Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA “ANDREI ŞAGUNA”

FACULTATEA DE ŞTIINŢELE COMUNICĂRII ŞI ŞTIINŢE POLITICE


MASTER COMUNICARE MEDIATICĂ, OPINIE PUBLICĂ ŞI
MANAGEMENT INFORMAŢIONAL
ANUL II

IDEEA UNITĂŢII EUROPENE

Profesor,
Conf.univ.dr. Marian ZIDARU

Masterand,
Ionuţ IVĂNCESCU

Constanţa
2016

1
CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................3

I. IDEILE DE UNITATE EUROPEANĂ DIN GRECIA ANTICĂ ŞI EPOCA ROMANĂ..........4

II. CREŞTINISMUL CA EXPRESIE A PĂCII EUROPENE.........................................................5

III. PROIECTE ŞI SCENARII DE UNIFICARE EUROPEANĂ..................................................7

CONCLUZII..................................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................................12

2
INTRODUCERE

Deşi conceptul de unitate europeană este unul foarte utilizat, această idee nu este nouă ci
are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului.
La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea
conflictelor dintre statele europene şi prin consecinţă pentru o viaţă mai bună a populaţiei. De
altfel, securitatea şi bunăstarea socială s-au păstrat de-a lungul timpului până în ziua de azi ca
principalele forţe motrice ale integrării europene.
Tendinţele de unificare ale Europei au apărut încă din antichitate, unii autori apreciind
campaniile cuceririlor romane ca manifestări ale unor astfel de tendinţe. S-a încercat refacerea
graniţelor fostului imperiu roman fapt ce a însemnat încă o dată o manifestare a aceeaşi idei,
care, chiar dacă nu s-a realizat în fapt, sunt apreciate ca având consecinţe religioase morale şi
intelectuale în spiritul ideii de unitate europeană.
Evul mediu, caracterizat iniţial printr-o divizare politică din cauza incapacităţii
succesorilor lui Carol cel Mare şi agravată de conflictele religioase, economice şi de altă natură,
a fost urmată de alte încercări de refacere a unității europene, care au avut germenii în
comunitatea de civilizaţie europeană chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate
ci, dimpotrivă, la o diversitate care se baza însă pe acelaşi mod de a gândi, simţi şi acţiona. Lupta
care s-a dus în această perioadă între Papă şi regi a dus la divizarea unităţii pontificale şi cea a
unităţii imperiale, două concepţii care nu puteau fi conciliate. În aceste condiţii, apare o nouă
realitate politică pe plan european care îşi impune încet, dar sigur, supremaţia în acest spaţiu şi
care anunţă Europa modernă: puterea statelor membre.
Divizarea politică, rezultat al constituirii statelor suverane, eliberate de supunerea faţă de
o autoritate superioară şi care intrau în relaţii cu alte state, a dus la trasarea unor graniţe care
deveneau nu numai criteriu de separare geografică, dar şi lingvistică, economică, socială, etc.. În
acest context papalitatea renunţă la pretenţiile sale anterioare. Totuşi, din punct de vedere
religios, separarea nu a fost atât de importantă ca cea politică dar a avut o influenţă pe planul
relaţiilor inter-regionale.
Perioada renascentistă este caracterizată, din acest punct de vedere, de un mod rapid de
răspândire şi asimilare a ideilor novatoare pe întreg continentul european, dar, în acelaşi timp, a

3
avut ca rezultat şi o diversificare a concepţiilor morale şi intelectuale. Una dintre cele mai
importante realităţi ale acelei epoci rămâne tipul de om ,,umanist”, moştenitor al culturii antice şi
continuator al acesteia în noile condiţii istorice, politice, sociale şi culturale. Acest om nu
aparţine unei singure ţări, ci întregii Europe.

I. IDEILE DE UNITATE EUROPEANĂ DIN GRECIA


ANTICĂ ŞI EPOCA ROMANĂ

Platon a fost primul gânditor care a susţinut ideea păcii prin organizarea unei confederaţii.
Grecia a optat pentru ideea de federalizare. Explicaţia constă în diversitatea reliefului său,
evoluţia cetăţilor greceşti, individualismul şi mândria cetăţenilor. Toate acestea contraveneau
unei centralizări restrictive, însă ameninţarea venită din partea perşilor în principal sau a
pretenţilor de dominaţie a Spartei, i-a determinat pe greci să se unifice pentru a se apăra.
În aceea vreme, după bătălia de la Marathon, 490 î.Hr. s-a constituit Confederaţia cetăţilor
greceşti sau Liga de la Delos, care dispunea de instituţii religioase şi politică comune, precum şi
de un forum de soluţionare a diferendelor dintre cetăţi, aşa numitul Consiliul Anfictionilor. Prin
intermediul Ligii, oraşele confederate au depus eforturi pentru a înlătura conflictele şi pentru a
rezolva diferendele pe calea arbitrajului.
Unirea însă nu s-a putut înfăptui din cauza fermei opoziţii a unor oraşe cetăţi. Alexandru
cel Mare a realizat pe cale militară ceea ce libertatea doar a schiţat. Federalizatorul macedonean
a fost ultima speranţă, dar grecii nu s-au unit sub conducerea sa, unii împotrivindu-se. Deşi au
fost inventatorii universalismului, grecii n-au putut totuşi beneficia de acesta.
Datorită prevalenţei pornirilor războinice de cucerire a fost părăsită ideea de arbitraj,
romanii neconcepând ideea soluţionării diferendelor dintre ei şi populaţiile barbare în alt mod
decât prin război.
Pax Romana- o aspiraţie a Romei, avea în vedere unificarea întregii Europe sub dominaţie
romană. Pentru prima dată lumea civilizată (bazinul mediteranean în întregime, Italia, Marea
Britanie, Germania) a fost timp de câteva secole unită sub aceiaşi lege, sub o autoritate şi
comandă unică.

4
De-a lungul secolelor, Europa, va păstra nostalgia acestei unităţi originare. Europei
medievale, lumea romană i-a transmis ca moştenire nu numai frontiere dar şi un set de valori:
limba latină- limbă oficială în occidentul continentului până la finele evului mediu,
impresionanta sa cultură, ştiinţa dreptului şi ideea de imperiu universal.

II. CREŞTINISMUL CA EXPRESIE A PĂCII


EUROPENE

Principiul unităţii europene este în primul rând de natură spirituală, deoarece chiar şi
atunci când puterea s-a servit de mijloace brutale în atingerea ideii de unitate, ea a vizat
construirea unei solidarităţi sufleteşti.
În expresia sa cea mai pregnantă, creştinismul este sinteza romanităţii şi a evoluţiei
barbarilor ferm instituţionalizată de Carol Cel Mare. În forma sa invizibilă însă, ea este unica
patrie comuncă a Evului Mediu.
Popoarele de pe continent nu erau decât domenii private ale prinţilor. Nu sunt proprietăţi
comune şi nu aparţin locuitorilor. Regimul feudal este cel al fragmentării teritoriale, al divizării
suveranităţii care există pretutindeni dar nu este concentrată nicăieri. Orice feudal este un
suveran potrivit extinderii stăpânirii sale. Chiar şi ultimul dintre nobili deţine o parte din putere,
însă este dependent de un alt feudal care este suveranul său. Cel mai puternic dintre regi trebuia
să dea socoteală cel puţin teoretic împăratului. Urmând cursul logic, împăratul trebuia să dea
ascultare Papei, care la rândul său, să dea socoteală lui Dumnezeu. Din păcate, instituţia papală
aspira la o dominaţie totală, religioasă şi politică asupra lumii occidentale.
Pe parcursul întregului Ev Mediu această chestiune a originii şi deţinerii puterii supreme a
fost una dintre cele mai controversate. Se punea permanent întrebarea cui aparţinea puterea:
Papei sau Împăratului. Lăcomia de putere a papilor a fost remarcabilă, Papa Bonifaciu al VIII-lea
spunea, într-o bulă papală de a sa numită Uma Sanctum: „Papa este personalitatea spirituală care
judecă toate şi nu este judecat de nimeni”. Istoriceşte vorbind, Sfântul Scaun se putea prevala de
faptul că, a contribuit, după creştinare la naşterea tuturor statelor creştine din Occident, cu
excepţia Franţei.

5
În ciuda tuturor conflictelor iscate între biserică şi monarhie, creştinismul are şi un rol
pozitiv; după anul 1000 prin intermediul unor sinoade şi concilii biserceşti au fost
instituţionalizate o serie de măsuri menite să asigure Pax Dei- pacea lui Dumnezeu. Instituţia
armistiţiului lui Dumnezeu mergea ceva mai departe interzicând practicarea războiului duminica.
În cazul unui conflict aramat, dacă se ajungea la armistiţiu începea miercuri şi dura până luni
dimineaţă, ca şi întregul post al Paştelui. 1
Credinţa comună, ca şi abilitatea şi prestigiul unor suverani Pontifici, a făcut posibilă
realizarea unui sistem medieval de arbitraj. În Evul Mediu creştin, s-a apelat la practica
arbitrajului, care nu a fost un cuvânt inutil sau o procedură întortocheată, ci o formă de exercitare
suverană a unei autorităţi care se impunea tuturor, fiind deci respectată.
Concilierea, expresie caractersitică creştinismului a fost forma ecumenică şi regională a
arbitrajului creştin. Ei i se datorează printre altele autoritatea din punct de vedere spiritual a
Papei. Deciziile luate în cazurile concilierii prin care se rezolvau diferendele dintre împăraţi şi
regi aveau cea mai mare şansă de a fi ascultate şi respectate, deoarece concilierea utiliza cea mai
puternică armă pentru a-i convinge pe credincioşi, excomunicarea.
Cu toate acestea, asta nu înseamnă că războiul a fost eliminat din viaţa societăţii în Evul
Mediu.

1
Proiecte de unitate europeană în Evul Mediu: pentru uzul masteranzilor, Editor Univ.
"Petru Maior", 2008, p. 57

6
III. PROIECTE ŞI SCENARII DE UNIFICARE
EUROPEANĂ

Reintrând în posesia patrimoniului lăsat de antici împotriva unor realităţi conflictuale,


începând cu finalul Evului Mediu şi continuând în toate epocile, spirite luminate au gândit
diverse modele de organizare politică a Europei. În lipsa modelului de stat naţiune, iar ulterior
pentru perfecţionarea sau pentru înlăturarea acestuia, au existat, aşa cum le numim astăzi,
proiecte pentru o altfel de Europă. Acolo unde ratau sau exagerau mai marii politici sau religiei,
acolo încercau filosofii, juriştii, artiştii, iar motivaţia constantă a acestora şi a proiectelor lor a
fost pacea.2
Dante Alighieri (1265-1321), poet şi diplomat florentin, este probabil primul care în Evul
Mediu a gândit necesitatea unei puteri supreme care să arbitreze litigiile între monarhii feudali,
dar cu respectul „diversităţii de popoare şi obiceiuri”. Mai târziu, în lucrarea sa „Monarhia”,
Dante a luat partea Sfântului Imperiu Romano-German împotriva Sf. Scaun şi a oraşelor state din
Italia. Ca urmare a acestei îndrăzneli el a fost expulzat politic din oraşul Florenţa în anul 1302
trăind pentru restul vieţii în Ravenna şi Verona.
Contemporan cu Dante, Pierre Dubois prin lucrarea sa „Tratat de politică generală” îi
sugerează lui Filip Cel Frumos al Franţei constituirea unei federaţii europene cu un consiliu
compus din laici şi ecleziaşti care să regleze diferenţele dintre monarhii feudali. De asemenea, în
lucarea sa „De recuperatione Terrae Sanctae” Dubois cerea o reformă a bisercii, un învăţământ
laic şi propunea organizarea unei federaţii europene cu un organism central, un Consiliu format
din oameni înţelepţi, pricepuţi, credincioşi şi bogaţi pentru a fi feriţi de corupţie, jumătate laici,
jumătate clerici. Pentru Pierre Dubois, nici o naţiune nu este superioară alteia şi, în conluzie, nu
poate pretinde să domine alt stat. Suveranii, fie ei mici sau mari, sunt toţi egali în drepturi. Pentru
a asigura pacea, trebuia preîntâmpinat războiul prin instituţii corespunzătoare şi în primul rând
prin organizarea unui arbitraj internaţional.
Apărarea Europei în faţa adversarilor musulmani nu putea reuşi decât dacă lumea
europeană era conciliată. Pierre Dubois făcea deseori referire la eforturile conjugate ale prinţilor

2
Idem 1;

7
europeni pentru eliberarea Locurilor Sfinte cucerite de musulmani. Cruciadele, opt la număr,
prima în 1096 iar ultima în 1270, au avut toate destine schimbătoare. Era o ripostă europeană
care consolida sensul solidarităţii şi capacitatea de apărare a continentului sub un steag religios
comun. Cruciadele s-au continuat cu reconquista, adică cu luptele pentru izgonirea musulmanilor
din Europa, din Spania, de la mijlocul secolului VIII până în 1492. Este de semnalat că la Dubois
problema confederalizării a luat o turnură mai ştiinţifică, argumentele fiind de natură juridică,
făcând astfel ca proiectul său să nu aibă o rezonanţă prea mare la acea vreme.
Georges Podiebrad (1420-1471), regele Boemiei, spera într-o confederaţie care să
întărească o creştinătate prea divizată. Pornind de la principiile de non-agresiune şi de ajutor
mutual, el propunea o alianţă europeană, pentru a rezista în faţa pericolului otoman, condusă în
comun de un colegiu de prinţi care să arbitreze neînţelegerile dintre state şi astfel s-ar asigura
pacea europeană. Fiecare ţară urma să dispună de câte un vot, să se creeze o armată comună, o
instanţă de judecată şi un buget administrat în comun. Acest sistem politic european propus era
compus din Adunare, Curtea de Justiţie, buget comun, armată comună, proceduri şi funcţionari
comuni. Transmis mai marilor Europei de atunci, proiectul Podiebrad nu a trecut de unii monarhi
şi nici de Papă.
Dacă sfârşitul Evului Mediu declanşează primele preocupări de organizare politică a
Europei, poate surprinde faptul că în secolul Renaşterii nu apar idei în sensul unităţii politice a
Europei. Din contră, Machiavelli, reluând rigoarea realismului romanilor, substituie
universalismului destul de pasiv al creştinismului, o etică a puterii pusă în serviciul afirmării
naţiunilor.
Maximilien Sully (1560-1610), fost ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului
pe care l-a slujit idei care îi aparţin, sub titlul „Marele Proiect al lui Henric al-IV-lea”. Se pleca
de la constatarea unui dezechilibru al forţelor politice susceptibil de a fi cauza tulburărilor
violente şi a războaielor sângeroase. Numai o Europă echilibrată, fundamentată pe o repartizare
armonioasă a teritoriilor şi forţelor, ar fi capabilă să înlăture cauzele războaielor. Era o idee nouă,
aceea a echilibrului forţelor, idee care a devenit mai târziu un principiu de bază al politicii
internaţionale.
Sully viza reorganizarea Europei sub forma unei federaţii cu numele de Republica
Creştină, compusă din 15 state (5 monarhii elective, 6 monarhii ereditare şi 4 republici dar fără
Rusia). Între aceste state el propunea înfiinţarea unor consilii cu competenţe şi sedii religioase
(Danzing, Nurenberg, Viena, Bologna), iar deasupra acestor consilii regionale, un „Consiliu
foarte creştin” compus din reprezentanţii celor 15. În sprijinul acestui consiliu se prevedea şi o
armată comună. Această republică ţinea însă de domeniul fanteziei: se apropiau în mod arbitrar
principatele şi regatele, se muta o provincie de la o entitate statală la alta. Cu toate defectele sale

8
acest proiect a lui Sully poate fi considerat ca un prim plan de reorganiare europeană conceput
într-o manieră politică.
Ideea unui arbitraj european în vederea evitării conflictelor armate şi a asigurării unei păci
permanente devenea din ce în ce mai pregnantă.
Hugo Grotius, jurist şi diplomat olandez (1583-1645) autor a unui cod de drept
internaţional public evoca în lucrarea „De jure belli ac pacis” necesitatea înfiinţării unor adunări
care să judece litigiile ce vor apărea între state. În arbitrarea unor astfel de litigii nu ar fi făcut
parte statele direct interesate.
Emeric Cruce, preot şi matematician francez publică în 1623 o lucrare „Discurs asupra
posibilităţilor şi mijloacelor de a stabili o pace generală şi libertatea comerţului în lume” în care
preconizează o adunare mondială în care capetele încoronate să fie reprezentate şi care să
dispună de o forţă armată pentru a-şi impune hotărârile. Organizarea păcii internaţionale se
efectua prin arbitraj, iar pe lângă acest scop economia şi comerţul la nivel european se puteau
realiza printr-o adunare permanentă cu sediul de la Veneţia, care să reunească reprezentanţi din
statele creştine.
William Penn (1644-1718) britanicul care a organizat coloniile americane (în memoria
căruia s-a dat numele statului Pennsylvania) a publicat în 1693 un „Eseu asupra păcii prezente şi
viitoare a Europei”. El preconiza instituirea unei diete europene compusă din reprezentanţii
statelor, într-un număr proporţional cu importanţa demografică a fiecăruia. Dieta ar fi trebui să
dispună de o forţă armată, iar deciziile sale s-ar fi luat cu majoritate de trei sferturi. În acest fel se
va putea instaura pacea, se va dezvolta comerţul şi prosperitatea generală, se vor reduce
cheltuielile şi înarmările.
În acelaşi sens dar mai elaborat, în „Proiectul pentru a face pacea permanentă în Europa”,
în 1713, Irenee de Castel, Abatele de Saint Pierre, gândea că pentru evitarea războaielor şi
asigurarea unei păci prezente şi viitoare pentru dezvoltarea comerţului, suveranii ar trebui să
încheie o alianţă perpetuă, să se supună unui senat european care să dispună de o armată comună
întreţinută prin contribuţia statelor membre. Acest senat european ar fi avut atribuţii legislative
şi judiciare, fiind compus din 40 de membrii care să se reunească la Haga. Condiţiile ideale
pentru realizarea păcii erau: alianţă continuă între suverani, respectarea deciziilor senatului,
intervenţia colectivă împotriva statelor recalcitrante. S-a propus astfel un sistem de securitate
colectivă care să asigure existenţa şi integritatea statelor participante.
J.J. Rousseau (1712-1778) vedea o republică europeană numai dacă monarhii îşi vor
abandona natura lor lacomă şi belicoasă iar popoarele se vor emancipa şi ca urmare vor fi mai
înţelepte.
Unul dintre pionierii dreptului internaţional, diplomatul şi publicistul elveţian Vattel (1714-
1767) scria că Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relaţii

9
şi interese şi că toate acestea fac din statele continentului un fel de republică ale cărei membrii
sunt uniţi prin intermediul unui interes comun, acela al menţinerii ordinii şi libertăţii.
Perioada care a urmat revoluţiei franceze şi până prin preajma Primului Război Mondial a
fost martora mai multor idei şi proiecte de organizare europeană care vizau organizarea păcii,
emanciparea popoarelor, libertatea şi egalitatea ca o condiţie a fraternităţii umane.
Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) a publicat în 1795 „Proiectul pentru o pace
perpetuă”. El propune ca prim pas spre o federaţie a statelor libere o alianţă confederativă între
statele suverane organizată pe baza unei constituţii. El îşi exprimă convingerea că o pace
perpetuă se poate obţine atunci când naţiunile vor atinge un stadiu de moralitate, când această
pace va fi în primul rând între naţiuni şi nu numai între suverani, când decizia de a face război va
depinde de voinţa cetăţenilor.
Contele de Saint Simon (1760-1825) a expus în lucrarea sa „Despre reorganizarea
societăţii europene” necesitatea şi mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp
politic, păstrând fiecăruia independenţa sa naţională, precum şi utilitatea pe care ar avea-o
instituţia unui parlament european. Combatând opiniile care promovau naţionalisme excesive,
Saint Simon preconiza o societate industrialistă europeană în care conducerile să fie asigurate de
elitele administrative şi economice. Parlamentele ţărilor urmau să recunoască supremaţia unui
parlament european iar guvernele naţionale supremaţia unui guvern supranaţional. Acest guvern
urma să dea socoteală parlamentului european care era investit şi cu puterea de a judeca
dezacordurile ivite între ţări. În acest fel, printr-o reformă globală a societăţii, se va putea
instaura armonia universală.
O personalitate marcantă a timpului său a fost şi patriotul şi revoluţionarul italian
Giuseppe Mazzini (1805-1872) republican şi european convins, considerat ca pionier al
Federaţiei europene. Acesta a insitat pentru o sfântă alianţă a popoarelor şi chema la unitatea
morală a Europei, dar se opunea federalizării Italiei. Un alt italian, Carlo Cattaneo (1801-1869) a
enunţat chiar formula de Statele Unite Europei.
Ernest Renan (1823-1892) considera că o autoritate centrală, un fel de congres al Statelor
Unite ale Europei va corija principiul naţionalităţilor prin federalizarea statelor de pe continent.
Victor Hugo afirma că „Europa are nevoie de o naţionalitate europeană”, iar într-un mesaj
adresat Consiliului Păcii de la Lugano, scria: cu siguranţă acest lucru formidabil, republica
europeană, o vom avea. Vom avea aceste State Unite ale Europei care vor încorona lumea
veche”.
P.J. Proudhon (1809-1865) în lucrarea „Despre principiul federativ” din 1863 scria despre
o Federaţie Dunăreană, care trebuie creată în cadrul unei Europe federate. El aprecia secolul XX
ca va fi era federaţiilor, statele naţionale se vor dezmembra prin descentralizarea în regiuni.

10
Karl Marx (1818-1883) vedea o republică europeană ca fiind posibilă numai prin
fraternizarea proletariatului. În acelaşi spirit, J. Jaures considera că numai proletariatul va fi forţa
decisivă de unificare în Europa şi în lume. 3
Aceştia şi alţii au fost precursorii într-un fel sau altul ai ideii de federalizare europeană.
Pe plan economic s-au intensificat relaţiile dintre state. Adam Smith cu doctrina libertăţii
comerţului internaţional, Michel Chevalier, doctrinar al liberului schimb, cu suprimarea în unele
ţări a taxelor vamale, cu încheierea de tratate bazate pe liber-schimb, cu intensificarea circulaţiei
libere a capitalurilor şi a forţei de muncă, au contribuit într-o mare măsură mai cu seamă în
cadrul geografic al Europei la crearea unor premise în direcţia unui spaţiu economic, dar nu
unificat, cel puţin cu unele trăsături comune.

CONCLUZII

O primă concluzie a acestei lucrări este că toate aceste proiecte aveau valori deosebite la
acea vreme. Unele erau vagi aspiraţii teoretice, altele programe mai închegate, dar toate au
marcat pe parcursul timpului o continuitate de preocupări spre acelaşi ţel.
Toate proiectele de unitate europeană analizate au propus înființarea unei instituții
suprastatele de arbitraj care să favorizeze rezolvarea diferendelor pe cale pașnică între state,
lucru bine sesizat de creatorii acestor proiecte ca factor stabilizator și de menținere a păcii de
lungă durată.
Un alt element comun al acestor proiecte a fost crearea unei armate comune care să
îndeplinească rolul de gardian al directivelor stabilite de instituția arbitrajului internațional.
Rolul bisercii era unul predominant în aceste proiecte, clericii păstrându-și puterea de
decizie, jucând un rol decisiv în rezolvarea diferitelor probleme apărute între state.
Aceste proiecte care au apărut încă din antichitate au evoluat de-a lungul anilor, ajungând
să contribuie la ceea ce noi cunoaștem astăzi ca Uniunea Europeană.

3
Perkins Mary Anne, Christendom and European Identity: The Legacy of a Grand Narrative
Since 1789, 2004; pp. 102-107

11
BIBLIOGRAFIE

1. Proiecte de unitate europeană în Evul Mediu: pentru uzul masteranzilor, Editor Univ.
"Petru Maior", 2008
2. Bărbulescu Iordan Gheorghe, Uniunea Europeană de la național la federal, Editura
Tritonic, 2005;
3. Perkins Mary Anne, Christendom and European Identity: The Legacy of a Grand
Narrative Since 1789, 2004;
4. Sheehan Michael, The International Politics of Space, Editura Routledge, 2010;

12