cărui etimon primar, grecesc, este oneiros, care înseamnă „vis“) figurează cu două sensuri principale, unul interesând domeniul medical („delir, halucinaţie asemănătoare visului, care defineşte unele stări psihopatologice“), celălalt – sfera creaţiei literar-artistice („atmosferă, caracter oniric al unei creaţii; structură estetică rezultată din fluxul spontan al conştiinţei şi opusă celei realiste“). În comentarea literaturii, termeni ca „onirism“, „oniric“, „onirist“ etc. au fost şi sunt folosiţi destul de frecvent, dat fiind că visul – şi raportarea, în diferite feluri, la vis – a alimentat, în diferite epoci şi în felurite chipuri, literatura (în mod deosebit, romantismul şi suprarealismul au „utilizat“ consistent visul, de pe platforme estetice şi „tehnice“ bineînţeles că diferite). În sens larg, „onirică“ este o creaţie literară inspirată de sau asemănătoare cu visul. În literatura română contemporană, însă, termenul a dobândit un înţeles precis, desemnând o formulă literară – considerată, uneori, a fi fost una de neo-avangardă – propusă, către mijlocul anilor 1960 (în urma unei „gestaţii teoretice“ de mai mulţi ani), de Dumitru Ţepeneag şi Leonid Dimov, însuşită de alţi câţiva scriitori tineri (Virgil Mazilescu, Vintilă Ivănceanu, Iulian Neacşu), care, în 1965, constituie în cadrul cenaclului Luceafărul, „grupul oniric“. Refuzaţi, la început, de toate periodicele, „oniriştii“ reuşesc, în 1966, să colaboreze la „Povestea vorbii“, supliment al revistei craiovene „Ramuri“, redactată de Miron Radu Paraschivescu (sprijinitor şi promotor, în epocă, al iniţiativelor literare alternative, radical înnoitoare, propuse de tineri). După câteva luni, suplimentul e interzis. Dimov, „stâlpul grupului“, şi Ţepeneag îşi văd, în schimb, editate primele volume: Versuri şi, respectiv, Exerciţii. Grupul creşte prin ralierea mai multor tineri poeţi şi prozatori, printre care Sorin Titel, Virgil Tănase, Emil Brumaru, Daniel Turcea, Florin Gabrea. Profitând de o uşoară înmuiere a cenzurii, după invadarea Cehoslovaciei, componenţii lui se manifestă, din 1968, tot mai curajos, chiar agresiv, îşi expun vederile fără eufemisme, în şedinţe de la Uniunea Scriitorilor, pe cât posibil şi în publicaţii. La un moment dat, chiar în vara anului 1968, li se promite înfiinţarea unui supliment al revistei „Luceafărul“, care ar fi urmat să le fie încredinţat, lucru care nu s-a mai întâmplat. O altă tentativă de a avea o revistă – măcar în parte – „onirică“ eşuase (1967) o dată cu abandonarea, de către autorităţi, a iniţiativei editării unei proiectate reviste de cultură ploieştene, care ar fi urmat să se intituleze „Revista nouă“ şi în a cărei redacţie virtuală (coordonată de Ştefan Bănulescu) oniricii erau puternic reprezentaţi. „Lider“ al grupului (autoinstituit şi recunoscut tacit de ceilalţi, care îi ironizează câteodată, cordial, prin aplicarea apelativului „caid“, accesele de autoritarism) e Dumitru Ţepeneag, alături de Leonid Dimov, relativ mai puţin combativ, însă înzestrat cu prestigiul conferit de vârstă, de talent şi erudiţie. Cei doi se manifestă ca principali teoreticieni ai curentului literar pe care se străduiesc să-l acrediteze – numit, pentru evitarea oricăror confuzii cu alte formule literare care au recurs la vis, „onirism structural“ sau „onirism estetic“ – , exprimându-se în texte publicistice diverse, „strecurate“ în revistele literare şi culturale ale vremii, în atmosfera de relativă îmblânzire a controlului politico-ideologic exercitat de regimul totalitar ( o mare parte dintre acele texte, alături de altele, ulterioare, au fost adunate în volumul antologic Momentul oniric, îngrijit de Corin Braga şi publicat în 1997, fiind astfel repuse în circulaţie, spre edificarea celor interesaţi de un episod multă vreme ocultat al istoriei literaturii române postbelice). Revista „Amfiteatru“ organizează o „masă rotundă“ (participă Leonid Dimov, Daniel Turcea, Laurenţiu Ulici şi Dumitru Ţepeneag, iar ca moderator din partea redacţiei Paul Cornel Chitic) al cărui conţinut, publicat, constituie manifestul indirect al grupului. O. tinde să devină (după opinia lansatorilor şi a simpatizanţilor chiar devine) un curent literar, şi anume unul care (precizează D. Ţepeneag) „se opunea radical realismului socialist“. Momentul era favorabil pentru afirmarea unor asemenea „erezii“ literare, însă „agitaţia“ întreţinută de „grupul oniric“ pe planul vieţii publice scriitoriceşti în vederea cuceririi unei cât mai mari libertăţi de creaţie şi de exprimare irită suplimentar autorităţile. Riposta acestora nu întârzie. Tolerând în anumite limite apariţia de producţii literare onirice, ele resping categoric vederile formulate direct, şi însuşi cuvântul ce defineşte orientarea devine tabu. „Persecuţia care urmează – avea să explice ulterior Dumitru Ţepeneag – trebuie pusă în legătură şi cu invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice. Se strânge şurubul, ca să nu vină alţii să-l strângă.“ Prin aşa-zisele „teze din iulie“ (1971), curentului oniric i se dă – scrie tot Ţepeneag – „lovitura de graţie“. Grupul se dezagregă progresiv. Unii dintre componenţi părăsesc ţara, alţii renunţă; Ţepeneag este exilat prin retragerea cetăţeniei române. Estetica o. nu rămâne însă fără urmări, ea continuă ― şi după destrămarea mişcării care o promova – să fie ilustrată, în grade şi în modalităţi desigur diferite, în funcţie de personalitatea fiecăruia dintre scriitorii în chestiune. Nici în epoca de maximă coeziune a „grupului“ şi de cristalizare a „curentului“, onirismul estetic nu a fost o formulă rigidă şi nediferenţiată, presupunând o tehnică unică şi procedări de scriitură „obligatorii“ la nivelul detaliilor. Ca şi în cazul altor curente sau mişcări literare, scriitorii afiliaţi şi- au păstrat particularităţile, chiar dacă împărtăşeau o platformă teoretică în linii mari comună. După destrămarea mişcării – respectiv a grupului – , „oniricii“ au evoluat în chip diferit (însuşi doctrinarul o., D. Ţepeneag, îl depăşeşte, începând să cultive modalitatea derivată din el a textualismului), chiar dacă apartenenţa onirică rămâne depistabilă în scrierile lor, în grade diferite, desigur. Perfect consecvent în cultivarea o. rămâne doar Leonid Dimov, unanim recunoscut drept „cel mai oniric dintre noi“. Un bilanţ aproximativ al mişcării onirice e schiţat de Ţepeneag într-un interviu din 1993: „Mişcarea onirică ne poate apărea acum ca o mişcare literară uşor ambiguă. În primul rând, spaţiul ei teoretic formează o elipsă, adică are două focare. Apoi, istoria ei a fost retezată, mişcarea a încetat înainte de a-şi fi atins apogeul. În acest sens, nu se poate vorbi de o bătălie câştigată. Dar nici de o bătălie pierdută. A fost […] o bătălie întreruptă. E aici şi un mare avantaj, în această indeterminare. Potenţial vorbind, mişcarea onirică pare să conţină dezvoltarea ulterioară a literaturii române, adică şi textualismul şi postmodernismul“. În anii 1990 şi 2000, această pretenţie de a prezenta o. drept anticipator al evoluţiilor textualiste şi postmoderniste a iritat pe unii optzecişti, care au refuzat sau omis să-şi recunoască în onirişti precursorii, fie şi parţiali, iar unii critici au ironizat tentativa ex-„caidului“ oniric de a afirma retrospectiv importanţa o. De pildă, Alex. Ştefănescu nota, cu oarecare maliţie (într-un articol publicat la sfârşitul anului 2003): „Pe Dumitru Ţepeneag îl preocupă – şi chiar îl obsedează – să readucă în memoria contemporanilor onirismul, curent literar pe care îl consideră important, iar lui să i se recunoască rolul de ideolog al onirismului. [...] Revine de nenumărate ori asupra subiectului, manifestându-se ca un infatigabil propagandist al onirismului. În plus, anexează la onirism tot ce mişcă-n ţara asta. El ne câştigă simpatia şi ne înduioşează, astfel încât suntem gata să recunoaştem că toată literatura de azi derivă din onirism, numai ca să-l vedem, în sfârşit, mulţumit“. Criticul opina că o. „prezintă interes pentru istoricii literari, chiar dacă mişcarea n-a determinat mari schimbări în literatura română“, afirmaţie a cărei a doua propoziţie e discutabilă: desigur că scrierile (ex-)oniricilor emigraţi sau exilaţi (Vintilă Ivănceanu, Virgil Tănase, D. Ţepeneag) au fost interzise şi au ieşit din circulaţie, însă importanţa activităţii foştilor membri ai „grupului oniric“ rămaşi în ţară – mari scriitori: Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu, Emil Brumaru – în configurarea peisajului literar românesc al anilor şaptezeci şi optzeci ai secolului al XX-lea nu mai trebuie demonstrată. Teoreticienii şi exegeţii – subiectivi, „militanţi“, implicaţi – ai o. au fost cei doi iniţiatori ai curentului, Dumitru Ţepeneag, şi Leonid Dimov, exegeza profesionistă neputându- se exprima timp de circa două decenii asupra chestiunii. Conţinutul o. e indicat de însăşi denumirea lui, ce trimite la vis. Însă poetul oniric, precizează Dimov, „nu descrie visul, el nu se lasă stăpânit de halucinaţii, ci, folosind legile visului, creează o opera de artă lucidă“. Visul nu este, pentru corifeii o., ceva care trebuie memorizat ori transcris, un rezervor de imagini sau evenimente utilizabile ca atare, ci un „îndreptar legislativ“ (Dimov). Explicaţii convergente furnizează şi Ţepeneag: „Literatura onirică e o literatură a spaţiului şi timpului infinit, e o încercare de a crea o lume paralelă, nu omoloagă, ci analoagă lumii obişnuite. E o literatură perfect raţională în modalitatea şi mijloacele ei, chiar dacă îşi alege drept criteriu un fenomen iraţional. Şi în orice caz literatura onirică nu e o literatură a delirului, nici a somnului, ci a deplinei lucidităţi“. Diferenţele specifice faţă de alte formule literare care au „utilizat“ visul sunt afirmate răspicat: „În opoziţie cu suprarealismul, onirismul refuză dicteul automat, sclavia inconştientului şi a incoerenţei, cultivând totuşi ambiguitatea – dar lucid şi riguros calculată. Ambiţia literaturii onirice este o dublă negare: o negare structurală şi de metodă a suprarealismului, şi una formală, de scriitură, dar nu mai puţin categorică, a fantasticului romantic. Onirismul estetic, văzut categorial (deci la un mod ideal), se opune liricului metaforizant, dar şi epicului bazat pe simplă cauzalitate, pe logica formală, aristotelică“. Textele teoretice şi publicistice ale lui Dimov şi Ţepeneag abundă în asemenea explicaţii, declaraţii-program de estetică onirică redactate cu precizie şi, deopotrivă, cu plasticitate: „Onirismul structural e estetic. El mizează pe a face şi a construi, acte caracteristice artistului. Nu are pretenţia vană de a cunoaşte, de a descoperi ce există deja. Ambiţia sa e să producă un obiect autonom graţie unei sinteze al cărei model se află în vis. Adică să facă în aşa fel încât imaginile, care în general sunt percepute în succesiunea lor, să se organizeze într-o simultaneitate. Un fel de muzică pictată, de timp fără încetare convertit în spaţiu“ (Dumitru Ţepeneag). Oniricii, aşadar, nu descriu visuri reale, nu divulgă reminiscenţe ale acestora, ci produc visuri. Imaginează situaţii care se desfăşoară după o logică aparte, stranie, inerentă funcţionării mecanismelor inconştiente. Identificând acele mecanisme, oniricii le pun în funcţiune la modul conştient. Principiul acestei poetici nu e spontaneitatea, ci elaborarea lucidă, cu recurgere la artificiu. Respingând „dicteul automat“ al suprarealismului literar, oniricii recunosc existenţa unor similitudini şi afinităţi între demersul lor şi cele ale unor reprezentanţi ai picturii suprarealiste (respectiv ale unor Dali, de Chirico, Tanguy, Brauner şi, mai ales, Magritte). Năzuinţa, recunoscută, a tentativei onirice româneşti din anii şaizeci şi şaptezeci ai secolului trecut a fost „să-i împace pe Breton şi Valéry“. Deşi „tentativa onirică“ a celor reuniţi în grupul care promova „onirismul estetic“ sau „structural“ a fost o „bătălie întreruptă“, onirismul, în sens larg, nu a sucombat ca modalitate viabilă de creaţie. Oniriştii „istorici“ au, în anii 1990 şi 2000, continuatori ― nu epigoni sau imitatori, ci succesori originali şi legitimi –, cum ar fi Corin Braga şi Octavian Soviany.
„Creaţia literară onirică, la fel cu cea picturală, nu este
decalcul, filmarea unui vis (ne-am afla atunci în faţa unui naturalism à rebours ), ci dimpotrivă, investigarea imaginii reale cu acea forţă reactivă visului, pentru a fi folosită ca unealtă de investigare până în clipa aşezării potrivit – am spus – unei legislaţii la cheremul autorului, într-un grup sintagmatic menit a genera aievea o stare de vis în cititor.“ LEONID DIMOV REPERE CRITICE: Simion, Scriitori, III, 260-264; Convorbiri. Eugen Simion-Dumitru Ţepeneag, CC, 1991, 1; Corin Braga, Halucinaria – resurecţia onirismului, RL, 1992, 6; Gabriel Dimisianu, Onirismul subversiv, RL, 1992, 10; Corin Braga, Onirism estetic şi onirism halucinatoriu, RL, 1992, 21; Dumitru Ţepeneag, Reîntoarcerea fiului la sânul mamei rătăcite, Iaşi, 1993; Octavian Soviany, Onirici şi optzecişti, CNT, 1994, 7; Nicolae Oprea, Modelul oniric legislativ, VR, 1994, 2; Dumitru Ţepeneag, Tentativa onirică, după război, CC, 1996, 4-5; Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Momentul oniric, Antologie îngrijită de Corin Braga, Bucureşti, 1997; Dumitru Ţepeneag, Un român la Paris, Bucureşti, 1997; Ion Simuţ, Dumitru Ţepeneag şi rebeliunea onirică, F, 1997, 4; Octavian Soviany, Ţepeneag & Fiii, CU („Cuvântul“), 1997, 7; Nicolae Bârna, Tânărul Ţepeneag şi „onirismul estetic“ , CC, 1998, 1-4 ; Octavian Soviany, Poetica onirismului, CC, 1998, 1-4; Marian Victor Buciu, Ţepeneag între onirism, textualism, postmodernism, Craiova, 1998; Nicolae Bârna, Ţepeneag – Introducere într-o lume de hârtie, Bucureşti, 1998; Dumitru Ţepeneag, Războiul literaturii încă nu s-a încheiat, Bucureşti, 2000; Micu, Ist. lit., 616; Marian Victor Buciu, Panorama literaturii române în secolul XX. I. Poezia, Craiova, 2003, 93- 104; Dumitru Ţepeneag, Clepsidra răsturnată. Dialog cu Ion Simuţ, Piteşti-Bucureşti, 2003, 99-145; Alex. Ştefănescu, Zoom critic, RL, 2003, 51-52. D. Mc., N. Br.