Nicolae Manolescu – „La ce e bun Eminescu”

Nu există aniversare sau comemorare care să nu fie folosită ca ocazie pentru a descoperi în Eminescu
idei, fraze, versuri, capabile să susţină un punct de vedere interesat. Comentatorii au remarcat mai
demult tendinţa ca opera şi personalitatea lui Eminescu să fie instrumentalizate în scopuri diverse şi
uneori opuse, îndeosebi de natură ideologică şi politică Opera politică a gazetarului a fost mai mereu
sursa preferată a instrumentalizării gândirii lui Eminescu. Iar principiul călăuzitor a fost actualizarea
forţată a ideilor poetului prin ştergerea cu buretele a diferenţelor de epocă şi de mentalitate. De două
ori, după ştiinţa mea, anul acesta, în cadrul manifestărilor consacrate aniversării naşterii poetului, au
fost date, ca exemplu de „actualitate“, ample fragmente din articolele sale politice. Aşadar, la ce e bun
Eminescu? Din nefericire, la toate. Mai mult sau mai puţin potrivite, în funcţie de inspiraţia
„utilizatorului“, citate precum acestea apar periodic în discuţie şi servesc deopotrivă ideii că nimic nu s-a
schimbat în societatea românească, bunăoară în materie de politicianism şi de corupţie, şi, apoi, aceleia
că gazetarul de la „Timpul“ este etern prezent printre noi. Valorificare, în socialism Înainte de a semnala
primejdiile inerente acestui fel de a-l citi pe Eminescu, mi se pare necesar să reamintesc câteva lucruri.
Poetul şi gazetarul au părut, cum spuneam, să slujească unor cauze opuse. Conservator şi naţionalist sub
raport ideologic, Eminescu a fost considerat, în prima parte a secolului XX, un aliat de nădejde de către
Iorga, de către ortodoxiştii de la revista „Gândirea“ sau de către legionari. Cultul poetului naţional de aici
provine. Ca şi exagerarea contrară a lui Ion Negoiţescu, în ochii căruia Eminescu ar fi fost, ideologic, un
„proto-legionar“. Centenarul din 1950 a constituit prilejul valorificării unui Eminescu progresist şi
socialist. Când a predat seriei mele de studenţi de la Filologia bucureşteană un curs Eminescu, în 1957,
Ion Vitner a tras o linie groasă printre aşa-numitul „discurs al proletarului“ de la începutul poemului
„Împărat şi proletar“ şi meditaţia Cezarului pe malul Senei. Optimismul progresist al groparului
capitalismului, care îi provoca profesorului nostru imense delicii ideologice, ar fi lăsat apoi locul unui
pesimism politic care nu merita niciun comentariu. Acest Eminescu al Comunei din Paris, critic acerb al
„junilor corupţi“ şi compătimitor cu soarta sărmanei cusătorese, a fost singurul „selectat“ la începutul
regimului comunist. Filosoful schopenhauerian nu a avut o vreme căutare. Până târziu a prevalat ideea
unui Eminescu optimist înnăscut pe care greutăţile vieţii şi influenţa filosofului german l-au prefăcut într-
un pesimist incurabil. Eminescu al Comunei din Paris, critic acerb al «junilor corupţi», a fost singurul
«selectat» la începutul regimului comunist. Regăsim ideea în anii 1970, şi nu la oricine, ci la Edgar Papu.
Cât despre articolele politice, ele n-au fost editate trei decenii după 1947 şi, când au fost în sfârşit
editate, cenzura a eliminat pasajele indezirabile. Volumul XVI din marea ediţie academică, aceea care o
continua pe a lui Perpessicius, a întâmpinat mari dificultăţi, care i-au amânat apariţia până în 1989.
Însuşi Moses Rosen, Rabinul-Şef al României, a protestat contra publicării articolelor socotite antisemite.
Semnificativ e faptul că deriva naţionalistă a regimului ceauşist este aceea care a permis, în cele din
urmă, încheierea ediţiei, şi publicarea în ediţia anastatică a lui Petru Creţia, după aceea din 1983, a
poeziei „Doina“, exclusă sistematic din toate ediţiile postbelice. Bătălii ideologice Dificultăţile de mai sus,
amânările şi polemicele, intervenţia politicului în istoria literaturii sunt urmarea tendinţei, de care
vorbeam la început, de a face cu orice chip din Eminescu un contemporan şi de a-l exploata în folosul
nostru, al celor de ieri, ca şi al celor de azi. Din erou, Eminescu a devenit astfel victimă colaterală a
bătăliilor ideologice dintr-un secol pe care el nu l-a apucat. Interpretările tendenţioase ale operei lui au
creat o euforie ideologică repetată. Gândirea eminesciană a fost folosită ca un soi de plastilină de
comentatori naivi sau rău intenţionaţi şi, în orice caz, nepricepuţi, care săreau acrobatic peste timp. Iată
doar două asemenea interpretări falacioase, urmare a ignoranţei. Gândirea eminesciană a fost folosită
ca un soi de plastilină de comentatori naivi şi, în orice caz, nepricepuţi, care săreau acrobatic peste timp.
Prima: până şi un canal de televiziune a crezut de cuviinţă să-şi atragă telespectatorii oferindu-le, ca pe o
trufanda, opinia că Eminescu a fost primul nostru deţinut politic, boala fiind un pretext al celor care
voiau să-l scoată de nebun. La originea năstruşniciei se află convingerea unora că articolele gazetarului
contra tratatului cu Austro-Ungaria ar fi provocat reacţia oficialităţilor. Lasă că tratatul era secret şi a
ieşit la iveală abia în 1914, dar este supraestimat ecoul articolelor şi rolul lui Eminescu ca gazetar politic.
În epocă, Eminescu nu era încă Eminescu de astăzi. Nu intrase în conştiinţa publică. Multe articole nici
nu erau semnate. Poetul nu publicase nicio carte. Tirajul „Convorbirilor literare“, unde îi apăruseră cele
mai multe poezii, era confidenţial. A doua eroare de interpretare se referă la pretinsul antisemitism al lui
Eminescu. Noţiunea nu exista pe vremea aceea şi nici Eminescu, nici Slavici, nici alţi contemporani nu
erau rasişti. Ei se refereau la aspectul economic. De altfel, evreilor li se refuza cetăţenia din cauza
faptului că erau consideraţi un pericol pentru comerţul şi industria ţării pe care le controlau în bună
măsură. În sensul de azi, Eminescu nu era antisemit. Xenofob, da, în „Doină“ sau în articolele
antimaghiare, care nu-i fac cinste omului inteligent şi cultivat, în stare să batjocorească limba maghiară
pentru sonorităţile ei... barbare. Pe 15 ianuarie s-au împlinit 164 de ani de la naşterea poetului Mihai
Eminescu (1850-1889)