TEHNICI COGNITIV-COMPORTAMENTALE ÎN TERAPIA

TULBURĂRILOR DE ANXIETATE LA COPII ȘI ADOLESCENȚI

Prof. consilier şcolar ROMANDAŞ Cristina

CJRAE Bacău - Colegiul Sportiv „Nadia Comăneci” Oneşti

Abstract
Tulburările de anxietate se caracterizează prin îngrijorare cronică privind evenimente
prezente sau viitoare şi pot presupune, o serie de tipare de reacţii comune pe plan
comportamental, cognitiv şi fiziologic. Terapia tulburărilor anxioase se va adresa celor patru
paliere de manifestare a anxietăţii: fiziologic (tehnici de relaxare), emoţional (recunoaşterea,
cuantificarea şi automonitorizarea emoţiilor), cognitiv (restructurarea cognitivă),
comportamental (expunerea gradată, desensibilizarea progresivă). Implicarea părinţilor în
tratamentul copiilor cu anxietate contribuie la menţinerea rezultatelor pentru o perioadă mai
lungă de timp.De asemenea, strategiile adiţionale îi ajută pe copii să reducă experienţele
negative şi să crească probabilitatea unor interacţiuni pozitive: antrenamentul abilităţilor
sociale şi asertivitatea.

Tulburările de anxietate reprezintă cel mai frecvent întâlnit tip de tulburare mentală în
adolescenţă şi copilărie, având o prevalenţă de 13% (apud Wilmshurst, 2007). Teama,
îngrijorarea şi anxietatea se manifestă în numeroase forme în cazul copiilor şi adolescenţilor.
Atunci când apar, ele sunt de obicei doar o parte a procesului normal de dezvoltare prin care
trecem cu toţii. Uneori însă, temerile şi îngrijorarea pot atinge un nivel la care devin o
problemă pentru copil (Rapee, Spence et al, 2011).
Aceste tulburări nu afectează în mod obişnuit funcţionarea copilului la fel de puternic
ca alte tipuri de tulburări, dar ele pot să genereze o suferinţă majoră şi să interfereze în mod
dramatic cu viaţa acestuia. În copilărie, anxietatea interferează cu abilitatea de a stabili
prietenii, cu performanţa şcolară şi cu abilitatea de a profita de oportunităţile de dezvoltare a
carierei, cu activităţile şi coeziunea din cadrul familiei şi cu nivelul general de fericire şi de
stimă de sine. În plus, copiii cu anxietate au un risc crescut de a deveni adulţi cu anxietate –
ştim că la vârsta adultă anxietatea interferează cu munca, relaţiile şi satisfacţia generală şi
creşte riscul de consum de droguri şi abuz de alcool, depresie, suicid sau probleme medicale
(Rapee, Wignall et al, 2011).
Aceste afecţiuni se caracterizează prin
îngrijorare cronică privind evenimente prezente sau
viitoare şi pot presupune, o serie de tipare de reacţii
comune: pe plan comportamental (fugă şi evitare),
cognitiv (aprecieri negative cu privire la propria
persoană) şi fiziologic (excitaţie involuntară: ritm
cardiac crescut, respiraţie accelerată, tremurături şi
tensiune musculară) (Wilmshurst, 2007). Aşadar,
terapia tulburărilor anxioase se va adresa celor patru

1
paliere de manifestare a anxietăţii: fiziologic, emoţional, cognitiv, comportamental.
I. Fiziologic (simptomele)
Scopul este de a-i determina pe copii săconştientizeze tipurilor de senzaţii fizice
relaţionate cu anxietatea. Pentru copiii mici, un exerciţiu amuzant presupune să le cerem să se
gândească ce se întâmplă cu animalele când acestea sunt speriate (de exemplu, ce observăm la
o pisică speriată). Un alt exerciţiu presupune să le oferim o schiţă a corpului uman şi să le
cerem să marcheze diferitele zone unde apar schimbări atunci când se simt anxioşi (Rapee,
Wignall et al, 2011). Ca tehnici de intervenţie în plan fiziologic se pot folosi (Friedberg et al,
2013):
Tehnicile de relaxare musculară:
- tehnica încordării muşchilor mâinilor şi ai braţelor îndemnându-l pe copil să-şi
imagineze că stoarce o lămâie;
- imaginea unei pisici care se întinde - pentru muşchii braţelor şi ai umerilor;
- imaginea broaştei ţestoase care îşi ascunde capul sub carapace - învăţarea încordării
muşchilor gâtului şi ai umerilor;
- mestecarea unei bucăţi mari de gumă de mestecat - pentru contractarea maxilarului;
- imaginea unei muşte pe nas - pentru contractarea muşchilor feţei, nasului;
- scenariul cu dinozaurul, etc.
Relaxarea prin respiraţie:
- tehnica celor 10 lumânări (presupune ca pacientul să-şi imagineze un şir de 10
lumânări pe care să le stingă una câte una);
- jocul cu baloane de săpun poate favoriza învăţarea respiraţiei profunde (copiii pot
urmări şirul baloanelor de săpun pentru a-şi monitoriza frecvenţa respiraţiei);
- suflatul printr-un pai spre un ghemotoc de vată de pe masă sau podea (mişcarea pe
care o imprimă respiraţia copilului va fi folosită ca indicator vizual şi ca stimulent,
constituind în acelaşi timp o distragere plăcută care îl va relaxa mai mult pe copil).

II. Emoţional
Scopul este de a-i învăţa diferenţa dintre diverse stări emoţionale. Copiilor sub nouă
ani li se pot arăta o serie de imagini reprezentând diverse expresii faciale şi apoi li se poate
cere să spună ce emoţie este exprimată de către fiecare ((Rapee, Wignall et al, 2011). Sau
copilul poate primi o copie cu patru chipuri goale sau lipsite de expresie, fiind rugat apoi să
deseneze un chip fericit, unul trist, unul furios şi unul îngrijorat. Acesta va fi codul emoţional
al copilului (Friedberg et al, 2013).
Un alt scop ar fi cuantificarea şi automonitorizarea emoţiilor, prin intermediul căreia
copiii şi adolescenţii devin atenţi la propriile stări emoţionale. Riglele, termpmetrele,
semafoarele pentru măsurarea sentimentelor şi alte instrumente pentru cuantificarea
intensităţii emoţiilorsunt esenţiale în terapia coopiilor.

III. Cognitiv
Automonitorizarea cognitivă se foloseşte pentru conştientizarea gândurilor şi
convingerilor anxioase, identificarea legăturii dintre gânduri şi emoţii (metafora telefonului) şi
identificarea distorsiunilor cognitive(tendinţa de a supraestima probabilitatea de apariţie a
unor evenimente neplăcute şi tendinţa de a supraestima cât de rele vor fi consecinţele acestor

2
evenimente posibile) prin utilizarea jurnalelor pentru gândurile pacientului. Aceste jurnale
realizează conexiunea cogniţiilor cu contextele lor situaţionale şi unesc gândurile cu
sentimentele care le însoţesc(Friedberg et al, 2013).
Restructurarea cognitivăpresupune schimbarea gândurilor prin examinarea dovezilor
care le-ar susţine, examinare realizată într-o manieră extrem de structurată. Etapele care
urmează pot fi învăţate pe dinafară şi apoi aplicate în situaţii din viaţa de zi cu zi (Rapee,
Wignall et al, 2011):
1. identificarea gândului din spatele emoţiei: „Ce mă face să mă simt speriat?", „Ce lucru
rău mă aştept să se întâmple în această situaţie?";
2. căutarea dovezilor care susţin gândul („Gândirea de detectiv"):
- experienţele trecute: „Ce s-a întâmplat în trecut într-o astfel de situaţie?", „S-a mai
întâmplat aşa ceva până acum?";
- alternativele: „Ce altceva s-ar mai putea întâmpla în această situaţie?";
- cunoştinţe generale: „Ce lucruri generale ştiu despre această situaţie?";
- adoptarea unei alte perspective (inversarea rolurilor).
3. evaluarea gândului pe baza dovezilor adunate: „Pe baza dovezilor, care este
probabilitatea ca lucrul rău, la care mă aştept să se întâmple, chiar să se întâmple?";
4. analizarea consecinţelor evenimentului temut: „Care este cel mai rău lucru care s-ar
putea întâmpla în această situaţie?", „Este cel mai rău lucru care se poate întâmpla,
chiar atât de rău?", „Cum aş putea să fac faţă acestei situaţii?".
Trainingul auto-instrucţional(Donald Meichenbaum)se foloseştepentru copiii care nu
pot înţelege principiile restructurării cognitive şi presupune a-i învăţa pe copii să înlocuiască
gândurile îngrijorate cu auto-verbalizări pozitive (gânduri calme).Exemple pentru anxietatea
de separare: „Pot să fac singur lucrul acesta", „Părinţii mei vor fi foarte bine, iar eu sunt
curajos atunci când sunt singur".

IV. Comportamental
Expunerea gradată
Este o metodă care constă în expunerea repetată şi graduală la stimulii care provoacă
anxietate sau frică exagerată. Ea presupune:
- elaborarea unei liste de temeri şi subiecte de îngrijorare („Aceste lucruri sunt foarte
greu de făcut", „Aceste lucruri sunt greu de făcut", „Aceste lucruri mă neliniştesc
puţin");
- elaborarea unui plan de expunere pentru una sau mai multe probleme din lista de
temeri şi îngrijorări (ierarhizarea situaţiilor care provoacă anxietate, de la situaţiile ce
provoacă anxietate redusă şi până la cele care declanşează reacţiile cele mai intense);
copiii învaţă că vor încerca întâi expunerea la situaţii relativ uşoare şi apoi vor
progresa spre situaţii tot mai dificile din punct de vedere emoţional, atunci când le
permite nivelul abilităţilor;expunerea gradată ajută copilul să construiască o experienţă
după cealaltă şi să dezvolte cu timpul un sentiment de competenţă; după ce treptele
ierarhiei au fost formulate, părinţii împreună cu copilul trebuie să negocieze
recompensele ce vor fi acordate, după fiecare treaptă parcursă(Rapee, Spence et al,
2011).
Desensibilizarea progresivă

3
 Presupune folosirea strategiilor de relaxare în confruntarea cu stimulii care produc
anxietate; după ce copilul a fost învăţat relaxarea, se creează o ierarhie a anxietăţii care
cuprinde descrieri ale unor situaţii care îi evocă copilului anxietate; situaţiile se vor aranja
într-o ierarie bazată pe nivelul de anxietate pe care copilul îl asociază fiecăreia;
desensibilizarea începe prin abordarea itemului situat la nivelul cel mai scăzut în ierarhie; se
va rămâne la acel item până când tânărul se poate confrunta cu gâdul, imaginea sau situaţia
respectivă, fără să resimtă o anxietate puternică; în timpul acestor confruntări cu stimulii care
produc anxietate, se foloseşte relaxarea ca răspuns concurent (pot fi folosite trusele de
calmare sau cartonaşele cu indicii); copilul va rămâne la fiecare item până când va reuşi să
ajungă la o stare de relaxare de fiecare dată când se va confrunta cu itemul respectiv;
după ce a dovedit că poate menţine o stare de relaxare în prezenţa itemului ţintit, copilul va
trece la următorul item din ierarhie, până când sunt completaţi toţi;
la fiecare item, relaxarea este asociată sursei identificate a anxietăţii - se creează o reacţie
condiţionată clasică(Friedberg et al, 2013).

Rolul familiei
Implicarea părinţilor în tratamentul copiilor cu anxietate contribuie la menţinerea
rezultatelor pentru o perioadă mai lungă de timp. Participând la şedinţele de psihoeducaţie,
părinţii sunt familiarizaţi cu:
- principiile cognitiv-comportamentale de intervenţie în tratamentul tulburărilor de
anxietate pentru a ajuta la implementarea unor proceduri terapeutice în viaţa cotidiană;
- principiile managementului comportamentuluicopiilor: atenţia, independenţa,
modelarea, pedeapsa non-fizică, consecvenţa, pentru a reduce controlul excesiv
exercitat asupra copilului prin supra-implicare şi hiper-protecţie care menţin anxietatea
copilului.
- În majoritatea situaţiilor, părinţii se confruntă şi ei la rândul lor cu probleme
semnificative de anxietate, care contribuie la menţinerea anxietăţii copilului. Este
recomandat să-i sprijinim în practicarea şi utilizarea principiilor pe care le folosesc
copiii lor în gestionarea propriei anxietăţi (Rapee, Spence et al, 2011).
Strategiile adiţionalecare îi ajută pe copii să reducă experienţele negative şi să crească
probabilitatea unor interacţiuni pozitive (testarea realităţii):
1. Antrenarea abilităţilor sociale (pentru reducerea dificultăţilor de a interacţiona cu
ceilalţi):
- abilităţi legate de utilizarea limbajului non-verbal (contactul vizual, postura, expresiile
faciale);
- abilităţi legate de caracteristicile vocii (tonul, volumul, înălţimea, frecvenţa vorbirii şi
claritatea);
- abilităţi conversaţionale (salutul şi prezentările, iniţierea şi întreţinerea unei
conversaţii).
2. Asertivitateaşi abilităţile de a face faţă tachinărilor şi agresivităţii celorlalţi:
- drepturi şi responsabilităţi;
- învăţarea comportamentelor nonverbale asertive;
- învăţarea unui limbaj asertiv (mesaje de tip „eu", relaţia cauză-efect);
- confruntarea cu agresivitatea (metoda „plăcii stricate", „înceţoşarea", etc.).

4
Bibliografie:
1. Friedberg, Robert D., McClure, Jessica M., Hillwig Garcia, Jolene (2013),
Tehnici de terapie cognitivă pentru copii şi adolescenţi: instrumente pentru optimizarea practicii clinice, Editura
ASCR ASCRED, Cluj-Napoca.
2. Rapee, Ronald M., Wignall, Ann, Hudson, Jennifer L., Schniering, Carolyn A. (2011),
Tratamentul anxietăţii la copii şi adolescenţi: o abordare fundamentată ştiinţific, Editura ASCR ASCRED, Cluj-
Napoca.
3. Rapee, Ronald M., Spence, Susan, Cobham, Vanessa, Wignall, Ann (2011),
Cum să vă ajutaţi copilul cu probleme de anxietate: un ghid pas cu pas pentru părinţi, Editura ASCR ASCRED,
Cluj-Napoca.
4. Wilmshurst, Linda (2007), Psihopatologia copilului. Fundamente, Editura Polirom.