Vrui, cititorule, să-ți fac un dar, Peste vârfuri

O carte pentru buzunar,

O carte mică, o carticică
Peste vârfuri trece lună,
Din slove am ales micile
Codru-şi bate frunza lin,
Şi din înţelesuri furnicile. Dintre ramuri de arin
Am voit să umplu celule Melancolic cornul sună.
Cu suflete de molecule.
Mai departe, mai departe,
Mi-a trebuit un violoncel:
Mai încet, tot mai încet,
Am ales un brotăcel
Sufletu-mi nemângâiet
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă: am ales o lăcustă, Îndulcind cu dor de moarte.
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu
Şi nu mai ştiu... De ce taci, când fermecată
Inima-mi spre tine-ntorn?
Farmece aş fi voit să fac Mai suna-vei, dulce corn,
Şi printr-o ureche de ac
Pentru mine vre odată?
Să strecor pe-un fir de aţă
Micşorata, subţiata şi nepipăita viaţă (Peste vârfuri, de Mihai Eminescu)
Până-n mâna, cititorule, a dumitale.

Măcar câteva crâmpeie,

Măcar o ţandără de curcubeie,
Măcar niţică scamă de zare,
Niţică nevinovăţie, niţică depărtare.

Aş fi voit să culeg drojdii de rouă

Într-o cărticică nouă,
Parfumul umbrei şi cenuşa lui.
Nimicul nepipăit să-l caut vrui,
Acela care tresare
Nici nu ştii de unde şi cum.

Am răscolit pulberi de fum...

(Cuvânt, de Tudor Arghezi)

Copilul râde:
"Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!"
Tânărul cântă:
"Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!"
Bătrânul tace:
"Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!"

(Trei fețe, de Lucian Blaga)