom reuşi să transmitem zîmbetul pînă la celălalt
capăt al firului. De aceea, cînd vorbim la telefon, vocea de asemenea
trebuie să exprime însufleţire şi energie.
Şi în practica juridică, convorbirile telefonice sunt un mijloc de a
eficientiza şi uşura activitatea. Din acest considerent convorbirile
telefonice trebuie pregătite din timp. De cîte ori un jurist urmează să dea
un telefon, trebuie mai întîi să-şi pună următoarele întrebări:
— cu ce scop vreau să telefonez?
— de ce informaţie am nevoie?
— ce informaţie trebuie să ofer?
— ce fac dacă interlocutorul nu este şi răspunde altă persoană?
Dacă convorbirea telefonică este importantă sau dificilă şi nu suntem
sigur de ceea ce trebuie să spunem sau cum s-o spunem, ne ordonăm
gîndurile pe hîrtie, însă în nici un caz nu citim de pe foaie. Un jurist îşi ia
la îndemînă toate dosarele, documentele, numerele de telefon, adresele,
adică toată informaţia necesară în timpul convorbirii, precum şi hîrtie şi
stilouri. Telefoanele la domiciliu pot fi făcute doar pe problemele ce nu

98
 suferă amînare şi nu mai tîrziu de ora 2200. Dacă interlocutorul lipseşte şi
răspunde altă persoană, sunt necuviincioase întrebările de timp: „unde-
i?". In cazul cînd sunăm la serviciu, ne putem permite orice întrebare,
mai ales dacă conducătorul caută subalternul.
în situaţiile în care cel solicitat nu este la locul de muncă, sunt
acceptate formulele: „Mă scuzaţi, cînd aş putea reveni cu un sunet?" Este
nepoliticos să lăsăm numărul de telefon pentru ca persoana solicitată să
ne sune, dacă nu ni s-a propus acest lucru. La începutul discuţiei
telefonice juristul se prezintă, în felul acesta nu-1 pune pe interlocutor în
situaţia să-i ghicească numele. Dacă cel apelat este necunoscut, se va
folosi formula: „Mă scuzaţi, vă rog, cum vă numiţi?"
In cazul cînd primiţi un telefon, simt stabilite alte reguli. S-ar putea
ca apelul telefonic să vă surprindă în timpul unei discuţii cu o persoană
şi deci e cazul să cereţi scuze, apoi iniţiaţi convorbirea telefonică. în
cazuri operative răspundem apelului şi rugăm să revină peste un anumit
timp. Dacă subiectul necesită o abordare mai amplă, notăm numărul de
telefon, pentru a reveni mai tîrziu. Este nerespectuos ca faţă de cei aflaţi
în birou să ne angajăm în discuţii de lungă durată, mai ales dacă acestea
poartă un caracter personal. în cazul cînd ni se cer informaţii ce ţin de
competenţa altor subdiviziuni, propunem amabil numărul de telefon
respectiv. Nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la telefon mai mult de 20 de
sec., dacă este imposibil (avem de verificat sau de căutat o informaţie),
rugaţi apelantul să revină. Dacă se întîmplă că cineva a greşit numărul,
cu voce liniştită întrebăm ce număr a format, încercînd să-l ajutăm să se
descurce în situaţia creată. Un jurist trebuie să-şi stăpînească vocea cînd
vorbeşte la telefon. în discuţie trecem imediat Ia subiect, excluzînd,
pălăvrăgeala. Nu rămînem tăcut în timp ce interlocutorul vorbeşte, îl
susţinem prin „da", „sunt de acord" etc.
Arta de a întreţine o discuţie de lucru la telefon este nu doar un
schimb de păreri şi informaţie operativă, ci şi scopul de a atinge un
rezultat determinat. Se cere ca într-un timp foarte scurt să se facă schimb
de informaţii. Atenţionăm că la telefon nu se discută secretele de stat sau
profesional. Competenţa, tactul şi bunăvoinţa, posedarea unor procedee
de discuţie, tendinţa de a rezolva problema sau de a ajuta la rezolvarea ei
operativă şi eficientă, vor lăsa o impresie bună interlocutorului şi vor
favoriza atingerea scopului, care a devenit motiv de sunet.
în organele de ocrotire a normelor de drept sună persoane ce
informează despre accidente, infracţiuni, fiind în stare agitată sau
stresată. Ei nu se pot concentra, vorbesc agitat, omit esenţialul, repetă
una şi aceeaşi ş.a. în acest caz colaboratorul organului de drept, tacticos

99
trebuie să îndrepte discuţia la temă, punînd întrebări de precizare,
întrebările trebuie să fie scurte, iar frazele simple. Atenţia, amabilitatea,
echilibrul şi interesul în voce vor ajuta la obţinerea unui maximum de
informaţii. Aceste relaţii solicită o deosebită răbdare. Colaboratorul nu
întrerupe persoana la mijlocul cuvîntului, nu-1 probozeşte şi nu-1
condamnă pentru vorbirea precipitată. Agresivitatea reciprocă este
infertilă.
Convorbirea telefonică se va încheia folosind frazele: „A fost plăcut
să discut cu dumneavoastră", „Mulţumesc că m-aţi informat". Să nu
uităm că discuţiile telefonice pentru o mare parte de oameni simt unica
sursă pentru a-şi face o impresie despre noi şi mediul în care muncim.
In concluzie menţionăm că mimica, manierele, vorbirea, ţinuta,
intonaţia juristului într-o situaţie concretă de comunicare au o
importanţă decisivă pentru eficienţa practicii juridice. Mai simplu spus,
acestea formează temelia etichetei de serviciu a juristului.

§ 3. Forma exterioră a juristului

Vestimentaţia este un element nu mai puţin semnificativ decît

comportamentul. Ea are acelaşi rol ca şi cadrul pentru tablou: hainele nu
trebuie să sustragă atenţia asupra lor, ci asupra individului care le
poartă. De aceea îmbrăcămintea trebuie să fie curată, călcată pe măsură şi
să nu ofenseze prin extravagantă. Cea mai potrivită ţinută este cea
clasică. Aspectul exterior al procurorului, judecătorului, ofiţerului de
urmărire penală influenţează esenţial atitudinea cetăţenilor faţă de ei.
Adesea avocatului, ofiţerului de urmărire penală, poliţistului, le vine
greu să stabilească contactul cu persoana anume din cauza antipatiei
provocate de aspectul exterior al acestora: o îmbrăcăminte neglijentă sau
care nu corespunde situaţiei de serviciu.
După aspectul exterior, juristul poate fi apreciat în mod pozitiv sau
negativ, de aceea el trebuie să se îmbrace cu gust.
îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri
personale, poartă amprenta personalităţii individului, comunică
informaţii despre om. Ea poate influenţa comportamentul celor din jur.
Prin îmbrăcăminte se marchează statutul social sau cel pretins al
persoanei. Juristul, în vestimentaţie, dă preferinţă stilului clasic. Pentru
bărbaţi costumul simplu şi elegant şi servieta, de altfel ca şi pentru femei
- costum sobru din două piese şi servieta.
îmbrăcămintea nonconformistă demonstrează că purtătorul este un
original, răzvrătit social, un posibil creator de probleme sau un artist.132

132Angela Cojocaru, op. c it., p.65.

100
 îmbrăcămintea neglijentă este asociată în general cu lenea, apatia, lipsa de
respect şi foarte rar cînd se camuflează o valoare veritabilă a individului.
In contactul cu clienţii, cu colegii este important totul: expresia feţei,
pieptănătura, îmbrăcămintea, ţinuta. Igiena personală de asemenea este un
factor elocvent: parfumul puternic, chiar de calitate, atrage atenţia într-un
mod deosebit, sugerîndu-ne prostul gust sau anumite intenţii. O impresie
negativă produce juristul care s-a prezentat la serviciu în sacou descheiat
sau fără acesta, cu cămaşa şifonată, cravata în vînt, neras, meşterind gumă.
Apare întrebarea: este aceasta o lipsă de cultură sau lipsă de respect pentru
colegi, sau, după părerea lui O. V. Afanasieva, este o "estetică sălbatică", sau
o joacă intenţionată de-a „băieţii noştri"133. în societatea noastră, juristul
comunică cu persoane care au posibilităţi materiale diferite, însă el trebuie
să producă o impresie bună asupra tuturor. Important este ca aceştia să
vadă în persoana lui apărătorul dreptăţii şi al legii.
Aşadar, faţă de persoanele ce-şi desfăşoară activitatea în serviciul
statului putem distinge următoarele cerinţe faţă de ţinută, dictate atît de
regulile generale ale etichietei, cît şi de specificul condiţiilor de lucru în
autoritatea publică:
— vestimentaţia juriştilor trebuie să corespundă menirii activităţii
lor, să fie funcţional-raţională, comodă, să nu distragă atenţia de la lucru
nici a propriei persoane, nici a celor din jur. Sobrietatea, eleganţa şi
acurateţea trebuie să simbolizeze stabilitatea, siguranţa, importanţa şi
cultura în serviciul statului134;
— juristul, întotdeauna trebuie să ia în considerare destinaţia
funcţională a îmbrăcămintei în fiecare situaţie concretă: serviciu, recepţie,
întrunire colegială;
— la alegerea îmbrăcămintei se va ţine cont de vîrsta şi constituţia fizică;
— destinaţia îmbrăcămintei determină stilul, ţesătura, croiala,
culoarea (după cum am menţionat, juriştii care lucrează în sfera publică
preferă „stilul conservator", care produce impresia de stabilitate,
preocupare, temeinicie). Psihologii au demonstrat că femeile care ştiu să
se îmbrace „foarte delicat şi fin" rar sunt promovate în funcţie, şi
dimpotrivă, cele care respectă în îmbrăcăminte stilul sobru, conservator
(tradiţional), fără cochetări şi nepretenţios, sunt plătite mai bine135;
— nu este recomandabil stilul extravagant. îmbrăcămintea trebuie să
fie comodă, simplă şi să nu concentreze atenţia;

133 Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.208.

134 Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет/ Под ред. Охотского
Е. В., Москва, 1999, с.83.
135 Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста, Москва, 2000, с.102.
1Ш
 — pentru imaginea juristului este important coraportul dintre datele
personale şi cele exterioare. Pentru ca stilul să fie apreciat, cultura
interioară trebuie să se reflecte în trăsăturile exterioare, astfel
îmbrăcămintea, încălţămintea, pieptănătura şi manierele vor demonstra
calităţile intelectuale, profesionale şi de lucru, nivelul educaţiei şi cultura
lui. Tradiţional, simţul măsurii în îmbrăcăminte şi maniere redau
senzaţia de siguranţă şi seriozitate136;
— costumul nu poate fi frumos pentru toate cazurile, el trebuie să fie
anume pentru dvs., să se încadreze în timp şi circumstanţe. Aceasta
imprimă eleganţă şi siguranţă în orice situaţie. Stilul profesionist nu
trebuie să copie moda de ultima oră;
— la alegerea îmbrăcămintei trebuie respectate regulile stabilite de
instituţia unde îşi desfăşoară activitatea juristul.
Pentru unele grupuri profesionale de jurişti este stabilită uniformă.
Astfel, judecătorii Curţii Constituţionale la şedinţe poartă robă, al cărei
model este stabilit de Curtea Constituţională (art. 38 p.2 din Legea cu
privire la Curtea Constutiţionala).137
Aceeaşi uniformă este stabilită şi judecătorilor Curţii Supreme de
Justiţie şi judecătorilor asistenţi: în şedinţele procesuale ei se îmbracă în
mantii de culoare bordo şi, respectiv, neagră şi poartă insigne cu
imaginea Stemei de Stat. Acestea se eliberează gratuit. Modelul ţinutei
vestimentare se aprobă de Plenul Curţii (art. 28 din Legea cu privire la
Curtea Supremă de Justiţie).138
Ţinuta vestimentară a procurorilor este prevăzută de Legea
Republicii Moldova privind gradele de calificare şi gradele militare ale
lucrătorilor din procuratură. Persoanele cărora li s-au conferit grade de
calificare şi grade militare, aflîndu-se în exerciţiul funcţiei poartă
uniformă cu însemnele gradelor respective, dispoziţie valabilă pentru
forţele armate (art. 12)139.
Uniforma poliţiei este stabilită prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova cu privire la uniforma şi normele de echipare a colaboratorilor
poliţiei şi serviciului intern ale Ministerului Afacerilor Interne140 (anexa
nr. 1 la Hotărîre).
îmbrăcămintea prescrisă purtată de categoriile de mai sus subliniază
caracterul public al activităţilor. Ea este chemată să contribuie la ridicarea

U6 Cro/uipeHKO A.M., yKtu.con., c.102.

137 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 8 din 07.02.1995.
138 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 196-199 din 12.09.2003.
139 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 10.10.1996.
140 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 75-76 din 29.06.2000.

102
oficialităţii în comunicarea profesională: la percheziţii, la examinarea la faţa
locului săvîrşirii infracţiunii sau a accidentului, la interogarea martorilor ş.a.
Fiecare jurist profesionist care poartă îmbrăcăminte strict stabilită
trebuie s-o poarte cu onoare şi demnitate, să manifeste grijă faţă de
aspectul exterior, în permanenţă fiind ordonat şi îngrijit.

§ 4. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea documentelor juridice

Eficacitatea lucrului unui jurist depinde în mare măsură de aspectul

exterior al clădirii, cabinetului, locului personal de lucru. în legătură cu
aceasta a apărut o ştiinţă nouă - ergonomia, care are obiect de studiu
condiţiile şi metodele de muncă, interacţiunea dintre om, maşină şi mediul
de muncă în diferite tipuri de sisteme industriale în vederea normalizării
raţionale a acestora, a îmbunătăţirii posibilităţilor de a folosi maşina.141
Această ştiinţă foloseşte datele ştiinţelor tehnice, anatomia, fiziologia,
igiena, biofizica, pentru a crea condiţii optime de lucru, care l-ar face
productiv, ar asigura lucrătorului comodităţi necesare, ar păstra forţele
lui, sănătatea şi capacitatea de lucru. Ca rezultat aceste comodităţi
acţionează pozitiv nu doar asupra persoanelor de la locul de muncă, ci şi
asupra celor care trec zi de zi prin instituţiile juridice - poliţişti,
procurori, judecători, avocaţi.
In literatura de specialitate şi-a aflat expresie încă un termen nou,
referitor la amenajarea încăperilor de serviciu - designai - o activitate de
creaţie întru organizarea estetică funcţională a unui teren, întreprinderi,
loc de muncă. Désignerai este specialistul care cunoaşte materia,
tehnologia şi calitatea construcţiilor create, a mobilei, a tehnicii după
destinaţia funcţională şi folosirea cotidiană. Specialiştii în înzestrarea şi
amenajarea instituţiilor juridice prin aranjament trebuie să asigure o
aplicare la maximum a capacităţilor juristului, să fie un factor în
prevenirea acţiunilor ilegale şi socializarea infractorilor. în timpul
construirii şi amenajării instituţiilor juridice - judecătorii, procuraturi,
instituţii penitenciare, sectoare de poliţie - trebuie luată în considerare
destinaţia lor şi atitudinea emoţională faţă de acestea. Constatăm cu
regret că la moment instituţiile noastre juridice se află într-o stare
nesatisfăcătoare, amenajarea fiind complet neglijată. Ca rezultat, alături
de alte motive, birouri incomode, mobilier vechi, avem o activitate
ineficientă, generatoare de oboseală şi o totală lipsă de încredere în
instituţia juridică.

141 Dicţionar enciclopedic ilustrat;Cartier, Chişinău, 1999.

103
 I

Aşadar, pe lîngă aspectul estetic, designul încăperilor de lucru

trebuie să-şi dea concursul la ridicarea nivelului de deservire a
populaţiei, la respectarea legislaţiei în timpul executării obligaţiilor
profesionale şi de serviciu. La acest capitol colaboratorii organelor de
drept au un şir de probleme. La ele se atribuie problemele unui design
„urît" al încăperilor, fiind vopsite în culori otrăvitoare, sălile sunt
amenajate cu mese şi scaune demodate şi ieşite din uz, încăperile sunt
înspăimîntătoare (înguste, mici, neîncăpătoare), birourile de lucru sunt
îmbîcsite cu dosare şi hîrtii, iar în unghere poţi găsi probe materiale. O
problemă aparte este fumatul în astfel de încăperi, care instalează o
atmosferă respingătoare de casă părăsită şi de disperare. Chiar de la
prima vedere se creează impresia că slujitorii legii sunt ocupaţi şi
neprietenoşi. In realitate, cam aşa şi este: forma caracterizează conţinutul.
Lipsa de exigenţă pentru aspectul locului de lucru, pentru condiţiile de
muncă denotă şi o lipsă de interes faţă de procesul îndeplinirii
obligaţiilor de serviciu.
Pentru a dezvălui standardele estetice care trebuie să domine
instituţiile juridice, vom analiza unele aspecte.
Deoarece o mare parte a muncii juristului decurge în birou, acesta
trebuie să fie amenajat în aşa fel încît să creeze o atmosferă de lucru
activă şi de confort.
Cerinţele generale înaintate faţă de cabinetul de lucru:
— dimensiunea încăperii (pentru un ofiţer de urmărire penală, de
exemplu, se recomandă o încăpere dreptunghiulară, separată, nu mai
mică de 12 m2, după posibilităţi nu mai sus de etajul doi al clădirii);
— iluminarea optimală, asocierea corectă a culorii pereţilor cu
mobila. Pentru iluminarea corectă a locului de lucru sursa de lumină
trebuie să fie amenajată în stînga, iar pentru munca la aparatele tehnice
(computer, maşini de dactilografiat) - sub un unghi de 45°. Este
inadmisibil becul transparent, care orbeşte ochii. Nu mai puţin
importantă este alegerea culorilor în încăperile de lucru, fiind admise
culorile calde (verde-deschis, roz, alb, bej) şi interzise cele aprinse (roşu,
oranj, verde-închis, maro);
— posibilitatea de reglare a microclimei: umiditatea, temperatura,
puritatea aerului din încăpere;
— dotarea cu pază şi semnalizare antiincendiară, invizibilă pentru
vizitatori;
— diminuarea gălăgiei, în acest scop uşile se acoperă cu material
special pentru amortizarea sunetelor, uneori la posibilitate se instalează
uşi duble;
— aranjarea comoda a mobilei, computerului şi altei tehnici.

104
 Întrucît majoritatea juriştilor îşi petrec timpul de lucru la masa de
scris, locul de muncă trebuie amenajat individual.
Masa de lucru a judecătorului (procurorului) trebuie să stea la perete
centra] al cabinetului, astfel încît vizitatorul să-l vadă imediat, dar
deoarece adesea într-un cabinet stau 2,3 persoane, amplasarea meselor
trebuie făcută conform specificului funcţiei. Restul mobilei se aranjează
de-a lungul pereţilor, în aşa fel ca centru] cabinetului să rămînă liber.
Este de dorit ca vorbitorul să stea în partea opusă a lucrătorului, iar
lumina să cadă asupra lui, pentru a-i vedea ochii, mimica, gesturile ş. a.
Atît în cabinetele ofiţerilor de urmărire penală, cît şi ale judecătorilor
(procurorilor) nu trebuie stocate materiale, iar pe mese nu trebuie să fie
rechizite de birou din metal (foarfece, cuţite pentru deschiderea plicului).
Oficiul notarului trebuie să aibă 2 camere, să fie asigurat cu seif
pentru ştampile, documente şi un dulap metalic pentru arhivă. în
condiţiile noastre la ferestre trebuie instalate gratii, iar biroul conectat la
mijloace de semnalizare.
Sala de judecată la fel trebuie amenajată conform ordinii stabilite. în
centrul încăperii la peretele central stă masa şi scaunul judecătorului (de
obicei, de dimensiuni impunătoare). în spatele său, pe perete, atîmă
drapelul Republicii Moldova, în dreapta este plasată masa procurorului,
iar în stînga a avocatului. Masa grefierului este instalată cît se poate de
aproape de cea a judecătorului. în mod obligatoriu, în sală trebuie să fie
un seif pentru dosare şi probe materiale şi un loc amenajat special pentru
inculpat, astfel încît la necesitate să fie bine păzit.
în cabinetele avocaţilor, notarilor, consultanţilor juridici nu trebuie să
fie prezente obiecte pretinse de lux (statuete, tablouri) care, adesea, sunt
nişte copii proaste, fapt ce ar putea deteriora imaginea colaboratorului,
demolînd încrederea clientului faţă de jurist.

§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice

Activitatea juristului este greu de închipuit fără lucrul cu

documentele. Specialiştii au constatat că pentru întocmirea documentelor
de serviciu, unele categorii de jurişti consumă 30% - 70% din timpul de
lucru. Aceasta ne duce la gîndul că întocmirea documentelor tinde spre
formalizare în detrimentul muncii reale142. în acest context se conturează
două probleme. Prima - cît de corect şi concis este formulat documentul,
importanţă prezentînd absolut totul: acurateţea, precizia, standardele de
întocmire şi chiar semnătura executorului.

142 O kvcob A. n , yK 03.cm ., c.187.

105
 A doua-computerizarea maximală a muncii juristului,
implementarea tehnicii de lucru, multiplicarea xerox a documentelor şi
blanchetelor, formarea arhivei de legi şi acte subordonate legilor.
în cazul soluţionării acestor probleme activitatea de perfectare a
documentelor decurge normal şi nu va ocupa cea mai mare parte a
timpului de muncă a lucrătorului.
Documentul juridic reprezintă forma materială prevăzută de lege a
dobîndirii, păstrării, folosirii şi răspîndirii informaţiei juridice pe calea
fixării ei pe hîrtie, peliculă magnetică video, foto, sau pe alt purtător.
în literatura de specialitate se menţionează că prin document juridic
trebuie înţeles documentul oficial scris, care produce anumite consecinţe,
creează anumite posibilităţi juridice şi este îndreptat spre reglementarea
unor relaţii.143
Documentele juridice (stricte) pot fi grupate în:
—acte normativ-juridice (legi, hotărîri, decrete, instrucţiuni);
— acte executorii (hotărîrea judecăţii, protestul procurorului,
ordonanţa de numire a expertizei);
— contracte (vînzare - cumpărare, de muncă, matrimoniale,
donaţie);
— alte acte (cereri, procese-verbale, încheieri, citaţii, demersuri,
obligaţii, telegrame, plîngeri, procuri, dispoziţii).
Fiecare document este întocmit de o anumită persoană, de aceea în
activitatea juristului există cerinţe stricte în privinţa întocmirii
documentelor de serviciu şi a scrisorilor, care alcătuiesc eticheta de afaceri.
Reuşita cazului, relaţiile bune în colectiv şi cu cetăţenii, autoritatea
organelor de drept, respectarea legii în mare parte depind de un ordin,
încheiere, hotărîre, scrisoare şi alte documente întocmite corect. După cum
am menţionat deja, activitatea juristului este inundată de o sumedenie de
documente de serviciu care pot fi împărţite în mai multe categorii144:
— instructiv-dispozitive (instrucţiuni, hotîrîri, ordine, dispoziţii);
— informative (dări de seamă, acte, procese-verbale, borderouri);
— de solicitare (cereri);
— operative (scrisori, telefonograme, însemnări);
— organizatorice (statute, regulamente, instrucţiuni).
Acestea sunt documente clasificate după obiect şi scop, însă există un
şir de documente clasificate după modul de întocmire:

143 Профессиональные навыки юриста, указ.соч.,с.ЗЗО; Мугрино Е.С., Техника

юридического письма, Москва, 2000, с. 63 - 64.
144 Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.353; Mihai Platon şi
alţii, Funcţionarul public: principii şi norme comportamentale, V. I, Chişinău 1995, p.50.

106
 — documente tipizate - documente întocmite pe formulare-tip cu
text, de regulă, tipărit (procese-verbale, acte de sare civilă, citaţii,
revendicări);
— documente netipizate - se întocmesc în mod liber, cu respectarea
regulilor de redactare. Acestea se folosesc pentru diferite operaţii,
adeverinţe, ordine, contestaţii, sesizări, reclamaţii.
După natura şi destinaţia exemplarelor:
— originalul - deţine informaţia primară;
— copia: simplă identică cu originalul scrisă cu indigo. Se
menţionează „copie" cu cerneală şi se semnează pe verso;
— duplicatul - se eliberează numai în cazurile prevăzute de lege,
pentru originalul pierdut. în acest caz pierderea se anunţă instituţiei ce a
eliberat actul şi apoi se declară în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova sau în alte publicaţii. Noul act eliberat va cuprinde menţiunea
„duplicat", acesta avînd acelaşi efect juridic ca şi originalul;
— copia de pe original - conţine acelaşi text de pe original; se scrie
„copie". La rîndul ei, poate fi certificată, adică confirmată ca autentică, sigură,
adevărată, exactă şi valabilă. Aceasta se semnează de secretariatul unităţii
emitente, pentru a putea fi utilizată într-o altă unitate ce solicită asemenea act
sau cetăţean (copia sentinţei, rechizitoriului). Această copie în mod
obligatoriu poartă semnătură (de exemplu: a judecătorului) şi ştampila;
— copia legalizata - este eliberată de notariat în cazul cînd legea cere
copiile legalizate;
— fotocopia - are valoare numai dacă este legalizată de notariat, pe
baza verificări şi confruntării cu actul original;
— extrasul - copia unei părţi dintr-un act cu dimensiuni mai mari.
Valabilitate va avea numai după certificare.
Toate documentele trebuie să corespundă cerinţelor generale
înaintate faţă de orice act individual juridic.
Ele trebuie să fie legale, motivate, întocmite corect şi estetic.
Perfectarea estetică uşurează înţelegerea acestora, iar întocmirea
incorectă diminuează autoritatea organelor procuraturii, de urmărire
penală, judecătorilor. încălcarea normelor de întocmire a unui act privind
conţinutul şi forma, lipseşte actul de forţă juridică.
Un jurist, la alcătuirea documentului juridic trebuie să aleagă corect
forma, stilul şi limbajul. Cerinţa elementară este perfectarea în limba de
stat, expunerea competentă a faptelor, argumentarea, luarea hotărîrii,
dacă acestea ţin de competenţa sa. Astfel, la întocmirea unui document
juridic trebuie respectate:

107
 (

1. Particularităţile lexicale. Unul dintre principalele elemente care

vizează acest aspect este vocabularul folosit la redactarea documentelor
juridice. Fiind elementul cel mai dinamic al limbii vocabularul se
diversifică, se modifică şi se îmbogăţeşte datorită dezvoltării vieţii social-
economice, sociale, a culturii şi civilizaţiei naţionale şi mondiale. Evoluţia
limbajului a dus la diferenţierea limbajelor de specialitate, care se
deosebesc între ele printr-o terminologie specifică. Din această cauză,
juristul trebuie să folosească atît expresii şi cuvinte aparţinînd limbajului
general, cît şi expresii şi cuvinte de specialitate, din practica lucrătorilor
de birou. Astfel, trebuie să alegem un vocabular adecvat situaţiei. Acesta
va cuprinde noţiuni, idei, fapte, termeni corespunzători subiectului sau
problemelor tratate. Un text juridic trebuie să se deosebească de alt text
ştiinţific sau obişnuit prin folosirea terminologiei de specialitate din
domeniul respectiv. Această regulă ne ajută să redăm în mod corect,
concis, logic şi coerent situaţiile şi ideile tratate. Trebuie să ţinem seama
că, în limbajul obişnuit unele cuvinte, dar şi unele expresii au sensuri
generalizatoare de aceea folosirea lor în documentele juridice pot naşte
confuzii cu consecinţele imprevizibile.
In special, ne referim la paronime cuvinte asemănătoare ca sonoritate
cu alt cuvinte,dar deosebite ca sens şi ca etimiologie, de exemplu,
„alocaţie" şi „alocuţiune", primul indică un ajutor în bani, cel de- al
doilea - o scurtă cuvîntare.
Altă grijă trebuie să avem pentru sinonime, cuvinte cu acelaşi sens,
fiind diferite ca formă. Astfel cuvîntul „înlesnire" = „avantaj",
„privilegiu", „scutire"; „contestare"- „contrazicere", „dezminţire",
„negare", „respingere", „tăgăduinţă".
Acestea au diferenţe semantice sensibile, însă permit unui cunoscător
al limbii să le folosească pentru a exprima sensuri exacte.
Cu multă grijă trebuie folosite şi neologismele, ele fiind utilizate
atunci cînd acestea nu au echivalent în limba noastră (franchising,
marketing, design).
Pleonasmele şi tautologia sunt capcane frecvente, în care cad unii
jurişti ce folosesc cu uşurinţă cuvinte ale căror sensuri nu le cunosc
suficient. Pleonasmul ca şi tautologia constă în folosirea alăturată a unor
cuvinte cu acelaşi sens: de exemplu: ne vom revedea din nou.
In fine trebuie să fim atenţi la cuvintele polisemantice, adică cuvinte
cu mai multe sensuri. De exemplu, cuvîntul „adresă" are două sensuri,
indicaţie pe scrisori, colete cu date de identificare a domiciliului
destinatarului şi comunicare oficială în scris, făcută de o persoană
juridică; cuvîntul "amendare"poate fi folosit drept: acţiunea de aplicare o
amendă sau acţiunea de a modifica, cu scopul de a îmbunătăţi, prin
amendamente un text mai ales o lege.

108
 Astfel juristul trebuie să deţină o cultură generală bogată, iar în caz
că stă la îndoială, să apeleze la lucrări de specialitate, surse explicative:
dicţionare lingvistice, tehnice, juridice, îndrumare ortografice.
în sfîrşit, în documentul juridic cu desăvîrşire este interzisă utilizarea
arhaismelor, popularismele, regionalismelor, argourilor.
2. Particularităţi de fo rm ă gram aticală, adică norme prevăzute de
gramatica limbii române. Specificul constă în folosirea unor forme
gramaticale particulare. Folosim, bunăoară, pluralul în loc de singularul
persoanei I şi a Il-a (vă rugăm, vă expediem, atenţionăm). în stilistică
acest plural se numeşte „plural de politeţe".
Folosirea corectă a prepoziţiilor, de exemplu folosirea prepoziţiei
"datorită" în locul locuţiunii prepoziţionale "din cauza". Substituirea
este greşită, întrucît datorită presupune un rezultat pozitiv al acţiunii, iar
din cauza —unul negativ: „datorită bolii nu s-a prezentat la serviciu",
corect „din cauza bolii."
3. Particularităţi de construcţie sintactică. Documentele juridice
reclamă folosirea stilului oficial de redactare pentru care este specific:
concluzia, precizia formulărilor şi claritatea gîndului expres, logica şi
argumentarea expunerii, lipsa de emotivitate, expresivitate, plasticitate şi
trăsături individuale*.
Regulile stabilite de sintaxa limbii române definesc următoarele
particularităţi:
— elaborarea şi folosirea propoziţiilor şi frazelor scurte;
— evitarea la maximum a subordonatelor, astfel textul va deveni
mai concis;
— evitarea construcţiilor ce exprimă generalizare sau eventualitate.
Cea mai valoroasă particularitate a stilului oficial este concizia. în
documentele juridice trebuie omise orice cuvinte sau expresii de prisos.
Propoziţiile şi frazele trebuie să fie scurte, să conţină terminologia de
specialitate, fără explicaţii inutile. Un document juridic trebuie să
întrunească toate elementele ce-i întregesc conţinutul.
Precizia se asigură prin utilizarea terminologiei de specialitate, a
unităţilor de măsură oficiale (cînd e cazul), prin exprimarea şi în litere, pe
lîngă cifre, a semnelor, cantităţilor. Terminologia de specialitate se
împarte în două categorii: cea folosită în practica lucrărilor de secretariat
şi corespondenţă şi cea din diferite domenii de specialitate (în cazul
nostru, cel juridic). Este inevitabilă folosirea corectă a noţiunilor:

‘ La acest capitol ţinem să menţionăm că în susţinerile verbale pot fi folosite toate formele
de expresivitate a vorbirii, ceea ce nu se permite la redactarea documentelor (vezi
Введенская Л. А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, указ.соч., с.122).
109
 „bănuit", „învinuit", „inculpat", „furt", „jaf", „tîlhărie". Nu se permite,
de exemplu, ca într-un raport de expertiză să fie descrise anumite fapte,
fenomene, lucruri, în mod artistic, folosind metafore şi epitete. Acesta j
trebuie să conţină formulări precise, referitoare la obiectul cercetat, fiind î
descrise amănunţit toate laturile lui. De aici rezultă o altă condiţie a
documentelor juridice-claritatea.
Astfel, în contextul acestora sunt menţionate fapte, fenomene,
situaţii, drepturi, obligaţii, îndatorii şi răspunderi care, dacă nu sunt
prezentate clar, pot produce prejudicii. Prejudiciu poate produce şi
nerespectarea corectitudinii ca o condiţie a expunerii. Aceasta presupune
respectarea întocmai a formelor şi regulilor gramaticale, ortografice, de
fonetică, de punctuaţie. Respectarea acestor reguli va conferi
documentelor o valoare în plus, dovedind astfel respect pentru calitate şi
persoana care le întocmeşte. Neglijarea regulilor ortografice şi de
punctuaţie poate schimba întregul sens al unei fraze sau propoziţii.
Experienţa demonstrează că plasarea incorectă doar a unei singure
virgule generează interpretări diferite.
Estetica documentelor este întregită de alegerea hîrtiei, caracterelor,
cernelii. Pentru siguranţă hîrtia trebuie să fie de culoare albă, se va evita
folosirea hîtriei subţiri şi transparente, iar cerneala să fie neagră sau de
altă culoare închisă. în documentele juridice se interzic corectările şi
ştersăturile, scrisul să fie citeţ, acurat, rândurile drepte.
Documentele juridice trebuie să conţină anumite elemente standard
întărite de stat sau la nivel de instituţie. Lipsa unora dintre acestea duce
la anularea documentului.
De regulă, pentru întocmirea documentelor juridice sunt folosite
formularele-tip, cu text tipărit. Acestea se eliberează de servicii special
împuternicite pentru fiecare organ din sfera juridică.
Fiecare element al documentului impune o anumită valoare estetică.
Toate documentele au titlu, care scurt şi clar indică conţinutul lui (de
exemplu, „Sentinţă în numele legii", „Proces-verbal de cercetare la faţa
locului", „Decizie cu privire la aplicarea sancţiunii administrative",
„Proces-verbal de audiere a martorului", „Mandat de arest", etc).
Titlul poate fi plasat sus, în centrul foii sau în stînga acesteia. Pe
unele documente ca element obligatoriu este aplicată stema de stat a
Republicii Moldova.
Alt element al documentului juridic este denumirea organului care 1-
a emis. Denumirea poate fi desfăşurată sau prescurtată, tipărită sau
aplicată cu o ştampilă specială. Acest element include, în afară de
denumirea instituţiei, postura şi numele persoanei, care a emis
documentul.

1 1 0

1 1
 Documentele se confirmă în două moduri, avînd faţă identică:
a) sintagma aprobării are următoarele elemente: cuvîntul „aprob",
funcţia, semnătura şi numele persoanei ce a aprobat documentul, data
aprobării. Unul dintre înscrisurile care se face pe documente este
înscrisul confidenţialităţii. Acest înscris este aplicat obligatoriu de
purtătorul material de informaţie, conţinînd date despre gradul de
confidenţialitate al acesteia („strict secret", „secret"), termenul
confidenţialităţii şi persoana care a efectuat înscrisul;
b) semnătura este un alt element al confirmării documentului. De
semnătură depinde forţa juridică a documentului juridic. Prin semnătură
se identifică autorul documentului şi se autentifică sau se aprobă
conţinutul documentului şi se confirmă responsabilitatea celui ce a
întocmit documentul pentru informaţia conţinută.
Documentele juridice în mod obligatoriu poartă semnătura persoanei
cu funcţie de răspundere. Dacă documentul iese din cadrul organului
care l-a întocmit, el trebuie ştampilat.
Elementul „semnătura" include: denumirea funcţiei, gradul (titlul,
rangul), numele persoanei ce a semnat documentul. Dacă documentul
este întocmit pe formular, în denumirea funcţiei persoanei nu se indică
organul. Semnătura va fi plasată la nivelul ultimului rînd al inscripţiei
funcţiei. Dacă documentul este semnat de mai multe persoane cu aceeaşi
funcţie, toţi semnează de sus în jos.
Ştampila este ultimul element al documentelor juridice. Legislaţia
stabileşte documentele pe care se aplică ştampila cu stema de stat,
acestea pot fi: statute, contracte, certificate, hotărîri, sentinţe etc. Ştampila
poate fi şi fără imaginea stemei de stat, conţinînd doar denumirea
organului respectiv cu inscripţia „Pentru documente". Ea se aplică pe
diferite certificate, eliberate de instituţie sau organizaţie. în mod
obligatoriu pe această ştampilă se indică denumirea organului, locul
înregistrării sau numărul de înregistrare.
Amprenta ştampilei se aplică pe partea stingă a documentului în aşa
fel încît să cuprindă o parte din denumirea funcţiei persoanei, ce a
semnat documentul. Amprenta ştampilei nu trebuie să conţină corectări
sau modificări de text, să fie clară, deoarece o ştampilă ştearsă, în toate
cazurile va reda documentului un aspect neglijent, iar uneori va crea
dubii în privinţa veridicităţii conţinutului documentului.
Ultima categorie o prezintă ştampilele simple (mai numite şi
triunghiulare sau dreptunghiulare), care, de regulă, necesită înscrisuri
adăugătoare, de exemplu, numărul documentului, data eliberării ş. a.

111
 Documentele juridice, de obicei, sunt întocmite pe formulare tip A 4 şi
se tipăresc la intervalul dintre rînduri de 1,5 cm. Toate paginile
documentului trebuie numerotate, cu excepţia primei unde „1" nu se pune.
Dataîndocumente poate fi înscrisă sub diferite forme: 20.10.97, 20.10.1997
ori 20octombrie 1998. A se reţine că după cifrele ce indică anul punctul nu
sepune. Dacă documentul este destinat pentru colegi din ţări străine, se va
ţine cont deînscrierea netradiţională a acestor date: de exemplu, în SUA pe
primul locse scrie luna, apoi ziua, apoi anul —12/10/97=10.12.1997.
Dacă în text sunt folosite numere formate din mai multe cifre,
scrierea lor trebuie simplificată, de exemplu: „18000" în document va fi
tratat prin„18 mii". „Unu" se scrie cu litere nu cu cifre, restul pot fi scrise
cucifre, cuexcepţia cînd acestea se află la începutul propoziţiei.
Eticheta de afaceri cere ca documentele oficiale să fie obiective,
convingătoare, autentice şi probante. Chiar dacă sunt scrise într-o
manieră neutră, întreg stilul de expunere trebuie să fie oficial, sobru,
simpluşi natura] să nu uităm de politeţe şi demnitate.
Respectînd aceste cerinţe, vom da dovadă de ţinută estetică înaltă,
competenţă şi cultură generală.

§ 6. Eticheta de s e r v ic iu a ju r i s t u l u i

Eticheta (din franceză etiquette - etichetă) este ansamblul de reguli de

comportare politicoasă întrebuinţate în relaţiile dintre membrii unei
clase, ai unei societăţii.145 Iniţial acest termen desemna o totalitate de
reguli riguros stabilite la curţile monarhilor. Astfel, eticheta începe de la
Ludovic al XlV-lea care, la una dintre recepţii, a folosit cartele speciale în
care erau formulate reguli de conduită la curte, fiind înmânate tuturor
oaspeţilor. Această ordine capătă o importanţă şi în societatea noastră
atunci cînd este reglementată o ceremonie, unde formele oficiale de
comportament al persoanelor cu funcţie de răspundere nu trebuie să
depăşească limitele strict stabilite. Neîndeplinirea cerinţelor etichetei din
cauza necunoaşterii sau a lipsei de respect faţă de ele sunt considerate
drept ofensă a demnităţii personale şi adesea devine motivul conflictelor
sau, încel mai bun caz, provoacă o dezaprobare justificată.
Eticheta contemporană presupune maniere de comportament,
ordonarea relaţiilor dintre oameni, dezvoltarea lor în spiritul cordialităţii şi
omeniei, susţinerii şi atragerii respectului reciproc şi bunăvoinţei. Această
necesitate este simţită la moment, deoarece societatea este penetrată de
egoismşi disperare, altruismul devenind un privilegiu al trecutului146.
Eticheta la moment se manifestă sub diferite forme, condiţionate de

us Dicţionarenciclopedic ilustrat,Caitier, Chişinău, 1999.

146Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет, указ.соч., с.28- 29.
1 1 2
 specificul situaţiilor de viaţă, al unor sfere de activitate a societăţii, de
trăsăturile specifice profesionale ale unor grupuri sociale. Astfel, există
etichetă de serviciu, de afaceri, ştiinţifică, medicală, diplomatică etc.
Deoarece activitatea juriştilor este complexă şi controversată, putem
vorbi despre eticheta juriştilor ca funcţionari publici.
Eticheta de serviciu a juriştilor reprezintă o totalitate de reguli, care
reglementează latura exterioară a relaţiilor dintre jurişti în procesul
activităţii profesionale, în toată diversitatea formelor de comunicare la
serviciu.
O.F. Scacun menţionează că eticheta de serviciu147 a juriştilor semnifică
ordinea stabilită de conduită ce reflectă forma exterioară a principiilor
morale şi constă din reguli corespunzătoare şi politicoase de comportament
atît în societate cît şi în colectivul de muncă. Respectarea strictă a etichetei de
serviciu este condiţia esenţială a culturii estetice a juristului.
Activitatea profesională a juriştilor este reglementată de lege. Cu
toate acestea, există un şir de trăsături specifice care condiţionează
necesitatea de a stabili anumite reguli de etichetă pentru această
activitate. Acestea sunt:
— caracterul activităţii juristului, care în legislaţie este specificat doar
în linii generale;
— actele normative subordonate legii ce reglementează activitatea
juriştilor nu conţin toate prescripţiile privind comportamentul lor;
— activitatea practică a juriştilor este legată de necesitatea
comunicării cu oamenii departe de a fi cu morala înaltă, fapt ce poate
provoca deformarea profesională a lor;
— în activitatea profesională însăşi pot apărea diferite controverse
între scopul (lupta cu criminalitatea) şi mijloacele de atingere a lui;
— activitatea juriştilor are un caracter public bine pronunţat şi
cuprinde o mare parte a populaţiei. Aceasta din urmă se adresează
juriştilor cu diferite întrebări, solicită consultări în anumite probleme,
perfectarea documentelor, căutarea persoanelor apropiate şi rudelor,
ajutorul în cazul infracţiunilor ş.a.
Această activitate pune în sarcina fiecărui jurist o responsabilitate
deosebită pentru hotărîrile şi acţiunile lor. Fiecare nemulţumire a
cetăţenilor duce la diminuarea autorităţii organelor de ocrotire a
normelor de drept.
Reieşind din aceasta, putem menţiona că specificul activităţii
juriştilor lasă asupra caracterului comunicării juriştilor o amprentă
moral-psihologică deosebită, care la rîndul ei se manifestă prin

147 CicaKyH O. <t>., yK03.cm., c.354.

113
 respectarea principiului moral etichetei generale, conform căruia onoarea
şi demnitatea persoanei este valoarea supremă. Teoria menţionează
importanţa funcţiilor etichetei de serviciu148 care îndeplineşte
următoarele funcţii:
—informativă;
—stabilirea unor modele de comportament individual şi de grup;
—controlul social şi influenţa socială;
—formarea confortului psihologic.
Normele etichetei informează despre faptul cum trebuie să se
comporte juristul în anumite situaţii concrete de serviciu şi care va fi
reacţia colegilor, şefului sau a subordonaţilor.
Stabilind anumite standarde de comportament al fiecărui membru al
colectivului, eticheta îi ajută să aleagă comportamentul în corespundere
cu situaţia reală şi cu aşteptările celor din jur, fără riscul de a cădea într-o
situaţie neplăcută sau a se certa cu cineva. Respectarea regulilor stabilite
insuflă încredere în corectitudinea acţiunilor proprii, dă naştere
autorespectului şi a confortului psihologic149. Datorită faptului că
activitatea juristului este diversă, s-au format diferite tipuri de etichetă:
zilnică, situaţională (legată de o situaţie concretă), oficială, diplomatică.
Pentru fiecare dintre acestea s-au statornicit reguli de conduită nescrise,
care includ specificul salutării, prezentării şi adresării, deducerea unei
convorbiri, şedinţe, negocieri, convorbiri telefonice, organizarea
recepţiilor şi întîlnirilor de afaceri, manierele de comportament, aspectul
exterior şi cultura vorbirii. Baza etichetei juristului o formează principiile
generale ale etichetei contemporane care, la moment, sunt respectate în
întreaga lume: corectitudinea, amabilitatea, tactul, cumpătarea, modestia,
punctualitatea, autoorganizarea, delicateţea. în activitatea juridică
trebuie să fim corecţi. Aceasta presupune un comportament ce nu-i
permite juristului să pună întrebări ce vor incomoda interlocutorul, să se
comporte destoinic în cele mai complicate situaţii, să manifeste respect şi
bunăvoinţă faţă de colegi, să nu insulte persoanele cu care comunică.
Amabilitatea este recomandată în fiecare situaţie din activitatea
juristului. în relaţiile de serviciu politeţia serveşte mijloc sigur de apărare
a demnităţii subordonatului şi autoritatea conducătorului. Astfel, un
jurist inteligent îi salută pe cei din jur cu un „Bună ziua", „Bună
dimineaţa" corect pronunţat şi răspunde politicos la bineţele acestora, iar
salutînd un om mai în vârstă sau o doamnă, duce mîna la pălărie
(căciulă) de parcă ar vrea s-o scoată. în local pălăria se scoate, deoarece

148 A<ţaHacf>eBa O. B„ nwme/iKO A. B„ yjcM.cow., c.203.

149Ibidem, c.204.

114
 un jurist care se respectă nu-şi permite să stea cu capul acoperit într-o
încăpere, această regulă vizează viitorii jurişti (studenţii).
Dacă salutul este însoţit de o strîngere de mîini, juristul o va face cu
toţi bărbaţii întîlniţi pînă a veni în birou. Doamnelor li se întinde mîna
pentru salut numai în birou, cînd ele au venit în misiuni speciale, în rest
ele sunt cele care manifestă iniţiativa. Sărutul mîinii unei femei
presupune un grad respectiv de cunoaştere. Dacă dînsa a primit
strîngerea de mîini, atunci nu mai e necesar să i se sărute mîna. Este acceptat
sărutul mîinii femeilor necunoscute dacă ele sunt reprezentante ale
profesiilor artistice sau cînd o doamnă este omagiată. Formulele de adresare
în cadrul activităţii juridice sunt „domnul," „doamnă" (numele) sau domnul
(postul), spre exemplu, „domnul Creţu", „domnule director".
Sunt inadmisibile adresările de tipul „naşule", „cumetre", „băiete",
„fetiţă". Fiecare persoană trebuie tratată cu mult respect şi ca mărturie în
acest sens este memorizarea numelui acesteia.
Amabilitatea (politeţea) în relaţiile de serviciu nu este un scop în
sine, ci un mijloc de a crea şi păstra în colectiv un climat moral-
psihologic. Amabilitatea se manifestă şi prin capacitatea de a fi sensibil la
problemele altora, de a acorda ajutor, de a arăta o predispunere
sufletească şi o bunăvoinţă faţă de toţi concetăţenii.
Amabilitatea întotdeauna este însoţită de tact—stare emotivă de
compasiune cu întreg colectivul şi cu fiecare dintre membrii lui, atitudine
grijulie faţă de personalitatea clientului, simţul măsurii în exprimări şi
fapte, cumpătare şi prudenţă. Tactul îi permite juristului să găsească
precis hotarul dintre ceea ce se poate şi ceea ce nu se poate. Tactul
previne situaţiile de jenă. Dacă eşti şef, niciodată nu critica un coleg sau
un supus în faţa celorlalţi colegi, nu răspîndi informaţii despre situaţia
personală; nu fi insistent dacă persoana are probleme şi nu doreşte să le
destăinuie; nu cere informaţii primite în ordine confidenţială.
O persoană tacticoasă întotdeauna va cerceta informaţia, luînd în
considerare specificul vârstei, sexului, situaţiei de serviciu, locul şi
circumstanţele în care are loc discuţia, prezenţa sau lipsa persoanelor
străine. Simţul tactului depinde de regulile specifice de comportare
profesională. De exemplu, în activitatea profesională operativă de
investigaţie colaboratorii trebuie să respecte următoarele reguli;
— nu trebuie să manifeste interes faţă de acţiunile colegilor,
documentele întocmite, faptele cercetate, precum şi faţă de persoanele cu
care aceştia contactează;
— nu trebuie, fără necesitate, să discuţi cu colegii locul, timpul şi
scopul activităţilor operative sau cine sunt executorii acestora;

115

I
 — fiecare colaborator, angajat în înfăptuirea activităţilor operative de
investigaţie, este pus la curent doar cu acea parte a acţiunii în care este
implicat, care l-ar ajuta la îndeplinirea acestora.
Aceste reguli în alt colectiv ar fi amorale, însă în cazul urmăririi
penale ele sunt „reguli de joc", care normalizează tensiunea morală în
colectiv, exclude apariţia bănuielii.150
Lipsa de tact mărturiseşte lipsa de cultură. Este important de reţinut
că manifestarea tactului este nu doar un element obligatoriu al
comunicării, ci şi o parte indispensabilă a culturii spirituale a persoanei,
condiţie pentru obţinerea rezultatelor pozitive şi sporirea autorităţii
organelor de ocrotire a normelor de drept.
Modestia este o altă cerinţă a etichetei de serviciu. Un jurist modest
este în primul rînd cumpătat şi moderat în cerinţele sale, nu se consideră
superior celorlalţi, nu este pretenţios. Opusul acestuia ar fi unul
încăpăţînat, indiscret, înfumurat, ambiţios, arogant, obraznic. Cu regret,
modestia a dispărut în ultimul timp din conştiinţa socială, de aceea
întîlnim mai des persoane arogante şi obraznice decît modeste şi
nepretenţioase.
Un jurist care se respectă este inteligent şi educat, niciodată nu va
ridica vocea la colegi sau la clienţi, întotdeauna îşi va asuma răspundere
pentru faptele săvîrşite, chiar dacă poartă vină parţială, poate să asculte
şi să ia în vedere părerile colegilor. Concluzia pe care o facem este că ar
fi sănătos un colectiv format anume din astfel de membri.
Cumpătarea, sau stăpînirea de sine, se manifestă alături de
amabilitate prin stăpînirea emoţiilor, a acţiunilor şi exprimărilor în
situaţiile de criză. Luînd în considerare specificul activităţii, menţionăm
că juristul are nevoie de multă discreţie în relaţia cu clienţii „negativi"
pentru a avea rezultate pozitive şi eficienţă. în aceste cazuri nu trebuie
acţionat de pe poziţii de forţă (trîntitul cu pumnul în masă, ridicarea
excesivă a vocii, ameninţările) şi insistenţă exagerată.
Punctualitatea presupune atît autodisciplină, cît şi precizie. în
activitatea juridică trebuie să lucrezi cu abnegaţie, în permanenţă să
planifici toate acţiunile şi să le îndeplineşti în termene rezonabile. Dacă ai
promis sau ai programat o acţiune, trebuie să te ţii de cuvînt. Dacă
întîrzii, trebuie să-ţi ceri scuze de la colegi. Un aspect delicat al
obligaţiilor este echitatea lor, adică e corect ca toate sarcinile să fie
repartizate între subalterni sau colegi în funcţie de situaţia lor ierarhică.
Astfel, eficacitatea activităţii profesionale a juriştilor este determinată
nu doar de nivelul instruirii, nu doar de respectarea principiilor etice ale

iso Профессиональная этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с.254-

255.
116
 1

legalităţii justiţiei, umanismului, responsabilităţii şi imparţialităţii, dar şi

de capacitatea de a transpune aceste principii în forme corespunzătoare
de comportament exterior, baza căruia o formează respectul faţă de om şi
de demnitatea lui, amabilitate, tact, modestie, maniere bune şi atractive
estetic. O persoană educată nu este acea care gîndeşte mult înainte de a
proceda corect, ci acea care pur şi simplu nu ar fi putut proceda altfel.

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCIAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului

§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului
§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului
§ 4. Temperamentul juristului
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului

§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului

Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea psihicului, cu

legităţile proceselor psihice şi particularităţile psihice individuale. Altfel
spus, psihologia este ştiinţa despre legităţile de funcţionare a psihicului
omului în procesul activităţii vitale151. Psihologia are două
compartimente, unul general, ce studiază legităţile generale ale activităţii
psihice a omului şi altul aplicativ, ce studiază legităţile activităţii psihice
a omului în condiţii concrete de activitate. Ramurile aplicative ale
psihologiei sunt diverse: pedagogică, inginerească, medicală, a
administrării, socială, a muncii şi sportului. Una dintre direcţiile de
cercetare a psihologiei sociale este psihologia juridică.
Psihologia juridică studiază legităţile de manifestare şi aplicare în
practică a psihicului persoanelor incluse în sfera relaţiilor sociale,
reglementate de drept. In centrul investigaţiilor psihologie juridice se află
nu doar psihicul persoanelor incluse în activitatea juridică, ci şi psihicul
infractorilor şi contravenienţilor. Bineînţeles, caracterul şi starea psihică a
martorului, părţii vătămate, infractorului decurg din legităţile psihologiei
şi fiziologiei generale. însă specificul psihologiei juridice constă în

151 A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996, p.13.

117
 studierea importanţei juridice a acestor legităţi în procesul stabilirii
adevărului, în căutarea metodelor de reducere a numărului încălcărilor
de drept, prin corectarea acestora din punct de vedere psihologic,
precumşi a calităţilor personalităţii infractorilor.
Ofiţerul de urmărire penală, înfăptuind urmărirea penală, sau
judecătorul, examinînd în şedinţă cazul, elucidează problemele relaţiilor
dintre oameni, calităţile psihice, uneori inexplicabile ale oamenilor,
motivele care i-au determinat la săvîrşirea infracţiunii. Examinînd dosare
despre furturi, jafuri, omoruri, leziuni corporale, de fapt se examinează
psihologia motivelor: profit, răzbunare, perfidie, cruzime, gelozie şi
altele. In acest caz judecătorul, procurorul, ofiţerul de urmărire penală
contactează nu doar cu infractori, ci şi cu diferite persoane care figurează
încalitate de martori, victime, experţi, specialişti. Personalitatea fiecăruia
s-a format în anumite condiţii ale vieţii sociale, fiecare posedă diferite
forme de gîndire, au caractere şi atitudini diferite faţă de propria
persoană şi lumea ce-i înconjoară. Din aceste motive juriştii (procuror,
judecător, ofiţer de urmărire penală, colaborator al instituţiei
penitenciare) trebuie să fie înarmaţi cu cunoştinţe psihologice ce le-ar
permite să se orienteze corect în diferite relaţii şi conflicte.
Psihologia juridică are ca sarcină principlă desăvîrşirea activităţii
practice a organelor de drept, pentru ca acestea din urmă să soluţioneze
în mod obiectiv şi calificat diferite probleme ce formează sensul, esenţa
activităţii lor. Specificul profesiei juridice constă în faptul că treptat în
domeniu s-au acumulat anumite cunoştinţe despre manifestarea
psihicului omului în anumite situaţii, cunoştinţe absolut necesare pentru
o activitate prodigioasă, dar şi pentru întregirea culturii generale.
Important este ca permanentul contact cu anumiţi indivizi şi fenomene
negative din societate, în virtutea exercitării funcţiilor de serviciu, să nu
influenţeze integritatea juriştilor.
Juriştii trebuie să-şi repartizeze raţional puterile şi activităţile sale,
pentru a păstra capacitatea de a munci toată ziua. Pe lîngă calităţile
psihice născute, juristul trebuie să-şi formeze calităţii profesionale:
flexibilitatea gîndirii şi caracterului, spiritul de observaţie pătrunzător,
gîndire coordonată, stăpînire de sine, principialitate şi sentimentul de
echitate, disciplinare şi individualism. Toate aceste calităţi sunt
indispensabile pentru înlesnirea activităţii, eficientizarea muncii,
elaborarea unor tactici de lucru, crearea portretului psihologic al altor
participanţi la procesul juridic.
Analizînd cele expuse mai sus, ajungem la concluzia că psihologia
juridică are în vizor personalitatea juristului, acesta devenind obiectul
prioritar de studiu. Astfel putem spune că psihologia juridică stabileşte

118
cultura psihologică a juristului profesionist, devenind parte a
cunoştinţelor deontologice, avînd tangenţă cu deontologia juridică.
Cultura psihologică a juristului cuprinde calităţile psihologice ale
personalităţii juristului formate ca rezultat al cerinţelor înaintate de
profesia sa152. Cultura psihologică a juristului include calităţi specifice
unor specialităţi juridice, structura personalităţii, deprinderi şi procedee
de comunicare, de rezolvare a unor conflicte, competenţă profesională,
factori psihologici ce determină potenţialul personal al juristului.
Judecătorul şi procurorul, ofiţerul de urmărire penală şi avocatul,
notarul şi consultantul juridic, poliţistul şi colaboratorii instituţiilor
penitenciare trebuie să cunoască cum să depăşească barierele psihologice
în comunicarea cu clientul, să ţină situaţia sub control, să studieze
psihologia infractorilor, clienţilor şi altor participanţi la proces, să
înfăptuiască un test psihologic, să aplice atribuţiile de conducere corect
din punctul de vedere al legităţilor psihologice.
La descoperirea şi examinarea infracţiunilor cunoştinţele psihologice
despre diversele procese psihice (gîndire, memorie, emoţie, voinţă) şi
calităţile personalităţii (temperament, caracter) au un rol esenţial.
Cultura psihologică a juristului are următorul conţinut:
— conştiinţa psihologică ce se exprimă prin intelect, gîndire,
memorie, raţiune ş.a. Fiecare jurist posedă un anumit nivel de intelect,
tip de memorare, gîndire şi raţiune. Toate acestea sunt formate la nivel
de conştiinţă şi se manifestă în cazuri concrete;
— relaţii psihologice - raporturile care implică aplicarea legităţilor
psihicului şi care se pot manifesta în conflict psihologic, interdependenţă
psihologică, neconcordanţă şi influenţă psihologică. Relaţiile psihologice
reprezintă o legătură specifică între conştiinţa şi conduita psihologică;
— conduita psihologică se exprimă prin manifestarea obiectivă a
acţiunilor persoanei. Ea se reflectă în orientări, reacţii şi consecinţe
psihologice.
Cultura psihologică o putem determina, de exemplu, după modul de
gîndire (primul element), care, aplicat într-o relaţie psihologică de
conflict (acesta fiind al doilea element), a dat anumite rezultate, în cazul
nostru anumite orientări psihologice (al treilea element).
Formarea culturii psihologice a juristului parcurge mai multe stadii.
In primul rînd, are loc acumularea cunoştinţelor psihologice generale

152 Основные виды деятельности и психологическая пригодность к службе в системе орга­

нов внутренних дел: Справочное, пособие / Под ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Саф­
ронова А.Д., Москва, 1997, с.85.

119
 despre psihic, caracter, temperament, comunicare ş.a. în al doilea rînd,
cunoştinţele acumulate se sedimentează şi se transformă în convingerea
că informaţia psihologică este necesară pentru o activitate profesională
înaltă. Juriştii trebuie să se pătrundă de faptul că psihicul deviant al
infractorilor nu va putea fi controlat fără o cunoaştere a legităţilor
psihologiei. în al treilea rînd, cultura psihologică presupune şi
capacitatea de a putea folosi în procesul comunicării psihanaliza,
psihdiagnostica*, dezvăluirea stărilor psihice ale diferiţilor subiecţi în
situaţii concrete, a caracterului şi temperamentului lor.
Ţinem să subliniem: cultura psihologică a juristului are anumite
particularităţi în funcţie de profesie - judecător, procuror, avocat, notar,
legate de specificul atribuţiilor şi destinaţia activităţii juridice.
Cultura psihologică dă posibilitate juristului să stabilească contacte
psihologice cu oamenii, să fie acceptat, să influenţeze persoana prin
sentimente şi emoţii, fără a abuza de procedee şi mijloace.
Cultura psihologică a juristului se manifestă în comunicarea cu:
— persoane implicate în procesul de examinare a cazurilor juridice
(reclamant, pîrît, inculpat, martor, expert, victimă, client ş.a);
— colegii de lucru.
în primul caz este importantă cunoaşterea propriilor capacităţi şi
posibilităţi psihice, apoi cunoaşterea posibilităţilor celor cu care
comunici. Aceste circumstanţe reclamă capacitatea de dezvăluire a
trăsăturilor psihicului pentru examinarea cazurilor. Acestea devin
evidente, de exemplu, la declararea unei persoane ca iresponsabilă. Doar
cunoaşterea modului de manifestare a dereglărilor psihice poate ajuta
juristul să ia o hotărîre justă. Un alt exemplu poate servi eliberarea
referinţelor de către colaboratorii organelor de drept pentru anumite
persoane. Fiecare referinţă trebuie să evidenţieze calităţile individuale ale
persoanei, să dezvăluie trăsăturile lui psihice. în acest sens va fi
importantă cunoaşterea noţiunilor de personalitate, caracter,
temperament, capacitate. Cunoaşterea acestor elemente demonstrează o
cultură psihologică înaltă a juristului.
în ceea ce priveşte comunicarea cu colegii, aceasta poate fi prezentă
sub două aspecte. în primul caz, cînd juristul este persoană cu funcţie de
răspundere - conducător. Pentru a alege forma corectă de conducere este
necesară cunoaşterea calităţilor psihice ale subalternilor. Poziţia autoritară

' Psihodiagnostica este o direcţie nouă în psihologie, care examinează omul cu ajutorul
testelor şi al impulsurilor slabe pe care acesta le demonstreză societăţii: alegerea
îmbrăcămintei, scrisul, mersul, maniera de a strînge mina şi de a prefera o anumită
culoare. Ha ajută persoanei să răspundă la diferite întrebări: cine sunt? ce doresc? ce pot
face?
120
 faţă de subalterni este condamnabilă ca ineficientă. Uneori conducătorul se
implică în diferite probleme depăşind limitele competenţei sale, dă
indicaţii cu un ton de comandă, nu ţine cont de părerile colaboratorilor,
urmărind fără rost toate acţiunile acestora. Ca rezultat, colaboratorii
renunţă la iniţiativă, pierd interesul şi dorinţa de a munci.
In cadrul unei atmosfere colegiale (democratice) de muncă relaţiile
dintre conducător şi subalterni se construiesc pe încredere reciprocă,
colaborare, constatarea şi corectarea greşelilor. Acest stil de colaborare
stabileşte un climat psihologic sănătos, fapt ce înlesneşte activitatea
întregului colectiv. Cel de-al doilea aspect al comunicării are loc la nivelul
dintre colegi („jurist - jurist"). In acest caz pentru înţelegerea reciprocă şi
colaborarea eficientă are importanţă luarea în considerare a necesităţilor şi
intereselor celor din jur. Realizarea acestui scop depinde de trăsăturile moral
psihologice ale colegilor, de temperamentul, caracterul şi capacităţile lor.
Cultura psihologică are o mare importanţă pentru jurist, deoarece ea
ordonează gîndirea şi formele ei de exprimare; îl orientează spre un
comportament exigent faţă de activitatea sa, consolidează şi activizează
intelectul, voinţa şi sentimentele; ridică responsabilitatea pentru
atribuţiile ce i-au fost acordate.

§ 2. M odelarea social-psihologica a personalităţii juristului

Pentru început definim că personalitatea este înfăţişarea social-

psihologică a omului, care se manifestă într-o combinare stabilă a
calităţilor social-importante şi a trăsăturilor psihice individuale153. Altfel
spus, personalitatea este individul care deţine o totalitate de calităţi şi
trăsături psihice, ce se formează în cadrul unor activităţi sociale
importante. Reieşind din aceasta, separăm cîteva noţiuni care necesită
explicaţie.
In primul rînd, avem noţiunea „om", „individ", „personalitate".
Adesea acestea se folosesc într-un singur sens, deşi ele se deosebesc prin
esenţă.
Cea mai largă este noţiunea de „om" (fiinţă vie, social-organizată ce
aparţine genului uman), care, la rîndul ei, cuprinde noţiunea de
„individ" (om înzestrat cu trăsături specifice, unicale), aceasta
cuprinzînd noţiunea de „personalitate". Transformarea individului în
personalitate are loc doar în condiţii sociale concrete. Normele societăţii
determină modelul de conduită al individului, criteriile de apreciere al
acestei conduite. Se menţionează că personalitatea este calitatea socială a

153 M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri temperamentale, Iaşi, 1999, p.8.
121
individului inclus în sfera relaţiilor sociale, manifestă un activism şi
deţine o anumită poziţie de viaţă154. Iniţial individul este înzestrat cu
anumite calităţi înnăscute care, în procesul comunicării, dobîndesc o
anumită valoare socială, individul capătă un statut personal şi
individual, totodată individul dobîndeşte şi anumite drepturi şi
îndatoriri.
Individualitatea reprezintă interacţiunea dintre calităţile înnăscute şi
cele acumulate ce caracterizează o personalitate originală deosebită.
Individualitatea personalităţii cumulează irepetabil aşa trăsături psihice
catemperamentul, caracterul, interesele, motivele şi năzuinţele.
Nuorice individ este personalitate (de exemplu, nou-născutul).
Personalitatea a fost definită în cele mai diverse moduri, atît în
psihologie cit şi în filozofie. Cele mai răspîndite definiţii sunt:
- personalitate este individul înzestrat cu conştiinţă înaltă155;
- personalitate este omul ce participă conştient la activităţile sociale,
ca subiect al relaţiilor sociale156;
- personalitatea cuprinde un sistem stabil de trăsături social
importante, ce caracterizează individul ca membru al societăţii157;
- personalitate este un membru capabil al societăţii care
conştientizează rolul său în această societate158.
Astfel, spre deosebire de individ (de la naştere înzestrat cu un cod
genetic determinat şi un complet de instincte şi capacităţi), personalitatea
se formează şi se dezvoltă în sistemul relaţiilor sociale, dobîndeşte
autoconştiinţă, voinţa de libertate, independenţă, gîndire logică,
responsabilitate pentru acţiunile înfăptuite. Personalitatea se află în
permanentă stare de autoperfecţionare şi auto-realizere, comportă un
simţ dezvoltat al dreptăţii, onoarei şi demnităţii. Este hotărîtă şi
insistentă în atingerea scopurilor importante, este capabilă să-şi
corecteze conduita, iar în caz de nereuşită este în stare să-şi asume
răspunderea sau să suporte riscul.
In general, psihologia deosebeşte mai multe tipuri de personalităţi:159
a) socializate, care s-au acomodat la condiţiile sociale şi au un interes
social util;

1ЯM.Şdaru, D.Donciu, op.cit., p.9.

155Красникова E.A., Этика и психология профессиональной деятельности, Москва, 2003,
С.135.
156Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000, с.108.
157Афанасьева О.В., Пищелко А.В., указ.соч., с.21.
158Васильев В. Л„ указ.соч., с.273.
159Albert Ogien, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 1999, p.47.

122
 b) nesocializate, care deviază de la cerinţele sociale, iar interesul lor
social este periculos;
c) deviante psihic - persoane cu psihicul slab dezvoltat, la care
interesul social lipseşte (psihopaţi, nevrotici).
Un jurist trebuie să cunoască specificul acestora pentru a alege
conduita optimă, în special în situaţiile de criză.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea elementelor structurale
psihologice ale personalităţii. Acestea se împart în două categorii:
— biologice, care se referă la calităţile individuale ale persoanei sau
la sistemul psihonervos al organismului uman (temperament, necesităţi,
emoţii, sentimente, gîndire, voinţă, memorie, caracter);
— sociale, care determină nivelul experienţei sociale acumulat în
procesul activităţii sociale a persoanei (cunoştinţe, abilităţi, deprinderi,
capacităţi) prin învăţare.
Modelul social psihologic al personalităţii juristului este determinat
de rolul social şi acele funcţii pe care trebuie să le îndeplinească, reieşind
din corelarea activismului obştesc şi specializarea profesională (procuror,
judecător, notar, avocat). Pentru o activitate eficientă juristul trebuie să
fie dotat cu un şir de trăsături psihologice: amabilitatea, atenţia,
bunăvoinţa, competenţa, responsabilitatea şi creativitatea. Pentru
depistarea acestor calităţi, în prezent se aplică metoda testărilor
psihologice care constată caracteristicile funcţionale ale persoanei ce
doreşte să se dedice activităţii juridice. Acestea accentuează experienţa,
orientările şi stilul individual de acţiune al persoanei.
Un alt aspect al testării este determinarea manifestărilor productive
ale personalităţii: ingeniozitatea persoanei cînd este pusă în situaţia să
aleagă între motive, poziţii şi roluri, în procesul căutării procedeelor de
atragere a individului de partea sa. In acest caz este importantă şi
capacitatea de a aplica diverse mecanisme de apărare a propriei poziţii.
Profesia juristului este specifică prin faptul că reprezentanţii ei apără
legea, de aceea aceştia sunt chemaţi să promoveze conduita şi activitatea
oamenilor dinainte reglementate; să atingă rezultate strict stabilite (de
exemplu, să descopere infracţiunea); în activitatea sa să ţină cont de
modificări; să fie o personalitate creatoare şi cu spirit de iniţiativă.
în psihologia juridică se evidenţiază cîteva trăsături specifice
personalităţii juristului, care formează portretul psihologic al lui.
V.L.Vasiliev a elaborat „profesiograma", în care pune accentul pe trei
elemente160:

160 BacmibeB BJT, yKa3.coH., c.205.

123
 — gîndirea creativă, care presupune îngemănarea eficientă a
diferitelor mijloace, măsuri, căile de rezolvare a unei situaţii fiind atît
stabilirea ordinii, cît şi descoperirea infracţiunii sau cercetarea
circumstanţelor, măsura vinovăţiei sau răspunderii învinuitului;
— com unicabilitatea juristului, care permite deschiderea accesului
la informaţia deţinută de alte persoane, găsirea limbajului comun cu
reprezentanţi ai diferitelor categorii, grupuri, asociaţii de oameni etc.
— capacităţile organizatorice care dau posibilitatea de a interesa
grupuri de oameni să acţioneze în direcţia dorită şi a-i convinge de
importanţa unei astfel de conduite, de a-i determina să te urmeze.
Este clar că această profesiogramă conţine procedee strict psihologice
a căror folosire individuală nu va da rezultatele dorite. însă nici
neglijarea acestora nu va asigura o reuşită. De aceea pentru o activitate
profesională productivă în condiţiile statului de drept este necesară
folosirea procedeelor elaborate de cultura psihologică.

§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului

Personalitatea, pe parcursul activităţii, se formează şi se manifestă

doar cînd omul simte, asimilează, memorizează, gîndeşte, doreşte şi îşi
imaginează. Toate acestea sunt procese care se desfăşoară în psihicul
persoanei.
Psihicul este calitatea creierului de reflectare a realităţii, proprie
omului şi animalelor superioare, produs al activităţii sistemului
nervos.161
Psihologia defineşte psihicul drept formă pe care o îmbracă
succesiunea proceselor nervoase din creier.162
Personalitatea juristului (judecătorului, avocatului, procurorului,
notarului) se deosebeşte prin complexitate şi varietate. Aceasta se
formează în urma multor factori, însă cel determinant este persoana, ce a
ales o specialitate anume ca imul dintre scopurile sale importante ale vieţii.
Psihicul personalităţii juristului, ca şi al fiecărei persoane, este format
din procesele psihice, calităţile psihice şi stările psihice.
C alităţile psihice simt elementele de bază ce determină conţinutul
lumii interne a persoanei şi modul individual de viaţă, activitate şi
conduită. La acestea se referă caracterul, temperamentul şi capacităţile.
Stările psihice reprezintă concentrarea funcţională a psihicului
pentru un anumit moment de viaţă sau activitate. Acestea simt interesul
insistent, îndoiala, apatia, creativitatea etc.

161 AcţianacbeBa O. B., rtnmejiKo A. B., yKa3.e0M., c. 36.

162 A. Cosmovici, op.cit., p. 21.
124
 Procesele psihice sunt mijloacele de reflectare a realităţii. Ele asigură
legătura persoanei cu lumea exterioară, formează conştiinţa persoanei,
dezvoltă capacităţile şi intelectul. Procesele pot fi: de cunoaştere -
vorbirea, gîndirea, memoria, imaginaţia, atenţia; emoţionale -
sentimentele, emoţiile, dispoziţia; volitive (gradul de participare a
persoanei în procesul activităţii - iniţiativa, hotărîrea, insistenţa ş. a.).
Căile de cunoaştere sunt:
- senzaţia - proces psihic de reflectare în conştiinţa omului a unor
însuşiri separate ale obiectelor şi fenomenelor în integritatea lor, în
momentul când ele acţionează asupra organelor de simţ;
- percepţia - proces psihic de sinteză prin care obiectele şi
fenomenele care acţionează nemijlocit asupra organelor de simţ sunt
reflectate în conştiinţă ca un tot întreg;
- memoria - proces psihic care constă în întipărirea, păstrarea,
recunoaşterea şi reproducerea cunoştinţelor, împrejurărilor, mişcărilor,
trăirilor psihice, senzaţiilor care constituie o experienţă individuală.
Memoria poate fi de scurtă durată şi de lungă durată, episodică şi
semantică, intenţionată şi arbitrară. Juristul practic, în activitatea sa,
trebuie să folosească toate formele de gîndire. Pentru un ofiţer de
urmărire penală are importanţă memoria semantică (a sensului),
voluntară şi asemenea trăsături ale ei ca volumul şi precizia.
Pentru avocat cunoaşterea particularităţilor memoriei uşurează
aplicarea influenţelor tactice asupra omului pentru a-i aminti cele uitate.
Ofiţerul de urmărire penală trebuie în special să cunoască manifestările
memoriei pentru a dobîndi informaţia de la martori, bănuit, victimă.
Fiecare dintre aceştia posedă diferite tipuri de memorie, în funcţie de
valorile ce-i interesează. Astfel, unul memorizează doar aspectul pozitiv
al situaţiei, altul doar negativul;
- imaginaţia este procesul psihic al cărui rezultat îl constituie
obţinerea unor reprezentări, idei noi pe baza percepţiilor, reprezentărilor
sau ideilor acumulate anterior.
Importanţa imaginaţiei constă în faptul că ea permite închipuirea
procesului muncii de la început şi pînă la sfîrşit. Astfel, ea ne permite să
luăm hotărâri, chiar dacă lipseşte volumul de cunoştinţe necesare pentru
îndeplinirea sarcinii. Pentru ca juristul să reuşească în examinarea
cazurilor (respectînd principiul dreptăţii), trebuie să-şi imagineze propria
persoană în locul celei cu care comunică;
- gândirea - facultate superioară a creierului omenesc, care reflectă
în mod nemijlocit şi generalizat, abstract, realitatea prin noţiuni, judecăţi,
teorii;

125
 - atenţia constă în orientarea şi concentrarea activităţii psihice
cognitive asupra unui obiect sau fenomen, care la moment şi în situaţia
dată, sunt importante pentru subiect. Capacitatea de a concentra atenţia,
de a o transfera de la un obiect la altul este o calitate personală,
profesională importantă pentru jurist. Trăsăturile atenţiei ce se manifestă
în activitatea profesională a juristului sunt: concentrarea, selectivitatea,
volumul, stabilitatea, distribuţia. Acestea fiind cultivate în procesul
activităţii, devin însuşiri ale caracterului juristului.
Procesele emoţionale sunt formele de trăire de către om a atitudinii
faţă de obiecte.
Sentimentele sunt procese afective specifice umane, mai durabile şi
mai complexe decît emoţiile, care exprimă atitudinea omului faţă de
realitate (iubire, ură, admiraţie, dispreţ). Sentimentele sunt precedate de
formarea unor dorinţe, atitudini şi emoţii, iar odată constituite, devin
puternice motive de activitate. Sentimentele pot fi inferioare (strict
personale); superioare (aspiraţii colective, sociale); morale (dragoste de
om, de muncă, sentimentul dreptăţii, patriotismul); estetice (legate de
trăirea frumosului); intelectuale (aspiraţia spre cunoaştere).
Emoţiile sunt reacţii afective complexe, în general apărute brusc şi
însoţite de tulburări fiziologice, care oglindesc atitudinea individului faţă
de realitate. Emoţiile pot favoriza sau împiedica înfăptuirea activităţii (de
exemplu: frică, furie), atingerea unor rezultate în activitate (bucurie,
tristeţe). In conformitate cu aceasta se deosebesc emoţii negative şi
pozitive.163 Pentru activitatea juridică nu sunt dorite nici unul dintre
aceste tipuri, deoarece emotivitatea sporită poate genera unele imagini
departe de hotărîrile luate de jurişti fiind doar cele dorite, dar inadecvate.
Emoţia prezintă anumiţi indicatori, ca:
- dispoziţia este o stare emotivă situativă care intensifică sau slăbeşte
activitatea psihică pe o durată determinată de timp.
Dispoziţia mai mult ca oricare altă emoţie influenţează activitatea şi
rezultatele ei. Buna dispoziţie stimulează activitatea lucrătorului şi se
răsfrînge binefăcător asupra celorlalţi. Indispoziţia împiedică activitatea,
însă ea poate fi controlată prin efort volitiv. In asemenea cazuri se poate
trece la o activitate mai captivantă.
- stresul este o stare emoţională tensionată, provocată de influenţa
factorilor de mediu (traumatism, frig, căldură, curent electrict,
medicamente, emoţii), care produce reacţii defavorabile organismului
uman. Latura pozitivă a stresului este mobilizarea forţelor pentru a găsi
ieşire din situaţia extremă, periculoasă (de exemplu, în cazul atacului
unui infractor înarmat);

163A. Cosmovici, o p .c it ., p.224.

126
 - afectul este o stare emotivă violentă, provocată de o situaţie
impetuoasă de conflict care tulbură temporar conştiinţa şi intensifică
acţiunile impulsive. în cazul afectului procesele volitive scapă de sub
control şi persoana poate să săvîrşească acţiuni necugetate. Juristul
trebuie să cunoască specificul afectului pentru a califica adecvat unele
acţiuni ale persoanei;
- frica este reacţia reflexă a organismului la pericol şi se manifestă
prin schimbarea bruscă a activităţii organismului. Frica este provocată de
apariţia neaşteptată a unui mare pericol sau poate apărea în condiţii
obişnuite cu o intensitate mijlocie. Frica poate să influenţeze neordinar
procesul de comunicare a juristului cu clientul. în unele cazuri
evenimentele povestite juristului pot fi interpretate exagerat, greşit; în
altele, în general, nu sunt înţelese sau sunt subapreciate; dar pot fi
interpretate şi obiectiv, corect. Adevărul se descoperă mai rapid în cazul
unor discuţii (interogări) repetate.
Procesele volitive. Voinţa este capacitatea omului de a acţiona în
vederea realizării unui scop trasat conştient, înfruntînd anumite bariere
interne şi externe. Actul de voinţă este un act dinamic. Dacă o persoană
doreşte să înfăptuiască ceva şi o face cu desăvîrşire, acesta reprezintă un
act volitiv extern, iar dacă vrea să săvîrşească o acţiune, dar în virtutea
unor circumstanţe se abţine, acest act volitiv se numeşte intern. Actele
volitive sunt simple şi complexe.
Actele volitive simple se realizează aproape mecanic, adică voinţa se
transformă imediat în acţiune (dorinţa de a bea, a mînca, a scoate haina).
în cazul cînd faţă de persoană este înaintată o anumită problemă,
atunci el analizează, compară, alege, decide pînă cînd, în sfîrşit, rezolvă
problema. In această situaţie ea are de săvîrşit un act de voinţă complex.
Pentru actul de voinţă complicat sunt necesare: prevederea consecinţelor,
conştientizarea motivelor, luarea deciziilor, intenţa de a-1 înfăptui,
trasarea unui plan de realizare. Ţinem să menţionăm că în activitatea
juriştilor sunt prezente destule acte de voinţă complicate cînd se
conturează o confruntare de interese, un pericol sporit real pentru viaţă
şi sănătate, o situaţie vagă, dificit de timp şi informaţie pentru a lua
hotărîri, riscul de a da greş, ce ar atrage răspundere sporită ş. a.
Aceste acte volitive încununate cu unele rezultate bune, vorbesc
despre o voinţă de fier, pe care trebuie s-o posede colaboratorii organelor
de ocrotire a normelor de drept.
Calităţile voinţei sunt:
- iniţiativa — un imbold intern care se manifestă prin trasarea
scopurilor noi şi elaborarea căilor de atingere a lor;

127

I
 — hotărârea — mobilizarea spre alegerea imediată şi motivată a
scopurilor şi căilor de atingere a lor. Hotărârea apare ca rezultat al
activismului emoţional şi intelectual. De obicei, sunt indecise persoanele
ce nu deţin suficiente informaţii despre caz, le lipsesc deprinderile şi
priceperile;
- consecvenţa — facultatea de a planifica şi executa succesiv anumite
acţiuni;
- perseverenţa — capacitatea de a înfrunta greutăţi o durată
îndelungată de timp şi de a manifesta flexibilitate în alegerea căilor de
dobîndire a rezultatelor. Antipodul este inerţia care duce la
conservatism, agravarea relaţiilor cu colectivul;
— cumpătarea (stăpînire de sine) — frînarea emoţiilor impulsive într-
o situaţie nedorită. Stăpînirea emoţiilor în mod conştient fac dovada unei
voinţe dezvoltate.
Prezenţa voinţei în activitate şi în viaţă este manifestarea unui
caracter puternic.
Activitatea juristului reclamă voinţă puternică, deoarece este plină de
situaţii imprevizibile: conflicte, incidente, oboseală. Fără depăşirea acestor
impedimente (atît interne, cît şi externe) activitatea nu poate fi reuşită.
In concluzie menţionăm că pentru un jurist este important să-şi
stăpînească şi să-şi dirijeze starea psihică, în permanenţă să răspundă
cerinţelor activităţii pe care o înfăptuieşte. Pentru aceasta trebuie să-şi
antreneze intelectul, sentimentele şi voinţa.

§ 4. Tem peram entul juristului

Temperamentul face parte din sistemul trăsăturilor psihice.

Noţiunea de temperament, provine din latinescul temperamentum, ceea ce
înseamnă ansamblul trăsăturilor neurofiziologice ale unei persoane, care
determină diferenţieri psihice individuale privind capacitatea energetică
şi dinamica comportamentului (capacitate de lucru ridicată sau scăzută,
vioiciune sau încetineală, stăpînire de sine sau impulsivitate). Hippocrate
(sec. V î. Hr.) a făcut o clasificare a temperamentelor (coleric, sangvinic
flegmatic, melancolic,) corespunzătoare tipurilor: bilios, limfatic, nervos,
sangvin şi mixt164.
Temperamentul este trăsătura individual-psihologică a personalităţii
care se manifestă prin:
— activismul psihologic general (viteza şi energia decurgerii
proceselor psihice);
— motorică (viteza şi expresivitatea mişcărilor, mimicii, gesturilor);

164M. Şalaru, D. Donciu, op. c it., p.40.

128
 — emotivitate (gradul de excitare emoţională şi trăsăturile
schimbului de dispoziţie).
în psihologie se disting patru tipuri de temperament.165
Juristul sangvinic este „viu" - puternic, echilibrat, abil. Este plin de
viaţă, uşor trece de la un tip de activitate la altul. Uşor îşi controlează
emoţiile, uşor se adaptează la noi condiţii. Activ intră în contact cu
oamenii, este optimist.
Un jurist sangvinic este foarte productiv în activitate, este abil şi
descurcăreţ, rezistent, calm şi curajos, energic. Este în stare să
îndeplinească acţiuni responsabile şi împuterniciri, la fel poate să
îndeplinească în acelaşi timp mai multe acţiuni. Nu creează situaţii de
conflict, deoarece are stăpânire de sine. Cu uşurinţă poate realiza acţiuni
juridice. Este plin de încredere în forţele proprii. Adesea propune idei
rezonabile pe care ţine să le realizeze cu orice preţ. în situaţiile
complicate (descoperirea unei infracţiuni) se poate mobiliza, acţionînd
consecvent, concentrat, cu simţul umorului.
De obicei, sangvinicul jurist rezolvă probleme de tactică, însă aceasta
nu exclude şi calităţile sale de strateg.
Cu toate calităţile pozitive, sangvinicul se poate manifesta şi în mod
negativ. Optimismul şi veselia riscă să se transforme în predispunere faţă
de distracţii. Tendinţa spre liderism ameninţă să treacă în necesitatea de
a suprima persoanele mai slabe din punct de vedere psihologic. Dar
calitatea ce îl salvează de aceste tentaţii este echilibrul, care îl ajută să
lupte cu propriile neajunsuri.
Manifestările negative ale unui sangvinic pot fi:
— poate lăsa lucrul neterminat;
— uneori poate lua decizii pripite;
— îi lipseşte răbdarea, atenţia este instabilă, poate lucra „superficial",
ocoleşte greutăţile;
— dacă lucrul nu-1 pasionează, devine pasiv, molatic, trist şi
somnoros;
— adesea promite, dar nu întotdeauna se ţine de cuvînt;
— este binevoitor, însă pentru a ajuta colegii întotdeauna cere
amînare.
Toate aceste calităţi se vor manifesta în condiţii neprielnice, cînd
lipseşte sistematicul şi consecvenţa în atingerea unui scop. De aceea faţă
de unii sangvinici trebuie să se aplice: stricteţe, exigenţă, control asupra
calităţii lucrului îndeplinit. I se recomandă activităţi ce necesită activism
intens şi condiţii schimbătoare care angajează cele mai diverse capacităţi.
Lucrul organizatoric este cel mai potrivit pentru un sangvinic.

165 I b i d e m , p.121.
129
 Juristul coleric este „nestăpînit" - puternic, dezechilibrat, abil. Se
evidenţiază prin capacitate înaltă de lucru, activism şi energie excesivă.
Persoanele cu acest tip de temperament pot lucra din toate puterile, pot
să treacă repede de la o activitate la alta, prind informaţia „din zbor",
repede memorizează, chiar dacă nu au conştientizat aceasta. Au spirit de
iniţiativă, sunt nerăbdători, iar dacă activitatea îi pasionează, nu-i poţi
opri. Situaţiile complicate nu-i dezorientează, pot depăşi orice greutate.
Colericul se încinge repede şi are o emotivitate puternică, care îl
domină plenar. Este predispus spre liderism, avînd capacitatea de a
influenţa lumea din jur, de a o transforma. Supărarea este trecătoare,
neplăcerile le uită repede. Poate depăşi greutăţile activităţii operative de
investigaţie şi poate îndeplini misiuni juridico-organizaţionale de înaltă
complexitate.
Cu toate acestea, colericul deţine un şir de calităţi care îi încurcă în
activitatea juridică, în stabilirea unor relaţii de lucru bune cu colegii şi
clienţii:
— este un tip instabil;
— foarte repede îşi schimbă dispoziţia;
— este rapid, impulsiv, violent, uneori poate fi agresiv;
— adesea se grăbeşte, adoptînd hotărîri nechibzuite;
— în tendinţe de a obţine rezultatul activităţii cât mai repede, începe
să se agite;
— este prea încrezut în sine, iar ideile interesante nu le
conştientizează pînă la capăt;
— aşteptarea şi eşecul îl scot din sărite (acţionînd intensiv, adesea
cade în apatie).
Cu toate acestea, colericul poate învăţa să devină echilibrat, din care
motiv i se recomandă activităţi diverse. La fel nu suportă glumele plate,
atitudinea neglijentă şi incorectă faţă de sine.
Juristul flegm atic este calm, puternic, echilibrat, puţin mobil. în
activitate se deosebeşte prin practicism, dispoziţie stabilă, conştientizare
manifestată pe deplin. In comunicarea de serviciu este liniştit, în măsură
comunicabil, reţinut, cumpănit.
Este un lucrător insistent şi încăpăţînat, la îndeplinirea diferitelor
activităţi îşi repartizează forţele pe o durată îndelungată de timp. Este un
strateg şi în permanenţă verifică acţiunile cu perspectiva lor.
Flegmaticul este întreprinzător, cu toate că o idee nouă o lansează
doar după ce o zămisleşte îndelung; poate aştepta. Emoţiile şi dispoziţia,
de obicei, se caracterizează prin stabilitate. Foarte rar încalcă disciplina
de lucru, nu este predispus spre a-şi schimba locul de lucru, nu suportă
însărcinări neînsemnate. Emotivitatea este stabilă, iar această stare o
poate zgudui doar o influenţă externă puternică.
130
 Ca şi celelalte tipuri de temperament, flegmaticul are manifestări
negative:
— foarte greu se adaptează la condiţii noi, este măcinat de îndoieli
cînd trebuie să adopte hotărîre, însă o face fără ajutorul cuiva;
— predispus spre pasivitate, indiferenţă, poate fi molatic, inert;
— uneori este lipsit de sensibilitate.
în funcţie de condiţiile de lucru însă juristul flegmatic poate fi un
luptător cu scop bine stabilit sau, dimpotrivă, un inert, pasiv, molatic şi
lenos.
De aceea i se recomandă activităţi care necesită reţinere şi stăpînire
de sine, atenţie stabilă şi mare răbdare.
Juristului m elancolic îi sunt caracteristice toate trăsăturile omului de
tip melancolic, conform clasificării lui Hippocrate: stări depresive,
tristeţe, amărăciune, melancolie. Se simte stăpîn pe sine şi lucrează
productiv în colectivile echilibrate, întotdeauna e gata să sară în ajutor
prietenului, este fidel în prietenie, credincios simţului datoriei, e foarte
emotiv şi uşor influenţabil. Reacţionează neadecvat, cu suspiciune la
observaţiile şi propunerile şefului sau colegilor. Poate fi descumpănit de
o privire a şefului. Respectă normele şi ordinele autorităţilor.
Uneori hotărîrile juridice pe care le adoptă poară amprenta emoţiilor,
de aceea ele nu sunt înţelese nici colegilor, nici persoanei în privinţa
căreia s-a dat. In general, sunt persoane fine, delicate, tacticoase, atente şi
compătimitoare.
Manifestările negative sunt:
— nivelul scăzut al activismului psihic, mişcări încetinite, oboseşte
repede;
— indecizie, necomunicabil;
— se adaptează greu la condiţii noi, cu greu suportă dificultăţile
activităţii profesionale, uşor îşi pierde capul şi se simte neajutorat - în
aceste cazuri are nevoie de susţinerea colegilor;
— poate suporta doar efort de scurtă durată, reacţionează dureros la
observaţii critice;
— cu greu acumulează cunoştinţe noi, pe care le uită repede;
— nu are încredere în propriile forţe;
— pasivitate şi nesiguranţă, permanent este tulburat. îngrijorarea are
şi aspecte pozitive, deoarece îl face pe melancolic prevăzător şi atent.
Melancolicul este neliniştit cu şi fără motiv, cu greu intră în contact
cu persoane necunoscute. Ceea ce va şterge din calea sa holericul, nu va
observa flegmaticul, va ocoli sangvinicul, va deveni obstacol pentru
melancolic. Din acest considerent, melancolicul trebuie să-şi cunoască
capcanele propriului temperament şi să le evite. îi sunt contraindicate

131

l
I

activităţile care cer o concentrare a forţelor de lungă durată. Acest

neajuns se depăşeşte de un avantaj important - sensibilitate înaltă a
sistemului nervos.
Melancolicul poate îndeplini activităţi monotone. Atitudinea faţă de
el trebuie să fie binevoitoare, se exclude absolut urgenţă, observaţiile
trebuie făcute atent, lejer, de preferinţă între patru ochi. In colectivul de
lucru se recomandă cît mai multă încurajare, susţinerea autorităţii lui, în
acelaşi timp învăţîndu-1 să lucreze.
Cu toate acestea trebuie să reţinem că deţinând orice tip de
temperament, poţi dezvolta în conduită atât reacţii emotive, trăsături
pozitive, cât şi negative.
Temperamentul întruneşte o totalitate de trăsături specifice pentru
anumite grupuri de persoane, caracterizează dinamismul (mobilitatea)
personalităţii, însă în nici un caz nu determină convingerile, orientările,
interesele ei, nu este indicatorul valorii personalităţii, nu denotă
posibilităţile ei. Persoanele cu cel mai divers tip de temperament pot
obţine succese frumoase în unul şi acelaşi tip de activitate.
Trebuie avut în vedere că temperamentul este calitatea înnăscută a
persoanei, iar trăsăturile temperamentului pot influenţa atât pozitiv, cât
şi negativ formarea unor calităţi ale personalităţii.
Juristul trebuie să cunoască specificul tipului de temperament al
persoanelor cu care contactează în procesul activităţii, cu atît mai mult cu
cît se ciocneşte cu aceste persoane mai mult în situaţii de conflict, cînd
caracterul se manifestă mult mai pronunţat. Juristul de asemenea trebuie
să cunoască şi specificul propriului temperament, să ţină cont de aceasta
în relaţiile cu colegii, subalternii şi conducătorii (şefii).
Este ştiut că aceeaşi influenţă asupra colaboratorilor cu diferit
temperament poate provoca reacţii diferite. De exemplu, o observaţie
critică va produce iritare holericului, îl va mobiliza pe sangvinic, îl va
lăsa indiferent pe flegmatic şi-l va dezorganiza pe melancolic. în
comunicarea cu holericul şi melancolicul trebuie manifestat cumpătare şi
tact maximal, aceasta va trezi reacţie negativă pentru holeric şi-l va răni
pe melancolic. La fel nu are rost să încredinţezi melancolicului lucrul
operativ şi comunicarea cu oamenii, iar cel ce necesită reţinere, tact şi
răbdare, holericului.
Pornind de ia cele menţionate, deducem că la alegerea cadrelor
pentru activitatea juridică, neapărat se va ţine cont de tipul de
temperament.

132
 I

§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului

Activitatea profesională a juristului reclamă cerinţe determinate şi

destul de rigide faţă de caracterul persoanei, plasînd pe primul loc
trăsăturile volitive. Se poate întîmpla ca acesta să manifeste interes şi
capacităţi faţă de activitate, dar lucrează neproductiv din cauza lipsei de
caracter. Insă aceste definiri nu sunt corecte: fiecare persoană are caracter
- un complex de trăsături, ce o deosebeşte de alte persoane.
In traducere din greacă charackter înseamnă trăsătură distinctivă,
indiciu, şi se defineşte drept ansamblu de însuşiri psihice şi morale, de
motivaţii, atitudini, comportamente care caracterizează personalitatea
unui individ.
Caracterul reprezintă corelarea individuală a trăsăturilor psihologice
stabile, care condiţionează comportamentul tipic al persoanei date în
anumite circumstanţe şi situaţii determinate de viaţă.166
Caracterul este calitatea generală a personalităţii, de manifestarea lui
depinde procesul de desfăşurare a activităţii şi conduitei ei în diferite
situaţii de viaţă. Caracterul mai este denumit „veşmîntul" persoanei.167
Dacă persoana are caracter puternic pronunţat, se-poate prognoza mai
uşor comportamentul într-o anumită situaţie.
O fire blîndă poate fi influenţată uşor de alte persoane, de
circumstanţe, de păreri, iar acţiunile ei adesea depind de întîmplări.
Trăsăturile de caracter sunt importante pentru activitatea profesională,
deoarece fiecare jurist trebuie să fie educat, organizat şi consecvent.
Caracterul persoanei reflectă cele mai tipice şi esenţiale trăsături ale
persoanei, care se manifestă prin:
— fapte şi acţiuni (conştiente şi intenţionate);
— aspectul exterior (mimica, poziţia, mersul, gesturile);
— indiciile vorbirii (tare sau liniştit, temp repezit sau încetinit,
sociabil sau retras, emotiv sau rece).
Din acest punct de vedere se deosebesc caractere integre şi
contradictorii.168
Integre sunt caracterele lipsite de contradicţii interne. O astfel de
persoană se deosebeşte prin unitatea gîndirii, sentimentelor şi conduitei.
Caracterele contradictorii se deosebesc prin scopuri şi motive vitale care
se contrazic, cu divergenţe între convingeri şi comportament, provocînd

166 Афанасьева О. В., П и щ е л к о А. В., у т з .с о ч ., c.46.

167 С к а к ун О. Ф., у т з .с о ч ., c.159.
168 Аф анасьева О. В., П и щ е л к о А. В., у к а з .с о ч ., c.47.

133
 conflicte interne. Un jurist trebuie să-şi formeze un caracter integru, acest
fapt ajutîndu-1 în activitatea complexă şi deosebită pe care o desfăşoară.
Trăsăturile de caracter sunt strîns legate între ele şi se manifestă în
diferite genuri de acdvitate. Trăsăturile de caracter se disting în funcţie
de orientarea persoanei şi de atitudinea ei faţă de muncă, de oameni şi
faţă de sine însăşi. O rientarea persoanei include sistemul de impulsuri
care presupune direcţionarea activităţii psihice în recepţionarea unui
stimul nou, determină activismul, alegerea relaţiilor. Elementele
orientării persoanei sunt scopul, necesitatea, motivul, interesul, directiva,
convingerea, priceperea, obişnuinţa, deprinderea.
Scopul reprezintă imaginea conştientizată a rezultatului presupus al
activităţii. Dacă scopul este real, succesul este garantat. Nu are rost să-ţi
propui un scop, a cărui realizare depăşeşte forţele proprii. Pentru
realizarea fiecărui scop trebuie în mod raţional să foloseşti puterile. în
activitatea juristului persistă un scop sigur - realizarea legalităţii, ordinii
de drept şi a drepturilor persoanei prin soluţionarea justă a cazurilor
juridice.
N ecesitatea exprimă trebuinţa absolută a persoanei a cărei
satisfacere este importantă pentru existenţă, dezvoltare şi perfecţionare.
Omul este activ datorită necesităţilor care, la rîndul lor, pot fi diverse:
materiale (hrană, îmbrăcăminte, casă) şi spirituale (cărţi, opere de artă
etc.). Necesităţile determină raţiunea, voinţa, sentimentele. Sistemul
necesităţilor poate fi încălcat prin prevalarea unora asupra celorlalte.
Acest lucru poate duce la deformarea persoanei, fapt inadmisibil în
caracterul unui jurist. Pentru practica juridică nomenclatorul intereselor
de bază ajută la evidenţierea parametrilor psihologici de bază în
activitatea grupurilor, organizaţiilor criminale, a legităţilor de formare a
orientărilor sociale ale infractorului. Cunoscînd interesele iniţiale, juristul
poate crea tabloul psihologic al scopurilor şi tendinţelor unor indivizi
luaţi în parte sau în grupuri. Nesatisfacerea necesităţii, mai devreme sau
mai tîrziu, va împinge individul, grupul să caute mijloace de satisfacere a
lui. Astfel, dacă mijloacele legale de satisfacere a interesului sunt blocate,
acestea se vor satisface prin infracţiuni.
Interesul este atitudinea selectivă fată/ de obiecte sau fenomene. Un
obiect prezintă interes doar după ce ai înţeles importanţa lui, iar un
fenomen, după ce ai suportat emoţional o anumită situaţie. Interesele pot
fi materiale şi spirituale, limitate şi profunde, stabile şi accidentale, vii şi
lipsite de interes, directe şi indirecte. Un jurist practic poate da
caracteristica unei persoane determinînd cercul ei de interese. Juristul
practic trebuie să cunoască atît necesităţile indivizilor cît şi interesele lor,
pentru a le ţine sub control comportamentul şi pentru a preveni

134

I
 încălcările de drept. Analizînd aceste componente psihologice, putem să
ne apropiem de instrumentul principal de descoperire a infracţiunii.
M otivul reprezintă imboldul persoanei faţă de o anumită acţiune sau
conduită.169 Acesta este legat de realizarea necesităţilor dominante, fiind
conştient sau inconştient. îndemnurile conştiente sunt realizate după ce
au fost minuţios analizate. Cele inconştiente se realizează mecanic, în
baza experienţei trecute. Motivul dictează acţiunile, acordînd
posibilitatea de a alege. Omul face ceea ce-i dictează la moment motivul.
Acest imperativ este calitatea indispensabilă a reacţiilor
comportamentale. în special multă bătaie de cap juriştilor - judecător,
procuror, ofiţeri de urmărire penală - le oferă motivele ascunse,
camuflate. La descoperirea acestora trebuie descifrate un şir de elemente
ale psihicului persoanei.
Directiva este pregătirea de a acţiona într-o situaţie corespunzătoare,
într-un mod determinat, în baza experienţei acumulate. Uneori produce
inerţie şi dificultăţi în procesul adaptării la noua situaţie. De exemplu,
directiva ofiţerului de urmărire penală asupra vinovăţiei învinuitului
duce la acumularea probelor de învinuire, plasînd pe planul secund
probele de achitare.
Convingerea presupune starea psihică volitivă, care se manifestă prin
aşteptarea rezultatului planificat al activităţii. Probabilitatea că acest
rezultat va surveni este foarte înaltă. Convingerea se bazează pe
aprecierea obiectivă a circumstanţelor, pe deţinerea materialelor de
atingere a scopului - cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, capacităţi şi
posibilităţi fizice. Convingerea este importantă în activitatea unui
judecător, procuror, ofiţer de urmărire penală.
Priceperea este capacitatea de a face ceva, datorită cunoştinţelor şi
experienţei. Fiecare jurist trebuie să dobîndească priceperea de a-şi
exercita funcţiile profesionist, calificat, fapt ce presupune nu doar
volumul de cunoştinţe şi experienţă, ci şi orientarea psihologică.
Perceperea se formează doar în procesul autoperfecţionării permanente.
Deprinderea este o însuşire formată în urma exersării, experienţei şi
adusă la un anumit nivel de perfecţiune. Această capacitate permite
îndeplinirea rapidă a activităţii, fără efort suplimentar, eficient şi
econom.
Deprinderile se consolidează în creierul juristului obţinînd un
caracter reflex (deprinderea juristului de a analiza în gînd mersul
examinării cazului); în sentimente (deprinderea judecătorului de a nu
reacţiona la spontaneitatea emoţiilor, dispoziţiei, închipuirilor

169 A. Cosmovici, op. cit., p.198.

135

l
participanţilor la proces); în voinţă (deprinderea judecătorului de a
influenţa procesul volitiv al participanţilor la proces interzicînd sau
permiţînd acţiunile lor).170
Obişnuinţa cuprinde conduita persoanei, ce se manifestă prin
înclinaţia faţă de acţiuni, care au devenit permanente şi se formează de
regulă spontan.
La început obişnuinţa este iniţiată de anumite deprinderi, însă în
continuare ele se săvîrşesc mecanic, în funcţie de necesitate. Obişnuinţa este
un stereotip psihologic vechi, care lasă amprente asupra persoanei.
Obişnuinţa poate fi pozitivă şi negativă. De exemplu, nu putem numi
pozitivă obişnuinţa unor judecători de a amîna examinarea unui caz civil, în
temeiul neprezentării părţilor (în practica internaţională există o regulă
conform căreia neprezentarea părţilor demonstrează poziţia lor: pentru
reclamant - renunţarea la cerere, pentru pîrît - recunoaşterea ei, pentru
participanţi - insultarea instanţei de judecată, avînd consecinţe juridice).
In funcţie de orientarea generală, caracterul persoanei poate fi
caracterizat prin:
- atitudinea faţă de muncă, care se poate manifesta prin iniţiativă,
dragoste faţă de lucru, responsabilitate, creativitate şi sîrguinţă sau,
invers, inerţie, lene, iresponsabilitate, superficialitate, conservatism.
Astfel un jurist, reieşind din aceste trăsături, poate fi calificat harnic sau
apatic;
- atitudinea faţă de oameni manifestată prin comunicabilitate,
bunăvoinţă, sinceritate, amabilitate, sensibilitate sau, din contra,
nesociabilitate, grosolănie, răutate, egoism, indiferenţă. în funcţie de
acestea putem caracteriza un jurist ca fiind uman sau inuman;
- atitudinea faţă de sine - în sens pozitiv aceasta se manifestă prin
simţul propriei demnităţi, autocritică, modestie, mîndrie, autodisciplină,
în sens negativ - aroganţă, autoadmiraţie, autoînjosire, egoism şi
îngîmfare.
în această situaţie autoaprecierea adecvată devine una dintre
condiţiile perfecţionării personalităţii. Extremităţile în autoapreciere (şi
supraaprecierea şi subaprecierea propriilor calităţi) sunt la fel de
condamnabile.
Caracterul persoanei se manifestă în sentimentele şi emoţiile pe care
le trăieşte, în reacţiile impulsive, orientări şi neînduplecări, iar
capacitatea de a-şi stăpîni propriile emoţii vizavi de persoanele din jur
demonstrează o cultură psihologică înaltă.

170 CxaKyH O. <t>., yK03.C0M., c.166.

136
 Aşadar, trăsăturile pregnante ale caracterului sunt:171
—volitive - caracterizează o personalitate conştientă, cu trăsături
individuale stabile şi cu conduita bine pusă la punct. O astfel de
personalitate este hotărîtă, independentă, insistentă, curajoasă,
cumpătată, disciplinată. în jurisprudenţă îndeosebi sunt importante
trăsăturile volitive ale caracterului, deoarece reflectă dirijarea conştientă
de către persoană a propriei conduite şi activităţi;
— emoţionale - trăsături individuale stabile ale caracterului, conduită
reglementată strict, gradul de impresionabilitate, emotivitate şi
expresivitate sporită;
— intelectuale - trăsături specifice stabile individuale ale capacităţilor
mintale, care cuprind cunoştinţe teoretice sau practice, mod de gîndire
rapidă, independenţă în rezolvarea problemelor.
Orice jurist trebuie să fie liber de subiectivism în aprecierea
caracterelor persoanelor. în fiecare caz trebuie să-şi formeze o opinie
proprie, renunţînd la clişee şi etichetări.
Caracterul are importanţă la avansarea în funcţie a lucrătorului. S-a
observat că persoana cu caracter viu, optimist, permanent satisfăcut de
lucru, mai uşor înaintează în funcţie.
în mod normal, cel nesociabil, mofturos, chiar dacă posedă capacităţi
deosebite, mai greu îşi face carieră.
Caracterul este trăsătura individuală a personalităţii. Nu există două
persoane care ar avea caractere similare, deşi multe calităţi ale unui caracter,
pot fi tipice pentru o grupă de persoane, o stare socială, o profesie.
în cazul nostru, pentru jurişti sunt importante aşa calităţi ca
sentimentul echităţii, comunicabilitatea, onoarea, ajutorul reciproc etc.
Caracterul se află în raport de interdependenţă cu temperamentul şi
capacităţile. în unele cazuri caracterul depinde de temperament, astfel
insistenţa holericului se reflectă în activitatea lui productivă, iar a
flegmaticului în activitatea lui modestă. La fel şi sîrguinţa: holericul
lucrează energic, cu pasiune, iar flegmaticul metodic, fără grabă. Se poate
întîmpla ca temperamentul să se modifice sub influenţa caracterului:
persoana cu caracter puternic poate depăşi manifestările negative ale
temperamentului, controlîndu-le.
Nivelul înalt al capacităţilor se asociază cu aşa trăsături de caracter,
cum ar fi: exigenţă faţă de sine, atitudine critică faţă de propria activitate,
priceperea de a învinge greutăţile, de a lucra organizat, de a manifesta
iniţiativă.

171 CxaKyH O. <!>., yKta.co't., c.160.

137
 Capacităţile sunt trăsături individual-psihologice (înnăscute sau
acumulate), care determină posibilităţile fizice şi intelectuale ale
persoanei în înfăptuirea cu succes a unei activităţi concrete. Aprecierea
reală, obiectivă a propriilor capacităţi contribuie la alegerea corectă a
profesiei, la realizarea „eului". Capacităţile sunt individuale, de ele
depinde succesul realizării cerinţelor înaintate de activitate. A spune
despre o persoană că este capabilĂ, înseamnă a nu spune nimic.
Se deosebesc capacităţi generale, care se manifestă în reflectările de
bază ale activităţii (intelect, memorie, capacitate de lucru, de vorbire) şi
capacităţi speciale, care sunt necesare într-un anumit gen de activitate
profesională: organizatorice, pedagogice, muzicale. La capacităţile
speciale se atribuie, de exemplu, imaginaţia constructivă, necesară
pentru activitatea constructorului, spiritul de observaţie, mobilitate în
mişcări, memorie logică, gîndire individuală, putere volitivă pentru
jurist. Putem menţiona că unele capacităţi sunt un imperativ al profesiei,
de exemplu, spiritul de observaţie al juristului.
Capacităţile se formează şi sunt pretinse doar în procesul activităţii,
în afara acesteia prezenţa sau absenţa capacităţilor nu poate fi apreciată.
Capacităţile sunt legate de înclinaţiile necesare în anumite genuri de
activitate, pasiunea faţă de ea. De capacităţile persoanei depinde uşurinţa
şi rapiditatea cu care pot fi asimilate cunoştinţele, abilităţile,
deprinderile. Acestea la rîndul lor contribuie la dezvoltarea în continuare
a capacităţilor.

138
 Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică

§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic
§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional

§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea economică

Odată cu trecerea la economia de piaţă, în Republica Moldova încep

să se stabilizeze noi relaţii, care înaintează faţă de subiecţii lor anumite
cerinţe. Economia, reformele economice pretind temeinice cunoştinţe
economice şi modificarea reprezentărilor cetăţenilor. Afacerile economice
insistent cer de la conducătorii acestora un anumit nivel de competenţă.
Nu rămân în afara ariei de influenţă nici juriştii care sunt chemaţi să ia o
poziţie socială activă, să se descurce în cazurile economice, contribuind
astfel la ridicarea nivelului economic al ţării.
In activitatea juridică este importantă cunoaşterea categoriilor
economice ale calităţii - „interese", „binefacere", „echitate" şi cele ale
cantităţii - „preţuri,", "venituri", „cheltuieli", „volumul producţiei",
„tempou de creştere economică", „productivitate", folosite în ştiinţa
economiei.
Pentru a înţelege care este legătura economiei cu activitatea juridică,
putem apela la interdependenţa economie - d rept.
Economia influenţează asupra dreptului, atît nemijlocit cît şi indirect,
prin stat, politică, conştiinţă. Influenţa reciprocă se manifestă prin
dreptul statului de a dispune de mijloacele de producţie aflate în
proprietatea sa, iar indirect prin stabilirea cuantumului impozitelor,
salariului minim, regulilor securităţii tehnice ş.a.
Dreptul influenţează asupra economiei prin următoarele mijloace:
— dreptul fixează relaţiile economice, garantează stabilitatea lor;
— dreptul stimulează formarea şi dezvoltarea noilor relaţii sociale,
dacă sunt condiţiile necesare;
— dreptul susţine şi protejează relaţiile economice.
Rolul dreptului în domeniul economic este primordial: reglementează
activitatea subiecţilor economici — înregistrarea lor, politica în domeniul
economiei, asigurarea condiţiilor materiale de viaţă ş.a.
Stimularea dezvoltării relaţiilor economice se manifestă prin
scoaterea interdicţiilor, acordarea privilegiilor, determinarea cercului de
subiecţii ai diferitelor raporturi. în Republica Moldova dreptul
139
 I

promovează asigurarea unei economii libere, dezvoltarea proprietăţii

private, asigurarea tuturor formelor de proprietate, protecţia micului
business.
în calitate de ocrotitor, dreptul interzice anumite acţiuni ale
subiecţilor în comerţ şi afaceri, aplică sancţiuni în cazul folosirii abuzive
a reclamei, mărcilor, iar în cazul provocării unor daune, dreptul
restabileşte ordinea încălcată atît în plan material (în primul rînd), cît şi
moral.
Cunoaşterea acestor funcţii devine baza şi esenţa culturii juridice şi
economice a unui jurist. Cultura economică este o noţiune relativ nouă în
literatura de specialitate,172 dar ea reflectă în modul cel mai desăvîrşit
personalitatea juristului - activist al unei economii de piaţă.
Cultura economică cuprinde sistemul cunoştinţelor, capacităţilor,
deprinderilor economice, care permit realizarea drepturilor economice şi
înfăptuirea motivată a obligaţiilor profesionale din punct de vedere
economic173.
Cu alte cuvinte, cultura economică este o cunoaştere a bazelor
economiei, a categoriilor economice; capacitatea de a adopta în mod
profesional hotărîri juridice în domeniul economic şi a preveni încălcările
în sfera economică*.
Cultura economică a juristului vine să mobilizeze eforturile tuturor
profesioniştilor în ridicarea economiei ţării şi susţinerea producătorului
autohton. Ea presupune:
1) acumularea cunoştinţelor despre teoria economică şi legislaţia în
domeniul economiei, cunoaşterea vieţii economice a societăţii, legităţilor
ei, drepturilor şi obligaţiilor economice ale cetăţenilor;
2) convingerea în necesitatea unor reforme economice, în ridicarea
nivelului de dezvoltare economic al statului, eliberarea economiei de
structuri dubioase, ocrotirea drepturilor economice ale cetăţenilor;
3) participarea la contracararea abuzurilor şi încălcărilor în relaţiile
economice.
Juristul trebuie să cunoască mecanismul de realizare a drepturilor
economice. Aceasta însă nu este posibil fără cunoaşterea structurii
economice: legi, norme, reguli de conduită, politică fiscală, contracte
colective, acorduri interguvemamentale.

172 С к а к ун О.Ф., у т з .с о ч ., c.386.

V3 Ib id e m , p. 386.
In practică se susţine că d in cauza lipsei de cultură economică, multe încălcări din
dom eniul economic răm în nesancţionate, colaboratorii poliţiei şi ofiţerii de urmărire
penală nu cunosc modalitatea de cercetare a cazurilor, însă, chiar dacă sunt aduse pînâ la
judecată, ele sunt clasate din lipsa sau inconsistenţa dovezilor.

140
 f

La fel trebuie cunoscută teoria economică, ea asigurîndu-i

profesionism în rezolvarea cazurilor juridice din domeniul economic
(cazuri examinate de judecătoria economică). Un jurist profesionist
trebuie să se descurce în noţiuni economice (bani, preţuri, producţie,
consum) şi poate să deosebească realitatea de probabilitate.
Nu mai puţin importantă este cunoaşterea noţiunilor de
„microeconomie" — starea economică a unei persoane, a familiei, firmei,
întreprinderii — şi „macroeconomie" — un sistem unitar de procese de
producţie, repartizare şi consum al bunurilor şi serviciilor la nivel de
regiune, stat, întreaga lume.
Juristul de orice specializare trebuie să cunoască aspectul teoretic
al domeniului economic, iar cel ce rezolvă anumite cazuri din sfera
relaţiilor economice (juristul unei bănci, colaboratorul ce luptă cu
infracţiunile economice, ofiţerul de urmărire penală de la Centrul pentru
Combatere a Crimelor Economice şi Corupţiei, executorul judiciar,
judecătorii Judecătoriei economice), trebuie să cunoască aspectul practic
al domeniului economic. Aceasta le permite să soluţioneze just anumite
cazuri economice, să motiveze acţiunile profesionale din punct de vedere
economic. Astfel, juristul băncii, de exemplu, trebuie să cunoască bine
circulaţia bănească, sistemul bancar, piaţa hîrtiilor de valoare, juristul
întreprinderii - economia afacerilor, juristul inspectoratului fiscal -
sistemul de impozite şi impozitări ş.a.
Cultura economică cuprinde şi convingerea juristului de a
consolida securitatea economică a statului. Astfel, juristul nu va tolera
activitatea criminală a unor structuri economice, grupuri sociale, fiind
sigur că operaţiunile ilegale în economie (falimentul intenţionat)
influenţează procesul de producţie, paralizează dezvoltarea economiei
de piaţă a statului.
Cînd este abilitat, juristul, înarmat cu cunoştinţele necesare, poate să
îndeplinească anumite operaţiuni, de exemplu, să efectueze controlul
asupra respectării legislaţiei fiscale, să ajute cetăţenii şi întreprinderile să
respecte disciplina fiscală, să descopere cauzele obiective de neplată a
impozitelor de către aceştia.
In domeniul economiei activitatea juridică practică mai presupune:
— preîntîmpinarea şi contracararea încălcării disciplinei financiare
de către cetăţeni şi funcţionari;
— curmarea abuzurilor financiare în stat;
— contribuirea activă la transformarea economiei tenebre în una
statală, legală;
— susţinerea antreprenoriatului cinstit şi lupta cu escrocheriile.

141
 in concluzie, generalizăm că un jurist profesionist, în activitatea
sa, nu doar înfăptuieşte un control asupra sferei economice a vieţii
sociale, ci şi asigură securitatea economică a statului.

§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic

Istoria omenirii dovedeşte că persoana nu poate să se dezvolte în

afara naturii, mediu armonios cu care omul interacţionează. însă odată
cu progresul tehnico - ştiinţific coexistenţa devine tot mai contradictorie.
Lipsa unei convingeri relativ la ocrotirea naturii a provocat efecte
dezastruoase. Se menţionează că forţele naturii adesea cedează după
distrugeri în faţa forţelor omeneşti, a lipsei de cultură ecologică174.
Modificarea naturii implicit duce la modificarea omului, de aceea
ocrotirea naturii este problema omenirii din secolul al XXI-lea, problemă
legată atît de irosirea resurselor naturale, cît şi de distrugerea mediului
înconjurător.
Termenul ecologie (grec. oykos - loc, locaş adăpost, casa şi logos-
ştiinţă) pentru prima dată a fost utilizat de către biologul german Emst
Haekel în 1866 în lucrarea sa Morfologia organismelor, în care studiază
relaţiile dintre animale şi mediul lor organic.
în accepţiunea contemporană, ecologica este trasată ca o ştiinţă
ce studiază interacţiunea dintre organismele vii şi mediul lor de
existenţă175. Ecologia socială studiază interacţiunea dintre om şi mediul
lui de existenţă.
Ecologia socială include capacităţi ecologice, necesităţi, activităţi,
relaţii şi instituţii. Toate acestea formează o structură ecologică, pe care
societatea trebuie s-o stăpînească pentru a stopa distrugerea naturii .
Fiecare persoană în legătura sa cu natura trebuie să respecte un
imperativ moral important: „Dauna adusă naturii este egală cu dauna
adusă generaţiei viitoare"176.
Organele competente ale statului stabilesc standardele calităţii
mediului, a căror neglijare creează pericol pentru omenire şi persoană,
pentru mediul ce-1 înconjoară. La fel statul reglementează prin acte
normative domeniul apelor, solului, regnului animal şi vegetal. Aceste
acte sunt aprobate în conformitate cu standardele internaţionale.
In aceste acte este stabilită politica ecologică a statului în
domeniul ocrotirii mediului:

174Шмоткин O.B. Юридичш деонтологгя, Киев, 1995, c.220.

175P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998, p.8.
176СкакунО.Ф., ушз.соч., c.394.
142

I
 — respectarea legislaţiei cu privire la protecţia mediului;
— prognozarea crizelor, accidentelor şi cataclismelor ecologice;
— evaluarea impactului asupra mediului;
— efectuarea recensamîntului resurselor naturale;
— stabilirea limitelor de folosire a resurselor naturale;
— coordonarea activităţii de ocrotire a monumentelor naturii de
importanţă ştiinţifică;
— organizarea şi coordonarea cercetărilor ştiinţifice în problemele
ecologice.
Sistemul organizaţional de protecţie a mediului este constituit din
ansamblul de subiecte împuternicite naţionale şi internaţionale se
realizeze activităţile şi procedurile prevăzute de legislaţie.
Astfel, totalitatea organelor şi reglementărilor trebuie să devină bază
în formarea culturii ecologice a societăţii şi a juristului.
Cultura ecologică a juristului se exprimă prin totalitatea
cunoştinţelor ecologice, priceperi şi deprinderi, care permit realizarea
drepturilor şi obligaţiilor ecologice în calitate de ocrotitor al mediului
înconjurător. Cultura ecologică reprezintă sfera preferenţială în sistemul
tuturor celorlalte culturi, deoarece de fapt ea decide soarta existenţei
omenirii sau a modului sănătos de viaţă.
Sub acest aspect, juristului îi revine un rol esenţial, deoarece
specificul culturii ecologice este de a conştientiza valoarea sistemului
ecologic cu elementul sau de bază - mediul natural înconjurător.
Cultura ecologică mai presupune convingerea că unele drepturi
ecologice reprezintă drepturi naturale, indispensabile de activitatea
cetăţenilor. Aceste drepturi (indiferent dacă sunt reglementate) se
realizează ca necesitate obiectivă; dreptul la un mediu înconjurător
favorabil, dreptul la ocrotirea vieţii şi sănătăţii de influenţa dăunătoare a
stării ecologice, dreptul la restituirea pagubei adusă sănătăţii prin
contravenţiile ecologice.
Astfel, art. 37 din Constituţia Republicii Moldova se reglementează
dreptul la un mediu înconjurător sănătos: „Fiecare om are dreptul la un
mediu înconjurător neprimejdios din punct de vedere ecologic pentru
viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic
inofensive La fel „persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele
pricinuite sănătăţii şi avutului unei persoane, ca urmare a unor
contranvenţii ecologice".
Realizarea acestor drepturi este imposibilă fără angajamente
ecologice; ocrotirea mediului înconjurător, răspunderea pentru încălcarea
normelor ecologice, folosirea raţională a apelor, solului, pădurilor,
regnului animal ş.a.

143

I i
 Obligaţiile ecologice sunt prevăzute exhaustiv în legislaţia ce
reglementează domeniile speciale ale mediului.
Evident, un rol aparte în realizarea drepturilor şi îndatoririlor revine
activităţii juridice, care este menită să aplice normele juridice ecologice,
cu atit mai mult cu cît vicierea mediului este o consecinţă a activităţii
umane. Juristului, ca cetăţean şi ca persoană cu funcţie de răspundere, îi
revine sarcina de a respecta normele Constituţiei, ale actelor normative
ecologice .
In activitatea practică, juristul este obligat să asigure toate condiţiile
de realizare a drepturilor şi obligaţiilor, trebuie să cunoască că fiecărui
drept îi revine o obligaţie, anume din partea organelor de stat. Aceste
organe sunt obligate să instituie un set de măsuri în vederea revitalizării
mediului, prevenirii şi anihilării consecinţelor periculoase pentru om şi
mediul ce-1 înconjoară.
In acest scop juriştii (funcţionari de stat) sunt obligaţi să se înarmeze
cu temeinice cunoştinţe ecologice, care prevăd:
— conştiinţă ecologică - formată în baza cercetării ideilor, concepţiilor,
orientărilor şi sistemului de valori ecologice;
— relaţiile ecologice - apărute în procesul exploatării mediului,
infracţiuni, conflicte din domeniul „om-natură";
— soluţionarea cazurilor intentate în baza încălcării legislaţiei ecologice.
Asigurarea securităţii ecologice este una dintre direcţiile de bază ale
politicii statului în domeniul ecologic .
Cunoştinţele ecologice ale juristului sunt în special orientate spre
cunoaşterea nivelului nepericulos al mediului, a expertizei ecologice care
reprezintă informaţii veridice despre starea mediului; participărea activă
la activităţi şi relaţii ecologice concrete, prognozarea consecinţelor
acestor activităţi.
Totodată juristul are dreptul să participe la elaborarea măsurilor de
protecţie a mediului, de folosire raţională a resurselor naturale; să
participe la elaborarea proiectelor de legi, a materialelor ce prevăd
construcţia şi reconstrucţia obiectelor care influenţează negativ mediul
natural. Pe lîngă faptul că persoana trebuie să respecte normele
ecologice, el explică cetăţenilor că încălcarea integrităţii mediului atrage
după sine răspundere.
juristul asigură dreptul cetăţeanului la informaţie veridică privitoare
la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea
produselor alimentare şi a obiectelor de uz casnic.
Tăinuirea acestei informaţii este interzisă prin lege. Dacă vor fi
respectate aceste drepturi din partea statului, faptul se va răsfrânge
pozitiv asupra culturii ecologice a societăţii în ansamblu. Juristul -

144
colaborator al organelor ecologice—cere de la cetăţeni exploatarea
raţională a bogăţiilor naturale, păstrarea şi ocrotirea lor, respectarea
regulilor securităţii ecologice antiincendiare, ocrotirea pădurilor,
folosirea raţională a terenurilor de păm înt.
Specificul protecţiei mediului de către jurist se manifestă nu atît prin
reprimarea braconajului, ci prin pedepsirea persoanelor responsabile
(conducător de întreprinderi, organizaţii) de poluarea mediului. Juristul
trebuie să ţină cont de faptul că mediul înconjurător are nevoie de
protecţie şi orice încălcare trebuie pedepsită, iar dauna recuperată.

§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul inform aţional

Unul dintre domeniile novatoare ale vieţii sociale este domeniul

informaticii. Informatica devine principalul mijloc de dezvoltare stabilă a
societăţii. In Republica Moldova informatica a început să se dezvolte
după proclamarea independenţei. în instituţiile de învăţămînt a apărut
un obiect de studiu nou, iar statul a elaborat un şir de legi în
reglementarea acestui domeniu.177
Informatica este ştiinţa care studiază calităţile generale şi structura
informaţiei ştiinţifice, legităţile şi principiile de creare, transformare,
acumulare, răspîndire şi folosire cu ajutorul sistemelor automate de
calcul în diferite sfere ale activităţii omului. Informaţia este definită drept
comunicări documentate şi pronunţate public despre fenomene şi
evenimente, care se produc în societate, stat, lume. Informaţiile ridică
nivelul de cunoştinţe profesionale.
In general, o societate care funcţionează în regim normal economic,
politic şi cultural, nu poate exista fără a fi informatizată: doar astfel
persoanele manifestă activism social, publicitatea informaţiilor vor
apropia cetăţenii de putere, vor garanta o încredere în politica dusă de
ea, vor aprecia corect experienţa naţională şi pe cea internaţională.
Informatizarea are loc prin folosirea sistemelor informaţionale,

177 Legea a ud iovizu alu lu i din 03.10.95, nr. 603-X1II, publicată în M o n ito ru l Oficial al Re­
publicii M old ova , nr. 70 14.12.95; Legea R M cu privire la publicitate din 27.06.97, nr.
1227- X III, publicată în M o n ito ru l Oficial al Republicii M o ld o v a nr. 67-68 dinl6.10.97;
Legea R M cu privire la secretul de stat, nr.106- X III din 17.05.1994, publicată în M onitorul
Oficial al Republicii M o ld o v a nr. 25.08.1994; Legea p riv in d fondul A rh iv istic al Republicii
M o ld o va d in 22.01.92, nr. 880-XIII, publicată în M on ito rul Oficial al Republicii M o ld o va
N 1 d in 30.01.92; Legea p riv in d drepturile de autor şi drepturile conexe din23.ll.94, nr.
293-XIII, publicată în M o n ito ru l Oficial al Republicii M o ld o va nr. 13 d in 02.03.95; Legea
Republicii M o ld o va p riv in d accesul la informaţie nr.982-XIV d in 11.05.2000, publicată în
M on ito rul Oficia] al Republicii M o ld o v a nr. 88-90 din 28.07.2000.
145
resurselor, tehnologiilor - toate create în baza tehnicii automate de
calcul.
Astfel statul are sarcina de a informa cetăţenii, de a crea condiţii de
creare, păstrare, acumulare, sistematizare şi protejare a resurselor
informaţionale, adică de a construi o societate informată. în acest context
Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie stabileşte că:
„Statul are drept obiectiv eficientizarea procesului de informare a
populaţiei şi a controlului efectuat de către cetăţeni asupra autorităţilor
publice şi a instituţiilor publice". în asemenea condiţii, cum am
menţionat mai sus, are loc „stimularea formării opiniilor şi participării
active a populaţiei la procesul de luare a deciziilor în spirit democratic"
(Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982-XIV din
11.05.2000, art.2).178
într-o societate informată este prezentă şi o cultură informaţională, în
care eficacitatea activităţii este dictată de folosirea tehnologiilor
informaţionale. în asemenea societate economia, politica, cultura se
dezvoltă normal. Informaţia este parte a domeniilor de activitate: în
economie este considerată marfă, în tehnică se manifestă prin
implementarea tehnologiilor avansate în producţie, învăţămînt, afaceri
ş.a., în sfera socială este mijlocul de schimbare a calităţii vieţii, în politică
implică dezvoltarea democraţiei, în cea juridică aceasta înseamnă
asigurarea juridică a relaţiilor informaţionale.
Juristul are menirea de a transforma această asigurare într-o realitate
obiectivă. în acest context de la el se cere ca să cunoască tehnologiile
informaţionale, să cunoască baze de date (de exemplu, în MAI privind
evidenţa antecedentelor penale), să posede priceperi de lucru cu ele, în
general să ştie cum să găsească o lege într-un sistem electronic (mai ales
că toate organele de drept folosesc o singură bază de date oficiale
„Juristul" în care este inclusă în formă electronică toată legislaţia
Republicii Moldova).
Dacă un jurist cunoaşte aceste momente, putem spune că el posedă o
cultură informaţională - sistemul de cunoştinţe, priceperi, deprinderi -
condiţionate de nivelul de dezvoltare ale societăţii informatizate.
Cultura informaţională cuprinde două aspecte: cel de cunoaştere a
informaţiei tehnologizate (cunoaşterea reţelelor computerizate naţionale
şi globale) şi cel informaţional juridic (despre legi şi alte acte normative),
care trebuie să devină tărîmul de activitate al juriştilor din Moldova. în
prezent un imperativ al timpului este că viitorii jurişti, în formarea
abilităţilor practice, sunt obligaţi să cunoască computerul, să ştie cum să

178 Publicată în M o n ito ru l Oficial al Republicii M o ld o v a nr. 88-90 d in 28.07.2000.

146
se folosească de anumite programe.179 în aceeaşi ordine de idei se
propune studierea cursurilor opţionale de tipul Internet Law care
dezvăluie esenţa, conţinutul şi capacităţile de lucru cu reţeaua globală de
informaţie Internet. In lucrările de specialitate se propune formarea unei
culturi a comunicării prin Internet, care are drept instrument principal
arta de a găsi informaţia necesară.180
Reţeaua globală Internet influenţează evident dezvoltarea dreptului,
în special a dreptului internaţional privat. în viitorul apropiat se
prognozează o creştere rapidă a „comerţului electronic". Juristul
specialist este chemat să asigure protecţia unor astfel de relaţii. Statul nu
a rezolvat pe deplin această problemă. Pînă la moment în legislaţie nu
este prevăzută definiţia infracţiunii în domeniul informaticii, nu este
creat un organ special ce ar putea urmări încălcările în domeniul
informaticii, crearea unei legislaţii susceptibile să garanteze eficienţa
relaţiilor sociale în domeniul folosirii reţelelor computerizate.
O.F. Scacun, deontolog ucrainean, propune crearea unei „poliţii
computerizate" ce ar fi garantul securităţii sociale.181
Aceasta se datorează creşterii infracţiunilor în domeniul informaticii,
iar odată ce statul foloseşte sistemele de informare începînd cu
transportul aerian şi cel auto, bănci, firme, instituţii de stat, departamente
şi terminînd cu securitatea naţională, el depinde tot mai mult de
computerizare şi în acest sens computerizarea trebuie protejată.
Deontologia juridică informaţională în mod principial propune
instruirea lucrătorilor din sfera juridică în domeniul informaţiei şi
informaticii. Această pregătire presupune acumularea cunoştinţelor
juridice în domeniul informaticii şi al legislaţiei respective, despre
drepturile şi obligaţiile subiecţilor participanţi la raporturile
informaţionale; convingerea în necesitatea folosirii mijloacelor tehnice şi
tehnologiilor informaţionale pentru binele societăţii, asigurarea
securităţii informaţionale a societăţii, apărarea standardelor
informaţionale de stat.
Specificul culturii informaţionale a juristului se manifestă prin
capacitatea juristului nu doar de a se putea folosi de serviciile
informaţionale, ci şi de a informa clienţii solicitanţi.
Juristul trebuie să cunoască terminologia specifică din domeniu:
„sistem informaţional", „regim informaţional", „activitate
informaţională", „fond informaţional" ş.a., precum şi conţinutul

179 П р оф есси он ал ьн ы е н ав ы к и ю р и ст а, у к аз.соч ., с.24.

180 Скакун О.Ф., у к а з.с о ч ., с.352.
181 Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Ю р и ди ч еск ая д еон т ол о ги я , Харьков, 1997, с.108.
147
i J

drepturilor şi obligaţiilor informaţionale, mecanismul de realizare a lor,

tipurile de informaţii (oficiale, neoficiale, statistică, ştiinţifică, cu acces
limitat ş. a.).
La nivel aplicativ, juristul posedă capacităţi şi deprinderi de a lucra
cu orice informaţie, de a o dobîndi, prelucra, păstra şi aplica în orice scop
(excepţie face informaţia confidenţială). în cursul activităţii, juristul poate
obţine informaţii de la orice organ de stat sau privat, în volum complet şi
veridic. Un jurist profesionist trebuie să participe la toate activităţile
informaţionale: să caute, să folosească, să răspîndească şi să păstreze
informaţia. Priceperea informaţională permite alegerea informaţiei
precise şi corecte, primirea acesteia la timp, folosirea eficientă a ei,
păstrarea, evitarea dezinformării. Juristul poate să folosească sistemele
informaţionale automatizate ale MAI.

Tem a 9
D EO N TO LO G IA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE

§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice

§ 2. Deontologia judecătorului
§ 3. Deontologia procurorului
§ 4. Deontologia avocatului
§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei
§ 6. Deontologia notarului

§ 1. N oţiuni generale privind deontologia specialităţilor juridice

Deontologia juridică, convenţional, se împarte în două părţi: una

generală, care exprimă aspectele şi calităţile comune tuturor juriştilor şi
alta specială, care dezvăluie cerinţele şi particularităţile fiecărei
specialităţi (profesii) în parte.
Astfel, Concepţia politicii de cadre juridice, adoptată de Guvernul
Republicii Moldova, dispune ca în procesul de instruire a juriştilor să fie
stabilite unele criterii stricte pentru fiecare dintre domeniile concrete de
activitate, cărora juriştii trebuie să corespundă. La fel juriştii trebuie să
cunoască deontologia fiecărei funcţii ce ţine de specialitatea de jurist, să
cunoască responsabilităţile de bază, cerinţele înaintate pentru
desemnare, promovare şi destituire din funcţie, reglementate de lege şi
de regulile de conduită profesională (codul deontologic).

148
 I

Toate aceste cerinţe urmează a fi stipulate în codurile deontologice

ale judecătorului, procurorului, avocatului, notarului, colaboratorului de
poliţie, altor funcţionari unde este necesară specialitatea de jurist.
în literatura de specialitate182 această problemă se cumulează sub
noţiunea „model ideal" al juristului profesionist, adică este vorba de
alcătuirea unei profesiograme* care include enumerarea cunoştinţelor,
capacităţilor, calităţilor, reprezentărilor de valoare, cărora juristul trebuie
să corespundă. Fără aceasta este foarte dificil de organizat activitatea
profesională. Problema ţine de stabilirea „modelului ideal" al juristului,
însă, în primul rînd, este imposibil să fie stabilit un model din simplul
motiv că aceasta necesită studii complexe în domeniu, pe cînd societatea
se află în continuă transformare, se schimbă structura, sistemul valorilor
şi relaţiile dintre ele şi, respectiv, se schimbă şi rolul juristului cu
cerinţele înaintate faţă de el. în al doilea rînd, profesia juridică are un şir
de direcţii, specialităţi (numite în general profesii) care fac imposibilă
stabilirea unor modele a capacităţilor, deprinderilor şi cunoştinţelor
judecătorului, procurorului, avocatului, notarului ş.a. Cu toate acestea,
sigur este faptul că în construirea modelului juristului va prevala opinia
socială, care consideră una sau altă specialitate (totalitatea trăsăturilor
care pot face ideală orice specialitate) drept întruchipare a „juristului
ideal". Se menţionează că în sistemul anglo-saxon juristul ideal este
avocatul, iar în cel continental - judecătorul.183
Cerinţele înaintate faţă de profesie se referă la cunoştinţe, capacităţi,
calităţi, care se manifestă numai în ansamblu. Posedarea doar a unui
element nu presupune rezultate pozitive. Poţi cunoaşte la perfecţie
legislaţia, însă fără o atitudine respectuoasă şi dorinţă de a acorda ajutor
juridic profesional nu vei putea comunica cu clientul şi nici nu vei obţine
informaţia necesară.
Aşadar, cine înaintează cerinţele profesionale faţă de jurişti?
în primul rînd, acest lucru îl stabileşte statul prin legi, standarde de
instruire, instrucţii ş.a.
în al doilea rînd, asociaţiile profesionale consfinţesc cerinţe în statute
şi coduri deontologice.

182 Профессиональные навыки юриста. Опыт практического обучения/ Под ред.

Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина Е.С., Дело, Москва, 2001, с. 15; Скакун
О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник для вузов. Эспада, Харьков, 2002, с. 416;
Васильев В.А., Юридическая психология, Изд. Питер, Санкт-Петербург, 2002.
Atenţionăm că termenul „profesiogramă" este relativ nou prin care înţelegem
„reprezentarea cronologică detaliată a caracteristicilor unei activităţi profesionale, sub
aspectul solicitărilor fizice, psihice şi al repaosului într-o zi unică"(Vezi Dicţionar
enciclopedic, Chişinău 1999).
183 Профессиональные навыки юриста; указ.соч., стр. 15.
149
 în al treilea rînd, la formarea profesiogramelor trebuie luate în
considerare părerile savanţilor, profesioniştilor, experienţa străină,
cerinţele şi recomandările documentelor internaţionale.
în general, juristul trebuie:
— să interpreteze şi să aplice legile şi alte acte normative;
— să asigure respectarea legislaţiei în activitatea organelor de stat,
persoanelor fizice şi juridice;
— să califice corect din punct de vedere juridic faptele şi
circumstanţele;
— să elaboreze documente juridice;
— să acorde asistenţă juridică cetăţenilor;
— să adopte hotărîri juridice;
— să depisteze şi să stabilească faptul săvîrşirii infracţiunii;
— să determine măsura răspunderii şi a pedepsei vinovaţilor,
măsuri în restabilirea drepturilor;
— să-şi ridice sistematic calificarea profesională, să studieze
legislaţia şi practica de aplicare a ei, să se orienteze în literatura de
specialitate.
Aceste capacităţi şi deprinderi se reflectă în activitatea de zi cu zi a
juristului în diferite sfere profesionale, în diferite funcţii.
Totalitatea capacităţilor şi calităţilor se prezintă sub următoarele
aspecte:
— social: adoptarea hotărîrilor social importante, interpretarea şi
realizarea normelor în interesul societăţii, apărarea drepturilor şi
intereselor cetăţenilor, contracararea încălcărilor de drept, profilactica
lor, propaganda în rîndul populaţiei, reeducarea infractorilor;
— reconstituitiv: analiza informaţiei acumulate pentru elaborarea
versiunii situaţiei ce a avut loc sau a modelului ideal al cazului;
— de cercetare: culegerea informaţiei, examinarea cazurilor, studierea
dovezilor, controlul actelor, cercetarea documentelor, căutarea normelor
şi aprecierea posibilităţilor de aplicare, consultarea, elaborarea
strategiilor;
— comunicativ: planificarea întîlnirilor, argumentarea părerilor,
punerea întrebărilor, ducerea de prelegeri, lucrul la computer şi internet,
stabilirea contactului cu clienţii, folosirea limbajului şi tehnicii de
comunicare, lucrul cu parteneri dificili;
— organizatoric: planificarea lucrului, a timpului, locului de lucru, a
oficiului, organizarea lucrărilor de secretariat, conducerea şi controlul
asupra îndeplinirii hotărîrilor, planificarea şi căutarea resurselor,
susţinerea legăturilor obşteşti;
150
 — de perfectare: întocnirea documentelor juridice: hotărîri, procese
verbale sentinţe, ordonanţe ş.a.
Subliniem că aceste aspecte caracterizează activitatea profesională a
oricărui jurist, însă conţinutul şi importanţa depinde de specialitatea
juridică concretă.
In funcţie de profesia deţinută, ele se manifestă cu intensitate
diferită, fiind dependente de calităţile personale ale juristului.
In continuare vom examina profesiogramele profesiilor juridice care
în ansamblu luate formează deontologia profesiei date.

§ 2. Deontologia judecătorului

Judecătorul este funcţionarul de stat aparţinînd puterii judecătoreşti,

împuternicit cu atribuţii de înfăptuire a justiţiei şi îndeplinire a
obligaţiilor pe bază profesională. Se menţionează că în orice sens s-ar
folosi acest termen în faţă ne apare chipul unei persoane care
simbolizează adevărul şi dreptatea.184 Judecătorul este înfăptuitorul
justiţiei, pledează dreptatea şi adevărul în baza înţelepciunii legilor.
Astfel, în antichitate Zeiţa justiţiei - Femida reprezenta o femeie
magnifică cu ochii legaţi, reprezentînd imparţialitatea, avînd în mînă o
balanţă, cu ajutorul căreia cîntărea adevărul şi minciuna.
în lege judecătorul este denumit persoana învestită constituţional cu
atribuţii de înfăptuire a justiţiei, pe care le execută pe bază profesională
(art.l din Legea privind statutul judecătorului).
Funcţiile judecătorului sunt:
— garantarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei prin
rezolvarea cazurilor civile (desfacerea căsătoriei, restabilirea în serviciu,
dobîndirea moştenirii, a spaţiului locativ);
— determinarea subiecţilor vinovaţi de săvîrşirea infracţiunii,
stabilirea pedepselor pentru aceştia, garantarea dreptului la libertatea
individuală şi siguranţa persoanei prin eliberarea motivată a mandatelor
de arestare;
— controlul asupra executării hotărîrilor şi sentinţelor.
Prin realizarea acestor funcţii judecătorul înfăptuieşte justiţia, din
acest motiv profesia judecătorului fiind considerată măreaţă. Doar
judecătorul poate cel mai meticulos să examineze cazuri civile şi penale,
să caute adevărul, să judece dreptul, să învinovăţească şi să acuze
persoane, să rezolve probleme de familie. Putem spune că în mîinile

AneKceeB C. C., yxiu .c o h .,c . 121.

151
 judecătorului se află starea materială şi psihică a celei mai de preţ valori
sociale - omul. Prin aceasta se exprimă măreţia muncii judecătorului. în
general, se susţine că un judecător trebuie să fie pregătit pentru această
funcţie. Pregătirea include: activitatea în calitate de consultant juridic în
judecată, apoi specialist în organele justiţiei, stagierea în organele
procuraturii, după care trece ca ajutor de avocat, astfel ca în etapa a
cincea să susţină examenul de calificare pentru funcţia de judecător.185
în literatura de specialitate se susţine că totalitatea calităţilor unui
judecător, îndreptate spre rezolvarea corectă şi optimă a problemelor
înaintate faţă de el într-un proces de judecată, formează cultura
judiciară.186 La fel cultura judiciară trebuie privită ca nivel de perfecţiune
în înfăptuirea activităţii judiciare, respectând atît normele legale cît şi
morale. Reieşind din aceste definiţii, putem determina că profesiograma
judecătorului cumulează cultura judiciară, din care considerent în
continuare vom folosi noţiunea de profesiogramă.
Profesiograma judecătorului include următoarele aspecte:
Aspectul social, care se manifestă nu doar prin examinarea şi
soluţionarea corectă, în conformitate cu legea, a cazurilor civile sau
penale, ci şi în folosirea la maximum a procesului judiciar, practicii
judiciare şi diverselor materiale pentru prevenirea acţiunilor
infracţionale şi a altor încălcări de lege. în acest sens se desfăşoară
procese publice la locul de trai al infractorilor, se propagă legile în
rîndurile populaţiei, se duce o activitate de profilaxie. Din cauză că
judecătorul este factorul de decizie într-un proces, el trebuie să dea
încheieri motivate, să emită sentinţe juste (care sunt începutul rezolvării
conflictului dintre persoană şi societate), să fie responsabil în faţa
societăţii pentru dezvoltarea de mai departe a personalităţii inculpatului.
Aceste acţiuni cer de la judecător următoarele calităţi: spiritul
dreptăţii; intolerarea încălcărilor sub orice formă; tendinţa de a stabili
adevărul; principialitate; responsabilitate pentru păstrarea încrederii
societăţii faţă de sistemul judiciar; mîndrie profesională; demnitate;
imparţialitate şi cumpătare.
Se susţine că judecătorul la fel trebuie să fie educator, deoarece, prin
activitatea sa, aplică mijloace de educaţie asupra participanţilor la proces,
precum şi asupra tuturor cetăţenilor.187
Aspectul de cercetare se manifestă în procesul examinării prealabile a
cazurilor, după care dosarele sunt înaintate spre examinare, colectarea şi

185Дементьев А. Д., К ак ст ат ь с у д ь е й / Российская Ю стиция, № 8,1994, с. 10-11.

Леоненко В.В., П р оф есси он ал ьн ая эт и к а у ч аст н и к ов у гол овн ого судоп р ои зв одст ва,
Киев 1981, с. 95.
187Алексеев С. С., у к аз.соч ., с.123.
152
 I i i

cercetarea dovezilor, controlul şi evaluarea tuturor probelor, ascultarea

părţilor, examinarea acelor dovezi ce au legătură cu cazul, dobîndirea
informaţiei, stabilirea expertizei etc.
Aceste acţiuni reclamă judecătorului deţinerea următoarelor calităţi:
prudenţă sporită în acţiuni; responsabilitate înaltă pentru hotărîrile luate;
capacitatea de a prognoza consecinţele hotărîrilor luate; sinceritate cu
sine însuşi; gîndire critică şi precisă; măiestrie profesională înaltă.
Pentru a face faţă acestor exigenţe, judecătorul trebuie să posede un
intelect profund şi erudiţie profesională.
Aspectul reconstitutiv se compune din analiza informaţiei acumulate
pe dosar, verificarea şi confruntarea ei, formarea versiunii proprii. Nu
mai puţin importantă este organizarea informaţiei şi depoziţiilor
martorilor, inculpatului, victimei, raportului de expertiză într-un sistem
logic şi reconstituirea faptului săvîrşirii infracţiunii.
Reconstituirea mai presupune pregătirea şi emiterea hotărîrii, care
este legată, motivată, bazată pe acele probe ce au fost examinate în
şedinţa judiciară.
Activitatea de reconstituire pretinde: memorie dezvoltată;
imaginaţie; gîndire logică şi analitică; independenţă - exluderea
diferitelor influenţe asupra activităţii profesionale; obiectivitate şi
imparţialitate, adică judecătorul examinează circumstanţele reale ale
cazului, adoptînd o poziţie egală faţă de toţi; acţionează doar în interesul
dreptăţii şi al adevărului în baza legii; orizont larg; intuiţie.
Acest aspect este inseparabil de cel de cercetare, deoarece în ambele
cazuri accentul se pune pe capacitatea judecătorului de a gîndi obiectiv,
concret, decis şi multiaspectual.
Aspectul comunicativ se reflectă în comunicarea judecătorului cu
avocatul şi procurorul, cu colegii şi judecătorii ierarhic superiori, cu
părţile participante la proces, cum se spune judecătorul este arbitru în
organizarea comunicării în proces, deoarece el poate acorda ajutor într-o
situaţie de conflict, să concilieze contrariile, să influenţeze părerile celor
ce nu au dreptate.188
Este important ca judecătorul să aplice procedeele de interogare
pornind trăsăturile individuale ale persoanei. Nu trebuie neglijată atmosfera
emoţională pozitivă, aceasta favorizînd examinarea justă a cazului.
Nervozitatea care apare în procesul examinării cazului, incapacitatea
judecătorilor de a anihila această stare diminuează calitatea lucrului şi
poate produce greşeli grave. Nu se cuvine să intimidăm sau să insistăm
ca făptuitorul să recunoască vina.

188 Закомлистов А. Ф., С у д е б н а я э т и к а , Санкт-П етербург, 2002, с. 168.

153
 Comunicarea corectă necesită din partea judecătorului răbdare,
amabilitate, tact, stabilitate emoţională, sensibilitate, capacitatea de a
asculta şi a vorbi, toleranţă faţă de orice părere sau punct de vedere, lipsa
aroganţei, cultură înaltă a vorbirii.
Menţionăm că în comunicare judecătorului îi va ajuta cultura
psihologică înaltă şi talentul de orator. Doar astfel vom exclude teama,
iritarea, pierderea cumpătului, neîndemînarea (fapt la care ne-am referit
la Tema VIII), provocînd interlocutorul la sinceritate.
Aspectul organizatoric constă în faptul că preşedintele şedinţei de
judecată conduce examinarea judiciară a cazului în limitele legii
procesuale. Se deosebesc două laturi ale organizării:189 în primul rînd,
planificarea corectă a lucrului, organizarea estetică a locului de muncă,
autoorganizarea în pregătirea pentru proces, convocarea şedinţei
judiciare la timpul stabilit* şi în al doilea rînd, organizarea tuturor
participanţilor ia proces. Aceasta presupune înştiinţarea din timp despre
ora examinării şi obligativitatea lor de a se prezenta la ora stabilită în sala
de şedinţe; ridicarea asistenţei cînd începe şedinţa prin cuvintele
solemne: „Ridicaţi-vă, intră instanţa de judecată" şi cînd se adresează
instanţei de judecată, asigurarea cu locuri comode a procurorului şi
avocatului.
Deoarece părţile participante la proces nu se subordonează
judecătorului, dirijarea lor este limitată de legea procesuală. Judecătorul
trebuie să fie un bun organizator, lider, manifestînd iniţiativă şi •
prognozînd acţiunile eventuale ale persoanelor ce doresc să influenţeze
hotărîrea sa, la fel trebuie să intuiască comportamentul martorilor, părţii
vătămate.
In procesul de organizare se realizează aşa calităţi personale ale
judecătorului cum sunt: voinţa, consecvenţa, insistenţa, concentrarea,
stăpînirea de sine, punctualitatea, autodisciplina.
Organizarea corectă şi complexă a lucrului permite examinarea
rapidă şi în termene rezonabile a dosarului. Organizarea tactică mai
presupune eficienţă şi rezultate pozitive.
Aspectul perfectării încheie profesiograma judecătorului şi
presupune transpunerea întregii informaţii acumulate în cursul
procesului judiciar în forme speciale: sentinţă, hotărîre, ordonanţă,

189 Васильев В. Л., указ.соч ., с. 338.

‘ Cu regret, şedinţele de judecată nu încep la timpul stabilit, în mare parte din cauza nu­
meroaselor cazuri ce trebuie examinate, fapt care dezorganizează activitatea judecătoru­
lui, procurorului, avocatului şi a altor participanţi Ia proces. Un martor care aşteaptă mai
mult de o oră, sub uşă, pe viitor nu se va prezenta la şedinţă. Aceasta va duce ori la ex­
aminarea necalitativă a cazului, ori la imposibilitatea examinării.
154

1
încheiere, decizie, mandat de arestare ş.a. în acest caz se manifestă
capacităţile profesionale, cultura specială şi generală de întocmire a unui
document juridic.
Calităţile necesare pentru întocmirea documentelor sunt: cunoaşterea
limbii de stat şi a altor limbi de circulaţie în Republica Moldova; cultură
generală şi specială în domeniul limbajului scris; cunoaşterea lucrului de
secretariat; capacitatea de a motiva o hotărîre; capacitatea de a formula
gândurile clar şi precis, structurat şi logic; capacitatea de a folosi mijloace
tehnice şi grafice de scriere.
Cert rămîne faptul că profesia judecătorului este una foarte grea şi
responsabilă. Din această cauză la postul dat se admit persoane care
întrunesc anumite cerinţe legale (prevăzute de art. 9, 11 din Legea cu
privire la statutul judecătorului), precum şi etice, morale, politice şi
psihologice.
Astfel, studenţii care au hotărît să devină judecători, trebuie să-şi dea
bine seama că lucrul acestuia necesită o experienţă social-politică bogată,
cunoaşterea vieţii, o pregătire multilaterală.

§ 3. Deontologia procurorului

Procuror (din latină "procuro"- a se îngriji, a asigura, a preveni) este

funcţionarul de stat care îndeplineşte funcţiile procuraturii legate de
conducerea şi exercitarea urmăririi penale, prezentarea rechizitoriului în
instanţele judecătoreşti, examinarea şi soluţionarea cererilor şi reclamaţiilor
cetăţenilor, reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea
ordinii de drept (art. 24 alin. 1 Constituţia Republicii Moldova).
Pornind de la această definiţie putem spune că activitatea
procurorului este lipsită de caracterul impunător al activităţii
judecătorului şi de romantismul ofiţerului de urmărire penală.
Procurorul este privit ca un învinuitor sever, participant nemijlocit la
evenimentele tragice, accidente şi este spaima tuturor conducătorilor
neglijenţi.190
în general, esenţa activităţii procurorului constă în responsabilitatea
în faţa statului pentru starea legalităţii şi contracararea încălcărilor de
drept. Prin întreaga sa activitate procurorul contribuie la aplicarea justă
şi unitară a legii, la prevenirea şi combaterea infracţiunilor şi altor fapte
de încălcare a ordinii de drept, la educarea cetăţenilor în spiritul
respectării legilor şi regulilor de convieţuire socială191.

190 Алексеев С. С , у к а з .с о ч ., c. 130.

191 Леоненко B.B., у к аз.соч ., c.117.
155
 Atunci cînd susţine învinuirea în instanţa de judecată, procurorul
participă prin prezentarea de noi probe sau cereri de a administra noi
probe; îşi expune părerea asupra chestiunilor ce apar în timpul
dezbaterilor, precum şi referitor la aplicarea legii penale şi a pedepsei
faţă de inculpat. In cauzele civile procurorul poate porni acţiunea în
apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime la cererea
persoanei.
In cazul cînd conduce şi exercită urmărirea penală (art. 52 din Codul
de procedură penală al Republicii Moldova), procurorul urmăreşte ca
orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nici o persoană să nu fie
urmărită penal fără temei. La fel procurorul veghează ca nici o persoană
să nu fie reţinută, decît în condiţiile prevăzute de lege şi doar în baza
hotărîrii judecătorului. Pentru asigurarea legalităţii procesului penal,
procurorul porneşte procesul penal sau refuză pornirea lui, încetează sau
suspendează urmărirea penală, întocmeşte rechizitoriul, transmite
materialele instanţei de judecată.
La exercitarea supravegherii generale (art.18 din Legea cu privire la
procuratură), procurorul poate să ceară conducătorilor şi altor factori de
decizie prezentarea documentelor, materialelor, datelor statistice,
organizarea controlului şi reviziei activităţii agenţilor economici aflaţi în
subordinea şi sub controlul lor, factorilor de decizie, subordonaţi lor,
precum şi să solicite, concursul specialiştilor pentru elucidarea unor
probleme de specialitate apărute pe parcursul exercitării supravegherii,
efectuarea unor expertize, verificarea unor materiale, informaţii,
comunicări sosite la procuratură, să oblige persoanele abilitate să
prezinte rezultatele controlurilor; să citeze factori de decizie şi cetăţeni şi
să le ceară explicaţii orale sau scrise privitor la încălcările legii, să
audieze comunicările şi explicaţiile conducătorilor organelor
administraţiei publice, agenţilor economici şi ale altor persoane juridice
privind starea legalităţii din organizaţiile care se află în subordinea şi sub
controlul lor.
Astfel, activitatea procurorului atinge toate tipurile activităţii
juridice, prin aceasta devenind foarte importantă. în cadrul ei se
manifestă atît calităţile organizatorice, de cercetare şi reconstitutive, cît şi
comunicative şi de perfectare a actelor juridice.
Aspectul socia l al activităţii procurorului constă în analiza socială
a infracţiunii săvîrşite, evidenţierea motivelor şi cauzelor, condiţiilor care
au favorizat înfăptuirea infracţiunii. La fel se analizează motivele,
condiţiile de apariţie şi funcţionare a grupurilor criminale organizate.

156
 1
i

Pentru asigurarea unei reuşite în acest domeniu, procurorul trebuie

să cunoască criminologia, sociologia, pedagogia, psihologia etc.
Procurorul, susţinînd învinuirea în numele statului, reprezintă
majoritatea socială. Aceasta necesită o analiză meticuloasă a probelor,
concluzii ireproşabile, capacitatea de a formula cerinţele juste, înţelese
pentru întreaga masă a societăţii pe care o reprezintă.
Pentru asigurarea legalităţii, procurorul este responsabil de
consolidarea, confirmarea legalităţii, avînd drept rezultat o atmosferă
normală a vieţii juridice în societate, relaţii sociale reglementate,
prescripţii legale întocmite corect şi complet. Actele emise de procuror în
aceste condiţii devin obligatorii pentru toţi cetăţenii, persoane cu funcţii
de răspundere, întreprinderi şi organizaţii.
Pentru reuşita legăturii cu societatea procurorul are nevoie de
independenţă şi să se supună doar legii, să fie obiectiv, imparţial şi
principial*; intolerant faţă de încălcarea legilor.
Subliniem că procurorul activează în numele societăţii şi în interesul
public, de aceea în asigurarea legalităţii este responsabil în faţa ei.
Un aspect nu mai puţin important al activităţii procurorului este cel
de cercetare. Aceasta se manifestă prin analiza tuturor materialelor,
dosarelor aflate pe rol, analiza actului de pregătire şi săvîrşire a
infracţiunii, analiza probelor în procesul examinării unor cazuri
complicate, cu multe episoade, în special a celor din sfera crimelor
organizate.
Importanţă prezintă analiza personalităţii inculpatului - căutînd nu
numai calităţi negative, ci şi pozitive.
Momentul cercetării este prezent în cazul controlului documentelor
şi materialelor agenţilor economici, persoanelor fizice, organelor de stat,
unităţilor militare, locurilor de recluziune, precum şi a materialelor
primite în baza cererii scrise. La fel se cercetează instrucţiunile,
dispoziţiile, ordinele persoanelor cu funcţii de răspundere şi se cer
lămuriri scrise sau verbale de la acestea privind încălcarea legii.
în vederea susţinerii învinuirii, procurorul prezintă probe, ia
cunoştinţă de materialele dosarului, formulează cereri, dă explicaţii.
Activitatea de cercetare reclamă procurorului anumite calităţi:
gîndire critică, flexibilă, promptă, independentă, mobilă, consecventă,
pătrunzătoare şi cu orizont larg; capacitatea de a prognoza consecinţele
hotărîrii sale; reacţii rapide în aprecierea circumstanţelor şi luarea
măsurilor necesare; abnegaţie; capacitatea de a sesiza caracterul

' Principialitatea în acest sens este calitatea ce presupune credinţa într-o idee determinată
şi convingerea în transpunerea ei în practică (Vezi: Леоненко В.В., у к а з .с о ч ., c l 17)
157
 denaturat al informaţiilor şi faptelor; constructivitatea prezintă o
importanţă deosibită în activitatea procurorului şi constă în capacitatea
de a sintetiza toată informaţia acumulată pe dosar, pentru a forma
concepţia învinuirii în procesul penal; capacitatea de a descoperi
motivele fenomenelor cercetate şi reacţionarea la timp în ordinea
stabilită de lege.
Activitatea de cercetare reprezintă un proces dinamic de căutare şi
instalare a adevărului.192
Odată cu cercetarea materialelor dosarului procurorul îşi îndreaptă
activitatea la reconstituirea evenimentului infracţiunii, care a avut loc în
trecut. Aspectul reconstitutiv caracterizează întreaga activitate a
procurorului.
în cazul activităţii de control al legalităţii, procurorul îşi mobilizează
gîndirea în situaţii complicate, pătrunde în esenţa faptelor, cuprinde o
sferă largă de fenomene şi probleme care cer a fi controlate, audiază
persoane, verifică legalitatea actelor, dă anumite indicaţii organelor de
urmărire penală, anulează ordonanţe ilegale.
La susţinerea învinuirii în instanţa de judecată aspectul reconstitutiv
se manifestă în capacitatea de a elucida faptele în felul în care au fost
stabilite în urma examinării judiciare, de a interpreta îndoielile în folosul
inculpatului, a analiza probele examinate în şedinţă şi a motiva concluzia
despre învinuire sau lipsa ei, de a argumenta calificarea juridică a
acţiunilor inculpatului.
Acest aspect presupune prezenţa următoarelor calităţi pentru
procurori: potenţial intelectual general şi special - adică să fie specialist
atât în controlul legalităţii, cît şi în urmărire penală, învinuire în instanţă,
în literatura de specialitate această calitate mai este numită
universalism193; gîndire logică; cunoaşterea legislaţiei; independenţă în
scopuri şi sarcini; memorie operativă de lungă durată; intuiţie şi
imaginaţie.
Dacă despre judecător se spune că este arbitrul procesului, despre
procuror se spune că este un jurist „dublu", nu doar din cauza
diversităţii activităţii pe care o înfăptuieşte, dar şi din cauza
responsabilităţii pe care o poartă pentru asigurarea legalităţii în faţa
statului.194
Un element esenţial în structura activităţii procurorului devine
aspectul organizatoric, în care se realizează calităţile volitive ale
personalităţii acestuia.

192 Васильев В. Л., у к а з.с о ч ., с. 344.

193 Алексеев С. С., у к аз.соч ., с. 134.
194 Ibidem, с. 138.
158
 Astfel, procurorul trebuie să poată planifica strict ziua de lucru:
primirea cetăţenilor; organizarea dezbaterilor, susţinerea învinuirii,
studierea la timp a dosarului, în care trebuie susţinută învinuirea,
pregătirea materialelor; antrenarea colegilor în rezolvarea anumitor
probleme.
Procurorul planifică independent modalitatea de control (revizie sau
expertiză, planificat sau inopinat, general sau tematic) a agenţilor
economici, persoane fizice sau organe de stat. Datorită calităţilor
organizatorice, procurorul poate ridica eficacitatea lucrului. în general
procurorul trebuie să fie un model al disciplinei.
Aspectul organizatoric demonstrează prezenţa la procurori a voinţei,
concentrării forţelor şi gîndurilor, consecvenţei şi hotărîrii, autodisciplinei,
iniţiativei, insistenţei şi cumpătării, tactului, calităţii de lider.
în concluzie, menţionăm că aspectul organizatoric al activităţii
procurorului presupune şi capacităţi de organizare a lucrului cu oamenii:
pentru a susţine învinuirea pe un caz ce necesită cunoştinţe speciale, el
trebuie să consulte anumiţi specialişti - medici, psihologi, criminalişti,
economişti, contabili etc.
O importanţă deosebită în activitatea profesională a procurorului o
prezintă latura comunicativă. Contactînd diferite persoane, începînd cu
colegii, cetăţenii, alte persoane din diferite sfere sociale şi finisînd cu
interogarea inculpatului, martorilor, victimei, procurorul trebuie să fie
un meşter iscusit la întreţinerea unei discuţii, un polemist cu experienţă
şi un orator strălucit.
Principalul indicator al calităţilor de orator ale procurorului este
susţinerea învinuirii în instanţa de judecată.
La interogharea unui inculpat este importantă prezenţa culturii
psihologice care să provoace inculpatul la discuţie, mărturie, dezvăluirea
adevărului.195 Este importantă apelarea la starea emoţională a
inculpatului. In general, în comunicarea cu persoanele procurorul ascultă
atent, întreţine discuţia, controlează limbajul nonverbal. La primirea
cetăţenilor şi examinarea plîngerilor lor este importantă nu numai
strategia, dar şi tactica. în discuţie trebuie separate gîndurile principale,
analizînd imediat informaţia obţinută. Manifestînd înţelegere, un
procuror va fi înţeles mai uşor. Nu se cuvine să se pună întrebări
camuflate, deoarece astfel nu se obţin răspunsuri obiective, doar
întrebările directe provoacă interlocutorul la destăinuiri amănunţite.
Referitor la susţinerea învinuirii, aspectul comunicativ implică
procurorul în pregătirea unui discurs bine gîndit care ar putea forma o

195 Романов В., В п р ок у р ат у р у ч ер ез п си х ологич ески й от бор , Росинская юстиция, № 8,

1995, с. 5 0 -5 1 .
159
 (

conştiinţă juridică la cetăţeni, ridica nivelul de cultură juridică, educa

respectul faţă de lege şi stricta ei respectare. în prelegerea procurorului
se dă apreciere juridică infracţiunii săvîrşite, se elucidează cauzele ei, se
descrie personalitatea infractorului şi calea ce l-a adus pe banca acuzării.
O cuvîntare cu conţinut profund, argumentat, emotiv va influenţa
conştiinţa ascultătorilor, va fi mai înţeles prin forţa sa de convingere.
Procurorul trebuie să respecte toate cerinţele înaintate faţă de
structura comunicării, astfel prin introducere se stabileşte contactul cu
auditoriul, se creează o microclimă favorabilă, se caracterizează pericolul
social al infracţiunii, se subliniază importanţa socială a cazului; în
conţinutul propriu-zis se trece la redarea circumstanţelor infracţiunii,
trasarea sarcinilor ce doreşte să le rezolve, analiza şi aprecierea probelor,
motivarea calificării, caracterizarea inculpatului, motivarea măsurilor de
pedeapsă, analiza circumstanţelor ce au condiţionat săvârşirea
infracţiunii; şi încheierea cuprinde; atitudinea procurorului faţă de justiţia
sentinţei, căile de dobîndire a adevărului, lecţia dată de acest proces.196
Dacă procurorul renunţă la învinuire, discursul său va conţine motivele
care au dus la adoptarea acestei decizii şi o va expune astfel încât
participanţii să înţeleagă că judecata nu doar învinuieşte, ci şi achită pe
cei nevinovaţi. Se menţionează că renunţarea la învinuire este pentru
procuror o datorie profesională şi morală.197
Respectarea acestor cerinţe denotă capacitatea procurorului de a
prezenta un discurs - elementul cel mai important în activitatea sa
practică. Generalizînd cele expuse, credem că sub aspect comunicativ,
procurorul trebuie să posede următoarele calităţi de: orator înnăscut;
stabilitate emotivă; claritate şi expresivitate în vorbire; argumentare;
devotament; comunicabilitate; respectare a persoanei; expunere logică,
concisă şi simplă.
Putem spune că elementul comunicării dă valoare personalităţii
procurorului, chiar dacă acesta are misiunea de a învinui. în acest sens
credem că cel mai sever procuror obţine încrederea inculpatului dacă se
manifestă ca cm bun profesionist.
In susţinerea învinuirii se dezvăluie practic toate aspectele necesare unui
discurs de învinuire; prin latura reconstructivă judecata obţine o analiză
exhaustivă a probelor pe dosarul dat şi concluziile ce confirmă gradul
vinovăţiei; comunicarea asigură stabilirea contactului cu toţi participanţii
procesului; organizarea atinge consecvenţa, concentrarea ce favorizează
depăşirea dificultăţilor ce apar în procesul învinuirii; latura socială determină
formele etice şi juridice, în care se înfăptuieşte învinuirea de stat.

196 Мельников И. И.,. Мельников И. И, указ.соч., с. 53 - 82.

197 Леоненко В.В., указ.соч., с.118.
160
 Astfel, cu cît este mai înalt nivelul de cultură psihologică, juridică,
etică, estetică şi ecologică* cu atît mai armonioasă este personalitatea
procurorului. Respectiv sporeşte şi nivelul profesionismului în susţinerea
învinuirii.
Perfectarea actelor juridice de către procuror necesită aceleaşi
dexterităţi ca şi ale judecătorului, doar că actele întocmite de procuror
sunt de altă natură: recurs, sesizare, ordonanţă, acţiune civilă. Acest
aspect cere de la procuror capacitatea de a întocmi corect documentele în
conformitate cu normele materiale şi procesuale, cunoaşterea limbii de
stat, acurateţe, precizie, claritate etc.
Studenţii care doresc să lucreze în procuratură trebuie să-şi formeze
asemenea calităţi, să fie gata pentru a lucra atît în urmărirea penală, cît şi
în exercitarea supravegherii, susţinerea învinuirii.

§ 4. Deontologia avocatului

Avocatul (din latină „advocatio" - a chema în ajutor) este persoana,

datoria profesională a căruia este de a acorda ajutor juridic cetăţenilor şi
organizaţiilor198.
Din alt punct de vedere199 avocatul este juristul care acordă ajutor
cetăţenilor şi organizaţiilor şi susţine interesele prin consultare, apărare
judiciară şi reprezentare.
Conform legislaţiei Republicii Moldova, avocatul este persoana care
a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a participa la
ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona
în numele clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în
domeniul dreptului (art. 8 din Legea cu privire la avocatură).
Reieşind din aceste definiţii putem spune că avocatura este o profesie
autonomă. Avocatul nu este funcţionar, el este persoană cu profesie
liberă. Dacă procurorul şi judecătorul acţionează în numele legii, atunci
avocatul acţionează în numele său, al conştiinţei, talentului şi în
conformitate cu legea.200

Procuratura Generală are în structura sa Direcţia studii, documentare, ecologie şi

analiză statistică (înfiinţată prin Regulamentul aprobat de Ordinul Procurorului General
din 08.10.1999 (nr. 974 - P). Una dintre funcţiile principale este controlul respectării legis­
laţiei ecologice şi asigurării dreptului la un mediu înconjurător neprimejdios din punct de
vedere ecologic pentru viaţă şi sănătate. Astfel cultura ecologică se manifestă şi în activi­
tatea procurorului.
198
E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea şi viata, nr. 1996, nr.
4, p. 23.
199 Скакун О. Ф., указ.соч., c. 438.
200 Любиив И.А., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001, с. 12.
161
 Activitatea avocatului se desfăşoară în instituţia avocaturii.
Despre avocatură se menţionează că este creată nu pentru satisfacţia
celor ce fac parte din ea, ci pentru slujirea socială, slujire grea, severă şi
serioasă.201 Funcţiile avocatului în Republica Moldova sunt:
— oferă consultaţii şi explicaţii;
— întocmeşte documente cu caracter juridic;
— reprezintă interesele persoanei fizice şi juridice în instanţele de
judecată, în autorităţile administraţiei publice;
— reprezintă interesele persoanelor fizice şi juridice în materie
juridică în relaţii cu alte persoane;
— participă la urmărirea penală şi la dezbateri judiciare în cauzele
penale în calitate de apărător sau reprezentant al victimei, al părţii civile,
al părţii civilmente responsabile şi al martorilor.
Pentru exercitarea acestor funcţii avocatul trebuie să fie înzestrat cu
capacităţi profesionale.
Sub aspect social activitatea avocatului este caracterizată prin
umanism determinat de societate. în această ordine de idei avocatul
trebuie să deţină capacitatea de a imprimă importanţă socială apărării
atunci cînd susţine un interes privat;202 capacitatea de a inspira încredere
societăţii; de a menţine şi consolida autoritatea şi prestigiul avocaturii în
general; capacitatea de a desfăşura munca de educaţie juridică a
populaţiei prin consultaţii, interpretînd acte normative, fapt care
influenţează conştiinţa juridică, favorizează preîntîmpinarea
infracţiunilor; capacitatea de a păstra secretul profesional pentru a nu
distruge încrederea în relaţia avocat—client, astfel diminuînd prestigiul
avocaturii; capacitatea de a înfăptui apărarea juridică a bănuitului,
învinuitului şi inculpatului, pentru a rezolva conflictul dintre persoană şi
societate, în strictă corespundere cu principiul prezumţiei nevinovăţiei;
capacitatea de a fi competent în problemele care interesează cetăţenii,
fapt care trebuie asigurat în mod profesionist.203
Aşadar, pentru realizarea aspectului social al activităţii, avocatul
trebuie să fie înzestrat cu următoarele calităţi: umanismul; încredere în
oameni, reflectată în prognozarea unei conduite social-utile a
infractorului; spiritul dreptăţii; respectarea legalităţii; nivel înalt al
calificării profesionale; comportament ireproşabil în societate; atitudine
respectuoasă faţă de oameni.

2111 11иклр Э ., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000, с. 13.

702 Гюйков А. Д., Этика профессиональной защиты по уголовным делам, Москва,. 1978, с.
25.
201 Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001, с. 41.
162

I t t I I » * 1 I
 Posedînd asemenea aptitudini, avocatul va putea păstra uşor
legătura cu societatea, asigurîndu-şi reputaţie ireproşabilă profesională.
Putem suţine cu toată certitudinea că în ziua în care majoritatea
avocaţilor vor avea grijă doar de satisfacerea intereselor personale, de
starea lor materială, în acel moment avocatura va dispărea ca instituţie
social-importantă.
Deoarece statul controlează mai puţin activitatea avocaţilor,
controlorul lor principal rămîne societatea. în faţa acesteia avocaţii sunt
responsabili pentru îmbunătăţirea situaţiei ei, pentru ridicarea culturii
juridice a cetăţenilor, respectarea legilor şi a drepturilor altor persoane.204
Insă aceasta nu este suficient, în activitatea avocatului un loc aparte
deţine aspectul de cercetare care presupune: capacitatea de a găsi dintr-un
număr mare de probe doar pe acele care îl vor achita pe inculpat sau vor
micşora vina lui (de aceasta depinde reuşita activităţii avocatului);
capacitatea de a aprecia probele şi de a acorda un ajutor corect şi calificat;
selectarea normelor juridice şi aplicarea adecvată a lor; folosirea tuturor
mijloacelor legale de apărare; urmărirea schimbărilor din legislaţie;
cunoaşterea practicii juridice, doctrinei pentru a se putea descurca cu
uşurinţă în situaţiile complicate.
Acest aspect cere de la avocat: gîndire profundă, conştiinciozitate,
cunoaşterea legislaţiei, principialitate, dezinteres personal.
Renumitul avocat român M. I. Manolescu aduce şi alte calităţi, legate
de aspectul de căutare, de cercetare: imaginaţie şi darul invenţiei, pentru
a descoperi noi argumente şi a memora aspectul procesului; spirit de
sinteză, pentru a scoate în relief punctele esenţiale ale procesului; spirit
critic, pentru a putea combate argumentele adversarului; simţ psihologic,
necesar pentru a percepe reacţiile auditoriului; ascuţime intelectuală şi
perceperea de a se mlădia după împrejurări.205
în activitatea avocatului persistă şi aspectul reconstructiv care poate fi
realizat în trei trepte:
— formularea concepţiei generale despre apărare, generalizarea
informaţiei, elaborarea propriei păreri şi construirea liniei de apărare. Cel
mai mare pericol pentru avocat este lipsa părerii proprii despre starea
cazului şi modalitatea de rezolvare a lui. în aceste cazuri se manifestă
incapacitatea avocatului de a-şi promova convingerile, el poate fi uşor
influenţat, pasiv, inert, iar apărarea este ineficientă.

204 Профессиональная этика юриста. Адвокатская зшикя:/Учеб.-метод. пособие /

Составители: ЕЛ.Богданова, А.Б.Гутников, Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-
Петербург, 2002, с.46.
205 Mircea I. Manolescu, Arta avocatului. Bucureşti, 1998, p. 117.
163
I

La această etapă avocatul trebuie:

a) să-şi imagineze clar ce eveniment a avut loc;
b) să delimiteze circumstanţele dovedite de cele bănuite sau
necunoscute;
c) să nu se limiteze la declaraţiile participanţilor;
d) să intuiască legătura lăuntrică justă a evenimentelor;206
— elaborarea tacticii de apărare: pregătirea mijloacelor de apărare,
întocmirea cererilor şi demersurilor, pornind de la complexitatea şi
specificul sarcinii puse, experienţa anterioară acumulată în astfel de
dosare, posibilitatea de a examina suplimentar unele probleme confuze,
consultarea altor colegi pentru rezolvarea problemelor clientului. Toate
materialele dosarului avocatul le examinează în primul rînd din punctul
de vedere al clientului, şi în mersul examinării cauzei nu poate schimba
poziţia apărării fără acordul acestuia;
— efectuarea apărării. La realizarea acestui aspect sunt necesare aşa
calităţi ca: independenţă207, memorie, gîndire critică, imaginaţie, atenţie
la subtilităţi şi detalii, corectitudine faţă de colegi, sinceritate, competenţă
specială ca reflectare nemijlocită a deontologiei profesionale208.
Aspectul reconstitutiv permite avocatului să realizeze sarcina
principală, pusă în faţa sa, şi anume: apărarea prin orice mijloace a
clientului, manifestînd o inteligenţă deosebită şi respect.
Renumitul savant în etica judiciară A. F. Coni menţionează: după
cum în activitatea practică a medicului nu pot fi oameni răi şi oameni
buni, boli meritate şi nemeritate, ci există doar bolnavi şi suferinţe ce
trebuie uşurate, la fel şi pentru avocat nu există cazuri (dosare) curate şi
murdare, drepte şi nedrepte, ci doar temeiul dat de învinuire ce
presupune contrazicerea dovezilor procurorului prin toată puterea şi
subtilitatea dialecticii, apărarea intereselor clientului, fără a privi
orizontul îndepărtat al binelui obştesc.209
Un rol aparte în asigurarea reuşitei activităţii avocatului îl are
aspectul organizatoric, care se manifestă în pregătirea către proces:
alcătuirea planului, studierea personalităţii clientului, motivele
infracţiunii, condiţiile ce au favorizat săvîrşirea ei, înlăturarea
neclarităţilor şi impreciziilor.

206 Iu. Mărgineanu, L. Osoian, op. cit., p. 16.

207 Муллерат P„ Независимость - основной принцип юридической деятельности,
Адвокат, N» 11,1996, с. 33.
2<)КВойков А. Д., указ.соч., с. 105.
204 Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие черты судебной этики),
Москва, 1967, с.48.
164
I(

Sunt chibzuite amănunţit toate problemele care trebuie clarificate în

faza de pregătire a şedinţei de judecată, precum şi a celor din faza de
desfăşurare a ei. Organizarea presupune şi încheierea acordului privind
cuantumul onorariului. Acesta se stabileşte prin acordul părţilor şi nu
poate fi schimbat de autorităţile publice sau de instanţa de judecată. în
cazul cînd participă din oficiu la apărare, cheltuielile sunt suportate de
Ministerul Justiţiei.
în sfîrşit, organizarea mai presupune prezentarea la timpul stabilit în
proces şi prezentarea materialelor necesare examinării cazului.
Pentru aspectul organizatoric avocatul are nevoie de aşa calităţi ca:
autodisciplină; voinţă puternică; insistenţă; individualitate; hotărîre;
punctualitate;' supunerea faţă de ordinea stabilită în biroul dat de
avocaţi.
în sumarea celor redate, menţionăm că un avocat educat niciodată
nu va merge la proces cu întîrziere, nu va alege o formă de îmbrăcăminte
extravagantă, nu va refuza participarea la apărarea din oficiu (fiindcă în
ziua respectivă nu are timp sau nu este de serviciu).
Sub aspect comunicativ activitatea avocatului se manifestă prin
capacitatea de a stabili relaţii cu clienţii, în materie civilă, cu inculpatul încă
în faza de urmărire penală; cu colegii; cu instanţa de judecată şi cu alţi
participanţi la proces şi în cazul cînd se realizează calitatea de orator iscusit.
In ceea ce priveşte comunicarea cu clientul, avocatul trebuie să fie cinstit
şi corect în discutarea problemelor, să cîştige încrederea acestuia,
manifestînd înţelegere, confidenţialitate. în acest caz avocatul trebuie să
separe cu precizie doleanţele clientului. Autorul rus M. Barşevschii susţine:
„Nu fă o favoare clientului, ci lucrează cu toată dăruinţa pentru el".210
în cazul în care acordă consultaţie, avocatul o face în mod calificat,
convingîndu-se că a fost înţeles, pentru aceasta el trebuie să se exprime
corect, clar şi complet. Dacă nu este competent într-o anumită problemă,
avocatul recunoaşte acest fapt şi-i spune clientului că va consulta colegii.
La realizarea relaţiei cu clientul avocatul trebuie să depună efort,
folosind căile cele mai simple şi scurte (fără a întinde examinarea
problemei) de acordare a asistenţei juridice.
în relaţia cu inculpatul avocatul trebuie să studieze bine
personalitatea inculpatului, motivele şi cauzele care au dus la săvîrşirea
infracţiunii.

* Punctualitatea avocaţilor cere de dorit, fiindcă la ziua de azi şedinţele de judecată se amînă
sau se întrerup din cauza neprezenţei avocaţilor. Din diferite motive aceştia nu prezintă re­
spect pentru timp, fapt care devine o problemă delicată în desfăşurarea procesului.
210 Барщевский M., указ, соч., с. 58.
165
 Nn va avea rezultate dacă cere achitarea inculpatului doar pe motiv
că periiolul social al faptei este neînsemnat sau dacă acesta renunţă la
a p ă r a r e .

Problema care apare în această relaţie este armonizarea convingerii

lăuntrice cu obligaţia profesională de a-1 ajuta pe infractor şi care ar fi
calea de apărare cînd infracţiunea este pe deplin dovedită sau atunci cînd
în discuţia cu avocatul criminalul îşi recunoaşte fapta, iar în instanţă
neagă săvîrşirea infracţiunii. Rolul avocatului este să-l îndrumeze pe
inculpat că este mai bine şi în interesul său să recunoască vina.
Capacitatea de a sfătui, de a recomanda, explica situaţia juridică reală şi
perspectivele rezolvării cazului vor asigura o reuşită în comunicarea cu
inculpatul. în acest context este reuşită fraza lui E. Picar: „Nimic nu poate
dăuna atît de mult procesului, cît constatarea lui ca cîştigător".211
In cazul cînd inculpatul se află sub strajă, avocatul trebuie să manifeste
o atenţie sporită, deoarece el este izolat şi suferă atît fizic cît şi moral.
In rezolvarea acestor probleme avocatul trebuie să restabilească legătura
morală dintre judecător şi inculpat, să demonstreze că cel mai imoral
infractor are calităţi omeneşti, cerînd pentru acesta micşorarea pedepsei.
în relaţia cu colegii, avocatul trebuie să păstreze un climat psihologic
sănătos, echilibrat, să ajute colegii oferindu-le consultaţii, în special
colegilor tineri. Este respectuos şi corect, evitînd replicile şi insultele,
critica. Cu avocatul, oponenţii adoptă o conduită corectă, pentru a nu
dăuna examinării cauzei. Relaţia avocat - coleg în general se bazează pe
o concurenţă civilizată.
In contactul cu instanţa de judecată şi alţi participanţi la proces,
avocatul este obligat să apere conştiincios şi cu folos interesele clientului
fără a depăşi limitele legale (Codul general de reguli pentru avocaţii
ţărilor Uniunii Europene, nr. 27). Astfel instanţa trebuie stimată, nu
minţită, acesteia trebuie să te supui. Se interzice falsificarea
circumstanţelor şi datelor pentru obţinerea rezultatelor, relaţii ce se
întemeiază pe o obiectivitate maximală, nu se admit insulte în adresa
instanţei sau a celorlaţi participanţi la proces. în şedinţă trebuie
respectată ordinea stabilită, acelaşi lucru se cere şi de la clienţi.
în relaţia cu martorii avocatul trebuie să fie politicos, să nu facă abuz
de poziţia personală, să nu indice clientului ce trebuie să vorbească.
Ultimul aspect al comunicării revine pledoariei avocatului. Acesta
este momentul culminant în particparea avocatului la proces. în
pledoarie se face un rezumat asupra anchetei judiciare, demonstrînd
poziţia apărării şi calităţile oratorice sau arta de a vorbi în public.212

211 Пикар Э., указ, соч., с. 17.

212 Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская юстиция, пг. 3, 2002, с. 67
166
 Pledoaria avocatului trebuie să fie concisă, clară şi expresivă. O
pledoarie neconvingătoare şi nemotivată nu va aduce folos nici
inculpatului, nici instanţei în aprecierea probelor. Ca şi în cazul
cuvîntării procurorului pledoaria are mai multe părţi.
Partea introductivă, de regulă, susţine o propunere prin care se
trezeşte interesul pentru cauză şi cel care vorbeşte, încearcă să stabilească
o legătură între sine şi ceilalţi participanţi.
După introducere este expus succint subiectul, apoi începe analiza şi
aprecierea probelor semnificative. Este importantă demonstarea
punctului de vedere propriu şi aducerea rezultatelor, concluziilor.
In sfârşit, avocatul rezumă cele expuse, făcînd o încheiere de ordin
general. Este foarte elegantă pledoaria în care avocatul se întoarce la starea
de spirit de la care a plecat, dar îmbogăţită cu tot ce a expus între timp.213
Astfel, pledoaria trebuie să corespundă anumitor reguli:
— planul discursului şi logică aranjării argumentelor;
— avocatul trebuie să se exprime într-o limbă literară, folosind
diferite mijloace artistice: epitete, comparaţii, metafore;
— discursul trebuie întemeiat cu grijă, să nu fie schimonosite
faptele, să se distingă prin claritate;
— intonaţie potrivită, calmă, normală;
— gesturile să fie naturale.
Dacă se vor respecta aceste reguli/ pledoaria îşi va realiza scopul unic
pe care îl are - convingerea instanţei şi participanţilor la proces de
adevărul celor spuse.
In baza celor menţionate, aducem următoarele calităţi ale
comunicării: orator iscusit; cultura vorbirii; convingere; laconicitate;
confidenţialitate; demnitate; forţă de persuasiune.214
în teorie sunt prezente un şir de lucrări care dezvăluie trăsăturile
pledoariei avocatului.215
Astfel conchidem că avocatul trebuie să fie un vir bonus, dicendi
peritus (bărbat bun, experimentat în vorbire), care este înarmat cu
cunoştinţe şi sinceritate profundă, moderat în aplicarea mijloacelor,
independent în convingeri şi stabil în solidaritatea sa cu colegii.216
A ctivitatea de perfectare a actelor de către avocat constă în
întocmirea corectă şi la timp a documentelor, necesare în cadrul acordării
asistenţei juridice sau cînd susţine apărarea şi reprezentarea în instanţa

2U M. I. Manolescu, op. cit., p. 170.

214 Ibidem, p. 180.
215 vezi: Мельников И. И., указ, соч; М. I. Manolescu, op.cit.; Сергеям П., Искусство
речи на суде; Н. А. Введенская, Павлова Л. Г., Риторика для юристов.
216 Кони А. Ф., указ, соч; с. 50.
167
de judecată (cereri, plîngeri, fişe de evidenţă, etc.). Documentul cel mai
des întocmit de avocat este cererea de chemare în judecată în cauzele
civile, plîngerea şi cererea simplă în cazul celor administrative.
Acest aspect cere de la avocat posedarea următoarelor calităţi:
acurateţe; cunoaşterea limbii de stat; facultatea de a fi laconic în
exprimare.
Calităţile expuse mai sus şi prezenţa lor formează deontologia sau
profesiograma avocatului va permite acestuia să-şi exercite funcţia de
apărare şi să fie excluşi din categoria juriştilor „fără popularitate".217

§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei

Termenul „poliţist" desemnează reprezentantul legii, numit sau ales,

care exercită atribuţii poliţieneşti, în special puterea de a aresta şi a
reţine. Definiţia dată este conţinută în Codul de conduită pentru poliţişti,
adoptat prin Rezoluţia nr. 14169 din 17.12.1979 a Adunării Generale a
ONU (art. 1, Comentariu). în prezentul capitol prin noţiunea poliţist
înţelegem toţi colaboratorii MAI şi ai altor organe de asigurare a
securităţii statului, inspectori de sector, inspectori de supraveghere şi
asigurare a securităţii rutiere, inspectori pentru minori, colaboratori ai
Serviciului de Informaţii şi Securitate, colaboratori ai Serviciului de
Protecţie şi Pază de Stat.
Conform Legii cu privire la poliţie (art. 12), poliţia exercită
următoarele atribuţii:
— ia măsuri pentru apărarea vieţii, sănătăţii, onoarei, demnităţii şi
averii cetăţenilor;
— controlează respectarea ordinii publice pe străzi;
— efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor flagrante;
— instituie măsuri de protecţie de stat;
— ia măsuri de investigare operativă;
— efectuează paza obiectivelor stabilite de guvern;
— efectuează controlurile necesare.
La realizarea acestor funcţii poliţistul trebuie să deţină anumite
capacităţi şi calităţi. Ca şi în cazul profesiilor menţionate mai sus, vom
pomi de la aspectul social al activităţii poliţistului. în acest context
putem menţiona că numai aprecierea socială imprimă calificativul de
personalitate unui poliţist. Numai ecoul social al acţiunilor şi
comportamentului poliţistului conferă acestuia acea aură publică de
natură să atragă după sine aprecierea că are personalitate.218

217 Алексеев С. С , указ.соч., c. 150.

218 Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul. Bucureşti, 1995, p.24.
168
 Sub aspect socia l un poliţist trebuie să deţină aptitudinea de a lucra
cu oamenii, adică să aprecieze corect faptele lor, să pătrundă în firea
oamenilor şi în subtilităţile problemelor personale;219 aptitudinea de a
cunoaşte raza criminalităţii în sectorul dat; capacitatea de a crea o
atmosferă ce ar preveni săvîrşirea infracţiunilor, de a asigura un climat
de moralitate sănătos în interiorul grupurilor sociale şi al societăţii în
general; poliţistul la fel are grijă permanentă pentru viaţa şi libertatea
oamenilor, în permanenţă veghează şi luptă pentru contracararea
faptelor ce prezintă pericol pentru societate, depistează şi trage la
răspundere pe cei care prin acţiunile lor sfidează legea. Pentru a cîştiga
respectul populaţiei, nu este suficient să se acţioneze în conformitate cu
legea, ci legea trebuie aplicată cu integritate şi respectînd bunul simţ220.
Pentru realizarea acestor aptitudini poliţistul are nevoie de: cinste,
sinceritate, sociabilitate, încredere în oameni, umanism, patriotism,
răbdare, interes, stabilitate emoţională, consecvenţă, netolerare de
încălcări sub orice formă de manifestare.
Astfel, aspectul social are ca scop principal asigurarea unei reputaţii
ireproşabile profesiei poliţistului.
Un alt aspect îl prezintă cel de cercetare care presupune depistarea
infracţiunii, dobîndirea informaţiilor pentru crearea portretului
infractorului care dau posibilitate de a identifica persoana; în cazul
inspectorului securităţii rutiere este importantă efectuarea reviziei
tehnice a mijloacelor de transport, prevenirea situaţiilor de accident; în
cazul inspectorului de sector - colectarea informaţiilor ce ar contribui la
aflarea adevărului despre infracţiuni şi infractori.
Este importantă aptitudinea poliţistului de a învăţa, întrucât persoana
care doreşte să devină poliţist trebuie să studieze, să acumuleze cunoştinţe
specifice domeniului, să-şi formeze deprinderile şi priceperile necesare.
Un poliţist trebuie să poată aprecia corect faptele şi împrejurările, să
le memoreze cu uşurinţă. în cazul poliţistului accentul cade pe memoria
vizuală a formelor, figurilor, cifrelor, culorilor, tipurilor de autovehicule,
memoria trebuie să fie rapidă şi trainică, pentru a putea reda situaţia cu
„lux de amănunte", fără a exclude exactităţile221.

219 Adevăratul tragism pentru un poliţist apare atunci cînd, deformîndu-se profesional,
începe să vadă în fiecare individ un potenţial infractor, cînd începe să-şi piardă
încrederea în simpatia şi colaborarea oamenilor pentru prinderea răufăcătorilor (vezi
Будденко К. А., Профессиональная этика сотрудников милиции, Хабаровск, 1991).
220 Ş. Stamatin, С. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău, 2004, p.144.
221 C. Cândea, op.cit., p. 29.
169
 în sfîrşit, capacitatea de a efectua diferite acţiuni operative şi tactice,
percheziţii, interogări, ridicări şi reţineri este o permanenţă în activitatea
poliţistului.
Aceste aptitudini nu se vor manifesta fără posedarea următoarelor
calităţi: atenţie sporită, reţinere, insistenţă, memorie, consecvenţă, tactică
şi tehnică criminalistică, operativitate, agerime, inteligenţă, calităţi de
cercetaş, folosirea armei şi a deprinderilor de luptă corporală, spirit de
observaţie profesionist222, confidenţialitate.
Aspectul de cercetare formează baza activităţii poliţistului, de aceea
în acţiunile de cercetare şi depistare a încălcărilor trebuie să folosească în
mod profesionist toate procedeele şi mijloacele cunoscute.
în activitatea poliţistului mai puţin important este aspectul de
reconstndre a evenimentului produs, despre care, de regulă, iniţial există
date incomplete, dispersate; capacitatea de a lua hotărîri corecte în
aplicarea măsurilor necesare; capacitatea de a constata şi descoperi
infracţiuni prin elaborarea unui plan tactic bine chibzuit, formarea unei
imagini reale despre evenimentul produs, aprecierea informaţiei şi
căutarea altor dovezi în rezolvarea cazului. Aspectul reconstructiv se
bazează pe aptitudinea de a prevedea şi a deduce în baza unei imaginaţii
bogate faptele, evenimentele, împrejurările comiterii lor, precum şi pe
capacitatea analitico-sintetică evidenţiată prin promptitudinea în
emiterea unor soluţii, decizii ferme, raţionale şi juste, care să nu dea
naştere la interpretări, confuzii sau care să genereze reacţii nedorite,
violente, periculoase pentru ordinea publică.
Aspectul reconstitutiv al faptei cere poliţistului următoarele calităţi:
gîndire constructivă, operativitate, cumpătare, stăpînire de sine,
independenţă în luarea hotărîrilor, imparţialitate, logică juridică,
imaginaţie, calitatea de a prevedea perspectiva cazului în faza de urmărire
penală şi anchetă judiciară, rezistenţă psihologică, atenţie la detalii.
Aceste calităţi caracterizează atît activitatea inspectorilor de sector, de
securitate a circulaţiei, colaboratorilor MAI, cît şi ai SIS-ului, ai Serviciului
de Protecţie şi Paza de Stat. Indiscutabil că acestea nu formează lista
exhaustivă a aptitudinilor, însă acestea fiind prezente, ele vor favoriza
exercitarea cu succes a aspectului reconstructiv în activitatea poliţiei.
Aspectul comunicativ al poliţistului este unul dintre cele mai
importante în activitatea lui şi se manifestă prin capacitatea de a întreţine
relaţii cu ceilalţi membri ai societăţii, de a comunica permanent cu ei, de a
se ataşa de ei, de a colabora, de a trăi împreună succesele şi insuccesele.
Mai mult decît oricare profesie, mai mult decît oricare persoană, poliţistul
trebuie să fie sociabil, să se apropie fără dificultate de alte persoane chiar

222 Васильев В. Л., указ.соч., с. 263.

170

1 t i
necunoscute. Cheia succesului se găseşte tocmai în capacitatea de a se
apropia de oameni, de a le cîştiga încrederea, prietenia, respectul, de a le
stimula dorinţa de comunicare cu poliţistul, pe care nu-1 consideră străin,
ci unul de-al lor, ce acţionează spre binele lor.
Pentru aceasta poliţistul trebuie să fie permanent cu sufletul deschis,
să aibă încredere în cei cu care vine în contact, să fie volubil, să fie
interesat de problemele acestora, să fie binevoitor.
O altă capacitate este forţa de convingere prin aducerea
argumentelor. Aceasta prezintă o importanţă deosebită pentru profilarea
personalităţii poliţistului în conştiinţa oamenilor. Numai printr-o
capacitate persuasivă, prin raţionament logic, prin argumente în
conformitate cu actele normative în vigoare poliţistul poate dobândi
respect şi admiraţie din partea semenilor. Pentru aceasta trebuie să
posede arta conversaţiei şi a tehnicilor de convingere223. Puterea de
influenţare a celor din jur se realizează nu numai printr-o conduită
faptică, ci şi printr-o conduită verbală corespunzătoare.
în comunicare poliţistul trebuie să aibă capacitatea de a pune
întrebări atît pentru sine, cît şi pentru alţii. întrebările vizează o paletă
extrem de largă de domenii şi situaţii, plecînd de la o întrebare aparent
banală: „Fiţi, amabil, cum vă numiţi", pînă la cele de genul: „Cum aţi
reacţionat cînd răufăcătorul a scos arma?" etc. întrebarea adresată trebuie
să scoată adevărul la lumină. Deosebit de importantă este maniera în
care sunt adresate întrebările.
Se menţionează că o însuşire ce trebuie să caracterizeze
personalitatea poliţistului este capacitatea de a se transpune în
psihologia altei persoane, de a „intra în pielea" infractorului, martorului,
învinuitului sau a victimei, de a pătrunde cognitiv şi afectiv în cadrul
intern de referinţă al partenerului.224 Transpunerea psihologică pe
structura celuilalt face poliţistul să gîndească sau să simtă ca acea
persoană, reuşind s-o înţeleagă mai bine, să-i anticipeze
comportamentul, să-i fixeze o strategie corespunzătoare de acţiuni faţă
de el. Nevoia de empatie se manifestă în munca poliţistului, întrucît oferă
posibilitatea de a înţelege mai bine de ce o anumită persoană, într-o
situaţie dată, a comis o faptă antisocială, de ce un martor nu spune tot ce
ştie, de ce victima devine indulgentă sau nu cu agresorul său.225
Comunicarea cu colegii de lucru este o capacitate ce presupune
corelarea intereselor întru rezolvarea sarcinilor comune. Tactul, stima

223 C. Crăciun, op. cit., p. 28-34.

224 C. Cândea, op. cit., p. 27.
225 Ibidem, p.27.
171

I
reciprocă, întotdeauna fiind gata de a sări în ajutor, vor ajuta poliţiştii să
reuşească în misiunea lor. Reieşind din specificul muncii, unele activităţi
cer implicarea altor organe şi servicii. Pentru aceste cazuri este
importantă întreţinerea anumitr relaţii, coordonarea acţiunilor ce
urmează a fi efectuate, îndrumarea colegului în caz de necesitate.
Comunicarea cu colegii nu presupune discuţii inutile, pauze de fumat,
îndeplinirea chestiunilor personale în timpul orelor de lucru, convorbiri
interminabile la telefon, indiferent de anturaj, ci un respect faţă de colegi,
capacitatea de a insista în probleme principiale şi de a ceda, aplanarea
situaţiilor de conflict, de a aprecia interesele lor, a manifesta grijă şi a
acorda anumite servicii. Activitatea poliţistului este legată de
îndeplinirea unor acţiuni complicate şi riscante,226 fapt care necesită unire
de forţe, de păreri şi interese, relaţii de prietenie. Această unitate
înlesneşte îndeplinirea acţiunilor.
Un loc aparte revine rolului poliţistului în situaţii extreme (epidemii,
tulburări în masă, cataclisme naturale ş.a.)227. în aceste condiţii poliţiştii
sunt impuşi să aplice forme şi metode de lucru netradiţionale. Sarcina de
bază este de a stabiliza starea emoţională a victimelor, de a-i organiza şi
a-i proteja. In acest scop poliţistul trebuie să vorbească desluşit, tare,
folosind propoziţii scurte şi clare. Argumentele trebuie să fie
convingătoare, atitudinea plină de înţelegere, compasiune şi interes.
Un moment principial în acest tip de comunicare este de a demonstra
interlocutorului sensul activităţii colaboratorilor ce doresc să soluţioneze
problemele. Pentru aceasta trebuie instalată o atmosferă şi nişte relaţii
între oameni cordiale, corecte şi echilibrate. Numai unindu-şi eforturile,
oamenii pot depăşi situaţia creată.
La fel este nevoie ca poliţistul să studieze în asemenea situaţii
trăsăturile psihologice ale indivizilor şi conduita lor (de exemplu,
depistarea persoanelor instabile, agitate, emotive sau cu care în
momentul situaţiei nu are legătură vizuală - se află sub ruine, au de
depăşit un obstacol, sunt ostatici ş.a.). în primul caz, pentru a preveni un
act violent nu se admit mişcări rapide, este acceptat punctul de vedere al
subiectului descumpănit. în cel de-al doilea caz e importantă stabilizarea
stării emotive a acestora prin bunăvoinţă, atenţie, grijă şi compătimire.

226Этика сотрудников правоохранительных органов, указсоч., с. 339-369.

' în activitatea poliţiei persistă „risc operativ" sau „risc profesional" - acţiuni operative,
îndreptate spre obţinerea unui rezultat pozitiv final în lupta cu criminalitatea, însă
realizarea acestuia este însoţită de posibilitatea survenirii unor consecinţe nedorite, atît
pentru colaborator, cît şi pentru alte persoane, de aceea sunt admise în cazuri
excepţionale sau cu respectarea unor condiţii. Vezi: Деятельность сотрудника ОВД в
экстремальных условиях: социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995, с. 19.
172
 Se menţionează că în cazurile de forţă majoră tipul de bază a
comunicării este negocierea, tratativele - acestea fiind cea mai complicată
activitate psihologică a colaboratorului poliţiei.228 Cunoaşterea
specificului şi modalităţilor tratativelor îi va ajuta acestuia să rezolve
situaţia, să ajute oamenii.
Generalizînd cele expuse, putem evidenţia următoarele trăsături de
caracter ale poliţistului: insistenţă, consecvenţă, concentrare, calitatea de
a convinge şi constrînge în limitele normelor de drept, empatia, stăpînire
de sine, capacitatea de a-şi exprima clar şi corect gîndurile, sociabilitate,
bunăvoinţă, capacitatea de a atrage interlocutorul de partea sa,
compătimire, spirit de observaţie, calitatea de a face compromisuri.
Aspectul organizaţional se manifestă prin autodisciplină, folosire
raţională a timpului de lucru, organizarea acţiunilor pe durata zilei de lucru
a persoanelor ce svrnt implicate benevol în realizarea acestor acţiuni,
organizarea ordinii la trafic, folosirea eficientă a mijloacelor tehnice.
Organizarea mai presupune muncă şi efort pentru binele
colectivităţii, care solicită devotament şi fidelitate exemplară, respectare a
cerinţelor regulamentelor, ordinelor şi instrucţiunilor de linie.
Poliţistul disciplinat nu este numai punctual' în activitate, ci se
preocupă în continuare de ridicarea calificaţiei sale, observă cu atenţie
ceea ce este nou în domeniu, învaţă din experienţa colegilor.
Pe lîngă promptitudine şi o bună pregătire, disciplina cere, în
condiţiile actuale, spirit de organizare riguroasă a muncii, spirit de
răspundere, spirit de echipă, conştiinciozitate şi o deosebită dragoste
pentru profesie. Mai mult decît în alte domenii, în poliţie, disciplina liber
consimţită şi riguros respectată trebuie să devină moment de autodirijare
interioară a fiecăruia, plecând de la faptul că numai astfel se pot obţine
rezultatele scontate.
Poliţistul trebuie să fie convins că pentru a fi un factor al ordinii
publice, întîi de toate el trebuie să fie disciplinat şi ordonat, să nu
confunde libertatea cu libertinajul, democraţia cu anarhia, mai ales că el
este chemat să muncească nesupravegheat de şefi şi superiori.
Un poliţist trebuie să fie dornic de a învăţa tehnici de investigaţie şi
cercetare, pentru a strînge informaţii şi pentru a disocia adevărul de
minciună. Astfel, prin hărnicie acumulează experienţă, dobândeşte
cunoştinţe şi deprinderi necesare profesiei, îşi fortifică voinţa şi dezvoltă
personalitatea.
Poliţistul conştiincios de munca sa, îşi planifică raţional activitatea
zilnică, săptămînală, anuală şi nu lasă nimic neterminat din ceea ce şi-a

Этика сотрудников правоохранительных органов, указ.соч., с. 364.

173
 propus să înfăptuiască. Pentru a îndeplini la timp volumul mare de
lucru, el caută şi adoptă cele mai adecvate metode de muncă.
Calităţile înaintate de aspectul organizatoric sunt: responsabilitatea,
conştiinciozitatea, atenţia şi concentrarea, capacitatea de a se orienta în
situaţie, punctualitatea şi autodisciplina, voinţa puternică, dragostea faţă
de muncă, îndeplinirea la timp a sarcinilor funcţionale, alegerea
mijloacelor optimale, flexibilitate în acţiuni, precizie şi operativitate în
acţiuni, autoritate şi menţinerea ei.
Capacităţile organizatorice ale poliţistului îi permit să realizeze cu
succes atribuţiile, executând fiecare acţiune la timpul propus.
în sfîrşit, ultimul aspect al activităţii poliţistului este cel de perfectare a
documentelor: explicaţii, încheieri, procese-verbale, citaţii, ordonanţe,
certificate, acte de examinare şi cercetare, rapoarte ş.a. Este important de
specificat că toate aceste documente sunt transmise apoi organelor de
urmărire penală, procuraturii, instanţei judecătoreşti şi altor organe
publice ale statului. Din acest motiv, este nevoie să fie respectate cu toată
stricteţea cerinţele înaintate faţă de întocmirea documentelor juridice. în
felul acesta organele ce au de lucrat cu aceste acte nu vor avea de
„descifrat cu mare greu" semnele şi formulările întortocheate întocmite
de poliţişti. Problema care persistă în acest domeniu poate fi motivată
prin agramatism şi modul de exprimare inadecvat care uneori fac
imposibilă înţelegerea sensului celor redate, diminuînd eficienţa şi
corectitudinea aplicării dreptului.
Pentru a evita aceste neajunsuri, din partea multor poliţişti se cere
perfecţionarea următoarelor deprinderi şi calităţi: acurateţe, cunoaşterea
specificului şi principiilor lucrărilor de secretariat, capacităţi de a
transpune vorbirea orală într-o formă desluşită scrisă, capacitatea de a
lucra cu tehnica de scris, capacitatea de a întocmi documente procesuale,
operative de investigaţie şi confidenţiale, de a argumenta juridic
concluziile, fixarea şi păstrarea probelor materiale, însuşirea limbii
populaţiei din sectorul unde lucrează, claritate şi precizie în formulare,
cunoaşterea terminologiei de specialitate (este corect ca o lămurire să fie
întocmită după spusele martorului, însă în cazul în care exprimarea
acestuia depăşeşte orice limită admisă, poliţistul transpune această
vorbire în una corectă din punct de vedere lingvistic şi juridic; în unele
cazuri se păstrează şi originalul şi traducerea corectă de către
colaborator), corectitudinea gramaticală, capacitatea de a desena scheme
grafice, mai ales în cazul inspectorului de securitate a circulaţiei.
Perfectarea corectă a unui act dă posibilitate ca textul fixat să fie
înţeles şi de către alte persoane, să fie apreciat şi interpretat în modul
corespunzător.

174

1
 Din lista aptitudinilor poliţistului fac parte şi însuşirea şi aplicarea
mijloacelor tehnice ca:
1) tehnică specială de cercetare;
2) mijloace de transport, utilaje;
3) arme;
4) raţie;
5) dispozitive pentru determinarea vitezei la distanţă;
6) instrumente care îi ajută să-şi îndeplinească atribuţiile în anumite
situaţii.
Reieşind din natura şi condiţiile în care se desfăşoară munca
poliţistului, celui care îmbrăţişează această profesie i se solicită, în afara
aptitudinilor indicate mai sus, şi unele ce vizează fizicul şi sănătatea.
Aşa, de exemplu, patrularea sau pînda, supravegherea şi dirijarea
circulaţiei într-o intersecţie sunt acţiuni ce se desfăşoară, de obicei, stând
în picioare, în condiţii de mediu şi timp uneori nefavorabile, îi cer
poliţistului sănătate şi robusteţe, să fie rezistent la eforturi fizice
prelungite. Pe lîngă acestea, îi mai sunt necesare aptitudini senzorial-
perceptive pentru a putea aprecia cît mai precis şi mai rapid
evenimentele ce se derulează în raza postului şi- a reţine operativ pe cele
care interesează munca de poliţie. Aptitudinile legate de percepţie sunt
cu atît mai necesare cu cît poliţistul este un factor de decizie ce
acţionează într-un sistem cu o structură modificabilă în timp şi spaţiu, în
care se perindă continuu persoane şi mijloace de transport cu calităţi şi
caracteristici diferite. Perceperea corectă şi rapidă a mărimii, formelor,
distanţelor, timpului şi mişcării (vitezei de deplasare) prezintă
importanţă deosebită nu doar pentru succesul muncii, ci şi pentru
prestigiul şi onoarea poliţistului.
La fel au importanţă senzaţiile auditive, vederea ascuţită şi
capacitatea de adaptare la întuneric. Toate acestea îi vor permite să-şi
poată îndeplini munca, să inspire încredere, simpatie şi chiar admiraţie
din partea cetăţenilor cu care vine în contact şi care să-i ofere o
colaborare firească, voluntară, sinceră.
Toate aceste aspecte, luate împreună, formează profesiograma sau
deontologia poliţistului. Cineva ne-ar putea reproşa chipul exagerat al
poliţistului, însă insistăm asupra acestor calităţi importante pentru
reuşita activităţii poliţieneşti în speranţa că viitorii poliţişti (educaţi şi
instruiţi în spiritul deontologiei) vor deveni adevăraţi apărători ai ordinii
de drept.

175
§ 6. Deontologia notarului.

Notar (din latină notarius- cel ce ia notiţe) este funcţionarul public

învestit cu atribuţia de a redacta şi legaliza acte juridice, de a legaliza
semnăturile, de a elibera copii legalizate, certificate. Activitatea notarilor
se deosebeşte de cea a altor jurişti prin faptul că activează doar în sfera
unor anumite ramuri de drept: civil, comercial, procesual civil, cuprinde
unele raporturi juridice civile sau comerciale nelitigioase, cu largi
atribuţii în certificarea unor împrejurări de fapt, precum şi alte operaţiuni
specifice ca:
— perfectarea, la solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic;
— autentificarea actelor;
— procedura succesorală notarială;
— certificarea unor fapte prevăzute de lege;
— legalizarea semnăturilor pe documente;
— certificarea datei de prezentare a actelor;
— primirea documentelor pentru păstrare;
— legalizarea copiilor de pe documente;
— efectuarea şi legalizarea traducerilor;
— eliberarea din registrul actelor notariale a extraselor din actele
întocmite sau depuse formal în arhivele sale la păstrare sau anexate Ia
alte acte;
— acordarea consultaţiilor juridice notariale (art. 35 din Legea cu
privire la notariat)229.
Astfel, activitatea notarului are un caracter complex, motiv care,
neîndoielnic, imprimă importanţa muncii lor. în literatură de specialitate
se menţionează următoarele trăsături specifice ale activităţii notarului:230
în primul rînd, acţiunile notariale dau forţă juridică actelor ce le
autentifică, redactează, completează. De exemplu, autentificarea unui
contract de donaţie dă forţă juridică acestui document, în caz contrar acesta
ar fi considerat o simplă convenţie, care nu implică consecinţe juridice;
copiile documentelor în urma acţiunilor notariale devin documente juridice
autentice, avînd forţă juridică egală cu cea a originalului.
în al doilea rînd, în unele cazuri acţiunile notariale au un caracter
nemijlocit de protecţie, deoarece ele protejează moştenirea testamentară,
înstrăinarea caselor de locuit ş. a.

229 Publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002.
230 Алексеев С. С , указ.соч., c. 147.
176
 Astfel, acţiunile notariale comportă un caracter profund juridic, de
ele depinde în mod evident survenirea consecinţelor juridice. Statul
impune notarului obligaţia de a controla legalitatea documentelor şi
acţiunilor juridice şi ocroteşte prin aceasta drepturile şi interesele
cetăţenilor şi organizaţiilor, preîntîmpină încălcările.
Aşadar, munca notarului este o activitate adevărată, autentică,
juridică, căreia îi sunt specifice toate calităţile lucrului juridic în general.
Ca şi în cazul celorlalte profesii juridice, activitatea notarială impune
realizarea aspectului social, care presupune: acordarea asistenţei juridice
persoanelor fizice şi juridice, ce se adresează notarului pentru efectuarea
acţiunilor notariale, protecţia drepturilor lor de încălcări; protecţia
părţilor convenţiilor de risc. Notarul apără nu doar drepturile şi
interesele persoanelor, în numele cărora autentifică convenţiile, ci şi
persoanele, ale căror drepturi pot fi încălcate prin aceste convenţii.
Notarul este consilierul juridic al ambelor părţi (spre deosebire de avocat
care tradiţional apără interesele doar ale unui client într-un proces),
stând de strajă intereselor tuturor persoanelor interesate în convenţia
respectivă pemtru prevenirea încălcărilor.
Astfel, aspectul social al activităţii notarului reclamă următoarele
calităţi: răbdare, corectitudine, onestitate şi sinceritate, veridicitate în
acţiune, siguranţă în acţiuni, atitudine egală faţă de părţile oponente,
umanism.
Modul de exercitare a activităţii notariale are semnificaţie socială şi
sub aspectul garantării securităţii operaţiilor juridice efectuate de notar,
în această ordine de idei se menţionează că activitatea notarială este
organizată în vederea realizării unui serviciu public de o deosebită
valoare cetăţenească231.
Activitatea notarului presupune şi aspectul de cercetare, care se
manifestă prin studierea profesională a documentelor ce i se prezintă:
adunarea, studierea şi aprecierea documentelor, stabilirea autenticităţii
lor; verificarea conformităţii cerinţelor cetăţeanului cu normele dreptului.
In acest caz notarul nu se limitează la partea formală, ci pătrunde în
conţinutul documentului ce urmează a fi identificat şi determină
legalitatea cerinţelor cetăţeanului; în cazul constatării traducerii se atestă
doar îndeplinirea ei de către traducător, respectarea cerinţelor legale de
ordin procedural.
Notarul nu are în atribuţiile sale controlul cauzei săvîrşirii unei sau
altei acţiuni, de exemplu corectitudinea hotărîrii, în baza căreia clientului
i-au fost eliberate actele ce necesită a fi autentificate.

D. Roman, T. Vâzdoagă..., op. cit., p. 200.

177
 Aspectul de cercetare cere de la notar următoarele calităţi: cunoştinţe
speciale, îndeosebi în domeniul dreptului civil şi procedural civil. La fel
un notar profesionist trebuie să cunoască datele actuale ştiinţifice cu
privire la dreptul penal şi criminalistică, ce se referă Ia falsificarea
documentelor, abuzurilor în domeniul relaţiilor patrimoniale, în care
sunt implicaţi cetăţeni; atenţie sporită în analiza documentelor clientului
(de exemplu, la autentificarea unui contract de vînzare-cumpărare a unei
case unde locuieşte o familie notarul identifică persoana şi capacitatea
juridică a ei, apartenenţa patrimoniului, stabileşte dacă nu se încalcă
dreptul uneia dintre părţi, dacă averea este dobândită în timpul
căsătoriei, drepturile copiilor minori sau proprietarilor comuni,
verificările se efectuează în baza documentelor autentice);
conştiinciozitate - notarul este obligat să ajute persoanele fizice şi juridice
în realizarea drepturilor lor şi protecţia intereselor legale.
Acest ajutor se manifestă prin faptul că notarul explică ce drepturi şi
obligaţii au cetăţenii, esenţa şi importanţa actului prezentat şi îi
preîntîmpinîndu-i despre consecinţele acţiunilor notariale. Pentru
efectuarea acestei munci, notarul trebuie să fie: imparţial, adică capabil
să facă o apreciere justă a faptelor; să nu admită acţiuni ce ar pune la
îndoială obiectivitatea activităţii notariale, în interese personale sau
străine; să nu compromită onoarea şi demnitatea profesiei de notar;
interesele clienţilor să prevaleze asupra intereselor personale ale
notarului; independent - orice influenţă asupra activităţii notarului este
interzisă; responsabil - notarul poartă răspundere personală pentru
îndeplinirea obligaţiilor profesionale; exigent, corect, perspicace.
Referitor la aspectul de comunicare a notarului, acesta se dezvăluie
prin: capacitatea de a stabili contact psihologic cu toate persoanele ce se
adresează lui după ajutor; preîntîmpinarea conflictelor prin explicarea
consecinţelor juridice ale actelor efectuate de către părţi; păstrarea
secretului profesional, în virtutea funcţiei notarului îi devin cunoscute
unele fapte şi împrejurări, pe care părţile nu doresc să le facă publice. De
aceea notarul este obligat să respecte confidenţialitatea lucrărilor
întocmite şi să nu divulge datele sau informaţiile ce i-au fost încredinţate
(art.6 din Legea cu privire la notariat); acordarea consultaţiilor juridice
cetăţenilor; în contactul cu oamenii inadmiterea lipsei de respect,
grosolăniei, impulsivităţii, culturii joase a vorbirii profesionale şi
personale, atitudinii antiumane, dezinteresului faţă de interesele
acestora; cumpătare şi demnitate personală în cercul de persoane cu care
comunică; construirea relaţiilor cu colegii în baza respectului reciproc,
ajutorului şi înţelegerii reciproce, colaborării, corectitudinii şi cumpătării,
creării unui climat moral-psihologic pozitiv în biroul de muncă;

178
 curmarea deprinderilor proaste şi comportamentului care să denigreze
onoarea şi demnitatea persoanei.
în cazul activităţii de comunicare se cere: calitatea de a auzi şi a
înţelege interlocutorul, tact, bunăvoinţă, confidenţialitate, respect.
Aspectul comunicativ denotă capacitatea notarului de a lucra cu
oamenii, de a le insufla încredere şi a acorda înţelegere.
Aspectul organizatoric al notarului presupune stabilirea unei ordini
stricte de primire a cetăţenilor, autoorganizare la efectuarea fiecărei
acţiuni notariale; respectarea procedurii de certificare prevăzută de lege
(de exemplu, procedura succesorală are mai multe etape: înştiinţarea
moştenitorilor despre deschiderea succesiunii, primirea pretenţiilor de la
creditorii defunctului; luarea măsurilor de conservare a bunurilor
rămase, citarea moştenitorilor; efectuarea activităţilor repede şi eficient).
In realizarea aspectului organizatoric se cere: iniţiativă, gîndire
constructivă, autodisciplină, concentrare, punctualitate.
în sfîrşit, poate cel mai important fapt în activitatea notarului este
aspectul de perfectare, ce se manifestă prin redactarea şi completarea, la
solicitarea părţilor, a actelor cu conţinut juridic; autentificarea actelor,
certificarea unor fapte prevăzute de lege, certificarea datei de prezentare
a actelor, legalizarea semnăturilor pe documente, legalizarea copiilor de
pe documente, întocmirea actelor de protest al cambiilor, legalizarea
traducerilor.
Textele documentelor notariale vor fi scrise citeţ, datele, termenele şi
sumele care se referă la conţinutul documentelor vor fi scrise cu litere, cel
puţin o singură dată, iar denumirile persoanelor juridice fără prescurtări,
indicîndu-se sediul lor, certificatul de înregistrare şi codul fiscal (Legea
cu privire la notariat, art. 45). Legea menţionează şi alte cerinţe, a căror
respectare va face veridică şi legală activitatea de certificare a notarilor.
Aspectul dat presupune următoarele calităţi: cunoaşterea legislaţiei
respective, cunoaşterea limbii de stat, cunoaşterea cu desăvîrşire a
lucrărilor de secretariat şi a cerinţelor înaintate faţă de structură, datele
despre persoane, ordinea de folosire a mijloacelor tehnice, a
formularelor, precizie în evidenţa documentelor, responsabilitate pentru
păstrarea documentelor, acurateţe şi concizie.
Astfel, prin acest aspect se apreciază nivelul de posedare de către
notar a capacităţilor de certificare şi legalizare a actelor, fapt care
formează esenţa activităţii notariale.
în concluzie, putem deduce că activitatea notarului cere un şir de
capacităţi şi calităţi profesionale a cărora stăpînire asigură eficienţă şi
importanţă activităţii notarului.

179
 I

CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE

/

CODUL DEONTOLOGIC A L AVOCAŢILOR BAROULUI DIN REPUBLICA

M OLDOVA
A doptat la Congresul Avocaţilor din 20 decembrie 2002, Chişinău

In Republica Moldova avocatul îndeplineşte un rol eminent în

protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Scopul exercitării profesiei de avocat îl constituie acordarea de
asistenţă juridică calificată persoanelor fizice şi juridice în apărarea
drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime.
In executarea profesiei avocatul este obligat să acţioneze pentru
asigurarea accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil,
să acţioneze prin toate mijloacele legale pentru a proteja profesia,
demnitatea şi onoarea corpului de avocaţi.
Libertatea şi independenţa profesiei de avocat simt atribute exclusive ale
persoanei ce exercită profesia în temeiul legii şi al prezentului Cod.
Normele de deontologie profesională din prezentul Cod sunt des­
tinate să garanteze buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale
pentru buna funcţionare a justiţiei şi realizarea drepturilor juridice.
Jurământul avocatului constituie esenţa juridico-morală de exer­
citare a profesiei. Nerespectarea jurământului şi a normelor prezentului
Cod va constitui temei pentru intentarea unei proceduri de răspundere
disciplinară a avocatului.
în exercitarea dreptului său de a asista şi a reprezenta clientul în faţa
tuturor instanţelor, autorităţilor şi instituţiilor avocatul este în drept să aplice
orice mijloace de exercitare a dreptului de apărare prevăzute de lege.
1. Independenţa
Exercitând profesia de avocat, fiecare este obligat să întreprindă
măsuri corespunzătoare pentru a asigura independenţa şi libertatea de
exercitare a profesiei. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului
impune din partea acestuia o independenţă absolută, liberă de orice
influenţă, chiar şi de influenţa derivată din propriile sale interese sau
datorită influenţelor din partea terţelor persoane.
Astfel, avocatul trebuie să evite orice prejudecare a independenţei
sale şi să vegheze de a nu neglija etica sa profesională.
2. încrederea şi integritatea morală
Relaţiile dintre avocat şi client sunt bazate pe onestitate, probitate,
echitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. Responsabilitatea
avocatului include în sine atât comportamentul acestuia în exercitarea
profesiei cît şi în afara ei.

180
 3. Confidenţialitatea
Natura misiunii avocatului este prezumată de a fi depozitarul sec­
retelor clienţilor săi şi al comunicărilor confidenţiale, fiind un drept şi o
datorie fundamentală a avocatului.
Obligaţia de a păstra secretul profesional îl constituie chestiunile cu
care o persoană s-a adresat după asistenţă juridică, esenţa con­
sultaţiilor oferite de avocat, procedeele de strategie şi tactică ale
apărării sau reprezentării, datele privind persoana, care s-a adresat
după asistenţă şi alte împrejurări care rezultă din activitatea profesi­
onală a avocatului.
Obiectul confidenţialităţii se extinde asupra tuturor activităţilor avo­
catului şi asociaţilor biroului. Nici o presiune a unei autorităţi publice sau
de altă natură nu-1 poate obliga pe avocat să divulge secretul
profesional, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege sau pentru a
intenta o acţiune, ori pentru a asigura apărarea în cadrul unui litigiu
dintre avocat şi client.
4. Incom patibilităţi
Profesia de avocat în Republica Moldova este incompatibilă cu:
a) orice funcţie retribuită, cu excepţia funcţiilor legate de activitatea
ştiinţifică şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de
arbitru al judecăţii arbitrale (arbitrajul);
b) activitatea de întreprinzător;
c) activitatea de notar.
5. Publicitatea personală
1. Avocatului i se interzice să facă publicitate, direct sau indirect,
activităţii sale profesionale.
2. Interdicţia specificată nu se aplică în cazul când în publicaţiile
informaţionale, în formularele oficiale, pe plicuri, pe cărţile de vizită şi
pe internet se conţin date despre avocat.
3. Oficiul avocatului nu poate fi amplasat în incinta clădirilor în
care funcţionează organele de anchetă, procuratură, instanţele de
judecată, precum şi la domiciliul acestuia.
6. Interesul clientului
1. în conformitate cu legea şi cu normele de deontologie, avocatul are
obligaţia de a apăra interesele clientului său, chiar în raport cu propriile
sale interese, cu interesele altui avocat sau interesele statului.
7. Relaţiile cu clienţii
1. Avocatul acţionează doar atunci când este împuternicit de clientul
său, potrivit contractului cu acesta ori în cazul când este numit din
oficiu, la cererea organului de urmărire penală sau judecată, sau acordă
la solicitare asistenţă juridică gratuită.

181
 2. Avocatul îşi consultă clientul în mod conştiincios şi cu diligentă,
informează clientul cu privire la evoluţia cauzei ce i-a fost încredinţată.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză atunci când
cunoaşte cu certitudine că nu are competenţa necesară pentru a se
ocupa de această cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un alt
avocat, care are competenţa necesară.
4. Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când datorită alto
obligaţii se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine sau
de a consulta corect clientul.
5. în cazul în care avocatul se află în imposibilitatea de a-şi exercita
atribuţiile, trebuie să se asigure ca respectivul client să-şi poată găsi un
timp util un alt avocat care să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita
prejudicierea clientului.
6. Relaţiile cu clientul trebuie să fie oficiale, bazate pe respect reciproc.
7. Avocatul nu este în drept să accepte o propunere frauduloasă şi
este dator să acţioneze în conformitate cu legea.
8. Conflictul de interese
1. Avocatul nu este în drept să consulte, să reprezinte ori să apere
mai mult de un client în una şi aceeaşi cauză, atunci când interesele
acestora sunt conflictuale sau când există realmente riscul de a apăra
astfel de conflicte de interese.
2. Avocatul trebuie să se abţină să se ocupe de cauzele tuturor
clienţilor implicaţi, atunci când intervine un conflict de interese ale
acestora, când secretul profesional riscă să fie violat sau când
independenţa sa riscă să fie pusă la îndoială.
3. Avocatul nu este în drept să accepte o cauză a unui nou client,
dacă secretul informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie
divulgate şi atunci când cunoaşterea de către avocat a cauzelor ve­
chiului său client îl favorizează pe noul client în mod nejustificat.
9. Stabilirea onorariilor
1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul privitor la onorariu, iar
valoarea onorariilor trebuie să fie echitabilă şi justificată.
2. Cînd avocatul solicită deschiderea unui cont cu titlul de avans
asupra cheltuielilor şi/sau a onorariului, acesta nu trebuie să depăşească o
estimare rezonabilă a onorariului şi a cheltuielilor probabile în cauză, în
cazurile patrimoniale onorariul nu poate depăşi 30% din acţiuni.
3. în cazul neachitării avansului solicitat, avocatul este în drept să
renunţe de a se mai ocupa de cauză sau se poate retrage din ea,
respectând dispoziţiile pct. 7 alin. 6 al prezentului Cod.
10. împărţirea onorariului cu o persoană care nu este avocat
1. Avocatului îi este interzis să împartă onorariul cu o persoan
care nu este avocat.

182
 2. Prevederea menţionată nu se aplică sumelor sau compensaţiilor
predispuse de către avocat moştenitorilor unui avocat decedat sau
unui alt avocat care şi-a dat demisia pentru a se prezenta ca succesor al
clientelei acestuia.
11. Relaţiile cu organele de urmărire penală, instanţele de judecată şi
autorităţile publice
1. în raporturile cu organele de urmărire penală, instanţele judecă­
toreşti şi autorităţile publice, avocatul este dator să aibă un compor­
tament respectuos şi loial. Trebuie să respecte în şedinţe solemnitatea şi
caracterul contradictorial al dezbaterilor. Apără şi reprezintă clientul în
mod conştiincios, fără a ţine cont de propriile sale interese sau ale terţei
persoane şi nici de alte circumstanţe ce l-ar putea influenţa.
2. Avocatul nu este în drept să furnizeze judecătorului, cu bunăştiinţă,
o informaţie falsă ori de altă natură, să-l inducă pe acesta în eroare.
3. Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre avocat şi judecător se
aplică în egală m ăsură şi în cadrul relaţiilor avocatului cu
reprezentanţii organelor de urmărire penală sau ai autorităţilor publice.
12 Raporturile dintre avocaţi
1.C o le g ia lita te a :
a) colegialitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe
încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile,
rit şi orice compartiment succesibil să afecteze reputaţia profesiei;
b) colegialitatea nu poate fi în contradicţie cu interesele avocaţilor şi
interesele clienţilor;
c) avocatul este obligat să manifeste faţă de orice coleg avocat un
comportament colegial şi loial;
d) adresându-se către un alt coleg avocat sau vorbind despre acesta,
avocatul este obligat, înainte de a-i pronunţa numele şi prenumele acestuia,
să utilizeze cuvintele "domnul avocat", "doamna avocat", iar în adresare
către membrii Consiliului Baroului, membrii Comisiei de licenţiere / a
profesiei de avocat, membrii Comisiei pentru etică şi disciplină şi către şeful
biroului de avocaţi să utilizeze cuvântul "maestre".
2 C ooperarea dintre av o caţii altor state:
a) este de datoria oricărui avocat ca la solicitarea unui avocat dintr-un
alt stat, să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa
necesară; pentru astfel de situaţii, el trebuie să-şi ajute colegul să intre în
contact cu un alt avocat, care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut;
b) atunci când avocaţii din două state diferite lucrează împreună,
amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între
sistemele lor de drept, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor
profesionale.
183
 3. Corespondenţa între avocaţi:
a) avocatul, care adresează altui avocat printr-o comunicare prin
care doreşte să i se confere informaţie cu caracter confidenţial, va
trebui să precizeze acest lucru din momentul expedierii respectivei
comunicări;
b) în cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să-i
confere acestuia un caracter confidenţial, el va trebui s-o retumeze
expeditorului fără a cunoaşte conţinutul acestuia.
4 Onorariile pentru recomandare:
a) avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea
altui avocat sau din partea unui terţ un onorariu, un comision, sau
vreo altă compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui
client sau a trimis un client la un avocat;
b) avocatul nu poate transmite nimănui un onorariu, un comision şi nici
o altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.
5. Comunicarea cu partea adversă:
Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la
o anumită cauză, atunci când ştie că această persoană este reprezentată
sau este asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care el are acordul
colegului său şi se angajează să-l ţină pe acesta la curent.
6. Schimbarea avocatului:
a) un avocat nu poate succeda altui avocat apărarea intereselor
unui client, într-o cauză determinată, decât cu condiţia, ca în prealabil să-
şi fi anunţat colegul şi să se fi asigurat că au fost luate măsurile
necesare în vederea cheltuielilor şi a onorariilor datorate acestuia.
Totuşi, această îndatorire nu-1 face pe avocat personal răspunzător de
plata clienţilor şi a onorariilor datorate predecesorului său;
b) în cazul în care, spre interesul clientului, se impune luarea unor
măsuri urgente, înainte de a putea fi îndeplinite condiţiile stabilite în
alineatul de mai sus, avocatul poate lua în consideraţie aceste măsuri cu
condiţia de a-1 informa neîntârziat pe predecesorul său.
7. Pregătirea tinerilor avocaţi
Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţi spre interesul
bineînţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată dobândirea unei mai
bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile. In acest
scop, avocatul este obligat să ia atitudine cu toată diligenţa în
pregătirea la nivel avansat a tinerilor avocaţi.
în calitate de îndrumător al unui stagiar poate fi avocatul,
recomandat de Consiliul Baroului, care întruneşte înalte calităţi morale şi
profesionale, exercită profesia nu mai puţin de 5 ani şi dispune de condiţii
suficiente (masă, scaun, literatură etc.) pentru a asigura stagiul.

184
 8. Litigiile dintre avocaţi:
a) atunci când un avocat este de părere că un coleg avocat a
încălcat o normă deontologică, el trebuie să-i atenţioneze acest lucru;
b) atunci când între avocaţi apare un diferend personal, de natură
profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale
amiabilă;
c) înainte de a porni o procedură împotriva unui coleg, pe tema
unui conflict de interese, avocatul trebuie să informeze Baroul pentru a-i
permite să-şi dea concursul.

CODUL DEONTOLOGIC AL NOTARILOR DIN REPUBLICA

MOLDOVA
A doptat la Adunarea generală a n otarilor din 24-25 septem brie 1999

CUVÎNT:
Dispunem de patru principii ale moralei.
1 Cel filozofic: fă binele de dragul binelui, din respect faţă de lege.
2. Cel religios: fă-1 pentru că este voinţa lui Dumnezeu, din
dragoste faţă de Dumnezeu.
3. Cel uman: fă-1 pentru că bunăstarea ta o cere, din dragoste faţă de
tine.
4. Cel politic: fă-1 pentru că o cere prosperitatea societăţii din care faci
parte, din dragoste faţă de societate şi din consideraţie faţă de sine însuţi.

C ap itolu l I.
D eontologia notarială. Principii
Art.l Normele de conduită morală şi profesională care sînt cuprinse
în acest cod apreciază: «Notarul este acela a cărui voinţă nu cunoaşte
arbitrarul. El crede în realitate - aceasta înseamnă: el crede în legătura reală
a dualităţii reale a lui Eu şi Tu. El crede în destinul său, el crede că acesta are
nevoie de el».
Unica libertate care merită acest nume de notar este aceea de a căuta
propriul nostru bine, pe propriul nostru drum, aşa încît să nu-i lipsim pe
ceilalţi de binele care li se cuvine sau să-i împiedicăm să se străduiască
pentru a-1 obţine.
Astfel confirmînd adeziunea la Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi la alte documente juridice internaţionale cu privire la drepturile
omului, adoptăm prezentul Cod cu respectarea în întreaga activitate a
următoarelor principii:

185
 a) echidistanţei şi imparţialităţii faţă de solicitanţii actului notarial;
b) adevărului, echităţii şi bunei credinţe, ca sens şi scop al căutării,
prin cunoaştere şi înţelepciune a notarului;
c) legalităţii actului şi procedurilor notariale;
d) confidenţialităţii activităţii desfăşurată de notar;
e) principiul libertăţii contractuale şi bunelor moravuri.
Art.2 Una din îndatoririle cele mai de seamă ale notarului este aceea
de a-şi îmbogăţi în permanenţă cunoaşterea, în acelaşi dinamism cu
realităţile complexe ale vieţii însăşi, pentru a-şi putea asigura astfel
instrumentele necesare îndeplinirii cu bună credinţă a actului notarial, în
condiţii de siguranţă pentru părţi.
Art.3 De apreciat că nerespectarea şi nesocotirea unor valori
fundamentale ca: binele, adevărul, echitatea, libertatea, morala şi bunele
moravuri, atrage starea de litigiu.
Art.4 Binele reprezintă concordanţa dintre starea de fapt şi regulile
eticii sociale, este cel spre care aspiră toate. Adevărul reprezintă
concordanţa dintre cunoştinţele reflectate de conştiinţa subiectivă şi
realitatea obiectivă.Actul notarial trebuie să aibă la temelie adevărul,
notarul avînd îndatorirea sacră de a pune adevărul mai presus de orice.
Art.5 Echitatea, semnificînd dreptate şi nepărtinire, trebuie să fie
maxima grijă a notarului de a-şi păstra prin imparţialitate
incoruptibilitatea.
Neutralitatea notarului nu înseamnă o atitudine indiferentă, d una activă,
de autoritate investită de stat să constate raporturile juridice dvile şi corner
dale nelitigioase, precum şi ocrotirea intereselor în conformitate cu legea.
întreaga conduită a notarului trebuie să fie un exemplu de cinste şi
omenie pentru semeni.
Sfatul notarului va fi dat solicitanţilor actului notarial şi beneficiarilor
oricăror proceduri notariale numai sub semnul dreptăţii şi nepărtinirii.
Art.6 Libertatea reprezintă posibilitatea acţiunii conştiente a oamenilor
în condiţiile cunoaşterii legii.
In activitatea notarială libertatea înseamnă accesul egal la actul notarial
al tuturor subiecţilor de drept.
Ca valoare protejată de societate, libertatea este expresia posibilităţii
încheierii actului notarial în orice situaţie particulară sau excepţională, de
o varietate şi complexitate determinate doar de respectarea ordinii
pozitive de drept şi bunelor moravuri.
Alegerea de către părţi a unei libertăţi peste lege, ca şi acceptarea sau
asumarea de către notar a unei asemenea libertăţi, atrag nevaliditatea
actului şi răspunderea notarului.

186
 Art.7 Notarul este dator să respecte şi să impună şi părţilor, în actul
întocmit, o atitudine de neabatere de la preceptele morale şi de la bunele
moravuri.
Nerespectarea acestei îndatoriri de către notar atinge onoarea
instituţiei pe care o reprezintă.
C ap itolu l II.
C on d u ita notaru lui. R ap ortu rile între n otari şi în tre a ce şte a şi
stru ctu rile o rgan elor de lu cru ale organ izaţiei p ro fesion ale
S ecţiu n ea 1. C o n d u ita n o ta ru lu i
Art.8 întreaga activitate a notarului trebuie să se întemeieze pe
respectarea următoarelor principii:
1. Onorează-ţi funcţia pe care o îndeplineşti.
2. Dacă ai cea mai mică îndoială cu privire la ceiea ce faci, abţine-te.
3. Aşează adevărul mai presus de orice.
4. Lucrează cu prudenţă.
5. Studiază cu pasiune.
6. Consiliază cu bună-credinţă.
7. lnspiră-te din principiul echităţii.
8. Condu-te după lege.
9. Exercită-ţi profesiunea cu demnitate.
10. Aminteşte-ţi că misiunea ta este aceea de a evita litigiile dintre
oameni.
Art.9 Conduita notarului trebuie să fie călăuzită de o conştiinţă mereu
trează şi stăpînă pe sine. Notarul trebuie să-şi dezvolte virtuţile prin studiu
necontenit şi să-şi întărească prin experienţa de viaţă bunele deprinderi.
Art.10 Curajul, cumpătarea, altruismul şi justiţia sînt virtuţi cardinale
pentru exercitarea profesiei de notar.
Art.ll Comportarea curajoasă a notarului este dovedită şi de puterea
lui de a aprecia în orice împrejurare binele de rău şi de a urmări numai
realizarea binelui, adevărului, echităţii, rezistînd oricărei tentaţii de
convingere sau acţiuni de şantaj realizate asupra lui.
Notarul îşi va elibera conştiinţa pentru a putea în orice situaţie să
rostească sau să facă posibilă rostirea adevărului, să stabilească soluţia
legală în actele îndeplinite de el şi să nu se abată de la lege.
Art.12 Prin cumpătare, notarul va evita prezenţa sa în acele momente
şi împrejurări care îi pot aduce o proastă reputaţie.
Viaţa sa trebuie să fie închinată îndeplinirii îndatoririi pentru care este
menit dînd dovadă deplină a unui exemplu în societate, prin:
- modestie, politeţe, simplitate, stăpînirea firii, evitarea oricăror excese
şi anturaj defavorabile, care aduc atingere onoarei de notar.
Art.13 Altruismul trebuie să fie de dragul frumosului moral ştiind să
fie, totodată, şi judicios. Altruismul notarului priveşte îndeosebi:
187
 a) bunăvoinţa, fără descriminare pe considerente de rasă, naţionalitate,
credinţe religioase, sex, vîrstă etc.;
b) darul de a fi un fin şi bun ascultător al oamenilor;
c) arta de a aprecia împrejurările şi condiţiile îndeplinirii actului
notarial, printr-o: «sine ira et studio» («fără mînie şi pasiune»);
d) deschiderea sinceră, lipsită de aroganţă şi egoism atît faţă de
semeni cît şi în exerciţiul profesiei de notar;
e) dorinţa neascunsă a notarului de a dărui din experienţa şi
cunoştinţele sale noilor notari.
Art.14 In întreaga sa activitate, notarul va fi nepărtinitor şi îşi va
îndeplini cu imparţialitate atribuţiile ce ţin de exercitarea profesiei.
Raporturile între notari nu sînt un scop în sine, ci prin perfecţionarea
lor se stabilesc modalităţile şi mijloacele de întărire a instituţiei notarului.
Art.15 Raporturile între notari se întemeiază pe altruism, loialitate,
seriozitate, sinceritate şi corectitudine, fără manifestări de orgoliu, egoism,
nesince-ritate, concurenţă neprincipială.
Art.16 Notarul răspunde numai în faţa legii. El nu ia în seamă
partidele politice sau grupele de presiune. El îşi realizează îndatoririle
profesionale independent de orice influenţă externă şi fără o întrerupere
necuvenită, este dator să pună în comun toate eforturile pentru sporirea
prestigiului instituţiei căreia îi aparţine.
Art.17 Exercitarea profesiei de către notar este o îndatorire sacră, iar
calitatea îndeplinirii ei trebuie să aibă suportul în cunoaştere.
Pregătirea notarului trebuie să fie una dintre grijile principale ale
acestuia, întrucît de ea ţine calitatea actelor îndeplinite.
Art.18 Constituie o îndatorire colegială atenţionarea respectuoasă şi
confidenţială făcută acelui notar care, prin modul de instrumentare a
actelor, aduce atingere probităţii profesionale şi lezează interesele părţilor.
Art.19 Profesia de notar se exercită în condiţii de concurenţă, pe
criterii exclusiv de competenţă şi probitate profesională, recunoscute şi
unanim acceptate ca principii de întărire a prestigiului instituţiei notarului.
Se interzice notarului orice manifestare de concurenţă neloială în
exercitarea serviciului sau în legătură cu serviciul său.
Art.20 Sînt manifestări de concurenţă neloială:
a) aprecierile publice dezavuante cu privire la alţi colegi notari;
b) critici aduse colegilor notari cu privire la pregătirea şi calitatea
muncii lor;
c) nerespectarea interdicţiei legale de a-şi face reclamă prin orice
mijloace, cu excepţia firmei biroului notarial executată după modelul
adoptat de Adunarea generală a notarilor din Republica Moldova şi a
anunţurilor referitoare la adresa biroului notarial, programul de lucru şi
conţinutul activităţii numai în sensul precizării domeniului notarial;
188
 d) nerespectarea dispoziţiilor stabilite de Uniunea Notarilor privind
dimensiunile şi forma în care este realizată firma biroului notarial;
e) atitudinea notarului care după îndeplinirea actului notarial
subliniază părţilor avantajele pe care le au din faptul că au încheiat actul
la biroul său notarial şi solicitarea ori sugerarea, adresată părţilor, ca pe
viitor actele notariale să le realizeze prin intermediul biroului său
notarial;
f) orice alte practici de convingere săvîrşite de notar asupra
solicitanţilor actului notarial, făcute cu scopul de a-i atrage ca viitori
clienţi ai biroului notarial;
g) folosirea unor onorarii sub nivelul minim stabilit, precum şi
reclama acordării în condiţiile permise, a celor mai substanţiale reduceri
de onorarii;
h) determinarea de către notar a părţilor să solicite strămutarea către
biroul său a dosarului succesoral sau al altor acte şi proceduri aflate pe rol sau
în desfăşurare după caz la biroul altui notar, fără ca această hotărîre să fie
expresia doar a voinţei părţilor implicate în act sau procedură notarială;
i) refuzul sau sustragerea de la încheierea actului notarial care trebuie
realizat prin deplasare în afara sediului biroului notarial sau în situaţii de
urgenţă şi îndrumarea părţilor la alt notar;
j) deschiderea biroului notarial în imediata vecinătate a altui birou
notarial în funcţiune, fără o prealabilă înştiinţare a notarului ce
funcţionează în biroul deschis iniţial, precum şi practicile de a alege actele a
căror încheiere o constată după caracterul oneros al onorariului,
îndrumînd solicitanţii actelor notariale cu onorarii modice sau gratuite la
notarul vecin;
k) culegerea de informaţii prin diverse mijloace despre activitatea
notarilor din aceeaşi circumscripţie, pentru a cunoaşte ponderea şi
cuantumul veniturilor şi clienţii birourilor notariale despre care se culeg
respectivele informaţii;
l) racolarea personalului instruit şi format la un alt birou notarial;
m) orice acţiune, gesturi, atitudini şi alte forme de manifestare ale
notarului, personal sau prin interpuşi, prin care se urmăreşte sporirea
clientelei şi a veniturilor biroului său notarial în detrimentul altor no­
tari, precum şi orice acţiune a notarului care îşi păstrează sau îşi
măreşte clientela prin aceea că adaugă la comportamentul corect de
notar în exerciţiul funcţiunii orice acte comportamentale în beneficiul
biroului său notarial.
Art.21 Notarii vor stabili obligatoriu între ei raporturi bazate pe
solidaritate profesională şi respect reciproc.

' 189
 Art.22 Onoarea notarului este rezultatul unei conduite ascendente,
întemeiată pe modestie, echilibru, înţelepciune şi cutezanţă răzbătătoare în
înfruntarea oricărei atitudini sau stări viciante aduse în faţa sa.
In raporturile dintre notari, onoarea este semnul de nobleţe în
virtutea căruia toţi îşi resimt egal şi plenar coexistenţa în profesie, ea
fiind chezăşia ce permite colaborarea şi întărirea prestigiului profesiei.
Art.23 Dispreţuieşte şi lezează onoarea şi prestigiul profesiei de
notar orice manifestare care iese din tiparul unui comportament
echilibrat.
Secţiunea 2. Raporturile între notar şi structurile organelor de lucru
ale organizaţiei profesionale
Art.24 In calitate de membri ai Uniunii Notarilor din Republica
Moldova notarii îşi aleg prin votul lor organele reprezentative, în
condiţiile prevăzute de lege, regulament şi statut.
Criteriile în baza cărora notarul va fi desemnat pentru ocuparea
unei funcţii în organele reprezentative vor privi calităţile acestuia de
bun organizator şi, cumulativ, valoarea sa de om care a probat prin
exemplul său că pune mai presus de interesele sale interesele comune
şi cauza tuturor notarilor, neurmînd să profite sau să-şi creeze din
deţinerea unei funcţii elective în cadrul organelor de lucru ale
organizaţiei profesionale o situaţie de avantaj personal.
Se interzice orice încercare de creare în cadrul structurilor
organelor de lucru ale organizaţiei profesionale a unor grupuri de
presiune, a unor reţele oculte de control, de sondare a opiniei notarilor
sau alte practici diversioniste de manevrare a opţiunilor notarilor,
metode care deturnează instituţia notarului de la scopul ei stabilit,
acestea fiind ingerinţe care aduc atingere prestigiului instituţiei notarului.
Reprezentanţii desemnaţi din rândurile notarilor îşi vor dovedi valoarea
nu atît prin exercitarea drepturilor şi prerogativelor conferite prin alegere,
cît prin măsura în care se pot indentifica cu interesele acestora manifestîndu-
se în sens pozitiv, constructiv, creator, nu distructiv.
Art.25 Se interzice publicarea în revistele de specialitate ale Uniunii
sau în alte publicaţii a actului de control, în integralitatea lui, inclusiv
caracteristicile particulare de individualizare ale biroului notarial, a
notarului, a numărului actului notarial defectuos, precum şi a oricăror alte
elemente, care prin competenţa lor nu sînt menite să fie utile îmbu­
nătăţirii activităţii notariale.
Ceea ce se va putea publica în aceste reviste, relativ la actele de control
vor fi informări complete, analitice care vor enumera greşelile descoperite
cu ocazia controalelor, ponderea lor, în ce constă greşeala notarului, care sînt
consecinţele imediate şi mediate ale acestor greşeli, precum şi care este

190

1
procedeul corect de urmat de către notar, pentru a evita aceste greşeli
indicîndu-se totodată sursele bibliografice pentru aprofundarea
studiului de caz.
Art.26 Răspunderea morală a notarului priveşte acele abateri săvîrşite
de acesta prin care se lezează relaţiile sociale a căror atingere atrage oprobiul,
deoarece privesc valori sociale care se respectă de membrii societăţii din
convingere, întrucît au rădăcini adinei în istoria, credinţa, cultura şi civilizaţia
poporului.
Efectele răspunderii morale asupra notarului se manifestă prin:
a) scăderea respectului colectivităţii faţă de persoana notarului în
cauză;
b) slăbirea încrederii în probitatea profesională şi onoarea notarului;
c) renumele rău sub care este cunoscut notarul, care prin
activitatea sa impresionează negativ şi perpetuu memoria colectivităţii
cu consecinţe păgubitoare asupra prestigiului instituţiei notarii lui;
d) sancţiunile disciplinare ale răspunderii morale vor fi aplicate
conform cerinţelor legii cu privire la notariat. Nici un notar nu poate fi
tras la răspundere civilă în ceea ce priveşte realizarea îndatoririlor sale
profesionale.
Art.27 Notarul va urmări păstrarea şi colaborarea cu organele de
justiţie, instituţiile statale, administrarea publică locală, precum şi alte
persoane juridice şi se va baza pe principiile corecte de performanţă ale
serviciului notarial, eliminîndu-se orice manifestări de colaborări
exclusiviste, fără tendinţe monopoliste.

C apitolul III.
D ispoziţii finale
Art.28 Codul Deontologic al notarilor se aprobă de Adunarea
generală a notarilor din Republica Moldova. Orice modificare a Codului
va fi supusă aprobării de către Adunarea generală.
Art.29 De la data adoptării de către Adunarea generală Codul
Deontologic devine normă de conduită morală obligatorie pentru toţi
notarii din Republica Moldova.
După adoptare, prezentul Cod va fi publicat în revista «Buletinul
Notarilor».

191
 I

CODUL DE ETICĂ PROFESIONALĂ A L JUDECĂTORULUI

A p ro b a t la C o n ferin ţa ju d e c ă to rilo r d in 4 fe b ru a rie 2 0 0 0

Autoritatea judecătorească în Republica Moldova este parte

componentă a puterii de stat. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii
numai de către instanţele judecătoreşti.
Dreptul de a înfăptui justiţia îi aparţine judecătorului, care este
obligat să examineze, conform legii, cauzele civile, administrative şi
penale, să îndeplinească această funcţie, respectînd principiile
independenţei şi imparţialităţii, evitînd în activitatea sa tot ce ar
trezi îndoială asupra obiectivităţii şi incoruptibilităţii sale.
Judecătorii, fiind conştienţi de responsabilităţile ce le revin la
înfăptuirea justiţiei, vor respecta legea, demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui fundamentale, ca valori supreme în societate, păstrînd în
acestă activitate exigenţele etice de conduită, onoarea şi demnitatea
instanţelor judecătoreşti prin respectarea următoarelor reguli.

Capitolul I. Asigurarea independenţei judecătorului

Regula nr. 1. Judecătorul, înfăptuind justiţia, respectă independenţa
ce îi este oferită prin Constituţia Republicii Moldova.
Regula nr. 2. Judecătorul respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu se încalce principiile de înfăptuire a
justiţiei
Regula nr.3. Judecătorul, examinîd cauzele civile, administrative şi
penale, este dator să nu se lase influenţat de careva instituţii ale puterii
sau administraţiei, de opinia publică, organele de informare în masă
sau de careva alte persoane.
Regula nr.4. Judecătorul ia hotărîri independent, în baza propriilor
convingeii ce nu depind de opiniile altor judecători, care nu sînt expuse
în ordinea stabilită prin legislaţia in vigoare.
Regula nr.5. Orice influenţă asupra judecătorilor la soluţionarea
cauzelor concrete sau darea unor indicaţii din partea preşedintelui
[ instanţei, a locţiitorului său ori a judecătorilor din alte instanţe, la
' adoptarea hotărîrilor constituie un amestec grav in înfăptuirea
j justiţiei.
1 Regula nr.6. Judecătorul respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul
! profesiei sale.
j Regula nr.7. Judecătorii sînt solidari în apărarea colegilor săi de
| critica neîntemeiată, indiferent de unde vine ea — din interiorul sau
' din exteriorulautorităţii judecătoreşti.

192
 I I

Capitolul II.Comportamentul judecătorului

în executarea atribuţiilor de serviciu
Regula nr.8. Judecătorul işi perfecţionează permanent calificarea sa
profesională.
Regula nr.9. Judecătorul nu răspîndeşte inform aţia primită
confidenţial în cadrul examinării cauzei.
Regula nr.10. Judecătorul, examinînd cauza, pătrunde în esenţa
ei, evită graba şi superficialitatea, dar fără a tergiversa procesul judiciar.
Regula n r.ll. Judecătorul acordă atenţie culturii desfăşurării
procesului judiciar şi limbajului său, este corect şi punctual.
Regula nr.12. în şedinţa de judecată judecătorul trebuie să fie
oficial, sobru, politicos şi să nu jignească onoarea şi demnitatea
participanţilor la proces.
Regula nr.13. La desfăşurarea şedinţei judiciare, judecătorul va
manifesta calmitate, toleranţă şi va evita orice acţiuni sau gesturi ce ar
crea impresia că este părtinitor.
Regula nr.14. Judecătorul ascultă cu atenţie participanţii la
proces în ordinea şi modul prevăzut de lege şi este exigent faţă de
orice persoană care încalcă regulile de comportare în proces.
Regula nr.15. Judecătorul întocmeşte actele procesuale în strictă
conformitate cu legea, utilizînd cuvinte şi noţiuni ce corespund
cerinţelor limbii de stat şi sînt accesibile pentru toţi.
Regula nr.16. în afara şedinţei de judecată, judecătorul va evita
orice discuţie cu participanţii Ia proces sau cu alte persoane despre
cauza pusă pe rol.
Regula nr.17. Judecătorul trebuie să reacţioneze la încălcarea
legilor şi a normelor de etică de către alţi judecători, de către
procurori sau avocaţi.
Regula nr.18. Judecătorul, exercitîndu-şi funcţiile sale, nu va leza
onoarea, demnitatea şi drepturile omului, nu-şi va manifesta în nici un
caz şi în nici un fel atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios,
rasial, sexual, stării sociale sau alte chestiuni.
Regula nr.19. Judecătorul, prin comportamentul său, disciplină,
cultură şi comunicare va fi exemplu pentru colaboratorii instanţelor
judecătoreşti.
Capitolul III. Comportamentul judecătorului în afara executării
atribuţiilor de serviciu
Regula nr.20. Exercitarea de către judecător a unor activităţi
neprevăzute de statut nu trebuie să împiedice executarea atribuţiilor
directe de serviciu:

193
 Regula nr.21. Judecătorul nu oferă consultaţii scrise sau verbale
în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţului (soţiei),
copiilor, precum şi ale persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
Regula nr.22. Judecătorul se abţine de a face comentarii publice
asupra hotărîrilor judecătoreşti definitive sau asupra cauzei care se află
pe rol. Venind în contact cu opinia publică, cu jurnaliştii, judecătorul se
va abţine de a-şi expune părerea personală asupra cauzelor concrete.
Regula nr.23. Judecătorul nu participă în activitatea financiară şi
comercială, folosind situaţia de serviciu.
Regula nr.24. Judecătorul nu reprezintă interesele sale sau ale
membrilor familiei sale în instanţa judecătorească în care activează.
Regula nr.25. Judecătorul nu se pronunţă public asupra problemelor
curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia, cu excepţia
cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare, abţinîndu-se de la
activităţi care ar trezi suspiciuni că este influenţat de vreo ideologie
politică.
Regula nr.26. In afara timpului de serviciu, judecătorul va avea un
asemenea comportament ce nu va defăima titlul de judecător.
Regula nr.27. Judecătorul se va comporta în aşa fel ca relaţiile sale
familiale, sociale şi de altă natură să nu aducă prejudicii funcţiei. El nu
poate să-şi apere interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
Regula nr.28. Judecătorul nu poate să primească cadouri şi alte
daruri în semn de recunoştinţă, să beneficieze de credite sau de alte
servicii, dacă acest lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea
cauzei aflate în examinare.
Regula nr.29. Judecătorul se comportă amabil şi corect cu toţii.
Regula nr.30. Codul de Etică al Judecătorului se aplică
începlnd cu ziua adoptării, 4 februarie 2000.

194
 CODUL DEONTOLOGIC AL PROCURORILOR
A p ro b a t p rin H o tă rîrea C o leg iu lu i P ro cu ra tu rii G en era le
N r 2 din 0 7 .0 4 .2 0 0 0

Capitolul I. N oţiuni generale

Constituţia Republicii Moldova determină Procuratura, ca parte
componentă a autorităţii judecătoreşti.
Procurorii, în exercitarea atribuţiilor lor, reprezintă interesele
generale ale societăţii, apără drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Procurorii îşi desfăşoară activitatea în baza principiilor legalităţii,
imparţialităţii şi controlului ierarhic.
Atribuţiile Procuraturii şi modul de exercitare a lor sînt reglementate
de Legea cu privire la procuratură şi codurile de procedură.
Pentru ca activitatea procurorilor să se desfăşoare în conformitate cu
scopurile şi principiile stabilite de lege, ei sînt obligaţi să se supună
normelor legale şi regulilor de conduită profesională.
Regulile de conduită a procurorilor în relaţiile acestora cu
judecătorii, cu justiţiabilii, cu celelalte autorităţi publice şi cu cetăţenii
sînt următoarele:
Prima regulă: Procurorii trebuie să apere supremaţia legii.
A doua regulă: Procurorii trebuie să contribuie la asigurarea
independenţei puterii judecătoreşti, respingînd prin întreaga lor
conduită, orice imixtiune în activitate judiciară.
A treia regulă: Procurorii în întreaga lor activitate trebuie să
promoveze imparţialitatea.
A patra regulă: Procurorii trebuie să asigure egalitatea cetăţenilor în
faţa legii.
A cincea regulă: Procurorii trebuie să apere demnitatea persoanelor
implicate în procedurile judiciare, după competenţă.
A şasea regulă: Procurorii trebuie să asigure exercitarea dreptului la
apărare a persoanelor implicate în procedurile judiciare, după
competenţă.
A şaptea regulă: Procurorii trebuie să asigure respectarea prezumţiei
de nevinovăţie a persoanelor acuzate.
A opta regulă: Procurorii trebuie să promoveze echitabilitatea şi
legalitatea măsurilor privative sau restrictive de drepturi, pe care le au în
virtutea legii.
A noua regulă: Procurorii respectă şi aplică corect legea, întotdeauna
procedează în aşa mod ca să nu încalce principiile de înfăptuire a
justiţiei.

195

f l
 î

A zecea regulă: Procurorii respectă cu sfinţenie onoarea şi prestigiul

profesiei sale.
Capitolul II. Comportamentul procurorului în executarea
obligaţiunilor de serviciu
A unsprezecea regulă: Procurorul desfăşoară un proces de
autoinstruire continuu, perfecţionăndu-şi calificarea profesională.
A douăsprezecea regulă: Procurorul nu dezvăluie informaţia primită
confidenţial în cadrul anchetării şi examinării cauzei, nu face careva
promisiuni în folosul unei părţi în procesul anchetării şi examinării în
judecată a cauzei penale sau civile.
A treisprezecea regulă: Procurorul, la anchetarea şi examinarea
cauzelor, pătrunde în esenţa lor, evitînd superficialitatea şi tergiversarea.
A paisprezecea regulă: Procurorul, în activitatea sa, acordă atenţie
culturii vorbirii, tactului, este corect şi punctual.
A cincisprezecea regulă: Procurorul, exercitînd atribuţiile, trebuie să
fie calm, oficial, politicos şi tolerant.
A şaisprezecea regulă: Procurorul, participînd la procesul de anchetă şi
şedinţa judiciară, nu va manifesta iritare (enervare), mînie (răutate), va
evita ridicarea vocii şi orice acţiuni, care pot crea impresia că este
părtinitor.
A şaptesprezecea regulă: Procurorul întocmeşte actele procesuale în
strictă conformitate cu legea, le argumentează, utilizînd fraze şi noţiuni
accesibile pentru toţi şi care corespund cerinţelor legislaţiei lingvistice.
A optsprezecea regulă: Procurorul, în afara şedinţei de judecată, va
evita discuţiile cu alţi participanţi la proces despre cauza în care
participă.
A nouăsprezecea regulă: Procurorul trebuie să reacţioneze la încălcarea
legilor şi a normelor de etică de către orice persoană.
A douăzecea regulă: Procurorul, exercitîndu-şi funcţiile, nu va leza
drepturile, onoarea şi demnitatea persoanei, în nici un caz şi în nici un fel
nu-şi va exprima atitudinea sa privind chestiunile cu caracter religios,
rasial, sexual, stare socială sau alte chestiuni.
A douăzeci şi una regulă: Procurorul, prin comportamentul său,
disciplină, cultură şi comunicare, va fi exemplu pentru colaboratorii
organelor procuraturii.
Capitolul III. Com portam entul procurorului în afara executării
obligaţiunilor de serviciu
A douăzeci şi doua regulă: Procurorul nu poate exercita activităţi ce nu
ţin de direcţiile activităţii Procuraturii, cu excepţia activităţii didactice şi
ştiinţifice. Exercitarea acestora nu trebuie să împiedice executarea
atribuţiilor directe de serviciu.

196
 A douăzeci şi treia regulă: Procurorul nu dă consultaţii scrise sau orale
în probleme litigioase, cu excepţia cauzelor părinţilor, soţiei (soţului),
copiilor, precum şi persoanelor aflate sub tutela sau curatela sa.
A douăzeci şi patra regulă: Procuroul se abţine de a face comentarii
publice referitoare la hotărîrile judecătoreşti definitive, precum şi asupra
cauzelor (materiale, petiţii, procese penale sau civile) examinate de el sau
cu participarea lui, pe care n-au fost emise sau pronunţate hotărîri.
A douăzeci şi cincea regulă: Procurorul nu reprezintă interesele sale sau
ale membrilor familiei sale în instanţa judecătorească pe lingă care activează.
A douăzeci şi şasea regulă: Procurorul nu se pronunţă public asupra
problemelor curente de politică internă şi nu se ocupă cu agitaţia, abţinîndu-
se de la activitatea care ar trezi suspiciuni că este influenţat de vreo
ideologie politică, cu excepţia cazurilor prevăzute de legislaţia în vigoare.
A douăzeci şi şaptea regulă: Procurorul, în afara timpului de serviciu,
va avea un comportament demn pentru a nu compromite titlul de
procuror, se va comporta corespunzător pentru ca relaţiile sale familiale,
sociale şi de altă natură să nu aducă prejudiciu familiei. El nu poate să-şi
apere interesele personale, profitînd de situaţia de serviciu.
A douăzeci şi opta regulă: Procuroul nu poate primi cadouri şi alte
daruri în semn de recunoştinţă, beneficia de credite sau alte servicii, dacă
acest lucru se face cu scopul de a influenţa soluţionarea cauzelor aflate în
examinare.
A douăzeci şi noua regulă: Procurorul se comportă corect cu toţi
cetăţenii şi întemeiază relaţiile colegiale pe principiile de bună credinţă,
respect şi sprijin reciproc, evită cazurile de ofensă şi umilinţă.

C O D U L U I P O L IŢ IE N E S C A L R E P U B L IC II M O L D O V A
A probat prin ordinul M inistrului A facerilor Interne nr. 2 din 09
ianuarie 2003 „Cu privire la aprobarea Codului P oliţienesc a l R epublicii
M oldova"

DOMENIUL DE APLICARE
Respectarea prezentului Cod este obligatorie pentru toţi angajaţii
atestaţi ai organelor afacerilor interne ale Republicii Moldova care au
drept sarcini de bază asigurarea ordinii publice şi combaterea
criminalităţii şi care sunt autorizate de către stat să exercite forţa şi
competenţe speciale pentru îndeplinirea acestor sarcini.
I. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE ACTIVITĂŢII POLIŢIEI
Republica Moldova este o ţară democratică, guvernată conform
principiului supremaţiei dreptului. Acest principiu se află şi la baza

197
activităţii organelor de poliţie ale Republicii Moldova în ansamblu,
precum şi a fiecărui angajat al poliţiei în particular.
In toate acţiunile sale fiecare angajat al poliţiei este obligat să
respecte întru totul drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei,
în corespundere cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, Constituţia Republicii Moldova
şi alte acte normative în vigoare. Orice deviere de la acest principiu în
acţiunile angajatului poliţiei faţă de o anumită persoană nu poate fi
tolerată decât în cazurile în care:
— însăşi persoana dată prejudiciază drepturile şi libertăţile
similare
ale altei persoane;
— numai astfel pot fi apărate drepturile şi libertăţile similare ale
acestor persoane.
In asemenea cazuri angajatul poliţiei va avea grijă ca măsura în care
acţiunile sale lezează drepturile şi libertăţile persoanei date să fie
minimă.
II. OBIECTIVELE POLIŢIEI
l. Asigurarea respectării legii, menţinerii liniştii şi ordinii publice
în societate.
2 Depistarea şi descoperirea crimelor.
3. Reducerea şi prevenirea criminalităţii.
4. Acordarea asistenţei şi serviciilor populaţiei în conformitate cu
legislaţia în vigoare.
m. BAZELE JURIDICE ALE POLIŢIEI
5. Poliţia Republicii Moldova este un organ public, stabilit prin
Legea cu privire la poliţie.
6. Personalul poliţiei este în general supus aceloraşi legi ca şi cetăţenii
ordinari, puţinele excepţii de la acest principiu fiind justificate de scopul
asigurării bunei desfăşurări a sarcinilor poliţiei într-o societate democratică.
VL POLIŢIA ŞI SISTEMUL JUSTIŢIEI PENALE
7. între activitatea poliţiei şi a sistemului judiciar, procuraturii şi
sistemului penitenciar există o distincţie clară: poliţia nu are nici o
putere de control asupra acestor organe.
8. Poliţia va respecta cu stricteţe independenţa şi imparţialitatea
judecătorilor, în special, ea nu va înainta obiecţii asupra deciziilor
judiciare legitime şi nici nu va împiedica exercitarea acestora.
9. Pentru atingerea obiectivelor de bază ale activităţii sale, poliţia
este investită cu un număr limitat de competenţe judiciare, prevăzute
de legislaţia în vigoare, în caz de dezacord cu anumite decizii
judiciare ale poliţiei, persoanele fizice şi juridice sunt în drept să
conteste aceste decizii în judecată.
198
 10. Poliţia nu va fi implicată în executarea măsurilor penitenciare, în
afara cazurilor de urgenţă.
V. ORGANIZAREA POLIŢIEI
P rin cip ii d e bază
11. In îndeplinirea sarcinilor sale specifice, poliţia beneficiază de o
independenţă operaţională suficientă faţă de alte organe ale statului.
12. La necesitate, poliţia va promova o cooperare strânsă cu alte
organizaţii: organe ale statu lu i, organizaţii non-
guvernam entale, organizaţii obşteşti etc.
13. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să se comporte astfel
încât să fie demn de respectul populaţiei. De asemenea, el trebuie
să promoveze bunele relaţii dintre poliţie şi societate, în măsura şi în
modul pe care i-o poate permite locul acestuia în ierarhia
organizatorică a poliţiei.
14. In scopurile garantării integrităţii fiecărui angajat al poliţiei şi
desfăşurării activităţii în strictă corespundere cu normele şi obiectivele
stabilite prin prezentul Cod, organele poliţiei vor planifica şi executa măsuri
speciale eficace, inclusiv controale interne închise. Aceste măsuri vor viza în
special prevenirea şi contracararea corupţiei la toate nivelurile serviciilor
poliţiei, precum şi a devierilor de la respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, afirmate în actele normative internaţionale.
15. Serviciile poliţiei trebuie să fie gata să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective privind activitatea lor, fără însă a divulga informaţiile
confidenţiale. Pentru a evita divulgarea acestor informaţii în raporturile cu
cetăţenii, inclusiv cu organele mass-media, fiecare angajat al poliţiei se va
comporta conform limitelor competenţei sale. în cazurile când un angajat al
poliţiei nu va fi sigur de faptul dacă o anumită informaţie este confidenţială
sau nu, el nu va furniza informaţia dată fără acordul superiorului său.
VI. CALIFICĂRILE, ANGAJAREA ŞI DEVOTAMENTUL PERSONALULUI
POLIŢIEI
16. Fiecare angajat al poliţiei trebuie să fie încadrat în serviciu în baza
unei competenţe şi experienţe profesionale, ce ar corespunde atât
obiectivelor poliţiei, cât şi funcţiei concrete.
17. Pentru serviciu în poliţie vor fi selectate numai persoane demne de
respectul populaţiei. Selecţia se va face pe bază de concurs, drept criteriu de
apreciere servind patriotismul simţul datoriei şi răspunderii, bărbăţia şi
dorinţa de a lucra pentru atingerea obiectivelor specifice ale poliţiei,
profesionalismul, inteligenţa, dezvoltarea fizică, precum şi alte calităţi umane
necesare pentru lucrul în cadrul poliţiei.
18. Personalul poliţei trebuie să dea dovadă de un nivel al capacităţii de
a comunica cu populaţia, ce ar fi suficient de înalt pentru îndeplinirea
199

i l
 I

sarcinilor de serviciu în dependenţă de funcţia deţinută şi, dacă e cazul, de

aptitudini de a dirija şi de a organiza, în afară de aceasta, e necesar ca el să
aibă o bună înţelegere a problemelor sociale şi culturale, caracteristice
Republicii Moldova în ansamblu, precum şi a problemelor comunitare
existente în teritoriul deservit.
19. Persoanele care au comis crime trebuie să fie descalificate din
lucrul poliţienesc. La fel se va proceda şi în cazul contravenţiilor, dacă
acestea au fost comise în mod repetat sau într-un mod ce discretizează
organele de poliţie.
20. Procedura de angajare trebuie să se bazeze pe criterii obiective şi
nediscriminatorii şi să prevadă un examen metodic al candidaţilor.
VII. PREGĂTIREA PERSONALULUI POLIŢIEI
21. Pregătirea personalului poliţiei se va efectua în funcţie de
obiectivele poliţiei. Ea trebuie să se bazeze pe principiile fundamentale, cum
ar fi pluralismul democratic, statul de drept şi protecţia drepturilor omului.
22. Pregătirea generală a personalului va fi pe cât posibil de deschisă în
ceea ce priveşte societatea.
23. Pregătirea iniţială trebuie să fie urmată de perioade regulate de
pregătire continuă şi de pregătire specializată.
24. Angajatul poliţiei beneficiază, în principiu, de aceleaşi drepturi civile
şi politice, ca şi alţi cetăţeni, în particular, ei se bucură de dreptul de a se
reuni în sindicate, dreptul de a primi o remunerare adecvată, dreptul de a
avea o acoperire socială, în plus, ei beneficiază de măsurile specifice de
protecţie a sănătăţii şi a securităţii, ţinând cont de lucrul specific al poliţiei.
25. Orice sancţiune disciplinară ce vizează un angajat al poliţiei, la
cererea acestuia sau chiar în lipsa cererii sale, poate fi supusă unui
control din partea instanţei judecătoreşti competente sau altui organ
independent abilitat.
26. Lucrătorii poliţiei trebuie să beneficieze de aceleaşi drepturi ca şi
orice alt cetăţean în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi în faţa unei
eventuale condamnări.
27. Ţinându-se cont de atitudinea deosebit de duşmănoasă a multor
reprezentanţi ai lumii criminale faţă de angajaţii poliţiei (inclusiv faţă de
foştii angajaţi), este necesar ca în cazul condamnării lor la privare de libertate
aceştia să fie amplasaţi separat de alte categorii de condamnaţi.
VIII. PRINCIPII DIRECTORII PRIVIND ACŢIUNEA/INTERVENŢIA POLIŢIEI
Principii de bază
28. Poliţia trebuie să asigure în perm anenţă leg alitatea
intervenţiilor sale.
29. Fiecare angajat al poliţiei, oricare ar fi nivelul funcţiei sale în
ierarhia organului de poliţie este personal responsabil de acţiunile şi
inacţiunile sale, precum şi de ordinile date subalternilor.
200
 i
I

30. în cadrul organelor de-poliţie trebuie să existe o ierarhie exactă de

şefi şi subalterni. Trebuie ca în fiecare caz concret să fie posibilă
determinarea superiorului responsabil în ultimă instanţă de acţiunile sau
inacţiunile oricărui lucrător de poliţie.
31. Fiecare angajat al poliţiei este obligat să execute ordinele date de
superiorul său, însă are dreptul şi este obligat să se abţină de executarea
ordinelor despre care el (ea) ştie sau ar trebui să ştie că sunt evident de
ilegale.
32. Poliţia trebuie să ducă la bun sfârşit misiunile sale într-un mod
just şi imparţial, fără vreo discriminare după orice criteriu (sex, rasă,
culoare a pielii, limbă, religie, naţionalitate, origine etnică, etc.). în toate
situaţiile acţiunile poliţiei trebuie să aibă motive obiective şi rezonabile
care să le justifice.
33. In toate intervenţiile sale poliţia trebuie să respecte dreptul
absolut la viaţă al persoanelor. Se va face excepţie de la această cerinţă
numai în situaţiile speciale, prevăzute de Lege cu privire la politie şi
numai în modul indicat de Legea nominalizată.
34. Indiferent de circumstanţe, poliţia nu va aplica, nu va încuraja şi
nu va tolera nici un act de tortură, nici un tratament sau pedeapsă
inumană sau degradantă.
35. Poliţia va recurge la forţă numai în cazurile de necesitate şi numai
într-o măsură suficientă pentru realizarea unui obiectiv legitim.
36. Angajaţii poliţiei trebuie să se opună tuturor formelor de
corupţie, fie că este vorba de ei înşişi sau de colegii lor. Din acest punct
de vedere el trebuie să beneficieze de susţinere, atunci când îşi
informează superiorii şi alte organe competente despre orice caz de
corupţie în cadrul politiei.
37. Indeplinindu-se misiunile de serviciu, angajaţii poliţiei trebuie să
acţioneze cu integritate şi respect faţă de populaţie, ţinând în special cont
de necesităţile grupurilor vulnerabile ale populaţiei.
IX. SITUAŢII SPECIFICE
A. Anchetele poliţiei
38. Anchetele efectuate de poliţie trebuie să fie bazate cel puţin pe
învinuiri legitime că o infracţiune a fost comisă sau va fi comisă.
39. Poliţia trebuie să respecte principiul prezumţiei nevinovăţiei, în
conformitate cu care orice persoană acuzată de un delict penal trebuie să
fie considerată nevinovată până când va fi declarată vinovată de către
instanţa de judecată şi să beneficieze de minimul de drepturi, în special
de dreptul de a fi informată în timpul cel mai scurt despre acuzaţiile
formulate împotriva sa şi dreptul de a-şi pregăti apărarea (fie personală,
fie prin intermediul unui avocat la alegerea sa).

201
 40. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile, în
procesul de anchetare se va ţine cont de particularităţile persoanelor
anchetate (dacă aceasta face parte din anumite grupuri specifice:
adolescenţi, membri ai minorităţilor, persoanele vulnerabile etc.) şi se va
acţiona în modul corespunzător.
41. Interogarea persoanelor se va face într-un mod echitabil, adică
persoanele interogate vor fi informate şi conştiente de motivele
interogatorului, de locul şi de durata acestuia, de persoanele care sunt
prezente etc.
42. Desfăşurarea interogatoriului trebuie să fie întotdeauna
înregistrată.
43. Angajaţii poliţiei trebuie să fie conştienţi de necesităţile specifice
ale martorilor şi să respecte anumite reguli privind protecţia şi asistenţa
de care aceştia pot avea nevoie şi care trebuie să le fie asigurate în timpul
anchetei, în special dacă aceasta ţine de crima organizată, violenţa în
familie sau în alte situaţii în care există riscul de intimidare a martorilor.
44. Poliţia va acorda, în măsura necesară, susţinere, asistenţă şi
informaţie victimelor criminalităţii.
45. Poliţia trebuie să fie capabilă să acorde serviciile de interpretare,
traducere necesare pe toată durata anchetei poliţieneşti.
B. A restarea/privarea de libertate de către poliţie
46. Privarea de libertate a persoanelor trebuie să fie, pe cât e posibil,
limitată şi aplicată, ţinându-se cont de vulnerabilitatea şi necesităţile
personale ale fiecărui deţinut. Pentru fiecare deţinut se va întocmi un
registru de arestare.
47. Orice persoană arestată sau reţinută ar trebui să fie informată
într-un timp cât mai scurt, într-o limbă pe care persoana respectivă o
înţelege, desfăşoară temeiul juridic al privaţiunii de libertate, acuzaţiile
înaintate, drepturile sale, procedura ce va fi aplicată.
48. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor puse sub arest
preventiv, asigurându-le în măsura necesară supravegherea stării
sănătăţii, condiţiile de igienă şi necesităţile de alimentare, încăperile
poliţiei prevăzute în acest scop trebuie să fie de o mărime rezonabilă, să
aibă iluminarea, ventilarea necesară şi să ofere condiţiile necesare de
odihnă.
49. Poliţia trebuie să asigure persoanelor private de libertate
posibilitatea de a informa terţele persoane, de a beneficia de dreptul la
un avocat şi a putea fi examinate de un medic.
50. Este recomandabil ca persoanele care sunt deţinute în localurile
poliţiei pentru alte motive decât acel de a fi suspectat de săvârşirea unei
crime, să fie separate de persoanele deţinute anume pentru un astfel de motiv.

202
 C. Respectarea vieţii private şi alte drepturi
51. Poliţia nu trebuie să prejudicieze drepturile fiecărei persoane la
viaţa privată şi familiară, la domiciliu şi la corespondenţă, în afară de
cazul când aceasta este justificat de motive specifice legitime, însă chiar şi
în aceste cazuri nu se vor depăşi limitele minime necesare.
52. Colectarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie limitate numai la aceea ce este necesar pentru realizarea
obiectivelor specifice legitime. Poliţia va respecta întotdeauna dreptul
fiecărei persoane Ia libertatea de gândire, de conştiinţă, de exprimare, de
reuniune paşnică, de circulaţie şi folosire a bunurilor sale. Aceste
drepturi nu se vor prejudicia, cu excepţia circumstanţelor specifice
legitime prevăzute de Convenţia Europeană şi Apărarea Drepturilor
Omului.

203
 (

CODURI DEONTOLOGICE STRĂINE

C O D U L D E C O N D U IT Ă A L JU D E C Ă T O R IL O R D IN SU A

Regula 1. Judecătorul, ca reprezentant al comunităţii judecătoreşti,

trebuie să fie cinstit şi independent.
Regula 2. Judecătorul trebuie să evite intact şi incorectitudine în
comportament în toate tipurile de activitate.
Regula 3. Judecătorul trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile sale
imparţial şi cu sârguinţa respectivă.
Regula 4. Judecătorul poate participa şi în activităţi în afara
serviciului în scopul perfecţionării legislaţiei, a sistemului de drept şi
înfăptuirii justiţiei.
Regula 5. Judecătorul trebuie să-şi desfăşoare activitatea în afara
serviciului astfel încât să reducă la minimum posibilitatea de contrazicere
cu obligaţiile profesionale.
Regula 6. Judecătorul trebuie în mod sistematic să raporteze despre
veniturile încasat pentru desfăşurarea unei anumite activităţi juridice sau
în afara serviciului.
Regula 7. Judecătorul trebuie să se abţină de la activitatea politică.

ETICA P O L IŢ IS T U L U I R E P U B L IC II F E D E R A T IV E G E R M A N E

1. Obligaţia principală a poliţiei este de a proteja drepturile, onoarea

şi demnitatea persoanei.
2. Pluralismul existent în societate îngreunează considerabil
elaborarea principiilor etice. însă există un minimum determinat, care
este obligatoriu. Aceste prescripţii sunt consfinţite în Constituţia RFG.
3. în etica poliţienească trebuie să persiste simţul amical. Normele ei
reprezintă o interpretare corespunzătoare a normelor etice unanim
recunoscute. Ea nu poate fi o culegere de prescripţii instructive, normele
ei trebuie să acorde posibilitatea unei interpretări libere a textului
4. în activitatea poliţienească trebuie să domine o abordare creativă:
nu o executare mecanică a ordinelor, ci o fundamentare pe valorile
morale. Această cerinţă are următoarea motivaţie: poliţistul este
împuternicit să se implice în viaţa privată a cetăţeanului, însă cu toate
acestea el este obligat să ţină cont de specificul serviciului său: respectul
şi protecţia drepturilor şi demnităţii persoanei.

204
 I I
I
t

5. Serviciul în poliţie se bazează pe principiul devotamentului faţă

de stat, inclusiv faţă de valorile morale şi juridice ale acestuia.
6. Poliţistul are sarcina să califice fapta ca infracţiune, de aceea
trebuie să fie atent, imparţial, incoruptibil ş. a.
7. Folosirea armei de foc întotdeauna este însoţită de o cercetare de
serviciu, de aceea aceasta este determinată de convingerile etice ale
colaboratorului poliţiei.
8. Etica poliţienească joacă un rol esenţial în pregătirea poliţistului,
deoarece ea este prezentă în toate sferele activităţii sale de serviciu şi
fiecare comportă un anumit specific. De aceea ea trebuie să fie predată ca
un capitol special al fiecărei discipline şi să se reflecte în fiecare funcţie
de serviciu.
9. Cercetările sociologice şi demografice arată următorul sistem de
valori al serviciului poliţienesc (părerea cetăţenilor):
V alori
— corectitudine - 50%
— aptitudinea de a acorda ajutor - 50%
— bunăvoinţă - 38%
— atenţie - 37%
— capacitatea de a insufla încredere - 32%
— dreptatea - 26%
— aspectul exterior - 26%
— capacitate creativă -17%
— răbdare -15%
A n tiv a lo ri
— duritatea - 37%
— birocratism - 34%
— lipsa simţului umorului - 25%
— aroganţă - 24%
— coruptibilitate - 7%
— violenţă -11%
— parţialitate - 20%
— neatenţie
r
-12%
Elemente negative ale activităţii poliţiei (părerea poliţiştilor):
S comandamentul nu acordă suficient timp colaboratorilor;
S nu ascultă părerile lor;
S intolerant faţă de critică;
v' subapreciază colaboratorii;
S nu apără interesele colaboratorilor;
S mai mult se gândeşte la propria carieră decât la avansarea în
serviciu a colaboratorilor.
205
 10. Colaboratorul nu trebuie să fie corect doar în aparenţă. El este
obligat să fie credincios, în esenţă, valorilor morale şi principiilor
statului. Colaboratorul în primul rând trebuie:
• să fie punctual;
• să aibă grijă de sănătatea sa;
• să aibă grijă de securitatea sa;
• permanent să se autoinstruiască şi să se autoperfecţioneze.
11. Colaboratorul obţine dreptul la o remunerare suplimentară doar
cu permisiunea şefului, luînd în considerare următoarele:
- populaţia nu trebuie să socoată serviciul în poliţie uşor, care îi
acordă colaboratorului mult timp liber;
- el primeşte salariu şi nu trebuie să mai ocupe încă o funcţie;
- serviciul suplimentar poate să influenţeze asupra îndeplinirii cu
conştiinciozitate a obligaţiilor de bază;
- poate avea loc conflictul de interese între serviciul poliţienesc şi
cel al funcţiei suplimentare.
11. Calităţile importante ale poliţistului sunt:
a) simţul prieteniei - calitate importantă a colaboratorului, care nu
trebuie să depăşească limitele şi să se transforme în cumetrism; prietenia
înţeleasă greşit poate duce la ascunderea, nedivulgarea unor cazuri şi
metode inacceptabile, transmiterea împuternicirilor de la un coleg la
altul. Prietenia se termină acolo unde încetează legalitatea şi legea. In
acest caz susţinerea prietenească trebuie să cedeze locul criticii;
b) un mod de viaţă sănătos - alcoolismul dăunează sănătă
înrăutăţeşte calitatea activităţii de lucru, înrăutăţeşte atmosfera moral-
psihologică în colectiv, favorizează crearea prietenilor în false prietenii.
(Teze de lecţii, citite la Academia MAI a Rusiei, 10 februarie 1994, de
doctorul în drept Zigmunt Franke - decanul facultăţii Academiei de Poliţie
RFG, oraşul Münster).

206

f
 CODUL E U R O P E A N D E E T IC Ă A L P O L IŢ IE I
Recom andarea R e c (2 0 0 1 )I0 adoptata d e Comitetul Miniştrilor al
Consiliului Europei, 19 septem brie 2001
Comitetul Miniştrilor, conform articolului 15b al statutului
Consiliului Europei:
Reamintind că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune
mai strânsă între membrii săi;
Conştient că unul dintre obiectivele Consiliului Europei este
deopotrivă favorizarea Statului de Drept, care este baza unei democraţii
adevărate;
Considerând că sistemul de justiţie penală joacă un rol determinant în
protejarea Statului de Drept şi că poliţia are un rol esenţial în cadrul
acestui sistem;
Conştient de necesitatea, comună tuturor Statelor membre, de a duce
o luptă eficace contra criminalităţii, la nivel naţional, cât şi pe plan
internaţional;
Considerând că activităţile poliţiei sunt întreprinse într-o largă
măsură, în raport strâns cu populaţia şi că eficienţa lor depinde de
susţinerea acesteia din urmă;
Recunoscând că majoritatea serviciilor de poliţie europene - în afara
faptului ca veghează la respectarea legilor - joacă un rol social şi asigură
un anumit număr de servicii în cadrul societăţii;
Convins că încrederea populaţiei în poliţie este în mod riguros legată
de atitudinea şi comportamentul poliţiei vis-a-vis de populaţie şi, în
particular, de respectul demnităţii umane, libertăţilor şi drepturilor
fundamentale ale persoanei, care sunt consacrate îndeosebi în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului.
Considerând că principiile formulate în Codul de conduită al
Naţiunilor Unite pentru cei responsabili de aplicarea legilor şi Rezoluţiei
Adunării parlamentare a Consiliului Europei referitoare la Declaraţia
despre poliţie;
Păstrând în memorie principiile şi regulile enunţate în textele
referitoare la poliţie - în spiritul dreptului penal, civil şi public şi al
drepturilor omului, astfel adoptate de Comitetul de Miniştri, precum şi
în deciziile şi hotărârile Curţii Europene pentru Drepturile Omului şi în
principiile adoptate de Comitetul pentru prevenirea torturii şi
pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante;
Recunoscând diversitatea structurilor de poliţie şi a mijloacelor de
organizare a acţiunii poliţiei în Europa;
Considerând necesitatea de definire a orientărilor şi principiilor
europene comune, în cadrul obiectivelor generale, funcţionării şi
207

i I
 t

reponsabilii poliţiei, în scopul asigurării securităţii şi respectării

drepturilor persoanei în societăţile democratice, funcţionând pe baza
principiului preeminenţei dreptului,
Recomandă guvernelor Statelor membre de a se inspira, în legislaţia
şi practicile interne ale acestora şi în codurile lor de conduită în materie
de poliţie, de la principiile enunţate în "Codul european de etică al
poliţiei", ce figurează în anexa prezentei Recomandări, în vederea
aplicării lor progresive şi asigurării unei difuzări cât mai ample a acestui
text.
Definirea câmpului de aplicare
Prezentul cod se aplică forţelor sau serviciilor de poliţie publice
tradiţionale sau altor organe autorizate şi/sau controlate de puterile
publice, al căror prim obiectiv constă în a asigura menţinerea ordinii într-
o societate civilă şi care sunt autorizate prin Stat să aplice forţa şi/sau
puteri speciale pentru a atinge acest obiectiv.
I. Obiectivele poliţiei
1. Principalele scopuri ale poliţiei constă, într-o societate democratică
condusă de principiul preeminenţei dreptul, în următoarele sarcini:
— de a asigura menţinerea liniştii publice, respectul legii şi ordinii în
cadrul societăţii;
— de a proteja şi respecta libertăţile şi drepturile fundamentale ale
individului care sunt consacrate, îndeosebi, de către Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului;
— de a preveni şi de a combate criminalitatea;
— de a depista criminalitatea;
— de a oferi asistenţă şi servicii populaţiei.
II. Bazele juridice ale poliţiei
2. Poliţia este un organ public, care trebuie instituit prin lege.
3. Operaţiunile poliţiei trebuie să fie întotdeauna îndeplinite conform
dreptului intern şi normelor internaţionale acceptate de ţări.
4. Legislaţia de organizare a poliţiei trebuie să fie accesibilă
cetăţenilor şi suficient de clară şi precisă; în cazul contrar aceasta trebuie
completată prin regulamente de asemenea accesibile cetăţenilor şi clare.
5. Personalul poliţiei este supus aceleiaşi legislaţii ca şi cetăţenii
obişnuiţi, singurele excepţii de la acest principiu nu pot fi justificate,
decât în vederea asigurării unei bune desfăşurări a sarcinilor poliţiei,
într-o societate democrată.
III. Poliţia şi sistemul de justiţie penală
6. O distincţie netă trebuie stabilită între rolul poliţiei şi cel al
sistemului judiciar, al parchetului şi al sistemului penitenciar; poliţia nu
trebuie să aibă nici o putere de control asupra acestor organe.

208
 1

7. Poliţia trebuie să respecte, cu stricteţe, independenţa şi

imparţialitatea judecătorilor; poliţia nu trebuie nici să ridice obiecţii faţă
de hotărârile judecătoreşti sau deciziile judiciare legitime, nici să
împiedice executarea lor.
8. Poliţia nu trebuie, în principiu, să exercite funcţiuni judiciare.
Orice delegare de putere judiciară trebuie să fie limitată şi prevăzută prin
lege. Trebuie ca întotdeauna să fie posibilă contestarea în faţa unui organ
judiciar a tuturor actelor, deciziilor sau omisiunilor poliţiei privind
drepturile indivizilor.
9. Este cazul să se asigure o cooperare funcţională şi corespunzătoare
între poliţie şi ministerul public. în ţările unde poliţia se află sub
autoritatea ministerului public sau judecătorilor de instrucţie, ea trebuie
să primească instrucţiuni clare, atât în privinţa priorităţilor care
determină politica anchetelor criminale precum şi la desfăşurarea
diferitelor anchete criminale. Poliţia trebuie să informeze judecătorii de
instrucţie sau ministerul public de modul în care instrucţiunile lor sunt
aplicate şi, mai ales, trebuie să îi ţină la curent cu evoluţia cazurilor
penale.
10. Poliţia trebuie să respecte rolul avocaţilor apărării în procesele de
justiţie penală şi, dacă este necesar, să contribuie la asigurarea dreptului
efectiv de a avea acces la asistenţă juridică, în mod deosebit, pentru
persoanele private de libertate.
11. Poliţia nu trebuie să se substituie personalului penitenciar, cu
excepţia cazurilor de urgenţă.
IV. Organizarea structurilor poliţiei
A. Generalităţi
12. Poliţia trebuie să fie organizată în aşa fel încât membrii săi să
beneficieze de respectul populaţiei, atât ca profesionişti însărcinaţi cu
aplicarea legii, cât şi ca prestatori de servicii.
13. Serviciile de poliţie trebuie să-şi exercite misiunile de poliţie, într-
o societate civilă sub responsabilitatea autorităţilor civile.
14. Poliţia şi personalul în uniformă trebuie în mod normal să fie
recunoscuţi cu uşurinţă.
15. Serviciul de poliţie trebuie să beneficieze de o independenţă
operaţională suficientă, vis-a-vis de alte organe ale Statului, în
îndeplinirea sarcinilor de poliţie care-i revin şi de care trebuie să fie pe
deplin responsabil.
16. Cadrele poliţiei trebuie să fie, la toate nivelele ierarhice, personal
responsabile de actele lor, de neglijenţele sau de ordinele date
subordonaţilor lor.

209
 17. Organizarea poliţiei trebuie să cuprindă o reţea de comandă clar
definită. Trebuie să fie posibilă, în toate cazurile, determinarea
superiorului responsabil de actele de neglijenţă ale unui membru din
personalul de poliţie.
18. Poliţia trebuie să fie organizată astfel încât să promoveze bunele
raporturi între poliţie şi populaţie şi, eventual, o cooperare efectivă cu
celelalte organisme, asociaţii locale, organizaţii nonguvemamentale şi
alţi reprezentanţi ai populaţiei, cuprinzând grupurile etnice minoritare.
19. Serviciile de poliţie trebuie să fie pregătite să furnizeze cetăţenilor
informaţii obiective despre activităţile lor, fără însă a dezvălui informaţii
confidenţiale. Trebuie elaborate liniile directoare profesionale, care
guvernează raporturile cu mass-media.
20. Organizarea serviciilor de poliţie trebuie să cuprindă măsuri
eficace, pentru a garanta integritatea personalului de poliţie şi
comportamentul adecvat al acestuia, în executarea misiunilor, în special,
respectarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale persoanei, în mod
particular, prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
21. Măsuri eficiente pentru prevenirea şi lupta împotriva corupţiei
trebuie aplicate la toate nivelele serviciilor de poliţie.
B. Calificative, recrutări şi fidelitatea personalului de poliţie
22. Personalul de poliţie, oricare ar fi nivelul la care se angajează,
trebuie să fie recrutat pe baza competenţei şi experienţei personale, care
trebuie adaptate obiectivelor poliţiei.
23. Personalul de poliţie ar trebui să fie în măsură să dea dovadă de
discernământ, de deschidere intelectuala, de maturitate, de simţ justiţiar,
de capacităţi de comunicare şi, dacă este cazul, de aptitudini de
conducere şi organizare. Ei trebuie să aibă şi o bună putere de înţelegere
a problemelor sociale, culturale şi comunitare.
24. Persoanele care au fost recunoscute vinovate de infracţiuni grave
nu trebuie să aibă funcţii în poliţie.
25. Procedurile de recrutare trebuie să se bazeze pe criterii obiective
şi nediscriminatorii şi să se facă conform unui examen obligatoriu al
candidaturilor. Trebuie, în plus, aplicată o politică prin care să se
recruteze bărbaţi şi femei, reprezentând diverse categorii ale societăţii,
printre care grupurile etnice minoritare, obiectivul ultim fiind ca
personalul de poliţie să reflecte societatea în serviciul căreia se găseşte.
C. Formarea personalului de poliţie
26. Formarea personalului de poliţie care se bazează pe principiile
fundamentale, cum ar fi democraţia, Statul de drept şi protecţia drepturilor
omului, trebuie să se realizeze în funcţie de obiectivele poliţiei.

210

I
 27. Formarea generală a personalului de poliţie trebuie să fie cât mai
deschisă pentru societate.
28. Formarea generală iniţială ar trebui, de preferinţă, să fie urmată
de perioade regulate de formare continuă şi de formare specializată şi,
dacă este cazul, de formare pentru sarcini speciale şi de gestiune.
29. O formare practică privind aplicarea forţei şi limitele sale
referitoare la principiile stabilite în materie de drepturi ale omului, şi mai
ales a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei
corespondente, trebuie integrată în formarea poliţiştilor la toate nivelele.
30. Formarea personalului de politie trebuie să integreze pe deplin
necesitatea de a combate rasismul si xenofobia.
D. Drepturile personalului din poliţie
31. Personalul din poliţie trebuie, în reguli generale, să beneficieze de
aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi ceilalţi cetăţeni. Restricţiile
privind aceste drepturi nu sunt posibile, decât dacă ele sunt necesare în
exercitarea funcţiunilor poliţiei, într-o societate democrată, în
conformitate cu legea şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
32. Personalul de poliţie trebuie să beneficieze, în calitate de
funcţionari, de o gamă de drepturi sociale şi economice cât mai mare
posibil. Trebuie să beneficieze, în special, de dreptul sindical sau de a
participa în instanţe, de dreptul de percepere a unei remuneraţii
corespunzătoare, de dreptul la o acoperire socială şi de măsuri specifice
de protecţie a sănătăţii şi securităţii, ţinând cont de caracterul particular
al muncii poliţiei.
33. Orice măsură disciplinară luată împotriva unui membru al
poliţiei trebuie să fie supusă controlului unui organ independent sau
tribunalului.
34. Autoritatea publică trebuie să susţină personalul de poliţie, pus
în cauză într-un mod nejustificat, în exercitarea funcţiunilor sale.
V. Principii directoare vizând acţiu nea/intervenţia poliţiei
A. Principii directoare vizând acţiunea/intervenţia poliţiei:
principii generale
35. Poliţia şi toate intervenţiile poliţiei trebuie să respecte dreptul
oricărei persoane la viaţă.
36. Poliţia nu trebuie să aplice, să încurajeze sau să tolereze acte de
tortură, tratamente sau pedepse inumane sau degradante, în orice
circumstanţă s-ar afla.
37. Poliţia nu poate recurge la forţă decât în caz de necesitate
absolută şi numai în măsura necesară atingerii unui obiectiv legitim.
38. Poliţia trebuie să verifice, în mod sistematic, legalitatea
operaţiunilor pe care şi le-a propus să le execute.
211

I
 {

39. Personalul de poliţie trebuie să execute ordinele date în mod

regulamentar de superiori, dar au datoria de a se abţine de la executarea
celor care sunt evident ilegale şi de a face raport privind acest subiect,
fără a se teme de eventuale sancţiuni în astfel de situaţii.
40. Poliţia trebuie să-şi îndeplinească misiunile, într-o manieră
echitabila, inspirându-se, în special, din principiul de imparţialitate şi de
nediscri minare.
41. Poliţia nu trebuie să lezeze dreptul fiecăruia la viaţa sa privată,
decât în caz de necesitate absolută şi numai în măsura necesară pentru
realizarea obiectivului legitim.
42. Adunarea, stocarea şi utilizarea datelor personale de către poliţie
trebuie să fie în conformitate cu principiile internaţionale privind
protecţia datelor şi, în special, să se limiteze la ceea ce este necesar pentru
realizarea obiectivelor legale, legitime şi specifice.
43. In îndeplinirea misiunii sale, poliţia trebuie întotdeauna să
vegheze la spiritul drepturilor fundamentale ale fiecăruia, precum şi la
libertatea de gândire, de conştiinţă, de religie, de exprimare, de reuniune
pacifistă, de circulaţie şi dreptul asupra bunurilor sale.
44. Personalul de poliţie trebuie să acţioneze cu integritate şi respect
faţă de populaţie, ţinând în mod special cont de situaţia indivizilor care
fac parte din grupuri vulnerabile.
45. Personalul de poliţie trebuie în mod normal, în timpul
intervenţiilor lor, să fie în măsură să ateste calitatea sa de membru al
poliţiei şi identitatea sa profesională.
46. Personalul de poliţie trebuie să se opună tuturor formelor de
corupţie din poliţie. Trebuie să-şi informeze superiorii şi celelalte organe
competente de toate cazurile de corupţie din politie.
B. Principii directoare vizând aeţiunea/intervenţia poliţiei: situaţii
specifice
1. Anchete de poliţie
47. Anchetele de poliţie trebuie, cel puţin, să fie fondate pe supoziţii
rezonabile că a fost sau va fi comisa o infracţiune.
/
48. Poliţia trebuie să respecte principiile, conform cărora, oricine este
acuzat de un delict penal trebuie presupus a fi nevinovat, până ce acesta
va fi găsit vinovat de un tribunal şi trebuie să beneficieze de anumite
drepturi, în special de acela de a fi informat, în cel mai scurt timp, de
acuzaţia formulată împotriva sa şi de a pregăti apărarea sa, fie personal,
fie prin intermediul unui avocat ales de el.
49. Anchetele poliţieneşti trebuie să fie obiective şi echitabile. Ele
trebuie să ţină cont de nevoile specifice ale persoanelor, cum ar fi copiii,

212
 (

adolescenţii, femeile, membrii minorităţilor cuprinzând minorităţile

etnice sau persoanele vulnerabile, şi să se adapteze în consecinţă.
50. Se vor stabili, ţinând cont de principiile enunţate în articolul 48 de
mai sus, liniile directoare cu privire la conduita interogatoriilor de
poliţie. în special, este vorba de a se asigura că aceste interogatorii să se
desfăşoare într-un mod echitabil, aceasta însemnând ca cei interesaţi să
fie informaţi de motivele interogatoriului şi de alte fapte pertinente.
Conţinutul interogatoriilor de poliţie trebuie să fie, în mod sistematic,
consemnat.
51. Poliţia trebuie să fie conştientă de necesităţile specifice martorilor
şi trebuie să respecte anumite reguli, inclusiv protecţia şi asistenţa care le
pot fi asigurate în timpul anchetei, mai ales când există riscul de
intimidare a martorilor.
52. Poliţia trebuie să asigure victimelor criminalităţii susţinerea,
asistenţa şi informarea de care acestea au nevoie, fara discriminare.
53. Poliţia ar trebui să fie în măsură să ofere servicii de
interpretare/traducere necesare pe toată durata anchetei de poliţie.
2. Arestarea/Privarea de libertate de către poliţie
54. Privarea de libertate trebuie să fie pe cât posibil limitată şi
aplicată, ţinând cont de demnitatea, de vulnerabilitatea şi de necesităţile
individuale ale fiecărei persoane deţinute. Plasările în detenţie trebuie să
fie, în mod sistematic, consemnate într-un registru.
55. Poliţia trebuie, în măsura în care este posibil conform legii naţionale,
să informeze rapid orice persoană privată de libertatea sa asupra motivelor
acestei privaţiuni şi asupra acuzaţiilor ce i se aduc şi, totodată, să o
informeze fără întârziere despre procedura aplicabilă în cazul său.
56. Poliţia trebuie să garanteze securitatea persoanelor deţinute, să
vegheze la starea lor de sănătate, să le asigure condiţiile satisfăcătoare de
igienă şi o alimentaţie adecvată. Celulele de poliţie prevăzute în acest
scop trebuie să aibă dimensiuni rezonabile, să dispună de iluminat şi
ventilaţie corespunzătoare şi să fie dotate astfel încât să permită odihna.
57. Persoanele private de libertate de către poliţie trebuie să aibă
dreptul ca mandatul lor de reţinere să fie notificat unei terţe persoane,
aleasă de ele, să beneficieze de un avocat şi să poată fi examinată de un
medic, în măsura în care este posibil şi în conformitate cu opţiunea lor.
59. Poliţia trebuie, pe cât e posibil, să separe persoanele, reţinute în
incintele poliţiei, suspectate de fi comis infracţiuni penale de persoanele
reţinute din alt motiv. In mod normal bărbaţii trebuie separaţi de femei,
precum şi persoanele majore de persoanele minore, private de libertate.

213
 VI. R esponsabilitatea şi controlul poliţiei
59. Poliţia trebuie să fie responsabilă în faţa Statului, cetăţenilor şi
reprezentanţilor acestora. Ea trebuie să reprezinte obiectul unui control
extern, eficient.
60. Controlul poliţiei de către Stat trebuie repartizat între puterile
legislativă, executivă şi judiciară.
61. Puterile publice trebuie să aplice procedurile efective şi
imparţiale de recurs împotriva politiei.
62. Ar trebui să se încurajeze crearea unor mecanisme care să
determine responsabilitatea poliţiei şi care se bazează pe comunicare şi
comprehensiune mutuală între populaţie şi politie.
63. Statele membre, supervizate de organele în drept, trebuie să
elaboreze coduri de deontologie ale politiei, care se bazează pe
principiile enunţate în prezenta Recomandare.
VII. Cercetarea şi cooperarea internaţională
64. Statele membre trebuie să favorizeze şi să încurajeze activităţile
de cercetare în privinţa politiei, efectuate de poliţia însăşi sau de
instituţiile din exterior.
65. Ar trebui să se promoveze cooperarea internaţională în privinţa
problemelor de etică a politiei şi aspectelor acţiunilor sale privitoare la
drepturile omului.
66. Mijloacele de promovare a principiilor enunţate în prezenta
Recomandare şi aplicarea lor ar trebui să constituie obiectul unei atente
examinări din partea Consiliului Europei.

REGULAMENTUL CU PRIVIRE LA PRINCIPIILE ETICE ALE

SERVICIULUI POLIŢIENESC AL MARII BRITANII
Fiind colaborator al serviciului poliţienesc eu tind întotdeauna:
1. Să acţionez cu dreptate, să îndeplinesc obligaţiile de serviciu
cinstit şi nepărtinitor.
2. Să-mi îndeplinesc datoria de serviciu cu sârguinţă şi precauţia
respectivă.
3. Să manifest autocontrol, răbdare, înţelegere şi amabilitate în
conformitate cu circumstanţele în contactul cu oamenii - atât cei ce se
află în serviciul poliţienesc, cât şi cei din afara lui.
4. Să contribui la respectarea drepturilor omului, conform cărora
fiecare persoană este unică şi irepetabilă şi să manifest compătimire şi
respect pentru ea.

214
 5. Să acord susţinere tuturor colegilor mei în îndeplinirea de către
aceştia a datoriei, determinată de limitele legii, în mod activ să reacţionez
la fiece încălcare din partea oricărei persoane.
6. întotdeauna să ţin minte că marea parte a informaţiei o obţin pe
cale confidenţială şi o pot divulga doar în cazul când mă obligă s-o fac în
interesul serviciului.
7. Să folosesc forţa doar în cazuri necesare, în limite minimale,
suficiente pentru atingerea scopului legal şi a instruirii ordinii.
8. Să acţionez doar în limitele legii, înţelegînd faptul că nici o
circumstanţă nu mă poate determina să le depăşesc şi nimeni nu-mi
poate cere să fac aceasta.
9. Mijloacele aflate la dispoziţia mea trebuie să le aplic pentru
atingerea bunăstării maximale obşteşti.
10. Să răspund pentru autoinstruirea proprie, în permanenţă îmi
perfecţionez metodele şi formele care mă ajută să slujesc societatea.
11. Să răspund personal pentru acţiunile şi greşelile mele.
(Джеймс A., Colegiul personalului poliţienesc, Bramehill, M area
Britanie)

CODUL ETICO-MORAL AL POLIŢISTULUI STATELOR UNITE

ALE AMERICII
Ca ofiţer de poliţie, consider că datoria de bază a mea este de a sluji
omului: să protejez viaţa şi proprietatea cetăţenilor mei, să-i apăr pe cei
creduli de înşelăciune, pe cei slabi de asuprire şi înfricoşare, pe cetăţenii
paşnici de tortură şi dezordine, să respect drepturile constituţionale ale
tuturor persoanelor la libertate, egalitate şi justiţie.
în viaţa privată eu promit să fiu exemplu pentru alţii: voi fi curajos şi
liniştit în faţa pericolului, mă voi strădui să fiu reţinut în manifestarea
emoţiilor şi în permanenţă voi avea grijă de bunăstarea altora.
Fiind cinstit în gânduri şi în fapte, în chestiuni personale şi de
serviciu, eu voi îndeplini fără ezitare legile ţării mele şi instrucţiunile de
serviciu.
Toată informaţia cu caracter confidenţial, cu care mă voi confrunta
sau care îmi va fi transmisă pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu, o
voi ţine în taină până la sfârşitul zilelor, dacă dezvăluirea acestor
informaţii nu va fi necesară pe parcursul serviciului. Promit să nu mă
amestec în treburi străine şi niciodată nu voi permite simpatiilor
personale, emoţiilor negative sau prieteneşti, prejudecăţilor să
influenţeze asupra hotărârilor mele.
215

i
 Fiind necompromiţător faţă de infracţiuni şi insistent în urmărirea
infractorilor, eu voi îndeplini obligaţiile conştiincios şi amabil, fără
banalizări şi părtiniri, ură sau alte intenţii, neapelând niciodată la forţă
nefolositoare şi niciodată să nu iau mită .
Eu primesc semnul distinctiv al conducerii mele ca simbol al
încrederii obşteşti, de care mă voi folosi atâta timp, cât mă voi călăuzi de
etica serviciului poliţienesc. în permanenţă mă voi strădui să ating aceste
scopuri şi idealuri, dedicându-mă profesiei alese - serviciului în poliţie.

CODUL DEONTOLOGIC AL POLIŢIEI NAŢIONALE A FRANŢEI

(D ecret N 86592)
Partea introductivă
Art. 1. Poliţia naţională serveşte asigurării pe întreg teritoriul ţării a
garanţiei libertăţilor şi protecţia instituţiilor republicane, menţinerea
liniştii şi ordinii obşteşti, paza cetăţenilor şi a patrimoniului.
Art. 2. îndeplinind misiunea, poliţia naţională îşi desfăşoară
activitatea sa în conformitate cu Declaraţia universală a drepturilor
omului şi cetăţeanului, Constituţia, tratatele internaţionale şi legea.
Art. 3. Poliţia naţională este gata să slujească tuturor cetăţenilor ce
respectă dreptul.
Art. 4. Poliţia naţională se organizează după principiul ierarhiei,
respectând prescripţiile ce sunt prezente în codul procesual penal în
partea ce se referă la activitatea poliţiei juridice, ea fiind supusă
Ministerului Afacerilor Interne.
Art. 5. Prezentul cod deontologic este obligatoriu pentru
colaboratorii poliţiei naţionale şi pentru acei care participă la îndeplinirea
funcţiilor poliţieneşti.
Art. 6. Orice neîndeplinire a prescripţiilor, fixate în prezentul cod, se
pedepseşte cu sancţiune disciplinară şi nu influenţează măsura pedepsei în
acel caz când acţiunile înfăptuite sunt calificate drept ilegale de codul penal.

Capitolul I. O bligaţiile generale ale colaboratorilor poliţiei

naţionale
Art. 7. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat să fie credincios
instituţiilor republicane. Este onest, incoruptibil şi imparţial. El nici într-o
circumstanţă nu cedează cu demnitate. Fiind chemat să slujească
societăţii, colaboratorul poliţiei trebuie să devină model de
comportament. El trebuie să aibă o atitudine respectuoasă faţă de oricare
cetăţean, indiferent de originea etnică şi naţionalitate, statut social,
convingeri politice, religioase şi despre lume.

216
 Art. 8. Colaboratorul poliţiei naţionale este obligat, chiar în cazurile
când nu-şi îndeplineşte obligaţiile de serviciu, din proprie iniţiativă să
acorde ajutor fiecărui cetăţean, care se află în pericol, pentru a
preîntâmpina şi a contracara orice acţiune ce încalcă ordinea obştească şi
să protejeze cetăţeanul sau colectivul de atentate asupra persoanei sau
proprietăţii.
Art. 9. în acele cazuri când colaboratorul poliţiei este obligat să aplice
forţa, în bază legală şi în special să folosească arma, el trebuie s-o facă
doar de extremă necesitate şi în strictă corespundere cu situaţia creată.
Art. 10. Oricare cetăţean reţinut se află sub protecţia poliţiei care
poartă pentru el răspundere; el nu trebuie să suporte din partea poliţiei
sau altor persoane nici un fel de tortură, tratare inumană sau înjosirea
demnităţii. Colaboratorul poliţiei, care este martorul acţiunilor
menţionate mai sus şi care nu a întreprins măsuri pentru
preîntâmpinarea lor sau nu a înştiinţat conducătorii respectivi, poartă
răspundere disciplinară.
Colaboratorul poliţiei, în paza căruia se află un reţinut care are
nevoie de asistenţă medicală, este obligat să sesizeze lucrătorul medical,
iar în cazurile necesare să întreprindă măsuri pentru păstrarea vieţii şi
sănătăţii ei.
Art. 11. Colaboratorul poliţiei poate în mod liber să acorde
informaţie, cu excepţia cazurilor legate de executarea de către el a
obligaţiilor de serviciu, ce necesită păstrarea secretelor profesionale şi
tainei de serviciu.
Art. 12 . Ministerul Afacerilor Interne apără colaboratorii poliţiei
naţionale de ameninţări, violenţă, samovolnicie, nedreptate, insultă,
calomnie, victimele cărora ei devin în timpul exercitării obligaţiilor de
serviciu sau în procesul activităţii de lucru.

Capitolul II. D repturile şi obligaţiile reciproce ale colaboratorilor

poliţiei şi ale conducătorilor lor
Art. 13. Conducătorul, abilitat cu putere, execută funcţii de comandă,
în această calitate el adoptă hotărâri şi cere executarea lor; el le exprimă
sub forme de ordine, care trebuie să fie precise şi să conţină indicaţii clare
pentru îndeplinirea lor cu succes.
Art. 14. Conducătorul este responsabil pentru ordinele emise, pentru
îndeplinirea şi consecinţele lor. în cazul în care, acesta încredinţează unii
subalterni să acţioneze în numele său, responsabilitatea lui se menţine în
totalitate; acest fapt se referă şi la acţiunile pe care subalternul le
îndeplineşte permanent în limitele funcţiilor sale şi a ordinelor primite.

217
 Colaboratorul poliţiei este obligat să îndeplinească strict ordinele
date de conducător. El poartă răspundere pentru executarea lor sau
pentru consecinţele neexecutării.
Arf. 15. Conducătorul dă ordine subalternilor nemijlociţi. Dacă o
necesitate urgentă nu-i permite să urmeze aceste ordine, conducătorii
subdiviziunilor inferioare trebuie informate imediat despre acest fapt.
A rt 16. Cu excepţia cazurilor când în îndeplinirea funcţiilor
poliţieneşti sunt implicaţi militari sau autorităţile publice, nici un
conducător nu are dreptul să ordoneze colaboratorului de poliţie, sfera
de acţiune a căruia se află în afara competenţei lui, dacă aceasta nu este
dictată de necesitate prevăzută de regulile generale disciplinare.
Arf. 17. Subalternul este obligat să îndeplinească toate dispoziţiile
conducătorului, în afară de cazurile când dispoziţia dată în mod evident
poartă un caracter ilegal şi poate provoca o daună considerabilă
intereselor obşteşti. Dacă subalternul consideră că ordinul poartă caracter
ilegal, este obligat să-şi exprime pretenţiile conducătorului ce a emis
ordinul, indicând clar şi determinat esenţa ilegalităţii prezentă în ordin.
Dacă ordinul este menţinut, indiferent de explicaţiile şi analiza
prezentată de subaltern, conducătorul insistă asupra executării,
subalternul se adresează conducătorului ierarhic superior, celui ce a emis
ordinul, care este obligat să examineze argumentarea opoziţiei lui.
Oricare refuz de executare a ordinelor, ce nu corespunde condiţiilor
de mai sus este, urmat de tragerea la răspundere a colaboratorului
pentru neexecutare.
Arf. 18. Fiecare colaborator al poliţiei este obligat să raporteze
conducerii îndeplinirea ordinelor primite sau, în cazurile necesare,
motivele care au împiedicat executarea lor.

C apitolul III. D espre controlul poliţiei

Arf. 19. Alături de procuratura care controlează activitatea
colaboratorilor poliţiei naţionale şi a conducerii administrative m
cazurile când aceştia îndeplinesc funcţia poliţiei judiciare, personalul
poliţiei naţionale şi conducătorii lui sunt supuşi controlului ierarhic şi
controlului inspecţiei generale şi, în ceea ce priveşte personalul poliţiei
naţionale, de către inspecţia generală a poliţiei naţionale.
Arf. 20. Ministrul Afacerilor Interne şi al regiunilor este obligat să
asigure executarea prezentului decret, care este publicat în Revista
Naţională a Republicii Franceze.
Paris, 18 martie, 1986.

218

1
I
 BIBLIOGRAFIE:

A cte norm ative

1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.l din 12.08.1994.
2. Legea Republicii Moldova privind combaterea corupţiei şi
protecţionismului nr.900 din 27.06.96, Monitorul Oficial al R. Moldova
nr.56 din 22.08.1996.
3. Legea Republicii Moldova privind Serviciul de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova nr.753-XIV din 23.12.99, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.156 din 31.12.1999.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837
din 17.05.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.6 din 23.01.1997.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Constituţională
ПГ.317-ХШ din 13.12.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8 din
07.02.1995.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la poliţie nr. 416-XII din
8.12.1990, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 17-19 din 31.01.2002.
7. Legea Republicii Moldova privind accesul la informaţie nr.982-
XIV din 11.05.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.88-90 din
28.07.2000.
8. Legea Republicii Moldova cu privire la avocatură nr. 1260-XV din
19.07.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 126-127 din 12.09.2002.
9. Legea Republicii Moldova cu privire la Consiliul Superior al
Magistraturii nr. 947-XIII din 19.07.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr. 186-188 din 22.08.2003.
10. Legea Republicii Moldova cu privire la Curtea Supremă de
Justiţie nr. 789-XIII din 26.03.1996, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.
196-199 din 12.09.2003.
11. Legea Republicii Moldova privind organizarea judecătorească
ПГ.514-ХШ din 06.07.95,Monitorul Oficial al R.Moldova nr.58 din
19.10.1995.
12. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr. 118-XV
din 14.03.2003, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 73-75 din 18.04.2003.
13. Legea Republicii Moldova cu privire la statutul judecătorului nr.
544-Х1П din 20.07.1995, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 117-119 din
15.08.2002,
14. Legea Republicii Moldova cu privire la notariat nr. 1453-XV din
8.11.2002, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 154-157 din 21.11.2002.
15. Legea audiovizualului nr.603-XIII din 03.10.95, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.70 din 14.12.1995.
219
 16. Legea serviciului în organele vamale nr,1150-XIV din
20.07.2000, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.106-108 din 24.08.2000.
17. Legea Republicii Moldova despre Regulamentul de conferire a
gradelor de calificare funcţionarilor publici nr,1263-XIII din 17.07.97,
Monitorul Oficial al R.Moldova rvr.63 din 25.09.1997.
18. Legea Republicii Moldova cu privire la publicitate nr.l227-XIII
din 27.06.97, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.67-68 din 16.10.1997,
republicată în Monitorul Oficial nr.57-58 din 18 mai 2000.
19. Legea privind fondul Arhivistic al Republicii Moldova din
22.01.92 nr. 880-XIII, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 1 din 30.01.92.
20. Legea privind drepturile de autor şi drepturile conexe nr. 293-
XIII din 23.11.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 13 din 02.03.95.
21. Legea Republicii Moldova despre statutul deputatului in
Parlament nr.39-XIII din 07.04.94, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.4
din 30.04.1994.
22. Legea serviciului public nr.443-XIII din 04.05.95, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.61 din 02.11.1995.
23. Legea Republicii Moldova privind gradele de clasificare şi
gradele militare ale lucratorilor din Procuratura Republicii Moldova
nr.920-XIII din 11.07.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.65-66 din
10.10.1996.
24. Hotărîrea Parlamentului RM cu privire la declararea sărbătorii
profesionale a colaboratorilor afacerilor interne Ziua Politiei nr. 12-13, XII
din 01.12.92, Monitorul Oficial al R.Moldova nr. 12 din 30.12.92.
25. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma
colaboratorilor organelor afacerilor interne din Republica Moldova
nr.298 din 18.03.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.36-37 din
23.04.1998.
26. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la uniforma
şi normele de echipare a colaboratorilor politiei şi serviciului intern ale
Ministerului Afacerilor Interne nr.596 din 20.06.2000, Monitorul Oficial
al R.Moldova nr.75-76 din 29.06.2000.
27. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la structura
organizatorică, limita efectivului şi Regulamentul Ministerului Afacerilor
Interne nr.844 din 30.07.98, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.75-76 din
13.08.1998.
28. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova privind Concepţia
pregătirii cadrelor de jurişti în instituţiile de invaţămînt ale Ministerului
Afacerilor Interne nr.325 din 22.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.34 din 22.06.1995.

220
I

29. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la

aprobarea Concepţiei politicii de cadre juridice nr.1385 din 30.10.2002,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.149-150 din 07.11.2002.
30. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea sărbătorii
profesionale-Ziua Juristului-19 octombrie, din 11.10.2000, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr.130-132 din 19.10.2000.
31. Decretul Preşedintelui RM privind instituirea Zilei lucrătorilor
procuraturii n r.ll din 26.01.96, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.8-9 din
08.02.1996

M anuale şi m onografii
1. A.Cosmovici, Psihologie generală, Polirom, Iaşi, 1996.
2. Achiziţiile publice şi etica publică; Viziuni privind combaterea corupţiei,
Transparecy International - Moldova, Chişinău, 2000.
3. Albert Ogien, Sociologia devianţei, Polirom, Iaşi, 1999.
4. Angela Cojocaru, Viorica Mocanu, Strategii comportamentale şi de
comunicare pentru un şef de succes, Chişinău, 2001.
5. Aristotel, Etica nicomahică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
6. Carmen Cozma, Elemente de etică şi deontologie, Editura
Universităţii „Al.I.Cuza", Iaşi 1997.
7. Constantin Cândea, Etica poliţienească şi relaţia cu publicul,
Bucureşti, 1995.
8. C. Leonardescu, Etică şi conduită civică, Lumina Lex, Bucureşti,
1999.
9. D.Stăniloae, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxsie, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1993.
10. Dicţionar de etică, Cartea Moldovenească, Chişinău, 1981.
11. Dicţionar enciclopedic, Cartier, Chişinău, 1999.
12. E. Martîncic, Avocatul: racursiu istoric, umanismul profesiei, Legea
şi viaţa, 1996, nr. 4.
13. E.Molcuţ, D.Oancea, Drept roman, Universul, Bucureşti 1993.
14. I.Grigoraş, Datoria etică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
15. Ioan Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii
materiale, Bucureşti, 1997.
16. Iu. Mărgineanu, L.Osoian, Avocatura în Republica Moldova,
Chişinău, 2003.
17. Marius Profiroiu, Anton Parlagi, Eugen Crai, Etică şi corupţie în
administraţia publică, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

221
 18. M.Şelaru, D.Donciu, Polivalenţa conduitei umane. Structuri
temperamentale, Iaşi, 1999.
19. Martîncic E. Авторитет советского суда, Ştiinţa, Chişinău, 1991.
20. Mihai Platon şi alţii, Funcţionarul public: principii şi norme
comportamentale, V. I, Chişinău, 1995.
21. Mircea I. Manolescu, Arta avocatului, Bucureşti, 1998.
22. P. Zamfir, I.Trofimov, Dreptul mediului, Chişinău, 1998.
23. Platon, Opere V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1986.
24. Ş. Stamatin, C. Creangă, Ghidul deontologiei poliţieneşti, Chişinău,
2004.
25. S. R. Covey, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii,
ALLFA, Bucureşti, 2000
26. Sergiu Tamaş, Dicţionar politic/Instituţiile democraţiei şi cultura
civică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.
27. Tatiana Vîzdoagă, Doina Ganea, Rodica Iordanov, Victor
Orîndaş, Ion Căpăţînă, Victor Zaharia, Instruire în clinica juridică,
Chişinău, 2004.
28. Tatiana Mocreac, Necesitatea deontologiei juridice în statul de drept/
Materiale ale Conferinţei internaţionale ştiinţifico-practice, în culegerea:
Edificarea statului de drept, Chişinău, 26-27 septembrie 2003.
29. Tatiana Mocreac, Deontologia juridică: originea termenului şi
determinarea obiectului de studiu, USM, Analele ştiinţifice, Ştiinţe juridice,
nr.7, Chişinău, 2004.
30. Tatiana Mocreac, Esenţa şi specificul deontologiei colaboratorilor
organelor de drept, Analele ştiinţifice ale USM, Seria „Ştiinţe
socioumanistice", Volumul I, Chişinău, 2004.
31. Valeriu Capcelea, Etica juridică, Chişinău, 2004.
32. Virginia Verdinaş, Elemente de protocol, Bucureşti, Lumina Lex,
2000.
33. Алексеев C.C., Введение в юридическую специальность,
Юридическая Литература, Москва, 1976.
34. Алексеев С.С., Теория права, Москва, 1997.
35. Афанасьева О.В., Пищелко П.В., Этика и психология
профессиональной деятельности юриста, Москва, 2001.
36. Барщевский М., Адвокатская этика, Москва, 2001.
37. Бентам И., Введение в основании нравственности и
законодательства, Москва, 1971.
38. Бойков А. Д., Этика профессиональной защиты по уголовным
делам, Москва, 1978.

222
 39. Болотина Г.К., Этика профессионального успеха/ Учеб.-метод.
пособие для преподавателей и студентов высших и средних
учебных заведений, ТюмГНГУ, Тюмень, 1998.
40. Букреев В.И., Римская И.Н., Этика права, Москва, 1999.
41. Булденко К. А., Профессиональная этика сотрудников милиции,
Хабаровск, 1991.
42. Васильев В.А., Юридическая психология, Питер, Санкт-
Петербург, 2002.
43. Введение в юридическую специальность/ Под ред. Корнеева А.
П., Москва, 2001.
44. Введенская Л.А., Павлова Л.Г., Риторика для юристов, Феникс,
Ростов-на-Дону, 2002.
45. Горшенев В.М., Бенедик И.В., Юридическая деонтология/
Учебное пособие, Киев, 1988.
46. Государственная служба: Культура поведения и деловой этикет
/Под ред. Охотского Е. В., Москва, 1999.
47. Гришин А.А., Моральный фактор в деятельности органов
внутренних дел/ Монография, Моек. юрид. ин-т, Москва, 1995.
48. Громов А.П., Врачебная деонтология' и ответственность
медицинских работников, Москва, 1989.
49. Гусарев С.Д., Тихомиров О.Д., Юридична деонтолог1я, Ки1в,
2000.
50. Дементьев А. Д., Как стать судьей. Российская Юстиция, пг. 8,
1994.
51. Деятельность сотрудника ОВД в экстремальных условиях:
социально-политические аспекты, Ростов-на-Дону, 1995.
52. Дж. Марович, За хрупкий приз, который зовется репутацией,
Российская юстиция, 2001.
53. Жалинский А.Е., Профессиональная деятельность юриста, БЕК,
Москва, 1997.
54. Закомлистов А. Ф., Судебная этика, Санкт-Петербург, 2002.
55. Зеленкова И.А., Беляева Е.В., Этика, Минск, 1997.
56. Ильин И .О., О сущности правосознания, Москва, 1983.
57. Кобликов А.С., Юридическая этика/ Учебник для вузов,
Норма, Москва, 1999.
58. Кокорев Л.Д., Этика уголовного процесса/ Учебное пособие,
Изд-во Воронеж, ун-та, Воронеж, 1993.
59. Кони А. Ф., Нравственные начала в уголовном процессе (общие
черты судебной этики), Москва, 1967.

223
 60. Красникова Е.А., Этика и психология профессиональной
деятельности, Форум-ИНФРА-М, Москва, 2003.
61. Кукушкин В.М., Полицейская деонтология/ Социол. анализ
зарубеж. концепций, Акад. МВД России, Москва, 1994.
62. Кукушкин В.М., Твоя профессиональная этика, Изд-во МП
"Кодекс", Москва, 1994.
63. Леоненко В.В., Профессиональная этика участников уголовного
судопроизводства, Киев, 1981.
64. Лукашева Е.А., Право, мораль, личность, Москва, 1986.
65. Любащиц В.Я., Мордовец А.Ю., Тимощенко И.В., Теория
государства и право, Ростов-на-Дону, 2002.
66. Любиив И.В., Адвокатура в России/Учебник, Москва, 2001.
67. Медников И.И., Мельников И.И., Судебная речь, Москва, 2003.
68. Мугрино Е.С., Техника юридического письма, Москва, 2000.
69. Муллерат Р., Независимость - основной принцип юридической
деятельности, Адвокат, N° 11,1996.
70. Нено-Неновки, Право и ценности, Москва, Прогресс, 1987.
71. Нравственные и эстетические основы совершенствования
профессиональной культуры руководителей органов внутренних д ел /Под
ред. Дубов Г. В., Акад. МВД СССР, Москва, 1990.
72. Окусов А.П., Юридическая деонтология или профессиональная
несостоятельность безнравственного юриста/ Учебное пособие, Ростов-
на-Дону, 2001.
73. Основные виды деятельности и психологическая пригодность к
службе в системе органов внутренних дел: Справочное, пособие/ Под
ред. Бовина Б.Г., Мягких Н.И., Сафронова А.Д., Москва, 1997.
74. Пикар Э ., Об адвокате (парадокс), Москва, 2000.
75. Пашинский А.Э., Юридическая деонтология/Автореферат
диссертации на соискание степени кандидата юридических наук, Москва,
1995.
76. Профессиональная этика юриста. Адвокатская этика /Учеб.-
метод. Пособие, Составители: Е.Л.Богданова, А.Б.Гутников,
Н.М.Кипнис, М.Н.Трофимов, Санкт-Петербург 2002 .
77. Профессиональные навыки юриста. Опыт практического
обучения/ Под ред. Воскобитова Л.А., Михайлова Л.П., Шугрина
Е.С., Дело, Москва, 2001.
78. Романов В., В прокуратуру через психологический отбор.
Российская юстиция, пг. 8,1995.
79. Романов В.В., Юридическая психология, Москва, Юрист, 2002.
80. Салернский кодекс здоровья, Минск, 1994.

224
 81. Сальников В.П., Правовая культура /Актуальные проблемы
теории права, Уфа, 1995.
82. Семин Ария, Об адвокатской тайне, Российская юстиция, пг.2,
1997.
83. Скакун О.Ф., Овчаренко И.Н., Юридическая деонтология,
Харьков, 1997.
84. Скакун О.Ф., Хрестоматия по юридической деонтологии,
Эспада, Харьков, 2002.
85. Скакун О.Ф., Юридическая деонтология/ Учебник ддя вузов,
Эспада, Харьков, 2002.
86. Сливка С.С., Юридична деонтолог1я, Лыпв, 1996.
87. Соболева А., Образ русского судебного оратора, Российская
юстиция, № 3,2002.
88. Стандарты независимости юридической профессии, Советская
юстиция, 1991.
89. Столяренко А.М., Психология, приёмы в работе юриста,
Москва, 2000.
90. Теория государства и права/ Под ред. Матузова Н.И., Малько
А.В., Москва, 1995.
91. Туманова А.В., Харитошкин В.В., Клиническое образование и
проблемы правовой этики, Тверь, 2000.
92. Упоров И.В., Профессия юрист, Ростов-на-Дону, 1999.
93. Цицерон М.Т., Три трактата об ораторском искусстве,
Москва, 1972.
94. Шиханцев Г.Г., Юридическая психология, Москва, 2000.
95. Шмоткин О.В., Юридическая деонтология, Киев, МНТУ, 1995.
96. Этика сотрудников правоохранительных органов/ Под ред.
Дубова Г.В., Москва, 2001.

225
 Cuprins

Tema 1.
DEONTOLOGIA JURIDICĂ- INTRODUCERE ÎN STUDIU...................3
§ 1. Apariţia deontologiei ca ştiinţă....................................................... 3
§ 2. Noţiunea şi caracteristica generală a deontologiei juridice...... 6
§ 3. Obiectul de studiu al deontologiei................................................. 9
§ 4. Scopul, sarcinile şi importanţa deontologiei
juridice ca disciplină de studiu....................................................... 11
§ 5. Funcţiile şi principiile deontologiei juridice................................. 14

Tema 2.
CARACTERIZAREA GENERALĂ A ACTIVITĂŢII JURIDICE...........18
§ 1. Activitatea juridică - formă a activităţii sociale...........................18
§ 2. Trăsăturile fundamentale ale activităţii juridice......................... 21
§ 3. Conţinutul activităţii juridice.......................................................... 24
§ 4. Profesia - ju rist................................................................................... 27
§ 5. Autoritatea profesiei juridice........................................................... 32

Tema 3.
CULTURA PROFESIONAL JURIDICĂ A JURISTULUI........................... 34
§ 1. Noţiunea de cultură juridică şi tipurile e i......................................34
§ 2. Cultura profesional juridică a juristului........................................37
§ 3. Gîndirea profesională a juristului....................................................41
§ 4. Competenţa ca indicator al măiestriei
profesionale a juristului..................................................................... 43
§ 5. Deformarea profesională şi căile de depăşire a e i ........................46

Tema 4.
CULTURA POLITICĂ A JURISTULUI ......................................................... 50
§ 1. Politica, cultura politică şi tipurile ei ..............................................50
§ 2. Noţiunea şi structura culturii politice a juristului........................52
§ 3. Nivelurile culturii politice a juristului............................................. 55
§ 4. Pluralismul şi neutralitatea politică
în activitatea profesională a juristului............................................. 57
§ 5. Asociaţiile obşteşti ale juristului.........................................................60

Tema 5.
CULTURA ETICĂ A JURISTULUI......................................................... 66
§ 1. Noţiunea cultură etică a juristului...............................................66
§ 2. Codul etic profesional al juristului..............................................70
§ 3. Secretul profesional al juristului..................................................75
§ 4. Jurămîntul juristului.................................................................... 80
| § 5. Deformarea morală şi răspunderea morală a juristului............83

i
Tema 6.
CULTURA ESTETICĂ A JURISTULUI ........................................................ 87
§ 1. Noţiunea de estetică şi cultura estetică a juristului..................... 87
§ 2. Formele de manifestare a culturii estetice a juristului.................90
§ 3. Forma exterioară a juristului............................................................100
§ 4. Estetica organizării locului de m uncă............................................ 103
§ 5. Cerinţele estetice înaintate faţă de oformarea
documentelor juridice ................................................................ ........ 105
§ 6.Eticheta de serviciu a juristului ........................................................ 112

Tema 7
DEONTOLOGIA ASPECTULUI SOCLAL-PSIHOLOGIC
AL ACTIVITĂŢII JURISTULUI.....................................................................117
§ 1. Noţiuni generale despre cultura psihologică a juristului...........117
§ 2. Modelarea social-psihologica a personalităţii juristului.............121
§ 3. Noţiunea şi structura psihicului personalităţii juristului...........124
§ 4. Temperamentul juristului .................................................................128
§ 5. Caracterul şi capacităţile juristului................................................. 133

Tema 8.
ASPECTE MODERNE PRIVIND PREGĂTIREA JURIŞTILOR
PENTRU ACTIVITATEA PROFESIONALĂ ..............................................139
§ 1. Cerinţe deontologice înaintate de activitatea econom ică...........139
§ 2. Cerinţe deontologice înaintate de domeniul ecologic................ 142
§ 3. Cerinţe deontologice înaintate de sistemul informaţional.........145

Tema 9
DEONTOLOGIA SPECIALITĂŢILOR JURIDICE..................................... 148
§ 1. Noţiuni generale privind deontologia specialzărilor juridice ... 148
§ 2. Deontologia judecătorului.................................................................151
§ 3. Deontologia procurorului..................................................................155
§ 4. Deontologia avocatului......................................................................161
§ 5. Deontologia colaboratorului poliţiei.............................................. 168
§ 6. Deontologia notarului........................................................................176

CODURI DEONTOLOGICE NAŢIONALE..............................................180

CODURI DEONTOLOGICE STRĂIN E...................................................... 204

BIBLIOGRAFIE 219