Studiu general asupra situației

romilor

Stereotipuri si prejudecăți

Proiect realizat de : Burlacu Andrei

Ciobotaru Alexandru
Grosaru Maria,
Colegiul Național "B.P.Hașdeu"
 I. Situația generală a țiganilor
1. Definirea termenilor “rom / ţigan”

Cuvântul rom,-i provine din limba tigănească, înseamnă “bărbat” și este etnonimul pe care
l-au ales intelectuali si activițti țigani pentru desemnarea populației, grupului etnic,
minorității de țigani din România. Nu știm în ce masură este asimilat de intreaga minoritate,
dar dacă prin acest cuvant își desemnează apartenența etnică, atunci alegerea si folosirea lui
sunt justificate. El nu este insă un cuvant românesc, ci un cuvant străin in limba română, un
cuvânt din limba țiganească (numită de țigani “romani”) și, prin urmare, are o traducere in
româna: țigan. Deocamdată, el face parte din categoria cuvintelor străine importate în
vocabularul curent și mai ales in cel oficial, dar nu este încă un cuvant țiganesc asimilat in
limba romană. Se face des confuzia că rom în limba țiganească înseamnă “om”.
Introducerea in dicționare și în limbajul oficial a cuvântului rom în loc de țigan a avut ca
argument faptul că termenul țigan în limba română cunoaște și argumente peiorative,
negative si defavorabile. Este vorba însa numai de construcții verbale, de genul “te comporți
ca un țigan”, in sensul urât, fără caracter, antisocial etc., ceea ce ridică semne de întrebare, nu
asupra folosirii peiorative de către români, ci a cauzei folosirii lui in astfel de construcții
verbale.
Identificarea etnonimului țigan cu rom este ea însăși o creație a unor intelectuali țigani de
la începutul secolului al XX-lea, introdusă cu scopul de a sugera integrarea țiganilor in
națiunea română. Inovația s-a sprijinit tocmai și înadins pe apropierea dintre cuvintele rom si
român.
Introducerea formei “rrom”, este artificială, fără legatură lingvistică, și a fost produsă, tot
din mediul țiganesc, după 1989, cu scopul formal de a permite, de data aceasta, diferențierea,
îndepartarea confuziei cu termenul român, română(limba), care însă nu schimbă situația.

Ca aspectele peiorative ale cuvântului românesc “țigan” provin din trecut, au caracter istoric
și sunt depășite de realitatea actuală. Explicația nu poate fi decât aceea că in trecut s-a
manifestat un anumit comportament al țiganilor diferit de cel al românilor, perceput si
reprezentat ca negativ, și care astăzi s-ar fi schimbat. Altfel spus, atunci când se face
afirmația “te comporți ca un țigan” ar fi vorba de felul cum se comportau țiganii in trecut,
adică necivilizat, înainte de civilizare (viața modernă), situație discriminatorie care teoretic
este reală, deoarece astăzi afirmația funcționează ca stereotip si prejudecată față de jntreaga
etnie. Prin urmare, semnificația unei astfel de afirmații ar fi “se știe că țiganii se comportă
astfel” sau “am aflat eu ca țiganii sunt astfel”, ceea ce implică generalizarea biologică si
etnică. Aceasta nu poate fi admisă de normele vieții curente, de știintele sociologiei si
istoriei.
în opinia unor analiști români, această judecată corectă politic nu îndeplinește criteriul
realității, deoarece țiganii (generalizat) manifestă și astăzi un mod de viață și un
comportament cotidian care determină de multe ori sentimente de respingere si dezgust (prof
Tudor Amza). Este vorba, însă de anumite persoane și grupuri aparținând etniei țiganilor, nu
de întreaga minoritate, nu de întregul grup etnic, deoarece așa ceva este teoretic imposibil
biologic și social, iar practic, cel puțin indeterminabil, mai ales că o configurație etno-socială
a celor aproximativ 600.000 de țigani din România arată că marea majoritate arată un
comportament social indentic cu cel al românilor, care nici ei nu au teoretic si practic un
comportament unitar.
2.. Imaginea ţiganului în plan european

Dezvoltarea în lume și în România a domeniului imagologiei istorice ne permite să analizăm

felul cum s-a construit social in timp imaginea despre țigani, comportamentul majorității față
de minoritatea lor și invers, și care stimulează în continuare diferite aspecte ale discriminării,
neglijarea sau exagerarea problematicii fenomenului.Ea are caracter procesual istoric. A
doua latură a proiecției de imagine despre țigani este cea a documentelor oficiale, latură care
conține, în plus, aspecte intenționale. De exemplu, de integrare sau de separare a
comunității/comunităților de țigani prin politici direcționate specific.
Angus Frazer arată felul in care s-a constituit proiecția stereotipă de imagine asupra țiganilor
in Europa Occidentală, în primul rând prin aspectul fizic diferit de cel al europenilor: ,,Tenul
lor foarte inchis le dădea un aspect urât și condamnabil, părul lung, cerceii si îmbrăcămintea
neobișnuita li se parea foarte respingătoare”, imagine care a evoluat apoi sub influența
modificărilor introduse pe continent si în colonii de cultura britanică modernă, de la idea
simplă de diferență, la conceptul de exotism.

Temele țiganului sau ale țigăncii în postura “tipica”- furând, cerșind, ghicind, vânzând flori
sau spectacole ambulante se transferă prin secole odată cu evoluția curentelor artistice
occidentale cunoscute, chiar dacă rămân minore și ocazionale, ceea ce a permis, de fapt,
încadrarea lor conceptului britanic de exotism echivalat în mediul conservator-naționalist ca
primitivismul. În teatru, ei sunt prezentați invariabil ca personaje minore, implicate negativ
în intrigă (plot), una dintre proiecții fiind aceea a caracterului malefic sau de pericol al
ghicitului, ca intervenție in destinul oamenilor (păcate, blesteme, crime pasionale, decădere
socială).

Imaginea-portret a țiganului român s-a constituit în primul rând prin contact social, iar in al
doilea rând, prin transferul de informații reale sau imaginare de la autorități (Domnie,
Biserică, boieri) spre țărani; baza ei a fost comportamentul diferit al țiganilor față de cel al
românilor in cadrul imaginii populare de “trai”.

Există o segmentare a populației țigănești/rome de la inceputurile României moderne: în

tigani sedentari rurali, de la intrarea sau ieșirea din sate, care optau pentru diferite forme de
implicare in economia agricolă (cărăușie, creșterea cailor, paza și deplasarea turmelor,
fierărie, munca fizică de camp); țigani sedentari urbani, trăind de regulă in mahalalele
orașelor, care s-au integrat activităților specifice vieții urbane (sacagii, măturători, zidari,
chivuțe, florărese, servitori, lăutari etc.); țigani nomazi, care își asigurau existența din
practicarea unor servicii ocazionale și care au devenit dependenți de utilitatea acestora, in
procesul de emancipare a societății românești, motiv pentru care au fost in permanentă
diminuare numerică. Primele două categorii suferă un proces treptat de părăsire a unor
obiceiuri proprii, pentru că deveniseră inutile, precum și un proces de adaptare la tipologia
societății românești moderne: satisfacerea cultului pentru frumos si natură (florăresele);
participarea la programele guvernamentale in domeniul sanitar (sacagii, pieptănari, gropari,
producători și distribuitori de gheață , salahori pentru desecări, amenajări de ape curgătoare,
canalizare si haznale, deratizări, la combaterea si eradicarea molimelor); ocuparea unor
domenii ale serviciilor pe care le numim astăzi utilițăti din mediul urban (chivuțt, geamgii,
lăcătuși, âmplari si zidari); modificarea portului si adoptarea (relativă) a îmbrăcăminții
“europene”, mai ales a straturilor de haine pentru perioada de iarnă; adoptarea sistemelor
românești de folosire casnică a focului (vatra fixă din lut); modificarea alimentației In
condițiile apariției conceptului modern de piață de produse în interiorul orașului.

I. Situația țiganilor în perioada modernă

1. Teorii rasiste in perioada interbelică

Deportarea unor grupuri de țigani în Transnistria nu a fost cauzată de teoriile rasiste sau de
vreo influență a acestora asupra conducerii statului, așa cum s-a întâmplat în Germania
nazistă, unde legătura cauzală între teoria rasistă și persecuția țiganilor este clară.Viorel
Achim afirmă: „Pentru factorii politici ai țării țiganii nu reprezentau o problemă etnică. Chiar
dacă erau recenzați ca etnie aparte, cu o limbă proprie, ei erau tratați mai mult ca o categorie
socială (…) Naționalismul românesc din perioada interbelică a fost străin de atitudini și
manifestări antițigănești. Teoriile naționaliste nu au făcut referiri la țigani. În general,
atitudinea față de minorități a extremei drepte – mișcarea legionară, în primul rând – s-a
rezumat la antisemitism”.
Unidirecționarea extremei drepte și naționaliștilor români spre antisemitism este un subiect
mult mai complex,dar a produs deja concluzii asupra cauzalității sale reale,aceasta fiind de
natură economică,adică dintr-un domeniu în care țiganii nu reprezentau o problemă.În
sfârșit,faptul că teoriile rasiste și cele naționaliste nu au avut niciun efect asupra țiganilor în
societate necesită la rândul său o explicație(pe care Viorel Achim nu o dă și nu știm de
ce!).Autorul prezintă aspectele contradictorii din concepția des-pre Problema țiganilor a
doctorului Ioan Făcăoaru,specialist în Igienă socială,și opiniile profesorului Iuliu
Moldovan,membru corespondent al Academiei și parlamentar interbelic,despre ,,minoritățile
extraeuro-pene”,ca fiind o tentativă nereușită de a lansa o teorie rasistă în România.
Deși mai toate reluările unor afirmații ale dr.Ioan Făcăoaru,prezentat invariabil ca
,,principal teore-tician al cercetărilor rasiale privitoare la țigani”- formulă stereotipă folosită
subiectiv pentru a se încerca atribuirea unei greutăți la viziunile personale ale acelui doctor -
,vizează propunerile sale de ,,internare în lagăre de muncă forțată” și de sterilizare – soluție
pe care o cereau și medici și juriști americani în același timp istoric -,Viorel Achim
reproduce corect pasajul,astfel că numai la el se poate înțelege că propuneri-le lui Făcăoaru
se refereau doar la ,,țiganii nomazi și seminomazi”.Așa cum am văzut,aceasta era o abor-
dare socială,nu etnică,motiv pentru care nu mai insistăm,deși reprezintă încă un argument
pentru înțele-gerea afirmației privind lipsa de impact a teoriilor rasiste asupra regimului Ion
Antonescu.În al doilea rând,studierea lucrărilor lui Ioan Făcăoaru confirmă,pe de o
parte,prezentarea lor de către Viorel Achim ca fiind contradictorii,iar pe de altă parte ne
permite să căutăm și cauzele contradicției.Ele ne aduc și de această dată,ca și în alte situații
similare din epocă – de exemplu,originea etnică a liderilor Mișcării legio-nare -,la situații
rizibile.Făcăoaru,încercând să introducă anumite criterii de ,,diagnoză rasială” în dome-niul
igienei sociale,identifica ,,rasa indică” a țiganilor ca fiind europeană,dar numai în sensul de
trăitoare în Europa.El surprindea o majoritate a țiganilor din România ca fiind
,,așezați,plugari sau meseriași,mulți amestecați cu
arienii” , adică cu românii, deși toate studiile rasiale occidentale din care se inspira Făcăoaru
arătau clar că țiganii sunt arieni. Jocul incorect, tipic pentru teoreticienii rasismului, al
vehiculării teremenului de „indian” și „arian” apare și la Făcăoaru , pentru a arăta că țiganii,
deși au sânge indian „sunt corciți cu aproape toate neamurile europene”. Altă contradicție
majoră. Ironia situației, care nu lipsesște aproape niciodată din aceste teorii, este că
specialistul în Igienă socială argumentează diagnoza rasială printr-un tabel în care, de fapt, se
vede apropierea dacă nu chiar identitatea criteriilor propuse de el(statura, capul, fața, nasul,
ochii, părul) între rasa Mediteraneană a românilor din sudul țării și rasa Indică a țiganilor.
Într-un studiu din 1940, făcăoaru revena asupra subiectului, de data asta pe baza unor
măsurători făcute în mediul mai ordonat și permisiv al Armatei, arătând ceea ce de fapt
afirmase Pittard cu patru decenii înn urmă, că marea masă a țiganilor din România, fără
grupurile turcomane intrate recent în țară, sunt deja în procesul de integrare „rasială” în
majoritatea poporului român, fiind deci o rasă sau o subcategorie rasială europeană. Prin
urmare, avem un răspuns pentru contradicțiile teoriilor lui Ioan Făcăoaru lipsa lor de
consistență.
În cazul doctorului Iuliu Moldovan, o somitate a vremii, așezarea lui în rând cu Făcăoaru nu
se poate face. Într-un articol dedicat națiunii și naționalismului, Moldovan afirmă că
echivalența intre „național” si „etnic” este o confuzie, iar definiția naționalismului ca „sistem
de gândire și acțiune politică, care are ca punct de plecare și ca scop comunitatea de sânge a
neamului” este o altă confuzie. Pentru profesorul clujean, noțiunile de rasă, popor, națiune
„au devenit instrumente de luptă politică, arme de convingere sau combatere și de felul cum
sunt înțelese depinde atitudinea si solidarizarea politică fie în direcția materialistă și
individualistă, fie in cea

Declarat şi servitorii cu simbrie sunt incapabili de a fi alegători. De asemenrea, anumite

categorii de infractori care îi vizau şi pe ţigani. Un caz aparte al diferenţierii a fost cel strict
poliţienesc.
Dar ceea ce a dus la paroxism normativele extremiste a fost Decretul-lege nr 2 650
care, deşi enunţat ca având drept subiect evreii, s-a dovedit a fi “charta drepturilor
românilor.” Decretul anunţa solemn că “România este ţara numai a românilor” şi că există o
distinctive între “noţiunea de român sau cetăţean român, care reprezintă o creaţiune formală
legală ”. Altfel spus, existau români de sânge de cel puţin trei generaţii şi români care doar
purtau acest nume datorită faptului că aveau cetăţenia cu acte recunoscute. De aici se trăgea
concluzia că există o esenţă spiritual a discriminării, fiind practice români numai evreii care
au primit cetăţenia înainte de 30 decembrie 1918 şi s-au asimilat complet: “Naţiunea in
sensul legii constituţionale a devenit mai puţin o comunitate juridical sau o colectivitate
politică, mai mult o comunitate spiritual şi organică aşezată pe legea sângelui din care
izvorăşte o ierarhie a drepturilor politice.” Formularea, ieşită, repetăm, din fabulaţiile
juridice ale lui Mihai Antonescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniţtri în timpul
regimului Ion Antonescu, s-ar fi putut aplica şi ţiganilor, în primul rând ţiganilor nomazi, dar
nu s-a aplicat. Este clar că pentru acei politicieni ei nu reprezentau o problemă rasială.

2. Ţiganii în perioada regimului Antonescu

Ion Antonescu, mai ales în raportul dintre intenții și idei de la începutul guvernării sale
(septembrie 1940) și interpretări ale faptelor sale sau ale Guvernului din timpul procesului
înscenat în 1946 de ocupantul sovietic și de comunistiii români. Discutăm concret de ceea ce
și-a amintit și de felul cum și-a amintit anumite evenimente. Așa este cazul replicii sale din
Stenograma interogatoriului în 6 mai 1946 în legătură cu Problema țiganilor la capul de
acuzare privind deportările. La întrebarea acuzatorului public V. Stoican: “ Ce necesități
strategice și naționale au determinat deportarea a 26.000 țigani?”, Ion Antonescu a răspuns:
“Problema țiganilor. Din cauza camuflajului, în București și în orașe, erau furturi și omoruri
și atuncea mi se cerea de către opinia publică că să-i apăr, pentru că nu se pot apăra, intrau
noaptea și…asta. După multe cercetări și investigații s-a constatat că erau țigani, care unii
dintre ei erau chiar înarmați cu arme de război și făceau aceste atacuri. Toți țiganii aceștia
care au fost deplasați, unii aveau câte 17 condamnări. Atunci, am spus eu, și cum domnul
Alexianu avea nevoie de brațe în Transnistria, căci le lipseau brațele, am spus: luați-I și
duceți-I în Transnistria. I-am deplasat în Transnistria. Ordinul meu, și-mi iau răspunderea
acestei chestiuni. Și mă justific pentru ce am făcut. Ion Antonescu făcea o confuzie de fond,
dincolo de faptul improbabil că gruparea de bandiți care atacau noaptea oamenii în case era
formată din 26.000 de țigani! Justificarea lui-provenită probabil din starea de sănătate, din
uzură, din condițiile psihice și fizice ale detenției- nu corespunde realității documentare, deși
se poate să fie vorba de un caz ulterior care i-a rămas în amintire mai bine. Ea are logică doar
în situația că a hotărât deportarea în mai 1941 și a trecut la palicarea ei un an mai târziu,în
mai 1942.

Ceea ce numea Ion Antonescu “ Problema țiganilor” fusese pusă, cum arătam, la sedinta
Guvernului din 7 februarie 1941, când România nu era Oficial în război și camuflajul , de
exemplu, nu se făcea încă. De fapt, era vorba de o ședință a Guvernului de după consumarea
Rebeliunii legionare (21-23 ianuarie 1941) dedicată Administrației centrale și locale în
cadrul „principiilor de guvernare a politicii generale a statului”. Pe acest temei, Ion
Antonescu a deschis încă de la început subiectul încadrării instituțiilor statului cu personal
necompromis și a făcut o distincție între persoane „antrenate de vântul revoluționar” (adică
de Rebeliune) și cei vinovați de „acte reprobabile”. Între făptuitorii acestora din urmă se
aflau și „cei care au jefuit , au făcut acte de banditism , au luat oamenilor bani și lucruri
personale”. Prima parte a frazei se referea la legionari sau la indivizi care se prezentaseră ca
legionari, și care intraseră în magazine sau case ale unor evrei, forțându-i să le predea
proprietățile, iar a doua parte se referea la jafuri de drept comun. Și pentru ca în timpul
ședinței Ion Antonescu a revenit asupra cazului, dezvoltându-l pe larg, știm că era vorba în
principal de grupuri de țigani infractori. El va arăta că un focar dureros al vieții din orașele
românești este mahalaua, în care s-au adunat printr-o „invazie”, după desființarea robiei,
țiganii și „elementele slabe de la sate”, aceștia din urmă fiind țărani incapabili să se supună
regimului de muncă te-a de la sate și care „își câștigă existența fără să muncească”. De aceea,
mai afirma în continuare Ion Antonescu, mahalalele Bucureștilor au fost infectate de acești
oameni fără căpătâi, care „au inundat în stradă zilele trecute, când a fost rebeliunea; au comis
jafuri și erau pe punctul să dea Statul peste cap, dacă nu era energie”. El a identificat atunci
trei categorii de persoane indezirabile: țiganii(generalizat), străini participanți la Rebeliune(în
special servitori unguri) și țărani din Ilfov stabiliți în mahalalele Capitalei. În privința
țiganilor, declarația sa pare foarte categorică, dar trebuie supusă aceluiași criteriu de
apreciere pe care îl renunțăm mai sus:

Toți țiganii din București trebuie scoși. Dar înainte de a-i scoate, trebuie să ne
gândim unde îi ducem și ce facem cu ei. Soluția ar fi fost să așteptăm până se
asanează Bălțile Dunării, ca să facem sate țigănești acolo și să-i ocupăm cu pescuitul
etc. Până atunci, trebuie însă mult timp. O altă soluție este să intrăm în tratative cu
proprietarii mari. În Bărăgan, totdeauna a fost lipsă de brațe de muncă. Să construim
 aceste sate, nu definitiv, dar să facem niște case și carăci, organizație sanitară, comerț,
cârciumi etc. Să facem o statistică a lor și-i ridicăm odată, în masă, și-i aducem în
acele sate. Facem trei-patru sate, de câte 5-6000 familii, și instalăm acolo gardienii
împrejurul lor, să nu poată să iasă. Ei își trăiesc viața acolo și găsesc de muncă acolo.

Nu vom insista asupra caracterului fabulatoriu al acelor măsuri, singura măsură

concretizată fiind Recensământul (statistica) din aprilie 1941, dar vom sublinia că proiecțiile
Conducătorului nu aveau caracter rasist, ci social și într-o anumită măsură administrativ (de
ordine publică). Cele trei categorii de indezirabili erau de fapt două: servitorii străini din oraș
și țăranii și țiganii din mahalale, deși recunoștea că unii dintre ei sunt muncitori („Pe aceștia
îi lăsăm”). Ideologia lui nu avea, de asemenea, nicio legătură cu teoriile rasiste, ci cu ceea ce
adjunctul său, Mihai Antonescu, a numit în ședința Consiliului de Miniștri din 11 martie
1941 „o adev{rată mistică a muncii”, o himeră cu vagi influențe mussoliniene despre
„structura statului rezemată pe ideea de muncă și pe sistemul de organizare al muncii”, cum
spunea tot Mihai Antonescu atunci. Prin urmare, se observă aparenta inexactitate a
declarației sale din proces, pusă, așa cum menționam, pe seama condiției, mai ales sufletești,
în care se afla, dar credem că se referea numai la momentul efectuării propriu-zise a
deportării. Din acest motiv și în contextul asumării curajoase la proces a responsabilității
cunoaștem faptul că deportarea unor grupuri de țigani în Transnistria a fost o decizie
personală a lui Ion Antonescu, nu un rezultat al ideologiei sau al mecanismului represiv al
statului
Ne putem da seama de un fond al concepţiei dintr-un articol-anunţ al Poliţiei publicat
în ziarul Universul, în care recensământul ordonat de Antonescu are drept scop identificarea
pe cale poliţienească a celor care se sustrag acestuia, recensământului, astfel că “se va şti
cine se încadrează în rosturile normale ale societăţii româneşti organizate şi cine are motive
să rămâie în afarăde ea”1. Era o aluzie la categorii socio-politice: comunişti, spioni, infractori
şi sigur că se aveau în vedere anumiţi evrei, unguri şi ţigani.
Și al hranei (…) cei apți sunt întrebuințați pentru muncile agricole, o parte din ei fug de la
lucru, sunt obișnuiți de a trăi numai din furturi, iar Referatul Direcției Muncii către
guvernatorul Transnitriei din 4 iulie 1943 arată că “experiență de un an nu a dus la rezultatul
dorit, fiind elemente refractare disciplinei și simțului de ordine și prevedere, cu osebire
țiganii nomazi (…)

Sunt complet goi, și la iarnă, folosind expresia d-lor prefecți respectivi, vor muri ca muștele,
deoarece au vândut tot ce brumă au avut. Viorel Achim face constatarea de istoric, pe baza
rezultatului cercetării: “Nu există încă indicii care să conducă la concluzia că s-a urmărit în
mod deliberat lichidarea fizică a deporatilor. Vom completa arătând că nici în cazul mult mai
tragic al everilor din Moldova, Basarabia și nordul Bucovinei nu se poate dovedi o astfel de
intenție, chiar dacă au existat incidental antisemit de la Horohoi, pogromul de la Iași, crimele
de la București din timpul Rebeliunii legionare, deportările din Basarabia și nordul
Bucovinei, dar a funcționat aceeași politică de excludere și îndepărtare din țară a elementului
indezirabil, care a condus la moartea unui număr mare de oameni.

1
Universul, An 58, Nr. 144, 1 mai 1941, p. 9.
3. Problema ţiganilor in timpul regimului comunist

După 1948, așa cum arată și Viorel Achim, “țiganii nu mai apar în actele oficiale cu
caracter politic”. Dar sunt menționați în documentele interne ale MAI și ale Direcției
Generale a Securității Poporului (DGSP), fie ca infractori de drept comun, fie ca “elemente
descompuse” puse în slujba inamicilor regimului (de exemplu: adăpostirea în șatră sau
mahala a unui fost legionar sau fost militar căutat de Securitate, transmiterea de mesaje,
sprijinirea trecerii frauduloase a frontierei de stat). Ceea ce se menționa uneori era faptul că
țiganii respective, fie în grup, fie individual, aveau o atitudine disprețuitoare față de stat și de
ordinea publică, erau familiarizați cu mediul infracțional care nu respecta anumite reguli
sociale, că locațiile lor erau izsolate social și greu accesibile, că acceptau fără rezerve să fie
plătiți pentru serviciile lor, favorizând astfel sustragerea inamicilor regimului de la capturare
și pedepsire. Aceste detalii extrase din diferite rapoarte ale MAI au
generat foarte târziu apariția în documentele sectoriale de partid, centrale și locale, a ideii că
există o influență a mediului țigănesc și a „modului de viată tradițional” al țiganilor asupra
integrării lor în „societatea socialistă”. Nu s-a invocat vreodată, în documentele cunoscute,
caracterul etnic al infractorului ca fiind legată de minoritatea din care făcea parte teoretic, iar
în privința țiganilor, deciziile liderilor politici din 1948 referitoare la minoritățile etnice nu îi
considerau pe aceștia în rândul naționalităților conlocuitoare. „Însa in anii `50 si `60, datorită
„originii mai sănătoase”, țiganii au putut promova și pe mai departe la condiția de activiști
mărunți, milițieni, cadre în armata etc.”. A existat și un obicei pragmatic în MAI de a
repartiza subofițeri și ofițeri de origine etnică țigani pentru rezolvarea unor probleme
infracționale care priveau aceeași etnie, în primul rând, pentru cunoașterea limbii și în al
doilea rând, pentru cunoașterea de către ei a specificului vieții țiganilor (stabili și nomazi).
Precizăm însă că ansamblul, numărul total al cadrelor militare de origine țigani din MAI și
MFA, a reprezentat o minoritate, chiar foarte redusă, în respectivele instituții de forța, iar
odată cu promovarea la grade superioare ofițerul de origine etnica țigan își asuma de cele
mai multe ori calitatea de român. Ea se producea din cauza schimbării statutului social. Iar în
al doilea rând vom preciza că existența unor rețele de infracționalitate controlată, și ne
referim aici la colaboratori, la furturile „minore” și la unele trasee de contrabandă, au avut ca
fond principal al relației simbiotice – cel puțin până la anumite cazuri aparute după 1989 – o
direcție a influenței și controlului foarte precisă: de la judecător, procuror, milițian spre țigan,
nu invers. Literatura și cinematografia genului „polițist” american abundă de tema folosirii
„micului infractor” de culoare pentru rezolvarea unor cazuri grave de criminalitate.

4.Ţiganii - o problemă europeană?

Un studiu realizat de Inspectoratul General al Poliției în anul 1991 arată că numai în mediul
rural trăiau atunci 800.000 de țigani, dar la recensământul din ianuarie 1992 s-au declarat
liber ca fiind de etnie țigani doar patru sute de mii de persoane, deși cu acea ocazie s-a
desfășoarat pentru prima oară în România o amplă campanie de asumare a identității făcute
de ONG-uri și sprijinită financiar de stat. Nu mai însistam asupra detaliilor și
semnificațiilor, dar a devenit evident că o mare parte a populației de țigani care era
nominalizată etnia în perioada comunistă și asumată atât înainte de 1989, cât și după,
calitatea de roman, ceea ce corespunde principiilor de întemeiere și de drept ale unei națiuni
modern. Ceva rămâne oricum discutabil atunci când trei sute de mii, cinci sute de mii sau 1
milion de țigani din România care vor să fie considerați români sunt considerați țigani.
 Pe ce criterii? Aici nu am găsit un răspuns, aspectul fizic, iar nu am găsit un răspuns. Este
posibil ca un milion de oameni să își camufleze identitatea, să înșele statisticile instituțiilor
statului, realitatea socială imediată, Uniunea Europeană saucongresul Statelor Unite? Dacă
da, atunci țiganii dovedesc o inteligență colectivă excepțională, iar restul lumii chiar este
compus din fraieri. În sfârșit, ce înțelegem prin integrarea in legislația Europeană Indică
foarte clar că modul de viață al comunității europene este modul de viață european bioetic și
tehnologic la care trebuie adăugați factorul consumist,că există un concept al civilizației
europene, la care unele grupuri ale minorității entice a țiganilor nu adera printr-o serie de
obiceiuri, “tradiții”, practici antisociale. Ideea fundamentală este că toate națiunile care vor
să facă parte din această uniune trebuie să respecte elementele constitutive ale acestui
concept, că nimeni nu este obligat să facă parte, dar dacă dorește acest lucru trebuie să
respecte criteriile respective rezultate din concept. Același principiu se aplică și modului de
viață tradițional al țiganilor persistand totodată și confuzia între comportament social/
antisocial și tradiție culturala.
Legislația europeană face distincție între minorități naționale și minorități entice,
considerând într-o formă confuză că țiganii, deși sunt o minoritate Europeană unitară, sunt o
minoritate etnică provenita din afara Europei, iar dreptul național al unor state din Occident
se prelevează de această confuzie pentru a “repatria”- a apărut în ultimul timp și expresia
“repatriere voluntară”, adică exact ce spune milițianul țiganului în perioada Ceaușescu:
“scapi dacă pleci de aici”,în țările unde au cetățenia, deși Uniunea Europeana. acționează
pentru cetățenia europeană.
Dreptul unei familii din minoritatea etnică a țiganilor din România de a face parte din
minoritatea etnică a țiganilor din țarile occidentale este restricționat sau nerecunoscut și
trecute în rândul prevederilor legislative ale emigrării. Evoluția în sine a legislației europene
referitoare la situația țiganilor arată că se îndepărta de proiecția initiala, potrivit căreia
cauzele discriminării sunt rasiale, și s-a blocat în zona discriminării sociale, pe care o , dar în
care nu prea mai crede, pentru că ea sa mutat deja din Est in Vest ca urmare a conștientizării
realității că emigrarea țiganilor din Est in Vest are cauze economice. Pentru a se încerca
rezolvarea acestei problem, care este ora europena, nu națională se fac presiuni, dar și
eforturi politice și financiare pentru finalizarea procesului de integrare a țiganilor în
interiorul națiunilor înainte de finalizarea procesului complex de constituire a Uniunii
Europene ca identitate destin stătătoare, ca subiect de drept international.
în momentul de față, comportamentul guvernelor unor țări occidentale față de țigani
Ilustrează o singură proiecție imagologica semnificativă:” nu ii vrem în Occident”.
Numeroasele declarații în acest sens ale unor personalități politice occidentale sunt
considerate opinii izolate atunci când este vorba de încălcarea de către acestea a legislației
europene, și justificate atunci când se aplică legea asupra țiganilor. Aproape toate temele
expuse s-au regăsit în dezbaterile Parlamentului European din 10 octombrie 2013, deși, cum
am arătat pe larg, legislația Europeană înregistrează mormane de reglementări și de bani
pentru rezolvarea problemei țiganilor.

Reprezentantul unui partid flamand a afirmat că “Mare parte din problemele romilor provin
din tradițiile lor, există o prea mare criminalitate, copiii sunt educați de părinții lor pentru a
deveni cerșetori profesioniști sau de a se preface invalizi”.
Reprezentantul unui partid britanic a arătat că “numeroși sunt părinții romi care Iși obligă
copiii să cerșească sau să fure din buzunare”, iar reprezentantul unui partid italiana a arătat
că prezența unei comunități de țigani de lângă Pisa “Reprezintă o bază operațională pentru
jefuirea caselor noastre” .
România nu poate aplica astăzi legile punitive de integrare a țiganilor pe care le-au aplicat cu
violență statele occidentale acum 250 de ani: să despartă copiii țiganilor de familiile lor ca să
îi trimita la școală, sau sa-i educe în familii românești, nu poate intra cu stingătorul în
palatele țiganilor pentru a stinge focul deschis, nici nu poate umple închisorile cu țiganii care
“refuză modul de viață European” nici nu poate să îi “repatrieze” în India pentru că acolo e
patria lor de origine, ci trebuie să se rezolve problema țiganilor cu mijloacele democrației și
ale civilizației europene, occidentale, Iar asta înainte ca România să se alinieze politic și
economic ea însăși civilizației Europene occidentale. Din punct de vedere istoric, așa ceva
încă nu s-a văzut, dar căile viitorului, în care istoria joacă un rol din ce în ce mai mic, pot
aduce mare rezolvări pentru mari cauze.

III.CONCLUZII
Ce trebuie să știm despre problema țiganilor din România

1.La nivelul informațiilor istorice pe care le avem până acum, țiganii din România au venit
de la sudul Dunării cu acordul domnitorilor români în secolul al XIV-lea și au fost integrati
sistemului feudal românesc pentru scopuri economice utilitare; nu au fost refugiați religioși
sau politici, iar numele cu care s-au autoprezentat ca grup etnic a fost acela de a “țigani”.

2. Când au trecut la nordul Dunării, aveau deja calitatea juridică de robi, iar stabilirea lor în
Țările Române s-a făcut printr-o negociere a statutului comunității etnice cu Domnia Țării
Românești apoi cu cea Moldovei.

3.Robia fost o instituție feudală, nu o sclavie de tip antic, nu o practică inventată eventual
pentru țigani, reprobabilă, “rasiala”, exercitata de români superiori împotriva țiganilor
inferiori; a fost un statut asumat de către țigani pentru că le asigura conservarea modului de
viață tradițional dorit de aceștia.

4.Istoria țiganilor din România înregistrează două categorii de țigani: a)țiganii istorice
așezați în Țările Române in ultima parte a secolului al XIV-lea și b) țiganii asiatici, intrați
mai ales prin Dobrogea în Țările Române în cursul secolelor XVIII- XIX, dar cu
preponderență în timpul domniilor fanariote.

5.Stereotipurile în privința țiganilor din România sunt rezultatul imaginii de contact

constituite și conservate de-a lungul secolelor și întemeiate de diferența de comportament
social și Economic între țăranii români și țigani nomazi (robi). Ea nu a fost conflictuală.

6 Teoriile rasiale cu care operează Științele umanistice: antropologia, sociologia, lingvistica,

istoria, afirmă că țiganii din Europa sunt indo-europeni ca și românii, italienii grecii,
francezii și prin urmare nu sunt o categorie rasiala diferită, nu fac parte din altă rasă.
7. Identificarea țiganilor se face pe baza practicării modului de viață traditional, care se
definește prin următoarele obiceiuri: nomadism, traiul în corturi, sau în căruțe (caravane),
preocupări ocupaționale specific: metalurgie artizanală, și/sau itineranta, numere de circ
stradal, ghicitul, lecuiri empirice, creșterea cailor, lăutarie și altele tradiții organizatorice
specific: promisiunea de căsătorie, vinderea fetei, staborul, ierarhia tradițională, pregătirea
hranei în aer liber și cu foc deschis, ș.a.

8. Criteriile de integrare care sunt impuse României pentru a îndeplini condițiile necesare
calității de membru al Uniunii Europene implică interzicerea oricăror forme de discriminare
între cetățenii națiunii române, precum și renunțarea la o serie de elemente ale civilizației
tradiționale care nu respectă reguli ale civilizației moderne europene bioetice și tehnologice.

9.Nimeni nu este obligat să devină membru al Uniunii Europene, dar pentru a deveni sau a fi
membru este obligatori să respecte criteriile de integrare care sunt rezultatul conceptului de
civilizație modernă Europeană.

10. Actuala legislație a Uniunii Europene este tranzitorie, dar trebuie respectată. Viitorul
Uniunii Europene va depinde de felul in care conducerea acesteia va realiza o viziune clară,
fără ambiguități conjuncturale asupra entității comunitare. Uniunea Europeană, în
deplinătatea ei, se va realiza în momentul in care procesul de integrare a țiganilor, dar si
celolalte etnii și culturi componente se va finaliza, astfel, toți vom urma standardele,
structura și profilul acestei entități.

Stereotipuri și prejudecăți
Anexa -Studiu sociologic asupra situației romilor
- Situația romilor în mediul on-line

Bibliografie
1.Alex Mihai Stoenescu- Țiganii din Europa și din România
2.Samuel Roberts- The Gypsies
3. Elie Ștef. Georgescu- Rasa și naționalitatea românilor
4.A. G. Paspati- Memoir on the language of the Gypsies
5.Mihail Văgăonescu- Viața în Război
6.Tudor Amza- Țiganii,necunoscuții de lângă noi