CURSUL 2 Psihlogie Medicala

Ministerul Educaţiei Naționale
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT „GRIGORE GHICA VODĂ”

Iaşi, Str. Nicolae Bălcescu, nr. 19, cod 700117
Telefon /fax: 0232.219516 / e-mail: grigore.ghica.voda@scoalasanitara-iasi.ro
CURSUL 2
TIPURILE PSIHOLOGICE SI BOALA
Personalitatea de tip A
Indivizii ce detin personalitatea de tip A sunt independenti si ies in evidenta prin faptul ca
vor sa fie remarcati oriunde se duc. Psihologii ii descriu ca fiind ,,buldozere’’. Ei sunt constienti
de importanta atitudinii pozitive, a motivatiei si a stabilirii unui tel pe care sa il urmeze in viata.
Sunt competitivi din fire si recunoscuti pentru mintea agera. Cei cu personalitatea A stiu cand
trebuie sa isi asume riscuri si sunt buni antreprenori. Au un caracter pragmatic si rezolva cu
usurinta problemele in momentul in care le blocheaza calea spre succes. Veti descoperi ca acest
tip de oameni sunt deschisi catre orice este nou si intampina cu bratele deschise schimbarea – fie
ca este ea spirituala sau chiar tehnologica. Secretul acestor oameni de succes consta in faptul ca
nu le este frica sa isi scoata in evidenta propriile abilitati si personalitatea colorata.
Personalitatea de tip C
Cel mai bun termen psihologic pentru a-i descrie pe cei care detin personalitatea de tip C
este cel de ,,cautatori’’. Ei sunt introvertitii interesati de detalii care gasesc raspuns la orice
problema. Totusi, usurinta cu care fac acest lucru depinde de starea de spirit pe care o au in acel
moment. Indivizii cu personalitatea de tip C au tendinta sa se retraga din viata sociala insa se
inteleg extrem de bine si traiesc in armonie cu persoanele de tip B, in ciuda faptului ca acestea se
afla la polul opus fata de ei. Personificarea tipului B este contabilul, programatorul etc. Indivizii
cu aceasta personalitate vor prefera sa se inchida in propria cochilie, pastrandu-si mereu judecata
obiectiva si logica in gandire. Trasaturile lor caracteristice sunt natura retrasa si prudenta.
Riscurile nu sunt pentru ei.
1
Suport de curs -modulul 42 psihologie medicala-
Anul III – Asistent Medical Generalist- Prof. Spiridon Vasilica
Tipologii constitutionale
Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)
Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen

(1913-1926), si studiind bolnavi psihici, a sesizat o corespondenta intre:
 simptomatologia psihocomportamentala
 aspectul bioconstitutional extern.
Astfel, a ajuns la ideea elaborarii unei tipologii pe criterii morfologice, idee ce si-a gasit
finalizarea in lucrarea ,,Structura corpului si caracterul” (1921).
Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.Kretschmer va ajunge in final sa

cuprinda 3 tipuri principale si un tip accesoriu, mai putin individualizat. Acestea sunt:
a) picnic-ciclotim - din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie

orizontala, abdomen voluminos, obezitate, piele intinsa, fata moale, sistem osos fragil.
b) leptosom (astenic) - schizotim - se caracterizeaza prin: constitutie verticala, trunchi
cilindric, cutie toracica plata (turtita), umeri apropiati si ingusti, cap mic si rotund,
muschi si oase subtiri (aspect scheletic), nas lung si ascutit, paloarea fetei, trasaturi
feminine la barbati si masculine la femei.
c) atletic-vascos - se caracterizeaza prin: constitutie fizica proportionata, dezvoltare robusta
a sistemului osos si muscular, umeri lati si bazin ingust.
Ca accesoriu este mentionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice.
2
Tipologia lui Sheldon
Endomorful (viscerotonic) se caracterizeaza printr-o dezvoltare musculara si osoasa sub

medie. Ca talie, aceste persoane sunt breviline (tip constitutional, in antropologie, caracterizat
prin trup si membre scurte si groase) si adeseori picnice. In schimb, au viscerele dezvoltate. Se
caracterizeaza, din punct de vedere psihic, printr-o tendinta spre relaxare, gust de comfort,
placere de a se odihni, dar si tendinte accentuate de a ceda tentatiilor, mai ales celor alimenate.
Au un somn bun si odihnitor, le place sa doarma. Sunt sociabili si buni familisti, tolerabili
adeseori. Nu le place prea mult activitatea intelectuala. Sunt, in general, persoane pragmatice.
Sunt persoane amabile, prietenoase, fara a fi prea dependente de prieteni. Rareori sunt lipsite de
control.
Mezomorful (somatotonicul) este un tip masiv, greu, consistent, atletic, privind

constitutia. Are, in general, un tonus ridicat, multa energie disponibila. Conformatia sa generala
este de corp puternic cu dezvoltare superioara a oaselor si musculaturii, cu rezistenta la rani, si cu
evidente capacitati de a face eforturi fizice remarcabile. Este o persoana ce are dezvoltata cerinta
de a actiona, tendinte de competitie si lupta, dorinte de a se impune. Are o oarecare extraversie
dar si o oarecare instabilitate psihica. Este energic, activ, dar uneori rezervat, jenat. Ii plac
responsabilitatile. In munca, este sever, chiar dur. Are o inaltime peste medie, este puternic, are
toracele dezvoltat, pantecele tras si plat. Aparent este calm dar uneori vulnerabil.
Ectomorful este longilin (leptosom), dominant cerebral. Poseda o bogata viata interioara.
Este impresionabil pe linie sentimentala. Poseda, insa, o saraca viata exterioara. Are dificultati in
a face atasamente sociale deoarece este predispus la singuratate si independenta. Are fobie de
zgomote si de aglomeratii. Fiind introvertit, oboseste si se consuma psihic, fapt ce-i creeaza
adeseori insomnii. Este, in acelasi timp, o persoana contemplativa de fond. Este foarte rapid,
intelege foarte repede si bine subtexte, sensuri, probleme invaluite, dar, in acelasi timp este
sensibil, foarte vulnerabil si irascibil. Ii plac proiecte imaginare si disectii de scenarii interioare
3
complexe. Dispune de foarte multa imaginatie, care-i face rapida implicatia, in sisteme complexe
de cunostinte si probleme. Este insa timid si timorat.
Tipologia lui Carl Jung
Unii oameni sunt orientati predominant spre lumea externa si intra in categoria
extravertitilor, in timp ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin
categoriei introvertitilor.
Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se

inteleg sau se cearta cu cei din jur, dar raman in relatii cu ei.
Introvertitii sunt firi inchise, greu de patruns, timizi, putini comunicativi, inclinati spre
reverie si greu adaptabili.
Stabilitatea sau instabilitatea emotionala este exprimata prin gradul de nevrozism al

subiectului.
Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a

temperamentelor mult mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi Rene Le
Senne si Gaston Berger.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce intelegem azi prin temperament, adica
„ansamblul dispozitiilor innascute, care formeaza scheletul mintal al individului”. Ei pornesc de
la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea si „rasunetul” (ecoul). Din combinarea lor
rezulta opt tipuri temperamentale.
Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente.

Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva, non-
emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea violente.
4
Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o

continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca impotriva
vointei lor, cu efort si plangandu-se continuu.
Rasunetul se refera la ecoul pe care il au asupra noastra diferite evenimente, impresii.

Persoanele care traiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare. Persoanele
care au tendinta de a ramane sub influenta impresiilor trecute, introversive sunt numite persoane
secundare.
Exista opt tipuri de temperament care rezulta din combinarea acestor factori, si anume:
pasionatii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari), sentimentalii
(emotivi, non-activi, secundari), nervosii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-
emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-
activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
Personalitati accentuate
Personalitatea demonstrativa (sau isterica) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu

isi doreste sa isi aminteasca, deci de a minti cu seninatate. Ei refuleaza (inhiba) tot ce nu
corespunde cu proiectia lor despre sine, astfel incat ajung sa performeze un rol cu totul strain de
ceea ce sunt ei de fapt. Lauda de sine se conjuga cu activitatea in sprijinul modului in care ar dori
sa se defineasca, astfel incat pe termen scurt ei pot convinge anturajul despre autenticitatea
rolului pe care il joaca. Adaptabilitatea excesivă precum si tendinta de autocompatimire sunt alte
trasaturi ale personalitatii de acest tip.
Personalitatea hiperexacta(acum denumirea cunoscuta este obsesiv-compulsiva) este

reprezentativa pentru persoanele care doresc ca totul sa se desfasoare dupa o ordine anume. Ei
doresc ca totul sa fie previzibil, logic, viata sa nu aduca surprize. Sunt incapabili de a lua decizii
pentru ca vor ca cele mai mici amanunte sa fie luate in calcul (este metoda acestor indivizi de a
controla anxietatea). Dezvolta adesea obsesii (exemplu: praful ca ,,inamic”, firele de par ca
5
primejdii potentiale pentru sanatate, microbii ca agenti patogeni etc.). Meticulozitatea si

atasamentul fata de rutina, care in mediul casnic pot deveni o povara, in organizatii pot fi
benefice pe anumite pozitii: hiperexactii nu agreeaza schimbarea locului de munca, deci vor fi
angajati fideli.
Personalitatea hiperperseverenta se distinge prin perseverenta anormala a afectelor. La

personalitatile medii, afectele odata declansate se estompeaza: la hiperperseverenti, ele se
estompeaza mult mai incet iar ecoul lor este mai profund. Consecintele vor fi susceptibilitatea
extrema, capacitatea de a se simti vizat sau jignit extrem de usor. Ei vor fi definiti de cei din jur
drept ,,ranchiunosi”, ,,oameni care nu iarta si nu uita”. Hiperperseverentii sunt dornici de
prestigiu personal (prestigiul sau realizarile grupului nu inseamna mare lucru pentru ei, oricum
nu sunt personalităti de grup). Afectele care persista timp indelungat pot ajunge sa domine
gandirea, astfel incat duc la idei fixe obsesive.
Alte tipuri de personalitati accentuate sunt legate de trasaturile accentuate de temperament,

de sfera afectiva:
- personalitatea hipertimica - o psihopatologie hipomaniacala; vesel, locvace (vorbaret),
superficial; fuga de idei, precipitare a ideilor in vorbire. Predispozitie la alcoolism;
- personalitatea distimica - da psihopatie depresiva; tacut, serios, pesimist, predispus la
depresie.
- firea exaltata - oscilare intre entuziasm si disperare, euforie si descurajare. Da un tip special
de ciclotimie, „un anxios-fericit”. In situatia de boala (nu neaparat psihica), are o sensibilitate
exagerata, excesiv de îngrijorat in raport cu boala sa sau cu simptome banale (ex.anestezii);
- firea anxioasa - bazata pe o hiperiritabilitate a sistemului nervos vegetativ; tendinte
ipohondrice, timiditate. Are nevoie de discutii linistitoare cu medicul;
- firea emotiva - reactii foarte sensibile si de profunzime in sfera sentimentelor spirituale. Este
extrem de sensibil la suferintele celor din jur, mergand pana la reactii nevrotice, depresie si
clacare in fata evenimentelor.
6
Dimensiuni tipologice in biografie. Reactii la boala.
Exista mai multe variante de acceptare sau de amanare ori chiar de refuz al bolii.
a) Recunoasterea bolii
Recunoasterea bolii si acceptarea situatiei de bolnav
Exista urmatoarele modalitati de recunoastere a bolii si a situatiei de bolnav:
Prima varianta este cea realista, rationala, in cadrul careia un individ echilibrat emotional, cu
un nivel de cultura sanitara satisfacator si fara probleme existentiale presante, considera ca, in
fata unor tulburari de ordin somatic sau psihic aparute cu sau fara cauza aparenta, trebuie sa-si
adapteze comportamentul prin masuri igieno-dietetice provizorii pana la prezentarea la medic,
considerata obligatorie (sau sa se limiteze la tentative terapeutice simple, daca ele conduc la
disparitia simptomelor, iar acestea nu se mai repeta).
Un alt mod de acceptare este cel definit ca o constiinta a bolii disproportionata fata de
substratul real organo-lezional.
b) Ignorarea bolii
Cel mai adesea, ignorarea simptomelor se datoreaza unei desconsiderari a lor, chiar de catre
indivizi cu un psihic normal si cu o atitudine realista in viata de toate zilele, dar aflati intr-un
moment de puternica incordare, cu focalizarea intereselor asupra unor probleme care ii fac surzi
fata de propriile lor suferinte.
c) Negarea, refuzul starii de boala in conditiile constientizarii unor tulburari ce pot
constitui semne ale bolii
Este un caz foarte frecvent, deoarece este incomod pentru cineva sa recunoască faptul ca este
bolnav, in primul rand prin aceea ca, in mod necesar, el trebuie sa se supuna unor exigente legate
de tratarea bolii, care-i modifica uneori substantial modul sau de existenta. Sunt oameni care se
simt deranjati si violent stresati prin simplul fapt ca nu au voie sa iasa din locuinta cateva zile, in
timp ce altii sunt foarte linistiti in fata unor perspective mult mai neplacute. Prima categorie va
7
nega ideea de boala prin subestimarea simptomelor, chiar daca va recunoaste boala, nu va
accepta starea de boala, riscand agravarea simptomelor prin ,,sfidarea regulilor jocului’’.
Negarea starii de boala, in conditiile in care subiectul percepe o serie de simptome care-l
atentionează ca ,,ceva nu este in regula’’ cu corpul sau chiar cu psihicul sau, poate sa aiba la baza
doua atitudini fundamentale:
- amanarea deciziei prin sperante vagi in caracterul ei trecator sau lipsit de gravitate,
intalnita atunci cand urmarirea perseverenta a unui scop important nu-i permite individului sa
adopte situatia de bolnav chiar daca simptomele sunt evidente.
- autoamagire, prin mecanisme inconstiente de aparare, la bolnavii ale caror simptome
constientizate de ei sugereaza posibilitatea unei boli foarte grave.
Ambele situatii de negare a starii de boala sunt puternic generatoare de stres psihic.
d) Resemnarea
Atitudinea de resemnare, de dezinteres fata de soarta proprie, o manifesta de obicei bolnavii
cu o stare depresiva mai mult sau mai putin exprimata, dar si alti bolnavi ale caror
conceptii psihofizice sau religioase cu iz fatalist ii predispun la astfel de reactii, vecine cu starea
de indiferentism (proprie in special misticilor).
Cum am putea intelege ce se intampla cu psihicul nostru in aceasta situatie?
Imaginea de sine este o parte a eului fiecaruia si reprezinta forma subiectiva prin care
constientizam si ne reprezentam propria persoana. Ea este influentata si conditionata de o buna
autocunoastere, de increderea in noi insine, precum si de ceea ce vad ceilalti in noi, de realizarile,
esecurile, asteptarile noastre.
Pe parcursul vietii trecem in mod normal prin schimbari datorate dezvoltarii biologice,
sociale sau culturale, inerente, pe care le acceptam si carora ne adaptam astfel incat ne pastram
identitatea personala.
Alte schimbari sunt cauzate de evenimente neprevazute, cum ar fi boala sau accidentele
care provoaca modificarea schemei corporale. Acestea antreneaza alterarea imaginii de sine si
aparitia unor probleme de ordin psihologic, biologic, relational, care ne fac sa ne simtim
8
debusolati. In aceste momente suntem nevoiti sa gasim motivatii bune pentru care sa ne putem
aduna toate fortele vointei, pe care sa le folosim pentru adaptarea la noua situatie.
Psihologia actului chirurgical

Trasaturile cu implicatii psihologice ale actului chirurgical sunt:
a) Este o relatie transanta, lipsita cel mai adesea de echivocuri, bolnavul avand
perspectiva unei vindecari rapide si, de regula, definitive;
b) Este dominat totusi de riscuri, uneori majore - amenintand integritatea si, uneori, viata
bolnavului;
c) Incarcatura emotionala este maxima si se refera nu numai la pacient ci si la chirurgul
care opereza, acestuia nefiindu-i indiferent un eventual esec al interventiei (inclusiv efectele
secundare sau complicatiile postoperatorii);
d) Intreaga desfasurare a actului chirurgical poarta pecetea unui dramatism generat, in
primul rand, de riscul chirurgical perceput de bolnav, si in al 2-lea rand de numeroasele surprize
ce pot apare in dinamica actului operator;
e) Bolnavul poate avea senzatii si sentimente generate de ideea de ,,prejudiciu corporal”
in cadrul unor exereze interesand segmente sau organe ale propriului corp;
f) Anxietatea, care este o dominanta in plan psihologic a bolnavului, este extrema si ea
domina bolnavul aproape pe tot parcursul actului chirurgical, incepand cu momentul internarii,
continuand cu pregătirea preoperatorie (ganduri despre riscul operator) sau cu momentul
anesteziei (griji referitoare la posibilitatea de ,,a nu se mai trezi’’), amplificandu-se, paradoxal -
dupa reusita interventiei chirurgicale (,,ganduri negre’’ despre posibilele sechele sau complicatii,
ca si despre viitoarea sa reinsertie socio-profesionala).
Cauzele anxietatii preoperatorii :
- internarea in clinica: separarea de familie si de prieteni
- mediu strain, zgomote si mirosuri (mai intense decat in alte servicii)
- ingrijiri de rutina
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in familie, profesie
9
- teama de necunoscut, iminenta contactului cu acesta

- pierderea stapanirii de sine in relatiile cu cei din jur, constiinta neajutorarii, comunicarea
dificila cu lumea exterioara, desfasurarea neobisnuita a zilelor de spital
- relatarile unor pacienti despre nereusitele sau sechelele operatiilor ori accidentele
anesteziei
- relatarile din presa despre esecurile sau greselile intra-si postoperatorii.
Interventia chirurgicala:
- operatia ca o leziune si agresionare a corpului si sufletului
- aprecieri prin prisma experientei personale (alte operatii sau recidiva)
Temeri cu privire la:

- rezultatul interventiei chirurgicale (daca isi va mai reveni la vechile capacitati)
- eventualele ,,surprize’’ negative intraoperatorii (ex. cancer)
- urmarile operatiei (griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort in
familie, profesie, pierderea conditiei fizice)
- ingrijiri adiacente ( sonde, perfuzii, cateterizare, etc.)
- vesti proaste inaintea operatiei
- anestezie
- teama de moarte
- senzatia stranie de ,,pseudomoarte’’, datorita pierderii cunostintei in cursul anesteziei
- sentimentul unui abandon total
- teama excesiva de complicatiile anesteziei (ex. alergice)
- grija fata de momentul trezirii
- neplaceri cauzate de perfuzii, injectii, masca
- teama de a nu se comite indiscretii asupra intimitatilor sale
- experiente anterioare neplacute
- momentul trezirii din anestezie si al evaluarii imediate a rezultatelor operaţiei
- griji cu privire la recuperarea sanatatii si a capacitatii de efort
10
- pierderea conditiei fizice.

g) Atat asupra bolnavului, cat si a medicului, impactul psihologic al bolii chirurgicale
este crescut. Sentimentul responsabilitatii la chirurg nu dispare odata cu sfarsitul
operatiei. Acest sentiment este accentuat, sau apare ca raspuns si la suprainvestirea
medicului de catre pacient, si uneori ca urmare a suprasolicitarii radicalitatii interventiei
terapeutice;
- Patrunderea in lumea spitalului, nefamiliara, rece, confruntarea cu suferintele, eventual
decesul altor bolnavi, ruperea puntilor de legatura cu mediul inconjurator sunt de
asemenea factori ce ridica serioase probleme psihologice.
- Momentul postoperator este cel care, prin durata lui relativ sporita si prin anumiti factori
obiectivi sau subiectivi, are o importanta deosebita in plan psihologic. In perioada
postoperatorie precoce disconfortul este mixt: fizic, prin dureri, varsaturi, meteorism,
impotenta functionala, dar si posibil psihic (numai ideea – cazul psihozelor post-partum-
sau chiar prezenta mutilarii, sechelelor, infirmitaţii - ca de ex. in amputatiile de
necesitate).
- In această perioada, de multe ori, ritmul progresului starii de sanatate, al recuperarii este
neconcordant cu al asteptarilor bolnavului. Acest lucru este perceput dureros de
persoanele vulnerabile la frustrare (ex. tipul psihocomportamental A, care are o motivatie
de tip social, de autoafirmare, foarte pregnanta).
- In perioada postoperatorie precoce, pacientul este confruntat eventual si cu esecul
interventiei terapeutice, cu rezultate disproportionat de mici sau chiar dramatice, raportate
la expectatiile medicului sau ale pacientului (ex. descoperirea intraoperatorie a unui
cancer inoperabil). Tot acum, bolnavul este mai susceptibil la stresul psihic iatrogen
(disconfortul ,,minim’’ in alte situatii este amplificat, pregatirea psihologica a pacientului
se centreaza cel mai adesea pe acceptarea si desfasurarea momentului operator, si mai
putin sau deloc pe perioada postoperatorie).
- In perioada postoperatorie tardiva se pot manifesta doua tendinte cu sens contrar; pe de-o
parte, recidiva/recaderea (corelata cu suprasolicitarea anterioara de catre pacient a
11
interventiei chirurgicale) erodeaza puternic fundamentul increderii in medic: ,,Daca nu

chirurgia, atunci ce?’’; pe de alta parte, in aceasta perioada se rup adesea legaturile cu
terapeutul (de regula, ele se mentin doar scurt timp dupa operatie, iar problemele aparute
tardiv sunt gestionate adesea de medicii de medicina generala sau internisti, pana devin
critice).
- Desigur, in cadrul factorilor de prognostic prost in plan psihologic, se pot include in
aceasta perioada si complicatiile generate de insasi interventia chirurgicala (granulom de
fir, eventratii, evisceratii, etc.).
Transformari psihocomportamentale induse de boala
Boala se însoţeşte de o serie de modificări de comportament induse de boală

Regresia, care este un mecanism inevitabil, universal, pe care orice membru al
personalului de îngrijire trebuie să-l cunoască şi să-l înţeleagă în diversele sale implicaţii. Orice
rană, orice boală implică o reacţie de protecţie, reacţie naturală de repliere pe sine a oricărui
organism, în caz de agresiune sau de suferinţă.
La om, regresia se caracterizează, dincolo de retragerea pe sine, prin emergenţa unui
comportament infantil, cu:
- reducerea intereselor – bolnavul nu trăieşte decât în prezent şi în viitorul apropiat,
nesuportând starea de aşteptare;
- egocentrism – bolnavul nu mai judecă lumea decât prin raportare la el însuşi,
neimaginându-şi că şi ceilalţi pot bolnavi sau obosiţi, nesuportând nici o minimă stare de
frustrarea ;
- dependenţa de medic şi de anturaj, de la care aşteaptă să fie hrănit, îngrijit; la această
dependenţă, se adaugă o hipersensibilitate la reacţiile celor din jur, bolnavul comportându-se ca
12
un copil care caută o „mamă bună”; întoarcerea la satisfacţii arhaice: somn sau căutarea unor
satisfacţii orale care pot favoriza alcoolismul sau consumul excesiv de medicamente;
- un mod de gândire magic, ilogic, cu credinţa în atotputernicia medicului, a
medicamentelor sau a bolii.
- predominarea unor procese emoţionale de tipul afectelor;
- agresivitatea (latentă/manifestă);
- anxietate;
Regresia are şi efecte pozitive, ea fiind, de regulă, foarte utilă şi chiar necesară. Ea
înseamnă:
- abandonarea tuturor grijilor şi exigenţelor cotidiene şi recentrarea forţelor pe sine.
Aceste forţe vor fi esenţiale în lupta împotriva bolii şi în evitarea vulnerabilizării bolnavului;
- acceptarea ajutorului şi a susţinerii din partea anturajului şi absenţa opoziţiei la bunul
mers al tratamentului prin iniţiative intempestive şi un activism inutil, chiar dăunător.
Refuzul regresării reflectă adesea teama de a regresa, care traduce teama de o pasivitate
excesivă sau de apropierea de imaginile materne introiectate, imagini periculoase şi acaparante.
Absenţa regresiei poate avea, în aceste cazuri, consecinţe grave. Refuzând să fie îngrijit
de către anturaj şi, astfel, eliberat de tensiunile sale excesive, bolnavul se condamnă la o
supraadaptare foarte costisitoare pentru sănătatea sa. De la această supraadaptare, bolnavzul
poate trece brusc la un nivel crescut de dezorganizare. Aparatul psihic şi stările psihologice care
acompaniază regresia nu-şi pot juca rolul de tampon protector. Răspunsul are loc la un nivel
somatic mai profund şi mai grav.
Regresia poate avea şi efecte negative. Ea îşi poate depăşi scopul şi îl izolează pe bolnav
într-o conduită care se autoîntreţine. Acest lucru este mai ales specific personalităţilor nevrotice,
care găsesc prin regresie posibilitatea de a-şi exprima revendicările afective. Pericolul cel mai
mare ar fi, în acest caz, abandonarea pacientului într-o conduită regresivă, prin refuzul oricărui
răspuns la nivel afectiv, sub pretextul suprimării bolii ca beneficiu. Acest refuz nu face altceva
decât să accentueze regresia, lipsa de interes la nivel afectiv obligându-l pe pacient să se replieze
13
mai adânc pe sine şi să recurgă la conduite autoerotice: suprainvestirea anumitor zone ale
corpului, gesturi stereotipe şi balansări la copii (ex. în hospitalism).
Evaziunea, care înseamnă demisia de la obligaţiile sociale, justificată în parte de boală, dar care
poate deveni şi nevrotică, în cazul exagerării simptomelor;
Exaltarea Eului - exacerbarea unor trăsături primitive narcisiste, pe fondul unui statut social
inferior şi a unui nivel intelectual scăzut, boala devenind un mijloc de valorizare („boala mea
este cea mai interesantă”);
Contagiune informaţională – preluarea unor informaţii de la alţi bolnavi, mai „vechi” în boala
respectivă.
COMPLIANȚA TERAPEUTICĂ
Definiţie
engl.”compliance”=supunere,acord,încuviințare,bunăvoință
Complianţa presupune o schimbare voluntară de comportament, precedată de cererea
direcţionată din partea cuiva.
Complianța terapeutică: adeziunea bolnavului la indicațiile medicale, care includ
terapiile medicamentoase, regimurile alimentare,modificarea stilului de viață, precum și
acceptarea supravegherii medicale și a controlului periodic. Conform SchechtmanKB, Patient
Compliance, Encyclopedia of Biopharmaceutical Statistics, 712/717, 2003 ,complianța reprezintă
un ansamblu comportamental complex, influenţat semnificativ de: statutul socio-economic al
pacientului, abilităţile personalului medical și organizarea sistemului sanitar.
Complianţa terapeutică reprezintă concordanţa dintre indicaţiile şi interdicţiile formulate
de medic şi aplicarea lor efectivă de pacient.
Concepul de complianţă a fost criticat , afirmându-se despre acesta că ar devaloriza
autonomia şi demnitatea pacientului, încurajând atitudinea autoritară a medicului. Termenul are
14
o notă de conformism, de supunere a pacientului faţă de medic. În prezent, medicii preferă să

folosească termenul de aderenţă terapeutică.
Aderenţa terapeutică implică colaborarea voluntară a pacientului, respectiv acţiunile
acestuia în consens cu planul terapeutic stabilit în urma tranzacţiei profesionale dintre medic şi
pacient, în care fiecare dintre ei a înţeles punctul de vedere al celuilalt.
Pot exista trei situaţii posibile:
 Hipercomplianţă (”exces de zel”) - adăugarea de către pacient a unor mijloace

terapeutice neprescrise de către medic, sporirea cantităţii de medicamente, a duratei
tratamentului
 Complianţă normală – se înscrie în cadrul respectării prescripţiilor terapeutice
 Hipocomplianţă – slaba cooperare, poate merge până la non - complianţă şi refuzarea
prescripţiilor terapeutice
Eficienţa actului medical este legată de gradul în care ansamblul recomandărilor,

prescripţiilor şi instrucţiunilor date de medic (pe baza stabilirii diagnosticului şi a experienţei
sale terapeutice) este tradus în faptă de către pacient, obligat prin statutul său social să
dorească şi să acţioneze pentru vindecarea bolii sale.
Factorii de care depinde complianţa terapeutică
În afara elementelor legate de medicul care prescrie şi bolnavul care aplică tratamentul
indicat, există un complex de factori generaţi de natura prescripţiilor medicale şi de caracterul
bolii, care acţionează convergent sau divergent asupra complianţei terapeutice.
Factori de care depinde complianţa terapeutică după Ioan- Bradu Iamandescu-1995,1998:
1. Factori implicaţi de natura prescripţiilor terapeutice

 Costul şi durata tratamentului (costul ridicat, aderenţă scăzută)
 Complexitatea tratamentului (scade aderenţa)
15
 Efectele adverse prezente sau imaginate (efect negativ asupra aderenţei)

 Eșecul anterior al unor prescripții terapeutice similare (scade aderenţa)
 Schimbarea radicală a stilului de viață (scade aderenţa)
2. Medicul care prescrie
 Exponent al puterii sociale ( statutul social, grad şi nivel de pregătire)
 Prestigiul medicului (influenţează direct proporţional complianţa terapeutică)
 Calitățile relaționale ale medicului față de bolnav care pot să crească aderenţa la
tratament (empatie,suport informațional- informaţii despre boală şi tratament,instrucţiuni
scrise cu privire la schema de tratament şi regimul igieno-dietetic,adoptarea unui mod
adecvat de transmitere a informațiilor despre boală şi tratament în funcţie de nivelul
intelectual al bolnavului,respectarea confidențialității)
3. Bolnavul ca receptor şi executant al indicaţiilor terapeutice
Există o serie de factori care diferenţiază bolnavii în raport cu modul de punere în

practică a indicaţiilor terapeutice:
 Factori psihologici
- cognitivi - nivelul de înţelegere,credinţele, capacitatea de concentrare a atenţiei şi de
memorare;
- emoționali- anxietate crescută, frica de efecte secundare, depresia, pesimismul, scad
complianţa;
- atitudinali- atitudinea faţă de medic şi faţă de boală ;
- comportamentali – comportamente nocive faţă de sănătate (fumat, alcoolism,
droguri)determină non-complianţă;
- motivaționali – motivaţia extrinsecă, neasumată, scade aderenţa la tratament
 Sănătatea mintală (pacienți psihotici-complianță scăzută datorită absenței conştiinței
bolii; funcţiile cognitive sunt afectate la pacienţii cu retard mental şi demenţe conducând
la hipo- sau non-complianţă)
16
 Factori socio-economici (suport social scăzut determină hipocomplianţă, venit scăzut-

reducerea complianţei dacă nu există o adaptare a schemei de tratament la posibilităţile
materiale ale pacientului)
 Vârsta – adolescenţii şi vârstnicii au predispoziţie mai mare la nonaderenţă
4. Factorii dependenţi de boală
 Evoluţia acută /cronică (evoluţia cronică scade aderenţa)
 Simptomatică /asimptomatică (lipsa simptomelor scade aderenţa)
 Gradul de severitate (influenţează direct proporţional complianţa terapeutică)
 Gradul de afectare a activității pacientului (influenţează direct proporţional aderenţa la
tratament)
 Coexistența altei/altor boli- în special la vârtnici, creşte complianţa terapeutică
5. Factorii care ţin de modul de relaţionare dintre medic şi pacient
 Asigurarea confidenţialităţii actului medical
 Timp suficient alocat de medic pacientului
 Câștigarea încrederii pacientului
 Oferirea de suport informațional adecvat pacientului
 Susținerea emoțională a bolnavului
 Individualizarea relaţiei terapeutice în funcţie de personalitatea pacientului
6. Factorii socio-culturali
 Familia ( are rol pozitiv,procură medicamente, acordă ajutor, suport moral)
 Colegii de serviciu (prin unele “sfaturi autorizate” contrar indicaţiilor medicale primite
de către bolnav,pot influenţa negativ complianţa, dar şi pozitiv prin exemplul personal de
respectare cu rigurozitate a unui tratament)
 Colegii de salon ( au o influenţă puternică, pozitivă, asupra bolnavului datorită
solidarităţii în suferinţă, apreciază personalul medical, sau negativă- furnizează “reţete“
diferite de tratamentul recomandat)
Mijloace de evaluare a complianței terapeutice
17
Există posibilitatea evaluării abaterilor bolnavului de la indicaţiile terapeutului şi a

factorilor care le generează folosind următoarele mijloace de evaluare:
 Chestionarele- bazate pe autoevaluare de către pacienţi, având o slabă concordanţă cu

evaluările obiective
 Interviurile – bazate pe o tematică ce poate aduce noi informaţii despre teama
bolnavului de efectele secundare ale medicamentelor sau despre atitudinea lui faţă de
tratament
 Metode obiective : agenda pacientului (notarea momentului când îşi ia medicamentele
şi efectele secundare apărute), controlul medicaţiei ( numărarea pastilelor,dozări ale
medicamentelor)
18
CURSUL 3
Efectul placebo
In dictionarul medical, efectul placebo este atributul acordat oricarui medicament prescris
unui bolnav in scopul de a-i face placere mai degraba decat a-i fi util. Acest medicament poate fi
o substanta de forma farmaceutica, dar neutra din punct de vedere farmaco-dinamic, folosita in
scop terapeutic experimental.
In cazul persoanelor ce raspund la substantele placebo, unele reactioneaza favorabil, in

sensul ca se simt bine, alte reactioneaza negativ. S-a demonstrat ca femeile raspund pozitiv, mai
intens si in numar mai mare decat barbatii. Copiii si adolescentii raspund mai putin la fenomenul
placebo, pentru ca aparitia acestui fenomen se bazeaza pe increderea pacientului in pregatirea
profesionala a medicului. De aceea fenomenul se manifesta frecvent la persoanele varstnice.
Efectul placebo insoteste orice act terapeutic, el nu se limiteaza doar la actiunea unei
substante farmacologice ci la orice diferenta intre rezultatul asteptat si rezultatul obtinut de un
medicament.
Dependenta medicamentoasa
Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de

medicamente. La fel ca si alcoolul, tutunul sau drogurile, medicamentele psihotrope
(antidepresivele, somniferele) actioneaza asupra creierului modificand comportamentul
persoanelor care le consuma.
Intrucat problemele de natura psihica sunt persistente in timp, oamenii tind sa nu isi
schimbe medicamentele si sa le ia constant pe cele prescrise anterior. Acest lucru duce la o
toleranta crescuta a corpului la agentii activi din medicamente. Mai departe, ei simt nevoia sa isi
mareasca dozele din ce in ce mai mult, iar daca nu urmeaza un tratament pentru a-si indeparta
problema, risca sa ajunga la stadiul de supradoza.
19
Simptomele dependentei:
1. Incapacitatea de a rezista fara medicamente - persoana respectiva simte ca nu mai
poate sa adoarma fara sedative, nu face fata stresului de peste zi fara o pastila ,,minune", nu mai
are incredere in capacitatile propriului organism si nu si-l poate controla.
2. Anxietate - in cazul absentei pastilelor: daca nu si-a luat pastila ca de obicei, persoana
dependenta devine anxioasa, agitata, nelinistita. Ea este obsedata de ideea ca trebuie sa isi faca
rost cat mai repede de medicament.
3. Sentimentul pierderii controlului - acesta se manifesta atat in absenta medicamentelor
cat si in timpul consumului.
Medicamentele adresate sanatatii psihice au efecte terapeutice reale insa riscul ca o
administrare simpla si terapeutica sa se transforme intr-una nociva, toxica, este foarte mare. Asa
ca, specialistii recomanda sa nu se consume medicamente decat sub supravegherea unui medic.
Relatii asistent medical - pacient
A exercita corect medicina inseamna a raspunde prompt, onest si intelegere la diferite

nevoi si cereri fata de actul medical, care va trebui insotit intotdeauna de constiinta etica. Viata
apare ca valoarea cea mai ridicata a lumii materiale, iar sanatatea reprezinta bunul suprem al
omului, ea nu are pret. Stimularea rolului valorilor deontologiei, a datoriilor si responsabilitatii,
tradusa printr-o activitate intensa pentru principiile eticii medicale, un comportament plin de
devotament, grija si caldura fata de bolnav, o atentie discreta acordata psihologiei pacientului,
care sa protejeze creierul acestuia de alarma senzoriala si afectiva produsa de boala, inseamna
adevarata chemare in medicina. Asistentul medical trebuie sa se aproprie si sa-i cunoască mai
bine pe beneficiarii ingrijirilor, sa ofere ingrijiri mai bune, individualizate, complete si continue.
Boala este ruperea echilibrului, a armoniei, care se traduce prin suferinta fizica, psihica, o
dificultate sau o inadaptare la o situatie noua, provizorie sau definitiva. O persoana ,,intra in
boala” cu un anumit tip de sistem nervos si de temperament, cu un anumit caracter si inteligenta,
cu o anumita ereditate, cu complexe si pareri preconcepute, cu un anumit orizont cultural si de
aceea bolnavul ia diverse atitudini fata de boala, dar in acelasi timp si fata de echipa medicala:
20
incredere, stima, simpatie, insa, posibil si indoiala, teama, dispret, ura. Noi suntem nevoiti să-i
tratam neconditionat pe toti.
Iatrogenia
Termenul de „iatrogenie” vine de la grecescul iatros – vindecator, medic, sigenos – cu sensul de
„produs de”, „facut de”. In opinia lui Predescu V (1990)iatrogenia este o stare psihica reactiva
determinata de atitudinea gresita a medicilor si a personalului sanitar. In sensul cel mai larg
„iatrogenic” inseamna indus de medic, iar alaturarea paradoxala „boala iatrogena” se refera la
acele boli care rezulta din tratamentul medical profesional si despre care se presupune ca nu ar fi
aparut daca aceste terapii nu ar fi fost aplicate. Termenul de „iatrogenie” este extins nu doar la
activitatile desfasurate de medic, ci si la cele efectuate de alte persoane calificate ca terapeuti,
asistente medicale, tehnicieni, si chiar psihologi. Exista discutii importante daca termenul de
„iatrogenie” nu ar trebui extins si asupra acelora care practica diferite alte modalitati de
interventie terapeutica, celor care administreaza si intretin sisteme medicale, asistentilor sociali
sau celor care administreaza tratamente acelora care nu si le pot administra singuri. Astfel, un
bunic care administreaza gresit antitermice unui nepot poate fi considerat ca un inductor al unei
iatrogenii, desi nu are nici o legatură cu sistemul medical. Dificultati in definirea termenului
„iatrogenie” sunt provocate de extensia nelimitata pe care ideea de terapie a capatat-o in
societatea moderna. Orice actiune sau inactiune a unui medic poate fi urmată de o boala
iatrogena cu consecinte dintre cele mai diverse atat in planul manifestărilor clinice, cat si asupra
starii de sanatate. Astfel, folosirea unui instrumentar infectat de catre chirurg poate conduce la o
boală infectioasa grava, peritonita sau moarte, dar si folosirea siliconului in chirurgia estetică
poate conduce, in cazul unei sarcini, la imposibilitatea de a alapta pentru pacienta care si-a facut
mamoplastie. Evident ca si aceasta situatie poate fi considerata tot o iatrogenie. Omniprezenta
medicului si tratamentului in societatea contemporana i-au determinat pe unii autori sa scrie ca
„durerea, disfunctia, handicapul si chinurile rezultate din interventiile tehnice medicale
rivalizeazt cu morbiditatea datoratt traficului si accidentelor industriale si chiar cu cea rezultatt
21
din stari de razboi, facand din impactul medicinii una din cele mai răspandite epidemii ale
timpului nostru (Ivan Illich). Acelasi autor pretinde ca cel putin 20% din persoanele care intra
într-un spital vor contracta o boala iatrogena. Cele mai multe iatrogenii se datoreaza evident
medicamentelor si reactiilor adverse ale acestora, multi autori afirmand chiar ca bolile iatrogene
produse de medicamente se datoreaza, in primul rand, supramedicatiei si exagerarii importantei
folosirii medicamentelor. Unii autori, ca Mendelsohn, au atras atentia asupra fenomenului de
supramedicalizare a vietii, adica a faptului ca pacientii cer in mod exagerat si inutil sprijinul si
asistenta medicului pentru fapte sau afectiuni banale (mici dureri, oboseala, viroze usoare).
Rezultatul unor asemenea interferente cu efect negativ asupra pacientului (sau viitorului pacient)
este aparitia bolilor iatrogene, afectiuni cu evident mecanism psihosomatic. Accesibilitatea
crescuta a populatiei la actul medical si la unitătile medicale inalt specializate, ca de altfel si
numarul mare de prescriptii medicamentoase, reprezinta alte premise ale iatrogeniilor. Se poate
distinge (dupa Rindasu G.E.) intre: iatrogenii de spital, de explorare, induse, chirurgicale,
medicamentoase. In cazul ultimei clase, trebuie facuta deosebirea intre reactiile adverse si
posibilele iatrogenii, printr-o alegere terapeutica nejudicioasa (lipsa de informare, neglijenta,
sub- sau supraapreciere etc. din partea medicului).
In psihiatrie numarul iatrogeniilor este la fel de ridicat ca si in celelalte specialitati, desi
psihiatrul – bun cunoscator al psihologiei medicale – ar trebui sa aiba un potential iatrogenic
minim. In opinia lui Ey H. cele patru principii deontologice care ar duce la disparitia iatrogeniei
sunt: a sti, a alege, a trata si a respecta. Este de mentionat numarul relativ mare de stari
depresive iatrogene, consecutive unor terapii medicamentoase.
Asistenta psihologica a pacientilor neoplazici
In asistenta medicala, comunicarea este o nevoie fundamentala si trebuie sa fie o arta pe care
slujitorii stiintei medicale o innobileaza in relatia cu omul bolnav si familia acestuia.
In cazul bolnavilor cu boli incurabile, asa cum sunt bolile neoplazice, dar si alte boli
degenerative, neurologice, cardio-vasculare, de nutritie, dementele, SIDA, s.a., comunicarea
reprezinta o nevoie stringenta a acestora si presupune unele abilitati relationale, care constau in
abordarea unor strategii menite sa stabileasca relatii interpersonale, empatice.
22
Demersul paliativ, care se afla in complementaritatea celor preventive, terapeutice si de

recuperare, vizeaza satisfacerea tuturor nevoilor fundamentale si cuprinde pe langa tratamentele
medico-chirurgicale, toate ingrijirile ,, nursing" si toate sustinerile psihologice si spirituale,
destinate sa aline suferintele somato-psihice, sa amelioreze calitatea vietii si sa asigure
respectarea demnitatii conditiei umane.
In demersul paliativ, bolnavul incurabil este abordat plenar, bio-psiho-social, cultural si spiritual,
in interrelatie permanenta cu mediul familial si cu valorile, cu principiile sale de viata si cu
credintele sale, adica este abordat global integrativ sau holistic.
In cadrul demersului paliativ, acompaniamentul relational este esential, fiind o expresie a
solidaritatii umane si a respingerii abandonului, echivalent cu un gest eutanasic, o filosofie a
intrajutorarii umane si a respectului vietii, o terapie morala. Pentru realizarea unei comunicari
eficiente, sunt necesare:
- acordarea de timp suficient pentru stabilirea unei relatii cu bolnavul, bazata pe incredere
reciproca;
- ascultarea activa a bolnavului, cu respectarea opiniilor si credintelor sale, intr-un climat de
confidentialitate, in virtutea faptului ca fiecare persoana are dreptul la propriile credinte si
convingeri religioase, care trebuie acceptate si respectate, chiar daca difera de ale celui (celor)
din echipa de ingrijire;
- abordarea cu empatie a comunicarii, pentru a incuraja bolnavul si apropiatii acestuia sa se
exprime deschis,neingradit;
-incredere si intelegere prin oferirea de raspunsuri empatice bolnavului;
- informarea corecta, fara ambiguitati, a membrilor familiei in legatura cu orice aspect relevant,
referitor la ingrijirile acordate.
Comunicarea vestilor proaste

In fata unui bolnav cu o maladie incurabila sau aflat in faza terminala a acesteia, cadrele
medicale, traiesc de cele mai multe ori sentimentul vinovatiei, nestiind cum sa comunice aceste
23
vesti pacientului sau familiei. Primul pas in comunicarea unei vesti proaste este pregatirea cu
atentie a momentului respectiv, a intregului personal de ingrijire.
Reactiile emotionale ale bolnavului sunt de cele mai multe ori imprevizibile, facand dificile
comunicarea si ingrijirea ulterioara: teama de moarte; teama de durere fizica; starea de depresie
(pacientul devine introvertit, retras, disperat, apatic, lipsit de speranta); sentimentul de abandon;
izolarea sociala; pierderea autocontrolului, autonomiei, confortului; rusine, manifestata de starea
de dependenta, ca urmare a evolutiei bolii; autocompatimire; furie, agresivitate, revolta; negare,
culpabilizare; plans, umor, rugaciune; acceptare, atunci cand ratiunea este inaintea emotiilor.
Familiei ii revine un rol important in cadrul ingrijirilor paliative, fiind adesea componenta a
echipei de ingrijire. In fata realitatii crude, membrii familiei pot dezvolta reactii ce pun in
dificultate actiunile viitoare si ingrijirea pacientului. Terapii psihologice si practice ce pot fi
indicate:
- psihoterapie cognitiva, cognitiv-analitica, sau axata pe rezolvarea problemelor; participarea
intr-un grup de discutii, analiza si suport; terapie prin muzica, prin arta, prin creatii literare;
tehnici de relaxare; hipnoterapie; activitati practice in functie de hobby-ul persoanei respective.
Aceste indicatii pot fi folosite si pentru membrii echipei de ingrijire in vederea rezolvarii
problemelor psihologice survenite in timpul acordarii ingrijirii paleative, fie intr-o directie
pozitiva (atitudine de luptator, acceptare) sau una negativa (abandon, disperare, izolare, depresie,
chiar autoliza). Comunicarea vestilor proaste, pacientului si familiei sale, este un act de
responsabilitate uriasa, cu impact asupra calitatii vietii si compliantei la tratament.
Abordare si consiliere psihologica in HIV pozitiv

La pesoanele seropozitive apar o serie de manifestari psihopatologice. Stresul generat de
particularitatile HIV/SIDA ca boala fara un tratament care vindeca, modificarea stilului de viata,
multiplele pierderi suferite, povara pastrarii secretului, discriminarea perceputa permanent in jur
sunt probleme care, de multe ori, provoaca pierderea echilibrului psihologic al persoanelor
afectate, generand tulburari psihice majore.
24
Manifestarile psihopatologice ale adultului se refera la afectiunile psihiatrice cu prevalenta

cea mai mare printre adultii HIV pozitiv sunt tulburarile anxioase (atacul de panica, fobiile,
tulburarea obsesiv-compulsiva, anxietate generalizata, sindromul de stres post-traumatic,
tulburarea de adaptare), tulburarile afective (episoade maniacale, tulburare bipolara, depresia),
tulburarile somnului si abuzul de substante (alcoolism, dependenta de medicamente, dependenta
de droguri).
La copilul/adolescentul seropozitiv apar o serie de manifestari psihopatologice precum:
anxietate, crize de afect, stari depresive, agresivitate, regresie. Aceste manifestari difera in
functie de varsta, dezvoltarea psihoafectiva, educatia primita si sustinerea din partea familiei.
Un alt obiectiv pe care il are de indeplinit consilierul in cadrul consilierii post-test
seropozitiv este acela de reducere a transmiterii HIV. In primul rand aceasta se realizeaza prin
reducerea riscului de transmitere sexuala astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita prin abstinenta, adica lipsa relatiilor sexuale de orice
natura.
2) Riscul de transmitere a infectiei HIV poate fi redus in cursul relatiilor sexuale prin
utilizarea corecta a prezervativului, insa acesta reduce riscul dar nu-l elimina in totalitate.
3) In cazul refolosirii prezervativului riscul de infectie creste.
4) Trebuie furnizate informatii privind prevenirea sarcinii la femeia HIV pozitiva, consilierul
sa precizeze ca pilulele contraceptive nu reduc transmiterea infectiei HIV.
O alta metoda de reducere a transmiterii HIV se face prin reducerea riscului de transmitere
la utilizatorii de droguri injectabile, astfel:
1) Transmiterea HIV poate fi prevenita daca nu se refoloseste instrumentul cu care s-au facut
injectii (ace, seringi) si respectiv daca nu se imprumuta, aceasta regula fiind valabila nu doar
pentru utilizatorii de droguri ci si pentru cei care obisnuiesc sa-si efectueze la domiciliu diverse
tratamente injectabile.
2) O alta cale de prevenire a infectiei HIV este ca utilizatorii de droguri administrate
intravenos sa renunte la ele.
25
3) Un sfat pentru consumatorii de droguri administrate intravenos este acela ca inainte si

dupa utilizare sa dezinfecteze acele si seringile.
De asemenea, pentru reducerea altor riscuri pacientii testati seropozitiv vor fi sfatuiti: sa nu
donze sange, sperma, tesuturi, lapte; sa nu imprumute periuta de dinti, aparate sau masini de
barbierit sau epilat, pedichiura sau alte obiecte care pot fi contaminate; sa spele si sa dezinfecteze
suprafetele murdarite cu sange sau secretii care ar putea contine sange sau sperma.
Consilierul stabileste un plan individual de supraveghere care va contine servicii sociale si
medicale de care urmeaza sa beneficieze pacientul. Pacientul HIV pozitiv trebuie incurajat sa
declare ce parteneri are pentru ca acestia sa fie consiliati pre-test si/sau post-test. Este important
pentru pacient sa cunoasca statusul HIV al partenerilor: daca sunt pozitivi pot beneficia de
consult si evaluare clinica si de laborator precum si de un tratament complex precoce care poate
incetini evolutia infectiei; daca sunt negativi pot fi consiliati cum sa reducă riscul infectiei HIV
pe viitor.
Pacientul trebuie atentionat in legatura cu faptul ca este seropozitiv, deoarece acest lucru
atrage dupa sine o serie de probleme cum ar fi: pierderea serviciului, a locuintei, daca sta in
chirie, refuzul incheierii de asigurări, iar in cazul copiilor acest fapt duce la excluderea lor din
colectivitati (gradinite, scoli). Cu ocazia consilierii trebuie intocmit un document in care este
scris rezultatul testului, trimiterea la serviciile medicale de specialitate, planul de supraveghere,
recomandarile cu privire la situatiile de discriminare, declaratiile referitoare la parteneri etc.
Informatiile privind pacientul sunt confidentiale. In cazul in care un document trebuie transmis
unui alt serviciu medical trebuie obtinut consimtamantul pacientului.
Psihoterapie
În evantaiul divers al metodelor terapeutice, psihoterapiile sunt unele dintre cele mai răspândite
şi utilizate căi de tratare a multor suferinţe psihice sau fizice, mai ales în Europa vestică şi S.U.A.
Psihoterapiile sunt în acelaşi timp metode vechi şi noi pentru că, cel puţin parţial, sunt folosite de
către toate persoanele ce prestează servicii medicale, mai ales de către medici. Sunt vechi, pentru
că sunt cunoscute şi folosite sub anumite forme încă din antichitate, dar sunt noi, pentru că de-
26
abia în ultimii 50 de ani au existat reale preocupări de sistematizare a acestui domeniu (de
implementare, explicare şi înţelegere a acestui tip de terapie). Nu numai medicii, ci chiar şi
rudele, prietenii reuşesc deseori să schimbe dispoziţia, modul de receptare şi interpretare a unei
situaţii dramatice de boală, sau a oricărui alt tip de impas existenţial. Acest efect este unul
psihoterapeutic.
Definită ca “tratament psihologic” (I. Holdevici - 1996) sau ca ansamblu de mijloace prin care se
acţionează asupra spiritului (sufletului) sau capului bolnav (sau asupra amândurora în acelaşi
timp), psihoterapia acţionează doar prin semnificaţia psihologică a mijloacelor folosite, spre
deosebire de terapiile somatice ce acţionează prin proprietăţile lor fizice. Realitatea ne
demonstrează că, deseori, nu se pot face detaşări nete între cele două aspecte, şi deci între
metode. Numai faptul că medicul, odată cu prescripţia medicamentului, informează bolnavul ce
efecte urmează să se producă, sau chiar numai citirea instrucţiunilor de pe prospectul
medicamentului se constituie ca influenţă psihoterapeutică ce poate amplifica efectul curativ al
acestuia. Numim aceste discuţii, consilieri sau sfătuiri ca fiind demersuri psihoterapeutice
empirice, obişnuite, situaţionale – ad hoc. Psihoterapia ca metodă ştiinţifică de tratament se
desfăşoară după reguli şi principii bine stabilite între care amintim:
- Cunoaşterea temeinică a domeniului psihopatologiei, psihodiagnosticului şi a metodelor de
psihoterapie.
- Respectarea demnităţii persoanei, a secretului privind boala şi terapia, şi mai ales a principiului
care spune că prin demersurile sale terapeutul să nu facă rău, să nu agraveze suferinţa, să nu
traumatizeze, să nu influenţeze negativ pacientul.
De aceea, psihoterapeuţi vor fi doar persoanele ce pot îndeplini acest deziderat: psihologi,
psihiatri, psihopedagogi, cu condiţia să fie pregătiţi teoretic şi practic în domeniul psihoterapiei,
să aibă abilităţi de nivel supramediu privind relaţionarea şi comunicarea cu ceilalţi, să abordeze,
deci, acest aspect cu foarte mare responsabilitate.
Psihoterapiile sunt metode ce se pot aplica aproape tuturor formelor de boală psihică sau fizică,
cu acordul pacientului şi cu condiţia evidentă ca acesta să poată comunica (emite şi recepta
informaţiile), să fie conştient şi, prin urmare, să poată fi influenţat. Se aplică prin excelenţă
27
tuturor formelor de nevroze sau reacţii nevrotice (mai puţin sau deloc psihozelor – schizofreniei;
sau întârzierilor mentale grave, tulburărilor de comportament în pubertate şi adolescenţă, etc),
tuturor tulburărilor psihosomatice (vezi suferinţele gastrice, cardiace, vasculare etc.) şi chiar unor
boli predominant somatice ca terapie adjuvantă.
Strupp şi Hardley (1977) afirmă că succesul psihoterapiei poate fi evaluat după trei criterii de
bază:
1) dispariţia sau reducerea simptomelor, şi deci instalarea la pacient a unei stări de mai bine, de
mulţumire, de satisfacţie;
2) creşterea randamentului social al persoanei – se adaptează mai bine la serviciu, şcoală,
familie, stradă, etc.
3) observaţiile şi constatările psihoterapeutului legate de pacient care arată o îmbunătăţire a stării
acestuia.
Pornind de la condiţia unui bun contact între terapeut şi pacient, crearea unei atmosfere de
comunicare, deschidere reciprocă, înţelegere şi confort, psihoterapia, indiferent de forma ei,
vizează ca finalitate dezideratele enunţate mai sus, şi este pe de o parte demers ştiinţific (având
în vedere principiile ei ştiinţifice) iar pe de altă parte artă - funcţie mai ales de priceperea,
talentul şi chemarea psihologului.
Forme şi metode de psihoterapie

Funcţie de specificul bolii, a bolnavului, a situaţiei şi a modului de apreciere şi pregătire a
psihoterapeutului, se pot folosi mai multe forme sau metode de psihoterapie.
Astfel, atunci când există mai mulţi bolnavi cu afecţiuni relativ asemănătoare, şi apreciem că pot
deveni unii pentru alţii suport sau factor terapeutic, folosim psihoterapia de grup. În grup pot
intra între 3 şi 9 bolnavi, ei se întâlnesc (zilnic sau la intervale de timp bine stabilite, în jurul
aceleiaşi mese, într-o atmosferă de siguranţă, destindere şi deschidere, ce invită la comunicare).
Psihoterapeutul, în acest caz, doar incită, determină discuţiile, rămânând să observe, şi eventual
să noteze schimbările ce se produc la pacient, intervenind doar atunci când discuţia tinde să se
28
depărteze de scopul propus, sau să ia o direcţie periculoasă (conflict, neînţelegeri etc. în aceste
condiţii, uneori, trebuie chiar să încheie şedinţa).
Având în vedere aspectul personal, chiar intim al problematicii pacientului, forma de terapie cel
mai frecvent folosită este psihoterapia individuală, care este o relaţie de terapie-comunicare
între două persoane: pacient şi psihoterapeut. În aceste situaţii se pot aborda o multitudine de
metode, între care ne vom referi pe scurt la câteva:
Psihoterapii psihanalitice sau catartice ce au drept scop conştientizarea unor idei, pulsiuni,
tendinţe inconştiente ce generează conflicte intrapsihice şi soluţionarea lor la nivel conştient.
Fondate şi utilizate iniţial de Freud, aceste metode s-au diversificat pornind de la tehnica
hipnozei şi a narco-analizei, şi ajungându-se la analiza viselor, analiza asociaţiilor libere de idei,
analiza acţiunilor pacientului etc. Psihanaliza este o grupare de tehnici pretenţioase, ce presupun
un pacient cu un anume nivel de cultură psihologică şi de înţelegere în general, şi multă
pricepere din partea terapeutului. De aceea, şi pentru că sunt de durată mai lungă, aceste tehnici
sunt mai puţin folosite.
Psihoterapii comportamentale (de orientare behavioristă)
Sunt tehnici inspirate din teoria învăţării, considerând că cele mai multe manifestări psiho-
comportamentale normale şi patologice ţin de stimulii externi, de valorile şi normele sociale şi
sunt rezultatul învăţării. Fie că vorbim de tehnica stingerii comportamentelor nedorite (după
principiul stingerii reflexelor condiţionate) prin tehnica expunerii (punerea efectivă într-o situaţie
ce provoacă simptome, şi stingerea ei prin conştientizarea lipsei urmărilor nocive), fie tehnica
desensibilizării sistematice (prin formarea altor modele, antagoniste de comportament - relaxare,
stabilirea ierarhiilor etc.), esenţa acestor metode este aceea că ele sunt directe, ţintite pe subiect şi
simptom, şi sunt de mai scurtă durată decât cele din prima categorie.
Psihoterapiile aversive – cele ce constau în sancţiuni ce vizează ştergerea comportamentelor
nedorite (ex.: şocuri electrice la alcoolici, dependenţi etc.) Sunt rar folosite, doar acolo unde alte
metode nu dau rezultate.
29
Psihoterapiile asertive – cele ce au drept principiu elaborarea la pacient a unor mecanisme de

comunicare şi adaptare ce-l fac mai deschis şi dornic de schimbare, mai empatic, urmărindu-se
astfel schimbări mai evidente ale comportamentului lui adaptativ.
Metoda modelării – psihoterapie ce vizează imitarea unor comportamente dezirabile, văzute la
alte persoane.
De asemenea, funcţie de obiectivul propus, există psihoterapii centrate (orientate) mai ales pe
bolnav, încercând să fie înţelese problemele lui în ansamblu, sau psihoterapii bazate pe simptom
– orientate mai ales pe dispariţia simptomului patologic.
Psihanaliza – descoperirea majoră a lui Freud, este în acelaşi timp:
- sistem conceptual explicativ al psihanalizei şi psihologiei;
- metodă de cunoaştere psihologică;
- metodă de psihoterapie.
Esenţa ei constă în a conştientiza mecanismele de apărare nevrotică ale Eu-lui, a ajuta acceptarea
conţinuturilor psihice inconştiente, şi integrarea lor armonioasă în personalitate. Comparată cu
maieutica socratică, metoda psihanalizei urmăreşte să familiarizeze pacientul cu lupta din
interiorul propriului psihic, soluţionarea ei, restructurarea personalităţii aşa încât să se elimine şi
efectele acelui conflict intern: complexele de inferioritate, mecanismele de supracompensare ale
acestora, actele ratate sau lapsusurile şi stările nevrotice, (toate nefiind altceva decât expresia
mascată a acelui conflict).
Alte forme de terapie cu valenţe psihoterapeutice

Amintim că mai sunt o serie de metode de terapie cu mare încărcătură psihoterapeutică, aşa cum
ar fi:
Ludoterapia – terapia prin joc, folosită mai ales la copii dar şi la adulţi, şi care are drept element
de bază principiul regenerării energiei psihice prin activităţi plăcute.
Meloterapia – terapia prin muzică ce are drept fundament crearea unor stări psihice cu tonalitate
pozitivă, schimbarea dispoziţiei emoţionale prin stimularea plăcută a sensibilităţii auditive cu
stimuli armonici, ce reduc sau cresc excitabilitatea corticală, şi creează o stare psihică plăcută, de
30
relaxare, acolo unde muzica are efecte relaxante (se impune subiecţilor anxioşi, obsesivi,
impulsivi etc.) sau dimpotrivă, de activare (la astenici).
Ergoterapia – terapie prin (activitate) muncă, ce are efect dublu: odată, prin efortul fizic, prin
mişcare (mulţi bolnavi îşi reduc mişcările şi efortul, şi tocmai acest efect produce o “descărcare”
de stări tensionale), a doua oară prin redirecţionarea atenţiei şi peocupărilor pacientului de la
simptom la activitatea pe care o prestează.
O serie de pacienţi prezintă tulburări ale capacităţii de relaţionare şi comunicare. La vârste mici
vorbim de anxietate, teamă de persoane străine, mutism electiv (copilul vorbeşte doar cu cei
foarte apropiaţi). La vârstele adulte întâlnim reale manifestări de sociofobie. În aceste situaţii,
este neapărată nevoie de intervenţia prin metodele psihoterapiilor de socializare, a socio-
terapiilor, a terapiilor de desensibilizare la persoane necunoscute sau la mulţimi de persoane şi de
structurare a unor abilităţi care să permită o relaţionare socială cel puţin acceptabilă.
Terapia pierderii la copii

Cand o persoana draga moare este destul de dificil sa-i explicam unui copil ce se intampla si sa-l
ajutam sa depaseasca pierderea, mai ales ca este necesar sa ne descurcam si noi cu durerea.
Copiii inteleg despre moarte atat cat le permite varsta, experienta de viata si personalitatea.
Exista, insa, niste aspecte ce ar trebui luate in considerare in toate cazurile. Este necesar sa fim
sinceri cu copiii pentru a le incuraja astfel intrebarile ce ar putea veni din partea lor. Este posibil
sa nu avem raspuns pentru toate intrebarile copiilor dar este bine sa creem o atmosfera
confortabila si sa-i impartasim copilului credintele noastre despre spiritualitate si moarte. Copiii
nu vor reactiona precum un adult in momentul pierderii cuiva. Uneori pot sa nu planga sau sa
devina hiperactivi. Indiferent de reactia copilului este necesar sa-i fim alaturi, sa-l intelegem si sa
avem rabdare.
Terapia prin joc
31
In cadrul terapiei prin joc, jucariile sunt percepute ca si instrumente de verbalizare ale copilului,
iar jocul ca si limbaj al copilului. Asadar, terapia prin joc este pentru copil ceea ce este
consilierea sau psihoterapia pentru adult. In terapia prin joc, functia simbolica a jocului este cel
mai important aspect, asigurand copiilor posibiltatea de a-si reprezenta simbolic emotiile
interioare si experientele semnificative din punct de vedere emotional prin intermediul jocului.
Obiectivele terapiei prin joc pentru copii

Jocul permite copiilor sa isi transfere temerile, emotiile, fanteziile, visele si sentimentele de
culpabilitate asupra obiectelor mai repede decat asupra altor persoane. In acest fel copiii resimt
siguranta fata de propriile lor sentimente si reactii, deoarece jocul le permite sa se distanteze de
evenimentele si experientele traumatizante pe care le-au trait. In acest mod, copiii nu sunt
coplesiti de propriile lor actiuni, deoarece acestea au loc in imaginatia lor.
Terapia prin joc dezvolta:
- personalitatea copilului
- vocabularul si simtul comunicarii
- capacitatea de integrare si adaptare la grup (grup scolar, familie sau grup de joaca)
- stima de sine si ajuta la constientizarea rolului si sentimentului de apartenenta la grup
- creativitatea copilului
32
33

CURSUL 2 Psihlogie Medicala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURSUL 2 Psihlogie Medicala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ministerul Educaţiei Naționale

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ DE STAT „GRIGORE GHICA VODĂ”

TIPURILE PSIHOLOGICE SI BOALA

Tipologia lui E. Kretschmer (medic psihiatru german)

Desfasurandu-si activitatea in cadrul clinicii de neurologie a universitatii din Tubingen

Limitata la inceput la 2 tipuri principale, clasificarea lui E.Kretschmer va ajunge in final sa

a) picnic-ciclotim - din punct de vedere morfologic se caracterizeaza prin: constitutie

Ca accesoriu este mentionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice.

Tipologia lui Sheldon

Endomorful (viscerotonic) se caracterizeaza printr-o dezvoltare musculara si osoasa sub

Mezomorful (somatotonicul) este un tip masiv, greu, consistent, atletic, privind

Tipologia lui Carl Jung

Extravertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori, se

Stabilitatea sau instabilitatea emotionala este exprimata prin gradul de nevrozism al

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a

Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor in fata diferitelor evenimente.

Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au o

Rasunetul se refera la ecoul pe care il au asupra noastra diferite evenimente, impresii.

Personalitatea demonstrativa (sau isterica) se distinge prin capacitatea de a uita tot ce nu

Personalitatea hiperexacta(acum denumirea cunoscuta este obsesiv-compulsiva) este

primejdii potentiale pentru sanatate, microbii ca agenti patogeni etc.). Meticulozitatea si

Personalitatea hiperperseverenta se distinge prin perseverenta anormala a afectelor. La

Alte tipuri de personalitati accentuate sunt legate de trasaturile accentuate de temperament,

Dimensiuni tipologice in biografie. Reactii la boala.

Psihologia actului chirurgical

- teama de necunoscut, iminenta contactului cu acesta

Temeri cu privire la:

- pierderea conditiei fizice.

interventiei chirurgicale) erodeaza puternic fundamentul increderii in medic: ,,Daca nu

Transformari psihocomportamentale induse de boala

Boala se însoţeşte de o serie de modificări de comportament induse de boală

o notă de conformism, de supunere a pacientului faţă de medic. În prezent, medicii preferă să

 Hipercomplianţă (”exces de zel”) - adăugarea de către pacient a unor mijloace

Eficienţa actului medical este legată de gradul în care ansamblul recomandărilor,

Factorii de care depinde complianţa terapeutică

1. Factori implicaţi de natura prescripţiilor terapeutice

 Efectele adverse prezente sau imaginate (efect negativ asupra aderenţei)

Există o serie de factori care diferenţiază bolnavii în raport cu modul de punere în

 Factori socio-economici (suport social scăzut determină hipocomplianţă, venit scăzut-

Există posibilitatea evaluării abaterilor bolnavului de la indicaţiile terapeutului şi a

 Chestionarele- bazate pe autoevaluare de către pacienţi, având o slabă concordanţă cu

In cazul persoanelor ce raspund la substantele placebo, unele reactioneaza favorabil, in

Anual, sute de mii de persoane sunt spitalizate in urma consumului excesiv de

Relatii asistent medical - pacient

A exercita corect medicina inseamna a raspunde prompt, onest si intelegere la diferite

Demersul paliativ, care se afla in complementaritatea celor preventive, terapeutice si de

Comunicarea vestilor proaste

Abordare si consiliere psihologica in HIV pozitiv

Manifestarile psihopatologice ale adultului se refera la afectiunile psihiatrice cu prevalenta

3) Un sfat pentru consumatorii de droguri administrate intravenos este acela ca inainte si

Forme şi metode de psihoterapie

Psihoterapiile asertive – cele ce au drept principiu elaborarea la pacient a unor mecanisme de

Alte forme de terapie cu valenţe psihoterapeutice

Terapia pierderii la copii

Terapia prin joc

Obiectivele terapiei prin joc pentru copii

S-ar putea să vă placă și