UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1.

ECOTEHNOLOGIA.
NOŢIUNI TEORETICE

Obiective educaționale
În urma parcurgerii acestei unități de învățare, studentul va
cunoaşte şi înţelege:

 noţiunile teoretice care stau la baza disciplinei Ecotehnologie;

 rolul fundamental al ecotehnologiei în sistemul economic actual
(dezvoltarea durabilă, principiile ecotehnologiei);
 principalele noţiuni şi concepte care stau la baza celor două
discipline înrudite, tehnologia şi ecotehnologia (procesul de
ecoproducţie, procesul ecotehnologic, ecoprodusul, fluxul
tehnologic, ecotehnologicitatea etc.);
 indicatorii ecoeficienţei, pe baza cărora se face aprecierea şi
compararea performanţelor proceselor ecotehnologice (costul
ecoprodusului, bilanţul de materiale, bilanţul de energie,
consumurile specifice, randamentul şi conversia, indicatorii de
utilizare intensivă şi extensivă, fiabilitatea, ecoproductivitatea,
protecţia mediului);
 principalele noţiuni din domeniul protecţiei mediului (mediul
înconjurător, poluarea, calitatea mediului, agent poluant,
monitoringul de mediu, managementul de mediu, auditul de
mediu, ecoindustria, tehnologiile „curate”).

CUVINTE CHEIE:
Ecotehnologie, dezvoltare durabilă, ecoeficiență, consum
specific, fiabilitate, monitoring de mediu.

Cuprins unitate de învăţare:

1.1. Locul şi rolul ecotehnologiei în sistemul economic ........... 15
1.1.1. Tehnologia, ecotehnologia şi dezvoltarea durabilă . 15
1.1.2. Caracteristicile ecotehnologiei ................................ 17
14 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

1.1.3. Principiile ecotehnologiei ........................................ 18

1.1.4. Lucrare de verificare ................................................ 19
1.2. Noţiuni de bază ale ecotehnologiei ..................................... 20
1.2.1. Procesul de ecoproducţie şi ecoprodusele ............... 20
1.2.2. Factorii procesului ecotehnologic ............................ 22
1.2.3. Lucrare de verificare ................................................ 23
1.3. Principalii indicatori ai ecoeficienţei ................................. 23
1.3.1. Costul ecoprodusului ............................................... 24
1.3.2. Bilanţul de materiale ................................................ 25
1.3.3. Bilanţul de energie ................................................... 26
1.3.4. Indicatorii tehnico-economici de consum ............... 27
1.3.5. Randamentul şi conversia ........................................ 28
1.3.6. Indicatorii de utilizare intensivă şi extensivă .......... 29
1.3.7. Fiabilitatea şi productivitatea .................................. 30
1.3.8. Protecţia mediului .................................................... 31
1.3.9. Lucrare de verificare ................................................ 32
1.4. Noţiuni de bază privind protecţia mediului înconjurător 32
1.4.1. Poluarea şi calitatea mediului .................................. 32
1.4.2. Poluanţi. Clasificare şi caracteristici ....................... 34
1.4.3. Politicile de mediu ................................................... 36
1.4.4. Lucrare de verificare ................................................ 38
1.5. Teste de autoevaluare (grilă) .............................................. 38
Rezumat ......................................................................................... 39
Bibliografie .................................................................................... 40
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 15

1. ECOTEHNOLOGIA:
NOŢIUNI TEORETICE

1.1. LOCUL ŞI ROLUL ECOTEHNOLOGIEI

ÎN SISTEMUL ECONOMIC

În acest prim subcapitol, după definirea tehnologiei şi a

ecotehnologiei ca discipline cu caracter aplicativ (ce ar putea fi
numite „ştiinţe aplicate”), se prezintă principalele caracteristici ale
ecotehnologiei, alături de principiile ce stau la baza acesteia.
Înţelegerea, perceperea şi aplicarea corectă a noţiunilor ce
constituie tehnologia / ecotehnologia şi a celor legate direct de acestea
– cum ar fi: progresul tehnic, retehnologizarea, dezvoltarea durabilă,
poluarea şi protecţia mediului – reprezintă o îndatorire civică nu
numai pentru specialişti, ci şi pentru orice cetăţean.

1.1.1. TEHNOLOGIA, ECOTEHNOLOGIA

ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
Tehnologia a cuprins iniţial domeniul producţiei materiale
(fiind definită ca totalitatea metodelor de muncă şi a mijloacelor
tehnice necesare desfăşurării proceselor de producţie materiale), dar
ulterior domeniul său s-a extins treptat asupra prestărilor de servicii
(transporturi, administraţie publică, reparaţii, instituţii financiare,
gospodărie casnică, turism etc.), pentru a cuprinde apoi şi sfera
producţiei spirituale (creaţii artistice, cinematografie, sport,
organizarea timpului liber etc.).
Tehnologia poate fi definită ca disciplina, cu caracter aplicativ,
ce studiază metodele şi mijloacele de prelucrare a materialelor,
respectiv ansamblul proceselor utilizate pentru realizarea unui produs
(atât material, inclusiv sub formă de servicii, cât şi spiritual).
Termenul tehnologie îşi are originea în limba greacă, fiind
constintuit prin alăturarea termenilor  (tehnos, cu înţelesul
de „artă” sau mai degrabă, în acest caz, de „meşteşug”) şi 
(logos, având semnificaţia de „cuvânt” sau „ştiinţă”).
Termenul ecotehnologie este mult mai recent, fiind obţinut prin
alăturarea, la cuvântul tehnologie, a prefixului eco (provenind de la
termenul ecologie), şi este practic sinonim cu tehnologie ecologică.
Ecologia se defineşte ca ştiinţa care se ocupă cu studiul
interacţiunii / raporturilor dintre organisme şi mediul lor de viaţă. Ca
16 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

urmare, atributul ecologic are semnificaţia de respectare a relaţiei

dintre organisme şi mediu, mai exact de protecţie a mediului.
Astfel, ecotehnologia, ca disciplină nouă legată însă strâns de
tehnologie, are drept scop realizarea protecţiei mediului, prin studiul
interacţiunii dintre tehnologie şi mediul de viaţă al organismelor
(oameni şi alte vieţuitoare ale planetei).
Ecotehnologia a apărut ca o necesitate ca urmare a tendinţelor
– manifestate pregnant mai ales în ultima perioadă de dezvoltare a
omenirii – de poluare necontrolată a mediului înconjurător, din dorinţa
dezvoltării economice bazate numai pe profit.
Ecotehnologia poate fi definită ca disciplina care se ocupă cu
aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice, în vederea realizării de bunuri
(materiale şi spirituale) cu o anumită utilitate socială, în condiţiile unei
dezvoltări durabile şi ale minimizării poluării.
Se observă că, în definiţia de mai sus, pe lângă dezideratul de
protecţie a mediului (prin reducerea la minimum a poluării, ce practic
nu poate fi complet eliminată), este menţionată şi dezvoltarea
durabilă. Acest concept se referă la dreptul generaţiilor viitoare la
condiţii de existenţă şi dezvoltare cel puţin la fel de bune ca ale
generaţiei noastre, drept ce poate fi asigurat prin obligaţia generaţiei
prezente de a păstra şi reface, după caz, condiţiile de mediu şi
resursele naturale necesare pentru o existenţă optimă.
Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cea dată
de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (W.C.E.D.) în
raportul „Viitorul nostru comun” (Raportul Brundtland, 1986):
„dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmăreşte satisfacerea
nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”.
Dezvoltarea durabilă înseamnă de fapt trecerea la un nou mod
de gândire economică, conform căreia protecţia mediului trebuie să fie
un act anterior deciziei economice. Dezvoltarea durabilă urmăreşte
practic să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor în
orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om / mediu, fie că
este vorba de mediul înconjurător, de cel economic sau social.
Dezvoltarea durabilă are la bază un nou model de producţie,
numit producţie durabilă (aplicabil în agricultură, industrie,
energetică, transporturi, servicii), precum şi un nou model de consum,
consumul durabil, ce înlocuieşte modelul societăţii de consum
contemporane.
Consumul durabil înseamnă satisfacerea nevoilor generaţiilor
prezente şi a celor viitoare pentru bunuri şi servicii, utilizând
modalităţi durabile din punct de vedere economic, social şi al
protecţiei mediului.
Ecotehnologia este motorul dezvoltării unui nou sistem
economic, ce poate fi numit eco-economie, rezultatul final al său fiind
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 17

un ecoprodus (produs ecologic), obţinut dintr-unul sau mai multe

ecomateriale (materiale ecologice), în urma unui proces de
ecoproducţie (producţie ecologică).

1.1.2. CARACTERISTICILE ECOTEHNOLOGIEI

Principalele caracteristici ale ecotehnologiei, care are la bază
toate legile ştiinţelor naturii, posedând o arie foarte largă de
cuprindere, sunt următoarele:
 este o disciplină tehnică cu caracter aplicativ, deoarece
urmăreşte un scop practic nemijlocit;
 este dependentă de timp şi de spaţiu, deoarece orice
descoperire ştiinţifică poate fi materializată prin intermediul unei
tehnologii utile societăţii, ce este apoi perfecţionată în timp de către o
ecotehnologie. Dependenţa de spaţiu se bazează pe modul cum
gândesc şi acţionează oamenii unui loc de muncă dat, pe experienţa
acestora, pe posibilităţile concrete existente, şi, mai ales, pe scopul
urmărit (tehnologia de fabricaţie şi gradul de poluare sunt diferite
pentru un acelaşi produs, cu aceeaşi utilitate socială, dar realizat de
către producători diferiţi, în regiuni diferite ale lumii);
 rezolvă problemele obţinerii unei ecoproducţii industriale
de serie diversificată, cu aceeaşi utilitate socială, devenind astfel o
condiţie esenţială a dezvoltării societăţii omeneşti, pentru care
reprezintă principala cale de economisire a resurselor (ce sunt
limitate) şi de dezvoltare durabilă;
 are la bază conceptul de dezvoltare durabilă, definit mai
sus, care prevede armonizarea consumului de resurse naturale cu
dezvoltarea economică şi echitatea între generaţii, printr-o abordare
sistemică (adică bazată pe ingineria sistemelor) a fenomenelor şi prin
asigurarea coerenţei dintre subsistemele economic, social, tehnologic
şi ambiental, astfel încât să fie satisfăcute – în egală măsură – nevoile
generaţiei prezente şi a celor viitoare;
 se deosebeşte de tehnologie prin faptul că trebuie, în plus,
să ofere şi soluţii pentru implementarea dezvoltării durabile şi
protecţiei mediului, adică soluţii în principal pentru:
 reducerea cantităţilor de materiale utilizate în
economie, în principal prin reciclarea şi recircularea
acestora;
 eliminarea deşeurilor din procesele industriale;
 conservarea energiei şi descoperirea de noi resurse
energetice, cât mai puţin poluante;
 înlocuirea materialelor toxice şi a celor greu reciclabile
cu alte materiale, biodegradabile;
 conservarea factorilor de mediu şi a biodiversităţii;
18 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

 reducerea cheltuielilor de exploatare;

 perfecţionarea condiţiilor de muncă;
 aplică legile ştiinţelor naturii, cu scopul transformării
substanţei în produse social utile;
 este guvernată de o serie de legi şi principii proprii,
general valabile, care o fundamentează şi o deosebesc de alte
discipline sau ramuri ale ştiinţei.

1.1.3. PRINCIPIILE ECOTEHNOLOGIEI

În continuare, sunt prezentate succint principiile
ecotehnologiei:
 Principiul multidimensional al ecotehnologiei se referă la
faptul că, din interacţiunea concretă dintre ecomateriale şi
mijloacele corespunzătoare de transformare rezultă ecoproduse
multidimensionale, caracterizate printr-o serie de parametri şi
caracteristici specifice.
 Principiul ecoeficienţei: Ecoeficienţa se defineşte ca fiind
furnizarea de bunuri şi servicii competitive ca preţ, care satisfac
cerinţele clienţilor aducând calitate vieţii, cu reducerea progresivă a
impactului asupra mediului (poluării) şi a consumului de resurse pe
întregul ciclu de viaţă, la un nivel cel puţin corespunzător capacităţii
estimate a planetei. Ecotehnologia este cea care trebuie să permită, în
momentul aplicării ei, realizarea nivelului maxim de ecoeficienţă
pentru care a fost proiectată.
 Principiul informaţiei: În desfăşurarea unui proces
ecotehnologic (noţiune definită în subcapitolul următor), trebuie
asigurat controlul fluxurilor de intrare şi ieşire în limitele prescrise, cu
o redundanţă minimă, un înalt grad de automatizare şi în condiţiile
unei dezvoltări durabile. Procesul ecotehnologic trebuie să se
desfăşoare cu minimum de efort, obţinându-se maximum de rezultate,
ceea ce presupune alegerea acestuia dintre mai multe variante posibile.
Pentru a avea în permanenţă controlul fluxurilor de intrare şi ieşire, în
vederea proiectării proceselor ecotehnologice, trebuie cunoscute o
serie de informaţii primare legate de ecoprodus, materiale, energie,
forţa de muncă, cunoştinţele ştiinţifice şi de mediu utilizate.
 Principiul implicării conducerii ţine cont de faptul că
fiecare organizaţie, instituţie sau societate economică are o conducere
şi o arie proprie de influenţă asupra consumatorilor, comunităţii
locale, furnizorilor şi competitorilor. Conducerea este cea care trebuie
să atragă şi să convingă acţionarii în sensul aplicării ecotehnologiilor
în contextul dezvoltării durabile (pe baza prevenirii poluării, a
ecoeficienţei şi ecoproductivităţii).
 Principiul conştientizării, educării şi instruirii ţine cont de
potenţialul creativ, existent la nivelul conducerii şi al angajaţilor, în
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 19

domeniul protecţiei mediului, având drept scop integrarea dezvoltării

durabile în toate activităţile legate de dezvoltarea resurselor umane.
Educarea oferă mijloacele de gândire şi de acţiune, iar instruirea este
cea care transpune în practică ideile şi soluţiile.
 Principiul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării
ecotehnologice are drept obiectiv de a realiza cât mai mult cu resurse
cât mai puţine şi poluare minimă. Transformarea strategiilor
convenţionale în altele noi, neconvenţionale, bazate pe dezvoltarea,
producţia şi consumul durabile, trebuie să pornească de la nivelul
cercetării ştiinţifice şi al dezvoltării de noi tehnologii.
 Principiul comunicării se referă la faptul că dialogul şi
comunicarea sunt cele mai accesibile căi de promovare a unui
ecoprodus, a unor ecoservicii (servicii ecologice) şi chiar a unei
strategii de prevenire şi evitare, cum sunt ecotehnologia şi dezvoltarea
durabilă.
 Principiul implementării ţine seama de faptul că
perfecţionarea oricărei practici necesită monitorizarea şi cuantificarea
rezultatelor, astfel încât să existe indicaţii şi concluzii eficiente privind
evoluţia acesteia. Ecotehnologia este o strategie care trebuie utilizată
în cadrul sistemului de management de mediu în scopul îmbunătăţirii
continue a performanţelor sale. Implementarea unei ecotehnologii
presupune obţinerea unei autorizaţii de mediu corespunzătoare
procesului, produsului sau serviciului furnizate. Autorizaţia integrată
de mediu se obţine pe baza unui bilanţ de mediu, întocmit în
conformitate cu prevederile legale în vigoare.

1.1.4. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care este diferenţa dintre disciplinele Tehnologie şi Ecotehnologie ?
2. Care sunt domeniile pe care le cuprinde, în prezent, tehnologia ?
Care dintre acestea a fost cuprins iniţial în cadrul tehnologiei ?
3. Care este relaţia dintre ecotehnologie şi ecologie ?
4. Ce reprezintă şi la ce se referă conceptul de dezvoltare durabilă ?
5. Ce se înţelege prin consum durabil ? Dar prin producţie durabilă ?
6. De ce este considerată ecotehnologia o disciplină tehnică cu caracter
aplicativ ? Se poate face această afirmaţie şi despre tehnologie ?
7. De ce se poate spune că ecotehnologia este dependentă de timp şi de
spaţiu ?
8. La ce se referă principiul multidimensional al ecotehnologiei ?
9. Cum se enunţă principiul ecoeficienţei ?
10. Care este principiul ecotehnologiei care ţine cont de potenţialul
creativ, existent la nivel managerial şi al angajaţilor ?
20 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

1.2. NOŢIUNI DE BAZĂ ALE ECOTEHNOLOGIEI

În continuare, sunt prezentate definiţiile principalelor noţiuni

din domeniile tehnologiei şi ecotehnologiei. Enunţurile sunt formulate
pentru disciplina ecotehnologie, dar dacă se elimină, din fiecare dintre
ele, literele scrise italic (de cele mai multe ori prefixul eco), enunţul
este valabil şi pentru disciplina tehnologie.

1.2.1. PROCESUL DE ECOPRODUCŢIE

ŞI ECOPRODUSELE
Procesul de ecoproducţie este un proces tehnico-economic
complex care cuprinde toate activităţile desfăşurate în unul sau mai
multe locuri de muncă, în vederea realizării unui ecoprodus.
Componentele procesului de ecoproducţie sunt următoarele:
 procesul de conducere (decizional), ce conţine şi procesul
de analiză a impactului asupra mediului;
 procesele de bază (operaţionale), ce contribuie direct la
transformarea materiilor prime în ecoproduse finite sau în
repararea / recondiţionarea / reciclarea acestora;
 procesele auxiliare (de pregătire organizatorică, tehnică şi
economică) ce contribuie la buna desfăşurare a proceselor
de bază;
 procesele de pregătire a proceselor de bază şi auxiliare
(procese de deservire şi procese anexe);
 procesele de livrare şi desfacere.
Fiecare proces de ecoproducţie poate fi format din unul sau mai
multe procese ecotehnologice.
Procesul ecotehnologic este o parte componentă a procesului
de ecoproducţie, în decursul căruia se efectuează logic şi treptat
modificările şi transformările asupra ecomaterialelor necesare
obţinerii ecoprodusului sau pentru repararea unui sistem tehnic.
Ecoprodusele reprezintă rezultatul proceselor ecotehnologice,
în care omul acţionează asupra obiectelor materiale / spirituale ale
muncii cu ajutorul mijloacelor de muncă (scule, maşini-unelte,
aparate, informaţie etc.), în condiţiile asigurării unei dezvoltări
durabile.
Ecoprodusele se clasifică în două categorii:
 principale, dacă reprezintă scopul desfăşurării procesului
ecotehnologic; calitatea ecoproduselor principale depinde de calitatea
materiilor prime şi de modul de desfăşurare şi organizare a procesului
ecotehnologic;
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 21

 secundare, dacă apar în mod implicit alături de cele

principale şi se pot ulterior valorifica; ecoprodusele secundare se
numesc coproduse, dacă rezultă din procese de transformare a
materiilor prime (zgură, melasă etc.), sau deşeuri, dacă rezultă din
procese de prelucrare dimensională finală (şpan, rumeguş etc.).
În funcţie de stadiul de prelucrare, ecoprodusele rezultate
dintr-un proces ecotehnologic se pot clasifica astfel:
 ecoproduse brute, care nu pot fi utilizate ca atare,
necesitând prelucrări ulterioare (finisări, condiţionări etc. – de
exemplu, piesele turnate ce necesită prelucrări prin aşchiere sau fonta
de primă fuziune);
 ecoproduse intermediare (semifabricate), care pot fi
utilizate ca atare (profile laminate sau extrudate) sau care devin
materie primă pentru procese ulterioare de prelucrare;
 ecoproduse finite, care se obţin în ultima etapă a
procesului ecotehnologic, sunt conforme cu documentaţia tehnică şi
corespund, din punct de vedere calitativ, cerinţelor clienţilor.
Ecoprodusele finite care nu corespund cerinţelor de calitate
(conţin defecte inacceptabile) se numesc rebuturi şi se clasifică în:
 recuperabile, care – împreună cu deşeurile şi coprodusele
– se pot valorifica sub formă de ecoproduse secundare, în vederea
lărgirii bazei de materii prime (de exemplu: sticlă, deşeuri metalice,
mase plastice, deşeuri de hârtie);
 nerecuperabile, dacă nu se mai pot valorifica sub formă
de ecoproduse (de exemplu: oţel ars, şarjă rebutată din industria
farmaceutică).
Proiectarea unui ecoprodus presupune o proiectare
funcţională (conceperea sa în concordanţă cu cerinţele funcţionale
impuse) şi o proiectare ecotehnologică (conceperea sa astfel încât să
poată fi realizat printr-o ecotehnologie optimă şi cu poluare cât mai
mică). Apare astfel o determinare reciprocă ale celor două
componente ale proiectării, cerinţele calitative ale ecoprodusului
impunând stabilirea procesului ecotehnologic, care însă – la rândul său
– impune definitivarea construcţiei optime a ecoprodusului.
În acest context, trebuie avută în vedere ecotehnologicitatea
ecoprodusului: un ecoprodus este ecotehnologic dacă permite
obţinerea lui cu un consum minim de muncă, ecomateriale, energie şi
utilaje, asigurându-se totodată prelucrarea, tratarea, asamblarea,
protecţia mediului şi controlul prin cele mai simple mijloace, în
condiţiile unei dezvoltări durabile.
Un proces ecotehnologic optim presupune utilizarea unor
metode de determinare a interdependenţelor dintre parametrii
rezultaţi din interacţiunea concretă a ecomaterialelor cu mijloacele de
22 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

transformare corespunzătoare şi optimizarea acestora în condiţiile unei

productivităţi maxime sau ale unui cost minim al ecoprodusului.

1.2.2. FACTORII PROCESULUI ECOTEHNOLOGIC

Procesele ecotehnologice se realizează prin intermediul a
diferite metode ecotehnologice. Metoda ecotehnologică indică
schimbările esenţiale de formă, structură şi compoziţie chimică, având
la bază fenomene fundamentale şi legi caracteristice.
Principalele metode tehnologice din domeniul prelucrării
materialelor metalice sunt: turnarea (abordată în capitolul 2 al acestei
lucrări), deformarea plastică (capitolul 3), sudarea (capitolul 4) şi
prelucrările prin aşchiere (capitolul 5).
Procedeul tehnologic indică mijloacele tehnice (utilaje,
dispozitive, medii de lucru etc.) prin care se realizează procesul
ecotehnologic de obţinere a unui ecoprodus. Exemplu: metoda
tehnologică de prelucrare prin aşchiere se poate realiza prin mai multe
procedee tehnologice, cum ar fi: strunjire, găurire, rectificare, frezare.
Fluxul tehnologic reprezintă succesiunea logică a tuturor
etapelor de transformare a materiei prime naturale în ecoprodus.
Fluxul tehnologic permite cunoaşterea şi urmărirea integrală a
procesului ecotehnologic, cu evidenţierea intrărilor şi ieşirilor pentru
fiecare fază, cu scopul întocmirii bilanţurilor, a calculării costurilor şi
optimizării procesului de ecoproducţie.
Principalii factori ce influenţează desfăşurarea proceselor
ecotehnologice sunt munca (activitate conştientă, specific umană, de
realizare a bunurilor materiale şi spirituale), obiectul muncii şi
mijloacele de muncă.
Obiectul muncii într-un proces ecotehnologic poate fi:
 o resursă naturală, ce reprezintă o bogăţie susceptibilă
de a fi valorificată la un moment dat (surse de apă, păduri, faună,
zăcăminte de minereuri, cărbuni, ţiţei etc.);
 o materie primă, ce reprezintă un produs natural extras
dintr-o anumită resursă (minereu extras dintr-un zăcământ); materiile
prime pot fi de bază sau auxiliare;
 un material, ce reprezintă o materie primă cu un grad
avansat de prelucrare, din care se obţin ecoproduse fără o modificare
structurală (semifabricate metalice, fibre textile, ciment).
Mijloacele de muncă utilizate în cadrul aceluiaşi proces sunt:
 uneltele, de la cele mai simple (utilizate în cadrul
proceselor manuale), până la cele mai complexe echipamente,
instalaţii, utilaje, aparate, maşini şi mecanisme;
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 23

 mijloacele de păstrare / depozitare sau de circulaţie /

transport al obiectelor muncii (rezervoare, conducte, mijloace de
transport etc.);
 alte mijloace materiale necesare producţiei (clădiri, căi de
comunicaţie şi transport etc.).
În funcţie de volumul său, ecoproducţia poate fi de trei tipuri:
 individuală (de unicate): ecoprodusul se execută într-un
singur exemplar sau într-un număr redus de exemplare; sortimentul
producţiei este variat; utilizează echipamente cu caracter universal şi
lucrători cu înaltă calificare;
 de serie, în care ecoprodusele se fabrică în loturi (mulţimi
de piese identice) sau serii ce se repetă în mod regulat la intervale de
timp relativ egale; în funcţie de mărimea unui lot, sunt trei feluri de
producţie de serie: mică, mijlocie şi mare;
 de masă: sortimentul fabricaţiei este restrâns şi rămâne
acelaşi o lungă perioadă de timp; utilizează echipamente cu caracter
specializat (linii de fabricaţie, maşini automate etc.) şi lucrători cu
calificare scăzută; productivitatea muncii este foarte ridicată.

1.2.3. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care sunt componentele procesului de ecoproducţie ?
2. Ce reprezintă procesul ecotehnologic ?
3. Care este diferenţa dintre un produs şi un ecoprodus ?
4. Ce reprezintă coprodusele ? Dar deşeurile ? Daţi câte un exemplu.
5. Când este considerat un rebut ca fiind recuperabil ?
6. Când putem spune că un ecoprodus este ecotehnologic ?
7. Explicaţi, pe baza unui exemplu concret, care este diferenţa dintre
metoda tehnologică şi procedeul tehnologic.
8. Ce reprezintă fluxul tehnologic ?
9. Care sunt principalii factori ce influenţează desfăşurarea proceselor
ecotehnologice ?
10. Prin ce se caracterizează producţia de masă ?

1.3. PRINCIPALII INDICATORI

AI ECOEFICIENŢEI
În acest subcapitol, sunt prezentaţi principalii indicatori ai
ecoeficienţei (definită în primul subcapitol), pe baza cărora se face
aprecierea şi compararea performanţelor proceselor ecotehnologice.
24 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

1.3.1. COSTUL ECOPRODUSULUI

Costul ecoprodusului sau al unui lot de ecoproduse se poate
determina utilizând una dintre următoarele relaţii (ele rămân valabile
şi în cazul unui produs ce nu poate fi considerat ecoprodus):
C = CM + Cm + CR , [lei/buc.] sau [lei/lot] , (1.1)
n
C  C M  C m  C R   Ci , [lei/buc.] sau [lei/lot] , (1.2)
i 1

unde: C este preţul de cost al ecoprodusului / lotului de produse;

CM – cheltuieli cu materiale şi materii prime; Cm – cheltuieli cu
manopera (forţa de muncă); CR – cheltuieli de regie (trebuie
amortizate pe perioada realizării şi utilizării / consumului produsului);
Ci – cheltuieli suplimentare care se fac până la desfacerea pe piaţă a
produsului, grupate în n categorii distincte (i = 1, 2, ..., n).
Relaţia (1.1) se utilizează la nivelul unei secţii sau atelier de
producţie, iar relaţia (1.2) la nivelul de desfacere al produsului.
Deoarece majoritatea proceselor ecotehnologice se pot realiza
prin mai multe procedee sau variante tehnologice, sunt necesare
analize tehnico-economice detaliate privind toate costurile implicate,
în vederea alegerii variantei optime pe baza criteriului de minimizare a
costului total. Cum analiza de cost pe baza relaţiei (1.1) sau (1.2) nu
permite o astfel de analiză comparativă, se preferă utilizarea în acest
scop a următoarelor relaţii pentru calculul preţurilor:
Cl = F + n V [lei/lot] , (1.3)
F
Cp = +V [lei/buc.] , (1.4)
n
în care: Cl reprezintă costul unui lot de produse; Cp – costul unei
unităţi de produs (al unui ecoprodus); n – numărul de bucăţi (produse)
dintr-un lot (volumul producţiei), exprimat în buc./lot; F – cheltuieli
fixe necesare pentru realizarea unui lot (cu echipamentul tehnologic,
cu locaţia de producţie, de pregătire a fabricaţiei etc.); V – cheltuieli
variabile, ce revin fiecărei unităţi de produs (cu materialele, manopera,
utilităţile, ambalajele, mediile de lucru nerecuperabile etc.).
Relaţiile (1.3) şi (1.4) demonstrează că un ecoprodus este cu
atât mai rentabil (preţul de cost al unei unităţi de produs este mai mic)
cu cât numărul de bucăţi dintr-un lot de produse, n, este mai mare.
Dacă se iau în considerare, în plus, cheltuielile de stocare a
produselor, Cs, şi cheltuielile de mediu, Cme (un ecoprodus este un
produs marcat ecologic şi este mai scump decât unul nemarcat – care
nu este ecoprodus – deoarece aplicarea marcajului semnifică
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 25

internalizarea cheltuielilor de mediu la producător, în loc de a fi

suportate de către consumator / utilizator), relaţia (1.4) devine:
F F
Ct = + V + Cs + Cme = + V + s n + cp n [lei/buc.] , (1.5)
n n
unde: Ct reprezintă costul total al unei unităţi de produs; s – rata de
stocare; cp – coeficientul de poluare al produsului.
Valoarea lui n care corespunde minimului costului total, Ct
(care îl minimizează pe Ct) se numeşte numărul de bucăţi optim
dintr-un lot (notat nopt), fiind obţinut prin derivarea relaţiei (1.5) în
raport cu n şi egalarea ei cu zero. Rezultă astfel următoarea relaţie:
F
nopt = [buc./lot]. (1.6)
s  cp

1.3.2. BILANŢUL DE MATERIALE

Bilanţul de materiale reprezintă forma cantitativă prin care se

exprimă transformarea materialelor într-un proces ecotehnologic
(sau tehnologic). Acest bilanţ se bazează pe legea conservării masei,
conform căreia cantităţile intrate într-un proces sunt egale cu cele
rezultate, dacă se au în vedere şi pierderile ce apar în timpul
desfăşurării procesului analizat.
Bilanţul de materiale este expresia matematică a acestei legi şi
poate fi exprimat astfel:
n m

G  G
i 1
i
j 1
j  Gp , (1.7)

în care Gi reprezintă cantitatea de materie primă de tip i (dintre cele

n necesare) introdusă în proces; Gj – cantitatea de produs sau
ecoprodus (principal sau secundar) de tip j (dintre cele m apărute)
rezultată în urma procesului; Gp – pierderile materiale înregistrate.
Cantităţile de material incluse în bilanţul (1.7) se exprimă fie în
unităţi de masă (de regulă tone), fie procentual (formă ce redă mai clar
gradul de utilizare a materiei prime în raport cu limitele teoretice
maxime care pot fi realizate). În cazul proceselor de producţie
discontinue (cu ciclu de fabricaţie de tip încărcare – prelucrare –
descărcare, cum ar fi turnarea sau prelucrarea prin aşchiere), bilanţul
de materiale se calculează pentru o şarjă (lot). În cazul proceselor
continue (instalaţia funcţionează neîntrerupt, cum este cazul industriei
chimice; întreruperea instalaţiei se face doar pentru revizii / reparaţii
capitale), se întocmesc bilanţuri orare, în care cantităţile de materiale
se exprimă prin debite gravimetrice (kg/h, t/h) sau volumetrice (m3/h).
26 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Pentru întocmirea bilanţurilor de materiale, este necesară

cunoaşterea datelor referitoare la compoziţia materiilor prime
(de exemplu, conţinutul de metal dintr-un minereu) şi a produselor, şi
stabilirea timpului de raportare. În funcţie de structura procesului, se
poate realiza un bilanţ total (pentru toate materialele ce intră în proces
sau pentru întregul proces ecotehnologic) sau unul parţial
(pentru transformarea unui singur material, pentru o fază a procesului
sau pentru un utilaj).

1.3.3. BILANŢUL DE ENERGIE

Bilanţul de energie descrie transformările energetice ce au loc
în timpul unui proces ecotehnologic (sau tehnologic). În orice astfel de
proces, pe lângă un consum de materiale şi materii prime, are loc şi un
consum de energie (sub diferite forme: mecanică, termică, electrică,
chimică etc.).
Bilanţul de energie se bazează pe principiul conservării
energiei, potrivit căruia, într-un sistem izolat, nu se câştigă şi nu se
pierde energie, diferitele forme de energie putându-se transforma
reciproc. În practică, deoarece niciun sistem nu poate fi complet
izolat, numai o parte din energia introdusă în proces (consumată) este
transformată în energie utilă (utilizată pentru obţinerea produselor),
restul fiind disipată în mediu şi reprezentând – din punct de vedere
economic – o pierdere energetică.

Bilanţul de energie poate fi exprimat prin relaţia generală:

Ei = Eu + Ep [J] , (1.8)
în care: Ei reprezintă cantitatea de energie introdusă (consumată) în
sistem (proces), exprimată în unităţi de energie (de obicei, J);
Eu – cantitatea de energie utilă (efectiv utilizată); Ep – cantitatea de
energie pierdută (pierderea energetică).
Cele mai multe bilanţuri energetice se referă numai la energia
termică, care reprezintă forma de energie ce însoţeşte cel mai frecvent
transformarea materiilor prime. În acest caz, se întocmeşte, pe baza
datelor furnizate de bilanţul de materiale, un bilanţ termic, ce poate fi
exprimat prin relaţia următoare:
n m
Qc   Qi   Q j  Qr  Q p [J] sau [calorii] , (1.9)
i 1 j 1

în care: Qc reprezintă cantitatea de căldură existentă în sistem;

Qi – cantitatea de căldură introdusă în sistem de către materialul de tip
i (dintre cele n necesare a fi introduse); Qj – cantitatea de căldură
rezultată în produsul de tip j (dintre cele m apărute ca urmare a
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 27

procesului); Qr – cantitatea de căldură remanentă (rămasă în sistem);

Qp – cantitatea de căldură disipată (pierdută).
În funcţie de baza de calcul, bilanţurile energetice se clasifică
în: reale (este rezultatul măsurătorilor efectuate în condiţii reale de
exploatare, la un moment dat, reflectând nivelul tehnico-economic al
instalaţiilor la acel moment); optime sau de proiect (reflectă utilizarea
unei instalaţii la cel mai înalt grad de eficienţă economică, din punct
de vedere al consumurilor energetice); normate (întocmite pe baza
analizei pierderilor înregistrate în bilanţul real, urmărindu-se
reducerea pierderilor şi apropierea de bilanţul optim).

1.3.4. INDICATORII TEHNICO-ECONOMICI

DE CONSUM
Indicatorii tehnico-economici de consum (consumurile
specifice) exprimă cantitatea de materii prime, materiale, combustibili
şi energie necesară pentru obţinerea unei unităţi de produs finit,
într-un anumit proces ecotehnologic. Aceşti indicatori sunt exprimaţi
în unităţi de măsură specifice, cum ar fi, de exemplu, următoarele:
t materie primă / t produs ; t materie primă / buc. produs finit;
kg catalizatori / t produs ; m3 abur / t ţiţei prelucrat ; kWh / t .
În funcţie de modul de calcul, sunt trei tipuri de indicatori:
 Consumul specific teoretic, C spt , care reprezintă limita
minimă de consum pentru realizarea unui ecoprodus (sau produs).
Acest indicator nu ţine cont de pierderile de fabricaţie şi de
posibilitatea formării produselor secundare. În cazul obţinerii unor
produse dintr-o singură materie primă, prin prelucrări mecanice,
consumul specific teoretic corespunde masei nete a produsului finit şi
este denumit consum net.
 Norma tehnică de consum sau consumul specific
programat, C sppr , ce reprezintă limita maximă admisă de consum
pentru realizarea unui ecoprodus. Utilizarea materiilor prime,
materialelor, combustibililor, energiei şi a celorlalte resurse materiale
în activităţile productive se realizează numai pe baza normelor tehnice
de consum.
 Consumul specific real, C spr , care reprezintă consumul
realizat în urma desfăşurării activităţilor productive, calculat de regulă
pe baza bilanţurilor de materiale. Valoarea acestui indicator este
influenţată de: calitatea materiilor prime utilizate la un moment dat,
nivelul tehnic al instalaţiei, nivelul de pregătire al forţei de muncă.
La stabilirea normei tehnice de consum, se au în vedere şi
pierderile inerente desfăşurării proceselor tehnologice, numite pierderi
28 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

tehnologice, ptehn. Acestea depind de tehnica de lucru aplicată şi sunt

specifice fiecărui proces în parte. Este valabilă următoarea relaţie:
C sppr = C spt + ptehn . (1.10)
În situaţia în care C sppr > C spr , instalaţia considerată realizează
economii la consumurile materiale, cu efecte pozitive (cost de
producţie mai redus, profit mai mare). Dacă însă C sppr < C spr , eficienţa
economică este redusă prin depăşirea normei tehnice de consum
(o cauză ar putea fi înregistrarea de piederi la transportul, depozitarea
sau încărcarea – descărcarea necorespunzătoare a materialelor).

1.3.5. RANDAMENTUL ŞI CONVERSIA

Randamentul reflectă gradul de utilizare a materiei prime,
respectiv modul de transformare a acesteia sub aspect cantitativ.
Randamentul, η, se poate calcula în două moduri (rezultatul fiind însă
acelaşi, indiferent de relaţia aplicată):
 ca raport între consumurile specifice teoretic şi real:
C spt
η= ·100 [%] ; (1.11)
C spr
 ca raport între cantitatea reală de produs sau ecoprodus
obţinut, Pr, şi cantitatea teoretică posibilă de obţinut, Pt:
P
η = r ·100 [%] . (1.12)
Pt
În general, calculul se referă la produsul principal obţinut.
Datorită pierderilor tehnologice şi a formării produselor secundare,
care nu au fost teoretic luate în considerare, randamentul are
întotdeauna valori subunitare: η < 1.
În cazul industriei chimice, pentru procesele ciclice (în care are
loc recircularea materiei prime netransformate în proces pentru
diminuarea consumurilor), se utilizează, în loc de randament,
conversia, C. Aceasta se defineşte ca raport între cantitatea de materie
primă transformată la o singură trecere prin zona de reacţie, Mt, şi
cantitatea de materie primă introdusă în proces, Mi, astfel:
Mt
C= . (1.13)
Mi
În industriile prelucrătoare, randamentul se exprimă prin
raportul dintre cantitatea de materie primă necesară din punct de
vedere teoretic pentru obţinerea unui produs (în fapt masa piesei) şi
cantitatea de materie primă efectiv consumată în proces.
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 29

1.3.6. INDICATORII DE UTILIZARE

INTENSIVĂ ŞI EXTENSIVĂ
Indicatorii de utilizare intensivă exprimă modul de exploatare
al unui echipament, instalaţie sau utilaj sub aspectul cantităţii de
produse / ecoproduse rezultate. Principalii indicatori din această
categorie sunt: capacitatea de producţie, producţia specifică şi
producţia orară.
Capacitatea de producţie reprezintă producţia maximă care se
poate realiza într-un utilaj / instalaţie, în condiţii optime de exploatare,
într-o anumită perioadă de timp, ţinând cont de dotarea tehnică
existentă. Capacitatea de producţie este întotdeauna mai mare decât
producţia planificată sau decât cea efectiv realizată.
Capacitatea de producţie, Cp, se calculează folosind relaţia:
Cp = Nu · Ni · Ne , (1.14)
în care: Nu reprezintă numărul utilajelor conducătoare (ce determină
producţia unei secţii / uzine); Ni – norma intensivă maximă a utilajului
(producţia sa maximă pe oră / schimb / zi / lună, funcţionând în
condiţiile experienţei celei mai bune în domeniu); Ne – norma
extensivă maximă a utilajului (timpul maxim disponibil de activitate,
în condiţiile minimizării opririlor, pe baza celei mai avansate
experienţe de organizare şi conducere a proceselor).
Gradul de utilizare al capacităţii de producţie se poate calcula
ca raport procentual între producţia efectiv realizată şi capacitatea de
producţie a utilajului / instalaţiei considerate.
Producţia specifică, Psp, reprezintă producţia realizată într-o
unitate de timp, în funcţie de dimensiunea caracteristică a utilajului:
Pr
Psp = , (1.15)
K i  Tef
în care: Pr – reprezintă cantitatea de produse efectiv realizată;
Ki – coeficientul de dimensiune al utilajului; Tef – timpul (durata)
efectiv în care a fost realizată cantitatea Pr.
Dimensiunea caracteristică a utilajului este acea dimensiune
care îi defineşte regimul de funcţionare (unitatea de suprafaţă sau de
volum al spaţiului de lucru – de exemplu, suprafaţa vetrei unui cuptor
sau volumul util al unui reactor chimic).
În unele cazuri, se utilizează producţia orară (sau pe unitatea
de timp de lucru: schimb, zi etc.), Ph, numită şi randamentul utilajului
(într-un sens total diferit faţă de cel referitor la gradul de utilizare al
materiei prime, definit anterior la §1.3.5), calculat astfel:
30 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Pa
Ph = [buc./h] , (1.16)
N u  TD
în care: Pa reprezintă producţia anuală a unei secţii / uzine, exprimată
în buc./an; Nu – numărul de utilaje, în buc.; TD – timpul disponibil,
exprimat în h/an.
Indicatorul de utilizare extensivă, Iue, se referă la timpul de
utilizare al unui utilaj (timpul său de activitate, Tact) în raport cu
timpul calendaristic disponibil, Tc, care poate fi cel mult egal cu
24 ore/zi pentru 365 zile/an, respectiv 8760 ore/an, conform relaţiei:
Tact
Iue = ·100 [%] . (1.17)
Tc
La determinarea acestui indicator, trebuie să se ia în
considerare structura de funcţionare a utilajului (neîntreruptă sau
periodică), precum şi modul de organizare a producţiei (pe schimburi
– unul, două sau trei – sau în „foc continuu”).
De asemenea, trebuie avut în vedere şi faptul că, în afara
timpului de activitate efectiv (propriu-zis, în care are loc procesul de
bază), Tef, pentru realizarea unui produs este necesar (pentru
încărcarea / decărcarea utilajului, schimbarea regimului de lucru etc.)
şi un timp auxiliar, Taux. Între aceşti timpi, au loc relaţiile:
Tact = Tef + Taux , (1.18)
Tin = Tc - Tact , (1.19)
unde Tin este timpul de inactivitate al utilajului (necesar pentru
lucrările de mentenanţă, probe tehnologice, aprovizionarea cu materii
prime etc.), care trebuie redus pe cât posibil pentru atingerea unei
productivităţi maxime a utilajului (dar fără ca acesta să fie
suprasolicitat – prin creşterea semnificativă a Tact – deoarece, chiar în
condiţiile unui regim optim, poate avea ca efect o uzură avansată).

1.3.7. FIABILITATEA ŞI PRODUCTIVITATEA

Fiabilitatea reprezintă ansamblul calităţilor unui produs /
sistem tehnic (utilaj, echipament etc.) ce determină capacitatea
acestuia de a fi utilizat un timp cât mai îndelungat în scopul pentru
care a fost fabricat / construit, în condiţiile prescrise de exploatare.
Pentru realizarea unei fiabilităţi deosebite a unui utilaj, este
necesară crearea de sisteme auxiliare, capabile să preia funcţia
sistemelor principale în caz de avarie a acestora din urmă, menţinând
utilajul în stare de funcţionare cel puţin un anumit interval de timp.
Într-o astfel de situaţie, se spune că utilajul prezintă redundanţă
(se utilizează uneori şi termenul cu acelaşi sens redondanţă).
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 31

Termenul fiabilitate este strâns legat de mentenanţă

(menţionată mai sus, la §1.3.6). Mentenanţa reprezintă ansamblul
activităţilor tehnico-organizatorice efectuate în scopul menţinerii sau
restabilirii caracteristicilor unui utilaj / echipament, în starea necesară
îndeplinirii anumitor funcţii. Mentenanţa poate fi preventivă
(întreţinerea utilajului) sau curativă (repararea utilajului).
Productivitatea este unul dintre indicatorii calitativi de bază ai
unei economii ce reflectă eficienţa muncii sociale, exprimată prin
raportarea rezultatului muncii la consumul de muncă.
De multe ori, este utilizat şi termenul ecoproductivitate, care
desemnează o strategie de intensificare a productivităţii şi de
creştere a performanţelor de mediu pentru întreaga dezvoltare
economico-socială.
Principalii factori de creştere a productivităţii sunt:
 progresul tehnic (factor principal de creştere);
 nivelul tehnic şi cultural al angajaţilor;
 organizarea şi conducerea ştiinţifică a producţiei;
 cointeresarea materială şi morală în muncă.

1.3.8. PROTECŢIA MEDIULUI

Gradul (nivelul) de protecţie a mediului este indicatorul de
ecoeficienţă specific oricărui proces tehnologic care presupune
prevenirea şi evitarea (totală sau parţială) a poluării.
Prevenirea şi evitarea poluării stă la baza unui nou concept de
model de producţie, numit ecoproducţie, care presupune aplicarea
continuă a unor strategii preventive integrate de mediu, cu scopul
creşterii eficienţei globale şi al reducerii riscurilor pentru viaţă şi
mediu. Principalele astfel de strategii sunt următoarele:
 pentru procese – conservarea materiilor prime, apei şi
energiei; eliminarea materiilor prime toxice şi / sau periculoase;
reducerea dozelor şi toxicităţii emisiilor şi deşeurilor la sursă;
 pentru servicii – includerea cerinţelor de mediu
prevăzute de lege în conceperea / furnizarea de servicii;
 pentru produse – reducerea impactului asupra
mediului, sănătăţii şi securităţii produselor pe întregul lor ciclu de
viaţă (de la extragerea materiilor prime şi fabricare, până la casarea şi
reciclarea produselor).
Nicio ecotehnologie nu poate realiza de la început un optim
pentru toţi factorii de eficienţă prezentaţi mai sus. În consecinţă, este
necesară ierarhizarea criteriilor de optimizare. Dacă, până în prezent
primele criterii de optimizare erau minimizarea costului produsului şi
maximizarea productivităţii, este absolut necesar ca, pentru viitor,
32 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

asigurarea protecţiei mediului (prin minimizarea poluării) şi

maximizarea fiabilităţii să fie criteriile primordiale de optimizare.

1.3.9. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Care este relaţia de calcul a costului total al unui ecoprodus ?
2. Ce reprezintă bilanţul de materiale ?
3. Care este principiul pe care se bazează bilanţul de energie ?
4. Cum se numeşte limita minimă de consum pentru realizarea unui
ecoprodus ?
5. Ce exprimă indicatorii tehnico-economici de consum (consumurile
specifice) ?
6. Ce reprezintă conversia şi cum se calculează aceasta ?
7. Ce reprezintă capacitatea de producţie ?
8. Care este diferenţa dintre indicatorul de utilizare extensivă şi
indicatorii de utilizare intensivă ?
9. Ce este productivitatea ? Dar ecoproductivitatea ?
10. Care sunt principalele criterii de optimizare ce trebuie luate în
considerare în cadrul ecotehnologiei ? Argumentaţi răspunsul.

1.4. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROTECŢIA

MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

În acest capitol sunt prezentate principalele noţiuni şi clasificări

din domeniul poluării şi al protecţiei mediului înconjurător, inclusiv
cele referitoare la agenţii poluanţi şi modul de acţiune al acestora,
precum şi la politicile de mediu şi managementul de mediu.

1.4.1. POLUAREA ŞI CALITATEA MEDIULUI

Mediul (înconjurător) reprezintă totalitatea factorilor fizici,
chimici, meteorologici, biologici dintr-un loc dat, cu care un organism
vine în contact. Printre aceşti factori se regăsesc: temperatura,
umiditatea, solul şi caracteristicile sale, magnetismul terestru, peisajul,
alte organisme.
Clasificarea mediilor se poate face după următoarele criterii:
1) după componenta biologică, există: mediul biotic
(cuprinde şi vieţuitoare); mediul abiotic (conţine doar elemente lipsite
de viaţă); mediul azoic (conţine elemente foarte nocive pentru
vieţuitoare – de exemplu, craterele vulcanice, apele puternic poluate);
2) după natura sa fizică, se disting mediul terestru (denumit
deseori pe scurt „solul”), cel aerian („aerul”) şi cel acvatic („apa”);
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 33

3) după nivelul de influenţă al populaţiei umane: mediul

urban, cel rural, formaţiuni de contact (afectate de activitatea umană),
mediul natural neafectat de om.
Calitatea mediului reprezintă starea acestuia la un moment dat,
rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale şi
funcţionale, capabile să asigure o ambianţă satisfăcătoare necesităţilor
multiple ale vieţii umane. Calitatea mediului este afectată de către
acţiunea omului, care se manifestă prin poluarea mediului.
Poluarea reprezintă procesul de introducere directă sau
indirectă, ca rezultat al unei activităţi umane, de substanţe, vibraţii,
căldură sau zgomot în aer, apă sau sol, susceptibile de a aduce
prejudicii societăţii umane sau calităţii mediului, de a determina
deteriorări ale unor bunuri materiale, ori de a afecta sau împiedica
utilizarea în scop recreativ a mediului şi / sau alte utilizări ale acestuia,
prevăzute de legislaţia în vigoare.
Începând cu secolul al XVIII-lea, industrializarea a intervenit
din ce în ce mai puternic în mediul natural, deteriorându-l prin
exploatarea şi prelucrarea resurselor naturale, dezvoltarea activităţilor
de transport etc. Acest fenomen de deteriorare, de poluare, s-a
intensificat, mai ales în ultimul secol, ca rezultat al dezvoltării
intensive a industriei, transporturilor şi agriculturii, precum şi al
creşterii demografice vertiginoase (ce a condus la apariţia de centre
urbane suprapopulate), epuizând potenţialul mediului natural de a
rezista la diferitele forme şi intensităţi de presiune umană.
Impactul negativ al omului asupra mediului se manifestă prin:
 modificarea radicală a peisajului geografic prin lucrări de
mari proporţii (lacuri de acumulare şi baraje, extracţii de
minereuri la zi, desecări şi îndiguiri etc.);
 exploatarea intensivă, uneori chiar haotică, a resurselor
materiale şi energetice ale solului şi subsolului (diverse
minereuri, cărbuni, ţiţei, gaze etc.);
 modificări climatice, generate de transformări negative în
structura vegetaţiei (mai ales prin defrişări);
 schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele lor de
refacere, ajungându-se chiar la distrugerea lor;
 dispariţia multor specii de plante şi animale prin
deteriorarea, schimbarea sau distrugerea de ecosisteme;
 alterarea fondului genetic natural al vieţuitoarelor, având
ca efecte importante scăderea capacităţii lor de adaptare,
refacere şi reproducere;
 modificarea compoziţiei atmosferei (aerului), apelor şi
solului, prin deversări de diverse substanţe şi produse
(neutilizabile de către om, cu ritm de apariţie mult mai
mare decât cel de consum şi reciclare al mediului).
34 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

Calitatea mediului, clasificat în funcţie de natura sa fizică, se

poate aprecia după cum urmează:
 Calitatea aerului se apreciază prin: concentraţia
(conţinutul) de gaze nocive (CO, CO2, CH4, SO2, oxizi de azot,
oxidanţi), de hidrocarburi lichide (în suspensie) şi de substanţe solide
(praf, pesticide); conţinutul de elemente chimice periculoase (arseniu,
stibiu, crom, cadmiu, mercur, cupru, magneziu etc.), de radicali
chimici (sulfaţi, azotaţi, amoniu etc.), de anumite substanţe organice şi
de substanţe radioactive. Astfel de concentraţii pot fi exprimate în
diferite unităţi de măsură (g/m3, mg/m3, mg/l etc.), procentual sau prin
indici de calitate (indicele CO, al SO2 sau NO2, indicele pesticidelor în
suspensie, indicele general de poluare etc.);
 Calitatea apelor se apreciază prin: gradul de impurificare
cu diferite substanţe / elemente chimice (dintre cele enumerate mai
sus, exprimat fie în mg/l sau în alte unităţi de măsură similare, fie
procentual); starea naturală a apelor respective; indicatori chimici şi
biologici (ca, de exemplu, consumul chimic / biochimic de oxigen);
 Calitatea solurilor se apreciază prin: gradul de
contaminare cu diferite substanţe / elemente chimice (dintre cele
enumerate mai sus); producţia (agricolă) obţinută pe unitatea de
suprafaţă sau procentul de reducere al acestei producţii. Aceşti ultimi
indicatori depind de tipul solului, climă, relief, tehnica şi tehnologiile
de exploatare a solului (pentru obţinerea de produse agricole).
Precizăm că sunt definiţi şi indicatorii specifici pentru
aprecierea calităţii reliefului (ce estimează stabilitatea formelor de
relief în raport cu procesele geomorfologice care tind să le degradeze)
şi a calităţii estetice a mediului (ce caracterizează calităţile mediului
de a asigura condiţii de recreere, odihnă şi păstrare a sănătăţii).

1.4.2. POLUANŢI. CLASIFICARE ŞI CARACTERISTICI

Poluantul sau agentul poluant se defineşte ca orice factor
natural sau (mai ales) produs de om, care provoacă disconfort, are
acţiune toxică asupra organismelor şi / sau degradează componentele
abiotice ale mediului, producând dezechilibre ecologice.
Populaţia, organismul sau resursele naturale care suferă
acţiunea poluantă se numesc ţinte sau receptori. Cantitatea de agent
poluant care ajunge la receptor reprezintă expunerea, din care rezultă
un risc de apariţie cu o mare probabilitate a efectelor nedorite.
Emisia maximă acceptabilă a unui poluant reprezintă cantitatea
de poluant degajată în mediu la care nu se produc efecte importante.
Adaptarea omului şi a vieţuitoarelor la poluare se numeşte
aclimatizare şi este limitată de capacitatea de autoapărare a
organismelor. Ca rezultat al aclimatizării, se pot produce modificări
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 35

genetice şi / sau funcţionale, iar dacă aceasta nu se poate realiza, se

ajunge la dispariţia unor specii de vieţuitoare.
Clasificarea tipurilor de poluare se poate face după criteriile:
1) după provenienţă: poluare naturală sau antropică (generată
de om – industrială, agricolă, din transporturi, activităţi menajere etc.);
2) după natura poluanţilor: poluare fizică (termică, fonică /
sonoră, electromagnetică, radioactivă); poluare chimică (cu carbon şi
derivaţi, cu materiale plastice, cu pesticide, cu compuşi de metale
grele, sulf, azot etc.); poluare biologică (prin invazii de specii animale
sau vegetale etc.); poluare estetică (degradarea peisajelor);
3) după starea fizică a poluantului: poluare cu gaze şi
pulberi în suspensie, cu lichide şi cu substanţe solide.
Agenţii poluanţi se pot caracteriza prin următoarele mărimi:
 Limita de concentraţie (concentraţia maximă admisă),
pentru care o substanţă poate prezenta un efect poluant. Această limită
depinde de natura poluantului, natura producătorului şi de ţara de
emisie (prevederile legislative privind protecţia mediului diferă de la o
ţară la alta). Limitele de concentraţie sunt prevăzute în standarde sau
alte reglementări şi au un caracter obligatoriu, depăşirea lor de către
unii poluatori având ca efect plata unor penalităţi / amenzi;
 Doza letală reprezintă cantitatea de substanţă care
provoacă moartea a 50 % dintr-o populaţie ţintă, după o expunere de
14 zile. Se notează DL 50 şi se exprimă în mg / kg corp;
 Concentraţia letală reprezintă concentraţia substanţei în
soluţie apoasă care provoacă moartea a 50 % dintr-o populaţie
acvatică, după o expunere de 24 ... 96 ore. Se exprimă în mg / l şi se
notează CL 50 / 24 ... 96;
 Timpul letal reprezintă durata (exprimată în ore) în care o
substanţă toxică de concentraţie dată este letală pentru 50 % dintr-o
populaţie expusă;
 Gradul de persistenţă în mediu (de exemplu, în atmosferă)
diferă foarte mult de la un poluant la altul, în funcţie de natura lor şi
capacitatea de a reacţiona, putând fi influenţat de condiţiile
meteorologice locale. Timpul de staţionare în mediu poate fi scurt
(de la 2 la 5 zile) sau lung (cîţiva ani).
Influenţele reciproce dintre poluanţi pot fi multiple, iar analiza
lor este necesară la construirea de noi unităţi economice sau lansarea
de noi produse, pentru stabilirea măsurilor adecvate de protecţie a
mediului. Aceste influenţe se datorează în cea mai mare măsură
activităţii chimice a substanţelor poluante, în special în prezenţa
oxigenului atmosferic şi a radiaţiilor ultraviolete, care catalizează
reacţiile fotochimice. În cazul prezenţei mai multor poluanţi într-o
zonă, se pot observa unul dintre următoarele efecte:
36 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

 sinergetice, adică amplificarea efectelor poluante, mai

mare decât simpla însumare a efectelor individuale;
 antagonice, respectiv anihilarea reciprocă a efectelor
poluante între agenţii poluanţi;
 de anergism, adică lipsa unor influenţe reciproce între
acţiunile agenţilor poluanţi (acestea se însumează);
 de eutrofizare, prin intensificarea poluării secundare.
Efectele poluanţilor asupra sănătăţii populaţiei pot fi directe
(dacă aceştia influenţează nemijlocit starea de sănătate) sau indirecte
(prin intermediul afectării condiţiilor de mediu). Efectele directe pot fi
imediate sau se pot manifesta după un timp mai îndelungat de
expunere la agentul poluant.
În funcţie de efectele provocate asupra sănătăţii oamenilor,
poluanţii se pot clasifica în poluanţi:
 iritanţi, pentru mucoasa oculară şi aparatul respirator;
 fibrozanţi, ce produc modificări la aparatul respirator;
 asfixianţi, ce împiedică oxigenarea ţesuturilor organice;
 sistemici, ce provoacă leziuni la organe sau sisteme;
 alergenici, care pot provoca alergii;
 cancerigeni;
 cu efecte mutagene, ce provoacă malformaţii genetice;
 cu efecte teratogene, ce afectează sănătatea mentală.

1.4.3. POLITICILE DE MEDIU

Dezvoltarea unor politici de mediu cu rezultate eficiente este
strâns legată de organizarea monitorizării factorilor de mediu, auditul
ecologic (de mediu) şi dezvoltarea pieţei ecoindustriilor. Aceste
aspecte vor fi abordate succint la sfârşitul acestui subcapitol.
Monitoringul de mediu (monitorizarea factorilor de mediu)
reprezintă un ansamblu de operaţii pentru supravegherea, evaluarea şi
prognoza calităţii factorilor de mediu, precum şi de avertizare în cazul
modificării acestora. Această monitorizare constituie un instrument
esenţial al activităţii manageriale în domeniul protecţiei mediului, care
trebuie să asigure – atât pe plan local, cât şi naţional sau chiar
internaţional – un flux informaţional privind calitatea aerului, apelor şi
solului, precum şi sursele de poluare cu evoluţia lor în timp şi spaţiu.
Monitorizarea factorilor de mediu are drept scop principal
supravegherea permanentă a calităţii mediului. În acelaşi timp, ea
atenţionează asupra schimbărilor survenite în calitatea mediului şi
asigură controlul implementării programelor de protecţie a mediului.
Auditul de mediu (eco-expertiza) constă într-o evaluare
sistematică, periodică şi obiectivă a modului de funcţionare a unei
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 37

companii (uzină, secţie, instalaţie) din punct de vedere al respectării

normelor legale de protecţie a mediului.
Auditul de mediu este un instrument de management intern,
care contribuie la protecţia mediului, fără însă a realiza efectiv această
protecţie. Acest audit are în vedere existenţa autorizaţiei de mediu, a
normelor de protecţia muncii, modul de intervenţie în caz de accidente
de muncă, controlul calităţii produselor etc.
Ecoindustria este în prezent un sector industrial strategic, ce
are drept obiect de lucru procedeele şi echipamentele destinate
măsurării calităţii factorilor de mediu şi depoluării. Practic,
ecoindustria asigură bunurile şi serviciile de mediu capabile să
măsoare, să prevină, să limiteze şi să controleze poluarea.
Piaţa industriilor de depoluare acordă prioritate următoarelor
domenii: tratarea sau depozitarea controlată a deşeurilor solide,
tratarea solurilor contaminate, depoluarea emisiilor de gaze din surse
fixe, tratarea deşeurilor lichide industriale (apelor reziduale).
Pe piaţa ecoindustriilor, se diferenţiază două sectoare:
 sectorul primar, care solicită tehnologii noi, „curate”, care
previn poluarea, recirculă intern deşeurile şi valorifică produsele
secundare;
 sectorul secundar, care adaptează instalaţiile existente la
noile cerinţe ale legislaţiei de mediu şi are o pondere mai mare decât
cel primar, precum şi o evoluţie în salturi, în concordanţă cu
revizuirea standardelor de mediu.
Tehnologiile „curate” previn poluarea aerului, apei şi solului.
Aceste tehnologii apar fie datorită schimbării principiului de
funcţionare al utilajelor, fie prin valorificarea produselor secundare
sau a rebuturilor. În primul caz, tehnologiile nepoluante pot apela la
noi materii prime şi noi surse de energie sau influenţează modul de
utilizare al acestora, modificând principiile constructive ale utilajelor.
Tehnologiile nepoluante pot fi clasificate în patru categorii:
1) tehnologii de tip A (denumite şi „end of pipe”), care
tratează deşeurile la ieşirea din procesul tehnologic prin metode
clasice (decantare, filtrare, tratare etc.);
2) tehnologii de tip B (integrate), care recirculă deşeurile sau
utilizează procedee noi, nepoluante, realizând produse noi, uşor
reciclabile sau degradabile;
3) tehnologii de tip C (de reutilizare şi recuperare), care
valorifică deşeurile din alte procese sau modifică procesele deja
existente pentru reducerea poluanţilor;
4) tehnologii de substituţie, care substituie materialele ce
generează poluanţi în procesul de producţie.
38 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

În vederea asigurării protecţiei mediului, în condiţiile

dezvoltării durabile, pe lângă utilizarea tehnologiilor „curate” şi a
monitoring-ului, activitatea de management de mediu susţine, de
asemenea, politicile de mediu. Eficienţa acestui management apare
numai în cazul integrării acţiunilor într-un sistem unitar, ce permite
evaluarea procedurilor utilizate pentru elaborarea politicii de mediu şi
atingerea obiectivelor din acest domeniu.
Sistemul de management de mediu (EMS – „Environmental
Management System”) este definit în standardul internaţional
ISO 14001 ca „o componentă a sistemului de management general
care include structura organizatorică, activitatea de planificare,
practicile, responsabilităţile şi resursele pentru elaborarea,
implementarea, realizarea, analizarea şi menţinerea politicilor de
mediu”.
Principiile managementului de mediu au stat la baza elaborării
standardelor internaţionale din seria ISO 14000, adoptate şi de către
ţările membre ale Uniunii Europene (ca norme europene – EN),
inclusiv România. Cel mai important standard din această serie este
SR EN ISO 14001-2005, „Sisteme de management de mediu. Cerinţe
cu ghid de utilizare”.

1.4.4. LUCRARE DE VERIFICARE

1. Ce se înţelege prin calitatea mediului înconjurător ?
2. Cum se apreciază calitatea aerului ? Dar cea a apelor ?
3. Care sunt principalele forme de manifestare a impactului negativ al
omului asupra mediului ?
4. Cum se clasifică, după provenienţă, tipurile de poluare ?
5. Care sunt diferenţele dintre doza letală, concentraţia letală şi timpul
letal ale unui agent poluant ?
6. Când se poate spune că apare un efect sinergetic în cazul prezenţei
mai multor poluanţi într-o zonă ?
7. Cum se pot clasifica poluanţii în funcţie de efectele provocate asupra
sănătăţii oamenilor ?
8. Ce reprezintă monitoringul de mediu ?
9. Care este diferenţa dintre auditul de mediu şi eco-expertiza ?
10. Cum se defineşte sistemul de management de mediu în standardul
SR EN ISO 14001-2005 ?

1.5. TESTE DE AUTOEVALUARE (GRILĂ)

1.5.1. Principiul ecotehnologiei care ţine cont de faptul că

fiecare organizaţie, instituţie sau societate economică are o conducere
şi o arie proprie de influenţă asupra consumatorilor, comunităţii
locale, furnizorilor şi competitorilor este: a. principiul conştientizării,
 Ecotehnologia: Noţiuni teoretice 39

educării şi instruirii; b. principiul implicării conducerii; c. principiul

cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice; d. principiul
implementării.
1.5.2. Ecoprodusele finite sunt acele ecoproduse care: a. nu pot
fi utilizate ca atare, necesită prelucrări ulterioare; b. pot fi utilizate ca
atare sau devin materie primă pentru procesele ulterioare de
prelucrare; c. nu corespund cerinţelor de calitate; d. se obţin în ultima
etapă a procesului tehnologic, sunt în conformitate cu documentaţia
tehnică şi corespund, din punct de vedere calitativ, cerinţelor
clienţilor.
1.5.3. Producţia specifică, Psp, se calculează cu relaţia
(Pr – producţia realizată, Tef – timp efectiv, Pa – producţia anuală,
Tc – timp calendaristic, Ki – coeficient de dimensiune a utilajului):
a. Psp = Pr / (Ki Tef); b. Psp = Pa / (Ki Tef); c. Psp = Pr / (Ki Tc);
d. Psp = Pa / (Ki Tc).
1.5.4. Care dintre următorii factori nu reprezintă un factor de
creştere a productivităţii? a. nivelul tehnic şi cultural al angajaţilor;
b. valorificarea integrală a materialelor secundare; c. organizarea şi
conducerea ştiinţifică a producţiei şi a muncii; d. cointeresarea
materială şi morală în muncă.
1.5.5. O tehnologie nepoluantă care recirculă deşeurile sau
utilizează procedee noi, nepoluante, realizând produse noi, uşor
reciclabile sau degradabile, este o tehnologie de tipul: a. A, denumită
şi „end of pipe”; b. B, sau integrată; c. C, sau de reutilizare şi
recuperare; d. de substituţie.

REZUMAT
În cadrul primei unități de învățare sunt prezentate principalele
noţiuni teoretice care stau la baza disciplinei Ecotehnologie. Astfel,
mai întâi este caracterizată această importantă disciplină, aparţinând
domeniului ştiinţelor aplicate, alături de disciplina Tehnologie, cu
care este foarte strâns legată. Este prezentat totodată și rolul
fundamental al ecotehnologiei în sistemul economic actual, când
începe să se pună accentul pe dezvoltarea durabilă, fiind enunţate şi
principiile ecotehnologiei.
În continuare, sunt definite principalele noţiuni şi concepte care
stau la baza celor două discipline înrudite, tehnologia şi
ecotehnologia, între care amintim: procesul de ecoproducţie
(împreună cu componentele sale), procesul ecotehnologic,
ecoprodusul, ecotehnologicitatea, fluxul tehnologic etc.
 40 Ecotehnologie: Noţiuni teoretice, aplicaţii şi studii de caz

De asemenea, sunt prezentaţi principalii indicatori ai

ecoeficienţei, pe baza cărora se face aprecierea şi compararea
performanţelor proceselor ecotehnologice: costul ecoprodusului,
bilanţul de materiale, bilanţul de energie, consumurile specifice,
randamentul şi conversia, indicatorii de utilizare intensivă şi
extensivă, fiabilitatea, ecoproductivitatea, protecţia mediului.
La sfârșitul acestui capitol, sunt definite principalele noţiuni din
domeniul protecţiei mediului, între care menţionăm: mediul
înconjurător, poluarea, calitatea mediului, agent poluant (împreună cu
mărimile ce îl caracterizează), monitoringul de mediu, managementul
de mediu, auditul de mediu, ecoindustria, tehnologiile „curate”.

BIBLIOGRAFIE

1. AMZA, GH.: Ecotehnologie, Editura Printech, Bucureşti, 2007.

2. ANGELESCU, A., VIŞAN, S., SOCOLESCU, A.M.: Tehnologie
industrială, Editura ASE, Bucureşti, 2002.
3. BICA, I.: Elemente de impact asupra mediului, Editura
Matrix-Rom, Bucureşti, 2000.
4. CIOBOTARU, V., SOCOLESCU, A.M.: Priorităţi ale
managementului de mediu, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006.
5. DUMITRIU, C.: Management şi marketing ecologic. O abordare
strategică, Editura Tehnopress, Iaşi, 2004.
6. GÂF-DEAC, I.: Dezvoltarea structurală a tehnologiilor moderne,
Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
7. LAZĂR, A. ş.a.: Ecologie aplicată, Editura Universităţii
Petrol – Gaze din Ploieşti, 2006.
8. SĂVULESCU, M.J., ZISOPOL, D.G.: Tehnologii industriale şi de
construcţii, Editura Universităţii din Ploieşti, 2002.
9. ZISOPOL, D.G, SĂVULESCU, M. J.: Bazele tehnologiei. Editura
Universităţii din Ploieşti, 2003.