Sunteți pe pagina 1din 320

IOAN CRĂCIUN

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE „CAROL I”


BUCUREŞTI – 2006
Ioan CRĂCIUN

Coperta: Liliana ILIE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bucureşti: Editura Universităţii Naţionale de Apărare


“Carol I”, 2006
Bibliogr.
ISBN: (10) 973-663-321-7, (13) 978-973-663-321-8

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii sunt rezervate


Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”.

Responsabilitatea privind conţinutul lucrării revine în


totalitate autorului.

ISBN: (10) 973-663-321-7, (13) 978-973-663-321-8


2
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Motto:

Nu a existat niciodată un război bun sau


o pace proastă“.
Benjamin Franklin

3
Ioan CRĂCIUN

4
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................. 9
I. TEORIA CRIZELOR ŞI A CONFLICTELOR.......... 15
Continuumul pace – război......................................... 15
Conceptul de pace....................................................... 18
Conceptul de conflict.................................................. 21
Conceptul de violenţă ................................................. 25
Conceptul de criză ...................................................... 29
Conceptul de război .................................................... 34
Competiţie – criză – conflict ...................................... 38
II. CONFLICTUL. DINAMICA
CONFLICTULUI. PREVENIREA
CONFLICTULUI.......................................................... 41
Conflictul. Delimitări conceptuale ............................. 41
Tipologia conflictelor ................................................. 47
Cauzele conflictelor violente ...................................... 52
Dinamica conflictelor ................................................. 53
Prevenirea conflictelor................................................ 59
Soluţionarea constructivă a conflictelor ..................... 62
Transformarea conflictelor ......................................... 67
Medierea şi conflictele................................................ 72
III. PREVENIREA ŞI MANAGEMENTUL
CRIZELOR ................................................................. 78
Criza. Delimitări conceptuale ..................................... 78
Caracteristicile generale ale crizelor........................... 80
Tipologia crizelor ....................................................... 82
Cauze şi forme de manifestare ale crizelor................. 88
Dinamica situaţiilor de criză....................................... 91
Măsuri de prevenire a crizelor. Răspunsul la crize..... 94
Managementul crizelor ............................................. 105

5
Ioan CRĂCIUN
IV. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE
CA FUNDAMENT AL STRATEGIEI
PENTRU PACE ........................................................ 108
Organizaţia internaţională ca fundament
al strategiei de evitare a războaielor ......................... 108
Apariţia şi evoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite ... 110
Sistemul instituţional al ONU................................... 116
Prevenirea conflictelor în viziunea ONU ................. 120
Misiunile ONU de peacemaking şi peacebuilding ... 125
Implicarea ONU în misiuni de peacekeeping........... 128
Evoluţii majore în sistemul operaţiilor ONU
de menţinere a păcii.................................................. 130
Cooperarea ONU cu organizaţiile regionale ............ 133
V. PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR
ÎN VIZIUNEA ORGANIZAŢIEI
PENTRU SECURITATE ŞI COOPERARE
ÎN EUROPA................................................................. 135
Apariţia şi evoluţia OSCE ........................................ 135
Sistemul instituţional al OSCE ................................. 141
Experienţa OSCE în domeniul prevenirii
conflictelor şi al managementului crizelor ............... 148
Mecanismele OSCE de soluţionare a conflictelor.... 151
Sistemul OSCE de prevenire
a conflictelor şi a managementul crizelor................. 155
Cooperarea OSCE cu alte organizaţii internaţionale 160
VI. PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR
ÎN VIZIUNEA NATO .............................................. 164
Experienţa NATO în domeniul prevenirii
conflictelor şi al managementului crizelor ............... 164
Fundamentele prevenirii conflictelor
şi managementului crizelor în viziune NATO.......... 169
Evoluţia procesului NATO de management
al crizelor .................................................................. 172
Obiectivele, principiile şi organizarea sistemului
NATO de management al crizelor............................ 174
6
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Spectrul crizelor şi procesul consultărilor ................ 178


Infrastructura, aranjamentele şi procedurile
NATO pentru prevenirea conflictelor
şi managementul crizelor.......................................... 181
Sistemul NATO de răspuns la crize ......................... 185
Sistemul de informare şi avertizare NATO .............. 186
Strategia de informare publică.................................. 188
Activităţile de parteneriat ......................................... 190
Relaţia NATO – Uniunea Europeană ....................... 195
Concluzii................................................................... 197
VII. PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR
ÎN VIZIUNEA UNIUNII EUROPENE ................ 200
Uniunea Europeană – actor al apărării
şi securităţii globale .................................................. 200
Răspunsul Uniunii Europene la noile riscuri
şi ameninţări ............................................................. 202
Fundamentele prevenirii conflictelor
şi managementului crizelor în viziunea UE.............. 206
Premise organizaţionale şi politice
ale implicării UE în prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor ...................... 212
Evoluţia procesului UE de prevenire
a conflictelor şi al managementului crizelor............. 217
Experienţa UE în domeniul prevenirii
conflictelor şi al managementul crizelor .................. 222
Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO.......... 227
Concluzii................................................................... 229
VIII. CONTRIBUŢIA ROMÂNIEI
LA PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR ................... 233
Fundamentele prevenirii conflictelor
şi managementului crizelor în viziune românească.. 233
Contribuţia României la prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor ...................... 237
România şi Organizaţia Naţiunilor Unite ................. 241

7
Ioan CRĂCIUN
România şi Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa ............................................. 244
România şi Uniunea Europeană ............................... 245
România şi NATO .................................................... 248
Participarea României la cooperare
subregională şi regională .......................................... 250
Sistemul naţional de prevenire
a conflictelor şi management al crizelor................... 261
IMPLICAREA INSTITUŢIILOR EUROPENE
ÎN SOLUŢIONAREA PROBLEMEI
TRANSNISTRENE – STUDIU DE CAZ....................... 266
Problema transnistreană şi procesul de negociere .... 267
Uniunea Europeană şi conflictul transnistrean:
poziţii, acţiuni şi perspective .................................... 279
Mecanisme de soluţionare şi garanţii
în reglementarea transnistreană ................................ 288
Concluzii................................................................... 302
BIBLIOGRAFIE.............................................................. 307
ANEXE.............................................................................. 315
Anexa 1. Organizaţia Naţiunilor UNite (ONU)........ 315
Anexa 2. Organizaţia pentru Securitate
şi Cooperare în Europa (OSCE)............... 316
Anexa 3. Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor 317
Anexa 4. Participarea actuală a României
în operaţii în sprijinul păcii sub egida ONU,
NATO, OSCE şi UE în lupta
împotriva terorismului.............................. 318

8
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

INTRODUCERE

P roblemele războiului şi păcii au constituit obiect de


cercetare pentru şcolile de gândire din toate
timpurile, iar înţelegerea sensului şi importanţei lor a presupus
apelul la discipline, cum ar fi: politologia, economia,
sociologia, psihologia, teoria relaţiilor internaţionale, ştiinţa
militară etc. Iniţial, războiul şi pacea au constituit apanajul
filozofiei politice, pentru ca apoi să fie abordate în cadrul unei
discipline ştiinţifice autonome inaugurată de abia în anii '50 ai
secolului XX, cu scopul de a analiza diversele aspecte ale
conflictelor şi ale războiului precum şi condiţiile necesare
păcii.
Secolul XIX consemnează mai multe încercări de a crea
o ştiinţă specială care să cerceteze domeniul păcii. A fost
nevoie însă de Primul Război Mondial, ca lumea să devină
conştientă de crimele şi distrugerile în masă, şi astfel pe lângă
Societatea Naţiunilor şi Curtea Internaţională de Justiţie, să
apară institute pentru relaţiile internaţionale în SUA şi Marea
Britanie, având ca scop cercetarea conflictelor şi războaielor
internaţionale, a revoluţiilor şi războaielor civile, precum şi a
condiţiilor de instaurare a unei păci mondiale de durată.
Al Doilea Război Mondial, precum şi consecinţele
acestuia au făcut ca cercetările din domeniul păcii să se impună
la sfârşitul anilor '50 ca o reacţie la ideologia promovată de
războiul rece. În paralel apare un nou domeniu de studiu,
polemologia (studiul războaielor şi conflictelor), care s-a
concentrat pe cercetarea sistematică a războaielor şi
conflictelor. Scopul cercetărilor nu mai era monitorizarea,
delimitarea şi restrângerea fenomenului războiului, ci
eliminarea acestuia ca tip de relaţie socială şi interstatală.
Evoluţia sinuoasă a relaţiilor internaţionale din perioada
războiului rece au impus o lărgire a paradigmelor cercetării din
9
Ioan CRĂCIUN
domeniul păcii, dincolo de preocupările anterioare care privea
dinamica înarmării, sistemele teroriste, ţinerea sub control a
procesului de înarmare şi monitorizarea procesului de
dezarmare. Apar astfel concepte noi precum „conflict
asimetric“, „conflict de interese“, „conflict latent vs. conflict
manifest“, mai ales ca expresie a promovării conceptului de
„violenţă structurală“ (Galtung 1969).
Cercetările din domeniul războiului şi păcii şi-au lăsat
amprenta mai ales asupra ştiinţelor politice, a psihologiei
(studiul agresiunii), a teologiei, pedagogiei şi geografiei,
influenţând însă şi alte discipline precum fizica, biologia,
informatica, filosofia, istoria, dreptul şi ştiinţele militare (studii
strategice). Ele au afectat însă mai puţin domeniul sociologic -
din pricina limitării tradiţionale de către acest domeniu a
noţiunii de societate în cadru naţional şi statal.
Încheierea războiului rece nu a adus pacea mult
aşteptată si nici nu a făcut ca lumea să devină mai stabilă de
aceea, având în vedere provocările noului secol, problemele
războiului şi păcii trebuie să rămână în centrul atenţiei, atât a
cercetătorilor, cât şi a oamenilor politici. Totodată, existenţa
unei lumi a interdependenţelor, determină ca abordarea acestor
probleme să se facă în strictă corelare cu procesele şi
fenomenele ce au loc pe plan internaţional.
Dar vor mai exista războaie în viitor? Acceptarea
universală a sistemului democratic, tehnicile de management al
crizelor, acţiunea instituţiilor internationale (ONU, OSCE,
NATO, UE) vor putea oare pune capăt stării conflictuale în
care trăieşte omenirea la acest început de mileniu? Se va afla
oare şi sec. XXI, la fel ca predecesorul, sub puterea sceptrului
zeului Marte?
O succinta analiză a dosarelor conflictelor întrerupte în
ultimele decenii, dar, cu o probabilitate destul de ridicată de
perpetuare, precum şi a celor aflate în plină desfăşurare în lume

10
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

la această oră este în măsură să contrazică un eventual răspuns


negativ şi să potolească elanul celor mai optimişti analişti.
Încercările de redefinire a mediului de securitate la
începutul mileniului III au scos la iveală factorii majori care
pot influenţa coordonatele viitoare ale păcii şi securităţii şi în
acelaşi timp pot constitui cauze ale viitoarelor conflicte.
Inventarierea posibilelor cauze ale acestora demonstrează
pentru început atât schimbarea naturii acestora cât şi
schimbarea formelor de desfăşurare a lor. Datorită caracterului
divers, complex, imprevizibil şi multidirecţional al noilor
ameninţări devine dificilă adoptarea şi aplicarea măsurilor de
prevenire a conflictelor.
Plecând de la aceste considerente m-am întrebat deseori
„ce este totuşi de făcut pentru a rezolva însă în mod constructiv
un conflict?”. De fapt aşa s-a născut ideea de bază a acestei
cărţi, a cărei materializare practică nu a fost deloc uşoară. Pe
măsură ce încercam un răspuns adecvat acestei probleme
descopeream că, de fapt, acest lucru este extrem de dificil fără
a clarifica o serie întreagă de alte aspecte complementare.
Astfel, am constatat că pentru a rezolva în mod constructiv un
conflict, el trebuie mai întâi înţeles. Conflictul trebuie să
transpară nu doar în dinamica sa, cu forma şi efectele sale, ci şi
în comportamentele, interesele şi nevoile părţilor implicate în el.
Continuumul dintre război şi pace conţine toate "stările
de agregare" care pot exista în politica internaţională. În acest
context, războiul este un caz extrem, marcat de un grad sporit
de violenţă. Pacea este cazul extrem aflat la polul opus,
caracterizat de soluţii de aplanare a conflictelor (întru totul)
nonviolente. Între aceşti doi poli se află multe alte stări de
agregare (conflicte de mică intensitate, crize, conflicte armate),
fiecare purtând propria sa măsură de violenţă, şi a căror
definire crează destule confuzii.
Alte dificultăţi în formularea răspunsului la întrebarea
enunţată în debut apar din folosirea ambiguă a unor concepte

11
Ioan CRĂCIUN
precum managementul conflictului, rezoluţia conflictului,
prevenirea conflictului, menţinerea păcii, întărirea păcii,
construirea păcii, impunerea păcii, operaţii pe timp de pace,
pentru a numi doar câteva dintre acestea. Din cauza faptului că
aceşti termeni au fost insuficient definiţi, există dificultăţi în
utilizarea lor, uneori făcându-se confuzii majore în ceea ce
priveşte înţelesul. Din acest motiv, nu se face o legătură corectă
între stadiul de evoluţie al conflictului şi modalitatea sau
metoda de intervenţie pentru soluţionarea constructivă a
acestuia.
Toate aceste aspecte m-au determinat să recurg, mai
întâi, la clarificarea conceptelor de bază utilizate în teoria
crizelor şi a conflictelor şi la identificarea modului de
relaţionare a unor noţiuni precum război şi pace, violenţă şi
conflict şi abia apoi să caut răspunsul la întrebarea de start.
A fost clar că impunerea conceptelor de prevenire a
conflictelor, ca şi cel de management al conflictelor, a avut
drept cauză principală costurile materiale şi umane deosebit de
ridicate cu care se soldează conflictele actuale, precum şi cele
posibile în viitor. Organizaţiile internaţionale şi regionale, cele
guvernamentale sau nonguvernamentale, guvernele statelor
încearcă să dezvolte şi să implementeze diferite strategii de
evitare a conflictelor sau de minimizare a costurilor violenţelor.
Organizaţia Naţiunilor Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia
Unităţii Africane, NATO, OSCE, guvernele unor state au
lansat diverse iniţiative diplomatice, operaţii de menţinere a
păcii (peacekeeping) sau acţiuni umanitare menite a stopa
violenţele pe toate continentele lumii. Toate aceste acţiuni
preventive au însemnat mai mult decât evitarea violenţelor de
frontieră, ele fiind îndreptate spre detectarea germenilor unor
posibile crize, cum ar fi încălcarea flagrantă a drepturilor
omului, ciocniri etnice, colapsul politic al unor state,
ameninţări la adresa instituţiilor democratice şi militare,
războaie civile etc.

12
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Luând în considerare aceste aspecte am considerat util


să analizez modul de implicare a principalelor instituţii
internaţionale (ONU, OSCE, NATO, UE) în prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor pentru a evidenţia, prin
puterea exemplului, câteva modalităţi concrete de răspuns a
comunităţii internaţionale la aceste probleme. Analiza conţine
şi un exemplu practic, sub forma unui studiu de caz, privind
implicarea principalelor instituţii europene în soluţionarea unei
crize din fostul spaţiu sovietic, criza din Transnistria.
România se află în prezent într-o amplă perioadă de
căutări privind constituirea unui sistem naţional de
management al crizelor compatibil cu sistemele euroatlantice
de profil, în special cu Sistemul NATO de Răspuns la Crize.
De aceea, am considerat utilă prezentarea preocupărilor şi
iniţiativelor româneşti în acest domeniu, iniţiative cu impact
atât în plan naţional cât şi în plan internaţional.
Problematica abordată prin intermediul acestei cărţi este
una vastă şi extrem de complexă, ceea ce face practic
imposibilă prezentarea tuturor detaliilor asupră cărora
politicienii şi filozofii au deliberat secole de-a rândul. Dacă am
reuşit însă prezentarea conceptelor de bază utilizate în teoria
crizelor şi a conflictelor, modul de implicare a principalelor
organizaţii internaţionale ONU, OSCE, NATO şi UE în
prevenirea conflictelor şi soluţionarea crizelor şi, în plus,
contribuţia României la efortul internaţional de menţinere a
păcii putem considera că scopul principal a fost atins.

13
Ioan CRĂCIUN

14
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

TEORIA CRIZELOR ŞI A CONFLICTELOR

Continuumul pace – război

D eseori ne întrebăm „ce anume leagă conceptul de


pace de cel de război?”. Această întrebare
generează automat reversul ei „ce anume separă
conceptul de pace de cel de război?”.
Dar ce este pacea? Un prim răspuns ar putea fi: opusul
războiului. Acest răspuns generează automat o altă întrebare: ce
este războiul?. În mod evident, este imposibil să definim
războiul fără să ne folosim de anumiţi termeni, precum
violenţă, criză, conflict. Dar care este înţelesul ce trebuie dat
acestor termeni?
Politicienii şi filosofii au dezbătut aceste concepte
secole de-a rândul, făcând imposibilă prezentarea tuturor
detaliilor într-un cadru atât de restrâns. Reputatul analist
german, profesorul Ragnar Müller, ne oferă însă un punct de
plecare. În opinia sa, acesta este reprezentat de constatarea că,
din punct de vedere analitic, mai logic ar fi să nu se înceapă cu
o definire exactă a războiului (care ar fi destul de dificilă) sau a
păcii (care ar fi de-a dreptul imposibilă), ci să se vizualizeze un
continuum, după modelul de mai jos (fig. 1).

Punct de cotitură
VIOLENŢĂ Civilizarea COOPERARE/
STRUCTURALĂ conflictului INTEGRARE

VIOLENŢĂ CRESCUTĂ DREPTATE CRESCUTĂ

CONFLICTUL CA FOND INVIZIBIL

RĂZBOI/CRIZĂ/VIOLENŢĂ PACE

Fig. 1. Continuumul pace – Sursa: http://www.dadalos.org/frieden_rom/


război grundkurs_2/frieden.htm
15
Ioan CRĂCIUN
Conflictul, ca o parte fundamentală a vieţii, formează
fondul (invizibil) al continuumului; conflicte vor exista
întotdeauna şi pretutindeni. Întrebarea decisivă este însă dacă
aceste conflicte pot fi soluţionate sau nu prin folosirea
violenţei. Continuumul este împărţit în două de către aşa
numita „civilizare a conflictului”, care formează pivotul
central. Războiul şi pacea sunt cele două extreme. Factorul
decisiv este gradul de violenţă: dacă aceasta se manifestă într-o
mai mare măsură, atunci apare războiul. Dacă nonviolenţa este
caracteristica principală – orice ar însemna acest lucru, atunci
predomină pacea. Violenţa actuală şi structurală (din partea
stângă) se opune cooperării şi integrării (în partea dreaptă).
Aceeaşi redare sistematică ne oferă unele concluzii
despre cum putem pune în relaţie termenii de război, pace,
violenţă, criză şi conflict. Lucrul asupra căruia analişti nu au
căzut încă de acord este când începe pacea; sau, ce înţelegem
când spunem că "se termină violenţa"? De asemenea, ea
demonstrează că este posibilă delimitarea acestor noţiuni în
mod corect doar punându-le în relaţie. Faptul că în capitolele
acestei cărţi vom aborda, pe rând, doar câte un concept, nu
trebuie să ne facă să credem că nu există o relaţie între ele.
O altă concluzie la care ne conduce ilustraţia prezentată
se referă la ideea de transformare a conflictului. Dacă conflictul
este o stare endemică a istoriei umanităţii, a cărui evoluţie
poate conduce către război, prin promovarea aşa-numitei
violenţe structurale, sau către pace, prin înţelegere şi cooperare,
atunci putem considera că, adoptând strategii adecvate, putem
controla evoluţia conflictului. Adică putem determina
transformarea acestuia dintr-o stare în alta, de obicei dintr-o
stare de violenţă structurală într-una de înţelegere şi cooperare,
adică o evoluţie pozitivă a acestuia.
O ultimă concluzie desprinsă din analiza noastră este
aceea că pacea nu înseamnă absenţa conflictului în sine ci, mai
degrabă, absenţa manifestării violente a acestuia.
Din punctul de vedere al ştiinţelor militare, pe acelaşi
continuum pace-război operează şi Centrul Internaţional pentru

16
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Prevenirea Conflictului1. Aşa după cum se poate observa în


figura următoare, gradaţiile reprezintă un fel de barometru al
păcii şi conflictului: pace stabilă, pace instabilă, criză, război,
reconstrucţie, criză postconflict, reconciliere.

Război

Criză

Pace
instabilă

Pace
stabilă
Pace durabilă

Armonia
intereselor
Stadiul Conflict Stadiul
iniţial la apogeu postconflict

Fig. 2. Stadiile de evoluţie a continuumului pace – război


Sursa: http://www.caii-dc.com

Delimitarea acestor stadii este făcută doar din motive


operaţionale, demarcaţiile dintre ele fiind vagi. Astfel, criza
este definită ca un nivel al conflictului caracterizat de
confruntări tensionate între forţele armate mobilizate, cum ar fi
cazul relaţiilor dintre Statele Unite ale Americii şi Uniunea
Sovietică în anii '50 sau relaţiile dintre Coreea de Nord şi
Coreea de Sud. Criza postconflict îi urmează stadiului de
război. Trecerea de la un nivel la altul poate fi determinată de
următorii factori: intensitatea şi numărul nemulţumirilor;

1
http://www.caii-dc.com.

17
Ioan CRĂCIUN
percepţii şi atitudini diferite ale părţilor unele faţă de altele;
intensitatea emoţională şi investiţiile psihologice în poziţiile
părţilor; nivelul mobilizării şi organizării politice; coeziunea
dintre liderii respectivelor părţi şi membrii grupărilor;
densitatea comportamentelor ostile; gradul de ameninţare sau
de folosire a armelor; numărul susţinătorilor fiecărei părţi etc.

Conceptul de pace

Dacă violenţa este criteriul esenţial de delimitare a


continuumului război – pace, evidenţiată schematic mai sus,
atunci o primă definiţie a păcii poate fi următoarea: pacea este
acolo unde se termină violenţa şi unde începe cooperarea.
Diferitele trepte de cooperare şi de integrare marchează drumul
spre pacea "maximală", care nu este definită în sensul unei stări
fixe de agregare şi care rămâne o idee regulatoare sau o utopie
(pozitivă).
Deseori, în definirea mai exactă a noţiunii de pace, se
face distincţia dintre pace "pozitivă" şi pace "negativă". Pacea
negativă este definită ca absenţa războiului sau a violenţei
fizice directe; este situaţia în care armatele nu sunt angajate în
acţiuni militare împotriva altor armate sau împotriva propriului
popor. Pacea pozitivă este un concept mult mai cuprinzător,
care include absenţa violenţei fizice directe, dar şi absenţa
formelor indirecte de violenţă structurală, precum şi prezenţa
valorilor sociale şi a instituţiilor care menţin în mod pozitiv
starea de pace.
Pacea domneşte într-un sistem internaţional numai
atunci când conflictele care au loc în acesta sunt soluţionate
fără a se face uz de forţă militară organizată. Această definiţie
este într-o anumită măsură mai aproape de conceptul „negativ”
de pace, care, aşa cum am arătat deja, înţelege pacea ca pe un
nonrăzboi. Satisfacţia constă în faptul că nu există război. Prin
aceasta nu se înţelege însă numai absenţa războiului, ci şi
înlocuirea acestuia cu alte mijloace nonviolente de confruntare.
18
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Consecinţa logică a faptului este că acest concept „negativ” de


pace, dacă este luat în serios, are multe consecinţe, pe care o
discuţie pur nominalistă le-ar fi atribuit de-abia variantei
„pozitive” a păcii. Evitarea războaielor pe o durată mai mare de
timp înseamnă înlocuirea acestora cu formule nonrăzboinice de
soluţionare a conflictelor. Atunci când acest lucru este posibil,
domneşte pacea.
Această definiţie nu incriminează însă orice formă de
violenţă, ci doar suprimarea pe cale militară a existenţei fizice a
oamenilor. Această definiţie nu a fost niciodată menită să
îndeplinească „obiectivul unei societăţi mondiale nonviolente
sau, în parametri teologici, sfârşitul suferinţelor umane“2.
Lucrul pe care îl face este să arate într-un mod mai clar ce se
înţelege prin componenta universal recunoscută a păcii,
nonrăzboiul. Pentru că nonrăzboiul nu este altceva decât
absenţa permanentă a violenţelor militare organizate. El nu este
identic cu evitarea temporară a războaielor, excluzând
pregătirea acestuia şi, implicit, disponibilitatea oamenilor de a
porni la război. Ernst-Otto Czempiel menţionează că la acest
lucru făcuse referire şi Hobbes3, atunci când susţinuse că pacea
este acea perioadă de timp în care nu există nici război, şi nici
disponibilitatea oamenilor de a porni unul. Consecinţele
politice ale acestei definiţii consecvente ale nonrăzboiului sunt,
astfel, considerabile.
Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem
internaţional şi care este caracterizat de un mod nonviolent de
soluţionare a conflictelor. În tot cazul, definirea acestei noţiuni
ar putea satisface pe toată lumea şi dacă ar suna după cum
urmează: pacea domneşte atunci când conflictele sunt
reglementate în cadrul unui sistem internaţional, fără a se face
uz de forţă militară4.
2
Ernst-Otto Czempiel: Friedensstrategien, Systemwandel durch
Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft,
Paderborn 1986, p. 11.
3
Ibidem pp. 35-37.
4
Ibidem p. 51.

19
Ioan CRĂCIUN
Privind mai îndeaproape însă, cele prezentate ca fiind
alternative la definiţia „negativă“ şi „pozitivă“ a păcii se
dovedesc a fi, de fapt, o serie de etape. Această serie începe, ca
o condiţie sine qua non, cu înlăturarea uzului organizat de forţă
militară şi continuă ca un proces în care actele de violenţă sunt
în descreştere, iar justiţia distributivă sporeşte."
Reputatul analist Ernst-Otto Czempiel, în lucrarea sa
Friedensstrategien, Systemwandel durch Internationale
Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaf, publicată în
1986, crede că este important ca, în loc să discutăm despre
război şi pace, ca stări fixe, să vorbim despre un continuum,
care - după cum o va arăta graficul de mai jos – este întrucâtva
diferit de continuumul prezentat anterior.

Războiul rece, Supravegherea Negocieri, Cooperare,


Uz ameninţări cu procesului de dezarmare, integrare,
organizat forţa, înarmare, înarmare, relaxare (model:
de violenţă boicot coexistenţă, Uniunea
militară intimidare Europeană)

Nonpace Pace Pace Pace Pace


faza 1 faza 2 faza 3 faza 4

RĂZBOI PACE

Fig. 3. Continuumul Czempiel

Punctul de plecare îl reprezintă "conceptul negativ de


pace": pacea este absenţa războiului, războiul putând fi definit
destul de precis ca "uz organizat de forţă militară". Importantă
este, mai departe, distingerea a mai multor faze şi grade
(succesive) ale păcii – fără să neglijăm stări de agregare
precum războiul rece, care fac şi ele parte din domeniul păcii,
chiar dacă au cel mai scăzut grad de elemente pacifiste.
O altă deosebire faţă de celălalt continuum este faptul
că prin "sporirea justiţiei", alături de gradul de (non) violenţă,
apare un nou criteriu de departajare a diferitelor faze ale păcii.
20
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Acest lucru subliniază, încă o dată, strânsa legătură dintre pace


şi justiţie.

Conceptul de conflict

Aşa cum am arătat deja, conflictele constituie o


caracteristică endemică a existenţei umane. Conflictele sunt
vechi de când lumea, sunt un fenomen universal, care poate fi
întâlnit la toate nivelurile convieţuirii umane. Dar nu prezenţa
conflictelor este problematică, nu ea este cea care constituie o
ameninţare la adresa păcii, ci formele ei violente, care propagă
sisteme nedrepte, care avantajează doar una dintre părţile
implicate, înclinate spre preluarea puterii şi spre impunerea
propriilor interese şi care cred că doar ele deţin „adevărul
absolut“.
În uzul cotidian, conflictele sunt deseori asociate în
mod automat cu certurile, cu conflictele de interese, cu puterea
sau cu uzul de violenţă. Cercetătoarea Ulrike C. Wasmuth a
atras atenţia asupra faptului că este important să considerăm
conflictele ca nişte simple fapte sociale, să nu le confundăm cu
formele sale mai avansate; conflictele nu trebuie să fie
minimizate prin prisma unor evaluări concrete şi nu trebuie
confundate cu cauzele lor. Conflictul, în viziunea cercetătoarei
Wasmuth, este, prin urmare, un „fapt social la care participă cel
puţin două părţi (indivizi, grupe, state), care:
a) urmăresc scopuri diferite, neconciliabile sau chiar
acelaşi scop, dar care nu poate fi atins decât de o
singură parte, şi/sau;
b) doresc să facă uz de mijloace, disputate, pentru a
atinge un scop anume.
Conflictele sunt deseori percepute ca o luptă care
trebuie câştigată. Ele dezvoltă adesea o dinamică internă care
îngreunează, dacă nu chiar exclude, o reglementare paşnică,
constructivă şi nonviolentă. Cercetările asupra

21
Ioan CRĂCIUN
comportamentului oamenilor în situaţii conflictuale au arătat că
majoritatea acestora tinde să-şi impună propriile interese,
insistând asupra propriei poziţii – asta chiar şi acolo unde încep
să se arate insuccesele. Acest model comportamental este
însoţit şi de o limitare din ce în ce mai crescută a capacităţii de
percepţie şi de decizie.
Adevărata problemă a conflictelor este pericolul
permanent ca acestea să escaladeze: pe parcursul acestora se
pune din ce în ce mai mult preţ pe strategii de dobândire a
puterii şi pe uzul violenţei. Conflictul devine prin urmare din
ce în ce mai greu de controlat, până când scapă de sub control,
trece pragul violenţei, cauzând distrugere şi suferinţă.
Convieţuirea este astfel îngreunată, dacă nu chiar imposibilă,
pe termen lung.
Prin intermediul primei figuri am încercat să punem în
relaţie noţiuni precum război şi pace, violenţă şi conflict.
Continuumul dintre război şi pace conţine toate "stările de
agregare" care pot exista în politica internaţională. În acest
context, războiul este un caz extrem, marcat de un grad sporit
de violenţă. Pacea este cazul extrem aflat la polul opus,
caracterizat de soluţii de aplanare a conflictelor (întru totul)
nonviolente. Între aceşti doi poli se află multe alte stări de
agregare (conflicte de mică intensitate, crize, conflicte armate),
fiecare purtând propria sa măsură de violenţă.
Este esenţial să înţelegem acum că mereu vor exista
conflicte, pe timp de război, dar şi de pace. Conflictele sunt o
parte inerentă a vieţii sociale, neconstituind de fapt o problemă.
Ele reprezintă, într-o oarecare măsură, fundalul invizibil pe
care se desfăşoară continuumul menţionat mai sus. Prin
urmare, nu împiedicarea izbucnirii conflictelor trebuie să ne
preocupe, ci soluţionarea lor în mod paşnic. Cu alte cuvinte,
vorbim despre o civilizare a conflictului, aşa cum apare el în
figura menţionată.

22
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Prin conflict în sens restrâns, obiectiv, înţelegem o


diferenţă ireconciliabilă de poziţii într-o chestiune anume, care
face obiectul acestuia. Aici poate fi vorba despre un obiect real
– de exemplu, proverbialul „măr al discordiei” pe care şi-l
dispută doi copii – sau poate fi vorba despre o chestiune
abstractă – de exemplu, reglementarea legală a relaţiilor dintre
state.
Conflictele sunt momente omniprezente în toate
ordinile sociale. Atunci când decurg în mod violent şi li se
permite să îşi desfăşoare potenţialul distructiv, ele pot
destabiliza ordinea unei societăţi, ba chiar să o pună cu totul
sub semnul întrebării. Pe de o altă parte, aplanarea cu succes a
unui conflict poate avea efecte educaţionale pozitive, iar
aceasta reprezintă „civilizarea conflictului”.
Prin „civilizare” înţelegem în primul rând procesul de
temperare a afectelor oamenilor prin intermediul mecanismelor
sociale. Înţelegem acest proces ca fiind o raţionalizare şi
intelectualizare progresivă a existenţei noastre. Acest proces
este de fapt o cale de la un diferend de natură impulsiv-naivă la
unul controlat-reflectat cu mediul nostru ambiant – natural şi
social.
Reinhard Meyers arată că Norbert Elias a definit acest
proces ca fiind unul de „ridicare a pragului de penibil“, sau ca
pe un proces în care uzul violenţei în desfăşurarea conflictelor
devine penibil. De-abia atunci când ne va fi penibil să facem uz
de forţă vom căuta mijloace şi căi să ne ferim de a fi penibili5.
De asemenea, Meyers menţionează că Dieter Senghaas
a demonstrat, în sens figurat, relevanţa acestui proces al
civilizării pentru limitarea şi renunţarea la uzul de forţă în
relaţiile intersociale: „În sistemul internaţional pot fi observate
5
Reinhard Meyers: Grundbegriffe, Strukturen und theoretische
Perspektiven der Internationalen Beziehungen, in: Bundeszentrale für
politische Bildung (ed.): Grundwissen Politik, 2. Aufl., Bonn 1993, pp. 283-
285.

23
Ioan CRĂCIUN
două procese de durată: rivalităţile de putere de anverguri
diferite şi interdependenţele de densitate diferită. Ambele
aspecte constituie subiectul cercetărilor din domeniul păcii:
rivalităţile de putere, pentru că din acestea se pot naşte violenţe
sau chiar războaie; interdependenţele, pentru că acestea pot
provoca sau masca rivalităţile de putere. Între cele două aspecte
există o relaţie dialectică. Cu cât sunt mai ascunse rivalităţile
de putere, cu atât devine mai greu pentru relaţiile de
interdependenţă să amortizeze efectele conflictelor; cu cât sunt
mai dezvoltate relaţiile de interdependenţă, cu atât mai mult
creşte şi posibilitatea ca rivalităţile de putere să fie împinse
într-un plan secundar, iar inevitabilele conflicte de interese să
fie deviate pe căi mai paşnice”6.
În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, efectul
acestui proces de civilizare descris mai sus poate fi integrat în
dreptul internaţional ca element care conduce la renunţarea la
violenţe sau chiar la interzicerea acestora. Prin toate acestea
înţelegem obligaţia unui stat de a renunţa, în cazul
divergenţelor cu alte state, la ameninţări sau la comiterea unor
acte violente, fie ele multilaterale şi abstracte sau bilaterale,
faţă de un alt stat.
De exemplu, articolul 2, alin. 4 al Cartei Naţiunilor
Unite stipulează: „Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în
relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa
sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite“. Totuşi, de la
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, au fost purtate peste
160 de războaie. Rămâne să ne întrebăm dacă problema
limitării şi renunţării la violenţe nu poate fi rezolvată şi dintr-o
altă perspectivă decât cea interstatală, dreptul internaţional de-
legitimând uzul de forţă, fără ca cineva să facă apel la această

6
Idem.
24
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de-legitimare, din cauza lipsei unei instanţe eficiente care să


medieze în conflictele dintre state."

Conceptul de violenţă

Revenind la continuumul război-pace, în care cursul


violent al conflictelor se găseşte pe partea stângă, iar cel
nonviolent, pe partea dreaptă, în "jumătatea păcii", observăm
că violenţa este criteriul central de diferenţiere. Dar ce
înţelegem, de fapt, când vorbim despre cursul violent al
conflictelor? Atunci când cursul conflictului ia forma unui
război, lucrurile sunt relativ clare. Mai dificilă este situaţia în
acel segment al continuumului dintre război, ca formă extremă
(pe partea stângă), şi punctul de turnură, de civilizare a
conflictelor (din mijloc).
Violenţa este un fenomen care nu a fost definit sau
delimitat în mod clar nici de către ştiinţă şi nici în uzul cotidian
al limbii. Atunci când mass-media foloseşte acest termen, de
obicei este vorba despre următoarele aspecte ale violenţei7:
- criminalitate (furturi şi crime);
- vandalism, distrugere de bunuri;
- scandaluri;
- violenţă xenofobă;
- violenţele dintre bande;
- violenţă motivată politic.
Violenţa devine evidentă atunci când este exprimată ca
agresiune fizică directă – de exemplu, atunci când un om îl
omoară sau îl răneşte pe altul. În schimb, dacă obiceiurile
consumatorilor din statele industrializate, susţinute de un
consum enorm de energie, duc la încălzirea atmosferei, la
creşterea nivelului apelor mării, care ajung să inunde insule ai

7
Günther Gugel, Seminar Gewaltprävention, Institut für Friedenspädagogik
Tübingen, 2003.

25
Ioan CRĂCIUN
căror locuitori îşi pierd astfel sursele de existenţă, oamenii nu
mai vorbesc de violenţă. De aceea, cercetarea din domeniul
păcii şi conflictelor a încercat să elaboreze un înţeles mai larg
pentru termenul „violenţă”.
"Violenţa", definind o situaţie socială cuprinzând o
serie de posibilităţi diverse de acţiune, trebuie înţeleasă ca un
concept-cheie aflat în toate discuţiile ce vizează războiul şi
pacea (pentru că prin „război“ înţelegem uzul de forţă militară
organizată între diferite grupuri sociale, iar prin "pace", absenţa
acestuia, ca definiţie minimală). Violenţa despre care vorbim
aici reprezintă însă doar un segment din spectrul contextual
mult mai larg al conceptului de violenţă: vorbim aici doar
despre violenţa fizică, care vizează rănirea unor persoane sau
distrugerea unor bunuri. Situaţia socială care defineşte
conceptul de violenţă directă sau fizică este cea în care există o
relaţie clară între subiect şi obiect. Violenţa este exercitată de
un autor (subiect), violenţa este suferită de o victimă (obiect).
În uzul mai nou al limbii, violenţa este din ce în ce mai
mult înţeleasă ca violenţă fizică. Acest lucru este valabil însă
numai atunci când interpretăm „violenţa“ ca pe o acţiune care
presupune utilizarea directă de forţă fizică sau psihică, ca pe un
concept care defineşte acţiunile unor persoane identificabile la
modul concret. Dar violenţa poate fi şi rezultatul unor contexte
sociale, violenţa penetrează, în formă manifestă sau latentă,
anumite ordini statale şi sociale, toate relaţiile politice şi
sociale. Violenţa care nu mai poate fi redusă la acţiunile unor
indivizi concreţi, care reprezintă mai degrabă totalitatea
violenţelor instituţionalizate dintr-o societate, poate fi
identificată cu violenţa structurală. Conceptul de violenţă se
schimbă, din această perspectivă, dintr-un concept de acţiune
într-unul de structură (social), care, în funcţie de starea de
agregare, se poate numi conflict minor, criză sau război.
"La finele anilor '60, Johan Galtung a adus în discuţie
diferenţierea între violenţa personală şi cea structurală, la

26
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

aceste două tipuri de violenţă adăugându-se, la începutul anilor


'90, violenţa culturală. În cazul violenţei personale, victimele şi
autorii pot fi identificaţi fără nici o ezitare. Violenţa structurală
produce şi ea victime, dar acestea nu sunt persoane, ci structuri
specifice organizatorice sau sociale, în acest caz condiţiile de
viaţă fiind cele care stau la baza violenţei. Prin violenţa
culturală înţelegem ideologiile, convingerile, tradiţiile,
sistemele de legitimare care fac posibilă şi justifică,
legitimează violenţa directă sau structurală. Galtung era de
părere că nu putem vorbi despre violenţă decât atunci când
oamenii sunt influenţaţi într-o asemenea măsură, încât se
realizează – fizic şi spiritual – mai puţin decât s-ar putea de
fapt."8
Noţiunea lui Galtung de violenţă structurală este
punctul central de referinţă în discuţia privind violenţa,
demarată la nivel mondial de cercetarea în domeniul păcii şi
conflictelor. Această noţiune s-a bucurat de o largă
recunoaştere, deschizând spre cercetare conceptul de violenţă şi
permiţând astfel şi analizarea rezultatelor violente (subnutriţia
din lumea a treia) înregistrate de structuri anonime. Ea a făcut
însă şi obiectul unor critici înverşunate, pentru că a condus la o
utilizare inflaţionistă a conceptului de violenţă: tot ceea ce
credem că nu este în regulă pe tot cuprinsul acestei lumi poartă
mai nou numele de violenţă structurală.
Una dintre cele mai complete definiţii ale violenţei este
prezentată de OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), în
World report on violence and health, Geneva, 2002, p. 5: "The
intentional use of physical force or power, threatened or
actual, against oneself, another person, or against a group or
community, that either results in or has a high likelihood of

8
Günther Gugel, Seminar Gewaltprävention, Institut für Friedenspädagogik
Tübingen, 2003.

27
Ioan CRĂCIUN
resulting in injury, death, psychological harm, maldevelopment
or deprivation".
Formele de violenţă directă sunt recunoscute
întotdeauna ca atare. Există însă şi forme mai ascunse de
violenţă, este de părere cercetătorul în domeniu păcii, Johan
Galtung: "De aceea, cercetarea în domeniul păcii necesită
dezvoltarea unei tipologii a violenţei, aşa cum este patologia
pentru domeniul sănătăţii."9 Galtung înţelege violenţa după
cum urmează: "Eu înţeleg violenţa ca pe o deteriorare a
nevoilor fundamentale omeneşti ce poate fi evitată sau, la
modul mai general, o deteriorare a vieţii, care scade gradul la
care oamenii sunt capabili să-şi îndeplinească nevoile la un
nivel potenţial posibil. Şi ameninţarea cu violenţa este tot
violenţă."10
Acest înţeles dat violenţei depăşeşte cu mult violenţa
directă exercitată de o persoană sau mai multe asupra altor
persoane. Pe lângă violenţa directă, Galtung atrage atenţia
asupra unei alte forme de violenţă, violenţa structurală, care nu
este exercitată de către persoane şi care este ascunsă într-o
oarecare măsură în spatele unor structuri. Să ne gândim aici, de
exemplu, la nedreptăţile din sistemul mondial al schimbului de
mărfuri, care fac ca mulţi oameni să moară de foame în fiecare
an.
Autorii unui articol enciclopedic încearcă să explice la
rândul lor mult-discutatul concept de "violenţă structurală":
"Violenţa este parte constitutivă a sistemului social şi iese la
lumină atunci când apar raporturi inegale de forţă şi, implicit,
şanse inegale de viaţă (de exemplu, inechitatea distribuirii
veniturilor, a şanselor de educaţie etc.). Galtung foloseşte
termenul de violenţă structurală în mod sinonim cu termenul de
„nedreptate socială“. În acest sens, analiza lui Galtung se

9
Johan Galtung, Kulturelle Gewalt;în: Der Bürger im Staat 43, 2/1993,
p. 106.
10
Idem.
28
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

potriveşte cu critica adusă capitalismului în ţările în curs de


dezvoltare. Ea legitimează lupta împotriva unor sisteme sociale
nedrepte (gherilă etc.), chiar dacă acestea renunţă în mare
măsură la mijloace directe de oprimare."11
În anii '90, Galtung a mai adăugat o categorie tipologiei
sale, introducând conceptul de violenţă culturală: "Prin violenţă
culturală înţelegem acele aspecte ale culturii care pot fi folosite
pentru a justifica sau legitima violenţa directă sau structurală.
Stelele şi dungile, secerile şi ciocanele, crucile, steagurile,
imnurile şi paradele militare, precum şi omniprezentul portret
al conducătorului, discursurile aprinse şi posterele – toate sunt
incluse în această categorie."12

Conceptul de criză

Cuvântul „criză” este utilizat extrem de frecvent. Unii


oameni îl folosesc cu atâta entuziasm, încât ajung în situaţia
hilară de a nu mai simţi nevoia de a fi sensibili la semnificaţii.
Şi acest lucru se întâmplă deoarece termenul a fost şi este
folosit pentru a desemna evenimente extrem de diferite. De
foarte multă vreme cuvântul “criză” se repetă cu obstinaţie pe
parcursul aceleiaşi lucrări, în contexte ce-i induc semnificaţii
diferite, fără să se încerce clarificări conceptuale. După o
adevărată hiperutilizare, cuvântul “criză” a devenit un clişeu,
un cuvânt folosit cu uşurinţă, un abuz în exprimare chiar şi în
cercetările “ştiinţifice” ale fenomenului.
Fiind percepută îndeosebi ca o „dramă relativă”, cum
spunea Jean-Lores Dufor, criza începe să ne preocupe cu
adevărat când ne priveşte personal. Altfel, ca noţiune, continuă
11
Dieter Nohlen (ed.): Lexikon Dritte Welt, Länder, Organisationen,
Theorien, Begriffe, Personen, Reinbek 1991, pp. 621-622.
12
Johan Galtung, Kulturelle Gewalt; în: Der Bürger im Staat 43, 2/1993, p.
106.

29
Ioan CRĂCIUN
să plutească pe undeva, în zona neclară dintre concret şi
abstract, stârnind preocupări analitice doar când apar situaţii
interesante. Considerăm relevant faptul că în ultimul deceniu,
în lume, din zece manifestări cu tematică politico-socială mai
mult de jumătate au în centrul preocupărilor “crizele” şi
necesitatea unui “management” eficient al acestora. Cu toate
acestea însă, persistă dilema la care oamenii secolului XXI vor
trebui să răspundă: pot fi analizate, monitorizate şi gestionate
crizele cu o eficienţă care să permită centrului de decizie luarea
unor măsuri coerente pentru supravieţuirea sistemului social
sau ele vor continua să fie atât consecinţe, cât şi surse ale
multor situaţii insecurizante?
De-a lungul vremii, abordarea fenomenului “criză” a
cunoscut numeroase interpretări, în deplin acord cu gradul de
evoluţie a sistemului relaţiilor internaţionale şi cu aspiraţiile
istorice ale actorilor acestuia.
În 1968, McClelland a definit criza ca fiind, în
perspectivă sistemică, “o mutaţie în funcţionarea statutului în
contextul fluxurilor de acţiuni politice internaţionale”, iar din
perspectiva decizională, o situaţie aparte, cu proprietăţi
distinctive, deosebite, în raport cu ocaziile decizionale.
Simplificând la maximum, se poate spune că perspectiva
decizională reconstruieşte procesul ca pe un mecanism de
stimuli şi răspunsuri.
Charles Herman13 considera criza drept “o situaţie care:
(1) ameninţă obiectivele cu prioritate ridicată pentru unitatea
decizională; (2) restrânge timpul disponibil pentru un răspuns,
înainte ca situaţia să fie modificată; (3) când se produce,
surprinde pe membrii unităţii decizionale”. Michael Brecher14
arăta că o criză este o “situaţie caracterizată de patru condiţii

13
Charles F. HERMAN, Crises in Foreign Policy. A Simulation Analysis,
Indianapolis, 1969.
14
Michael BRECHER, Studies in crisis behavior Special Issue The
Ierusalim of International Relations, 1978.
30
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

necesare şi suficiente, aşa cum sunt ele percepute de către


decidenţii de la nivelul maxim al actorilor implicaţi:
a) o mutaţie în ambientul extern sau intern;
b) o ameninţare a valorilor de bază;
c) o probabilitate înaltă de implicare în ostilităţi cu
caracter preponderent militar;
d) un răspuns la ameninţarea valorilor.”
Richard Lebow15 semnalează trei proprietăţi ale unei
crize internaţionale:
a) percepţia din partea decidenţilor că acţiunile, în
curs sau invocate ca ameninţare, ale unui actor
internaţional afectează interesele naţionale
concrete, reputaţia de negociator de pace sau
propria capacitate de a rămâne la putere;
b) percepţia din partea decidenţilor că, indiferent de
acţiunea menită să înfrunte această ameninţare
(excluzând capitularea), se amplifică
probabilitatea izbucnirii conflictului armat;
c) percepţia de a acţiona sub presiunea timpului.
În schimb, Karl Deutsch16 defineşte criza ca pe un “fapt
care are patru caracteristici:
a) constituie un punct de dezvoltare în fluxul
evenimentelor;
b) impune necesitatea luării unei decizii;
c) pune în joc valorile fundamentale ale cel puţin
unui actor;
d) luarea deciziei în timp foarte scurt”.
Studiile de specialitate relevă că o criză este, într-
adevăr, o combinaţie a tuturor celor patru factori descrişi mai
sus. În plus, s-au formulat observaţii şi chiar critici legate de
15
Richard LEBOW, Between Peace and War. The Nature of International
Crisis, Baltimore, 1981.
16
Karl DEUTSCH W, Crisis Decision-Making The Information Approach,
1982.

31
Ioan CRĂCIUN
cele patru caracteristici ale crizelor internaţionale formulate de
Deutsch: eveniment, decizie, ameninţare, timp. Legătura şi
intercondiţionările acestor patru elemente au fost abordate în
mod explicit de către Charles Herman, căruia i se datorează şi
cea mai răspândită (şi acceptată) definiţie a crizei internaţionale
prezentate mai sus. Astfel, el a descoperit cu surprindere că
ameninţarea şi timpul necesar luării unei anumite decizii nu are
efecte prea mari asupra celorlalte două caracteristici de bază ale
crizei.
Aceste clasificări însă, în accepţiunea noastră,
corespund parţial realităţii prezente, deoarece crizele mileniului
III sunt tot mai complicate, iar monitorizarea lor este extrem de
delicată. Actorii relaţiilor interstatale şi transnaţionale se vor
diversifica şi, în acelaşi timp, acţiunile vor include subversiuni
tot mai periculoase, iar capacităţile lor de reacţie vor deveni tot
mai imprevizibile.
Din punct de vedere sociologic, criza se poate defini
drept o perioadă în dinamica unui sistem în care acumularea
accentuată a dificultăţilor şi exprimarea conflictuală a
tensiunilor fac dificilă funcţionarea normală a acestuia,
declanşându-se puternice presiuni spre schimbare. Criza
reprezintă manifestarea unor dificultăţi temporare sau cronice
ale modului de organizare a unui sistem, exprimând
incapacitatea sa de a funcţiona în modalitatea existentă. Ieşirea
din criză se face fie prin schimbarea structurală a sistemului, fie
prin importante modificări adaptative ale structurii sale17.
Revenind la definiţiile clasice ale crizei, la nivelul
strategiilor naţionale ea este definită în moduri diferite. Astfel:
- în SUA: un incident sau o situaţie ce implică
existenţa unei ameninţări la adresa Statelor Unite
ale Americii, a teritoriilor sale, cetăţenilor, forţelor
militare, posesiunilor sau intereselor vitale

17
ZAMFIR, Cătălin, „Criză”, în: Dicţionar de sociologie, coord.: Cătălin
ZAMFIR şi Lazăr VLĂSCEANU, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 144.
32
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

americane, ce se dezvoltă rapid şi creează condiţii


de o asemenea importanţă diplomatică, economică,
politică sau militară, încât determină angajarea
forţelor armate şi a resurselor SUA pentru a
realiza obiectivele naţionale18;
- în Danemarca: o situaţie în care ţara se confruntă
cu o tensiune surprinzătoare şi acută ce poate
conduce la izbucnirea unui război19;
- în Franţa: situaţie în care indivizii, grupurile şi/sau
instituţiile îşi manifestă dezacordul faţă de
normele, regulile şi valorile sociale şi se
organizează pentru a modifica ordinea socială
existentă20;
- în Germania, politica externă are ca principale
obiective prevenirea crizelor şi gestionarea
crizelor, despre care se afirmă că sunt două
concepte ce nu pot fi abordate separat21.
Există o largă varietate de definiţii ale crizei: de la cele
elaborate de specialiştii în studii de securitate, la cele enunţate
în documentele oficiale ale instituţiilor de securitate. De
exemplu, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a
convenit asupra următoarei definiţii: criza poate fi înţeleasă
drept o situaţie manifestată la nivel naţional sau internaţional,
ce este caracterizată de existenţa unei ameninţări la adresa

18
US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of
Military and Associated Terms, 2004.
19
Headquarters of Chief of Defence Denmark, the National Commissioner
and the Emergency Management Agency, Denmark. Total Defence, 1993.
20
BRÉMOND, J.; GÉLÉDAN, A., Dictionnaire économique et social, Ed.
Hatier, Paris, 1990.
21
German Foreign Policy, http://www.auswaertiges-amt.de/www/
en/aussenpolitik/ friedenspolitik/ziv_km/konfliktpraev-1_html.

33
Ioan CRĂCIUN
valorilor, intereselor sau scopurilor principale ale părţilor
implicate22.
În acest context, şi UE doreşte clarificarea conceptuală
a termenului de criză. În raportul EU Crisis Response
Capability23 se consideră că, la o primă analiză, este evidentă
limitarea folosirii conceptului de criză numai la sensul de
situaţii preconflict, în care mediul este volatil, pacea – foarte
fragilă, iar decidenţii politici se află în situaţia de a răspunde la
criză, nu de a o preveni. Problema pare a fi mult mai
complicată: se vorbeşte despre prevenirea conflictelor nu
numai în contextul prevenirii răbufnirii violenţei, ci şi în
escaladarea şi revenirea ulterioară24. De asemenea, realitatea se
complică şi în sensul că, atât la nivelul cunoaşterii comune, cât
şi în uzul formal, conceptul de criză, în special în sintagma
„gestionarea crizelor”, tinde să se refere la situaţiile
preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi la cele post-
conflictuale.

Conceptul de război

O definiţie tipică a războiului, aşa cum apare ea în


ştiinţele politice, este următoarea: "Războiul este un conflict
armat de masă care are următoarele trăsături:
- două sau mai multe forţe armate participă la lupte,
unde cel puţin una dintre forţe dispune de o armată
regulată sau de alte trupe guvernamentale;

22
George C. Marshall European Center for Security Studies, Conflict
Prevention and Management of Crisis and Conflict,
http://www.marshallcenter.org/site-text/lang-en/page-coll-ep-
1/xdocs/coll/ep-syllabus-04-01/module-10.htm.
23
International Crisis Group Report no. 2, EU Crisis Response Capability.
Institutions and Processes for Conflict Prevention and Management, 2001.
24
Ibidem.
34
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- demersurile celor doi participanţi se desfăşoară într-o


formă organizată, condusă de la centru, chiar dacă
ele nu sunt mai mult decât o defensivă armată sau
atacuri planificate (operaţiuni de gherilă, război de
partizani);
- conflictul armat nu este constituit din confruntări
spontane şi sporadice;
- ambele părţi acţionează în mod sistematic."25
Enumerarea mai multor condiţii în această definiţie,
necesare pentru a putea vorbi despre existenţa unui război,
subliniază faptul că o delimitare a războiului de alte conflicte
armate este extrem de dificilă. Dacă luăm în considerare acest
lucru, atunci bilanţul războaielor purtate după cel de-al doilea
război mondial ni se va părea şocant:
- din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără
război;
- incidenţa războaielor a crescut constant: 1945: 3
războaie, 1955: 15 războaie, 1975: 21 de războaie,
1985: 33 de războaie, 1995: 43 de războaie;
- durata războaielor a crescut: 41 de războaie au durat
mai mult de 10 ani, 26 de războaie, mai mult de 5
ani; numărul morţilor şi dimensiunile distrugerilor
au crescut; mai mult, numărul victimelor de război
din rândul civililor a crescut şi el: existenţa
populaţiei civile în rândul victimelor de război a
crescut de la aprox. 50% până la sfârşitul anilor '70,
la 75% în anii '80 şi la aproape 90% în anii '90; în
total, războaiele de după 1945 au făcut între 25 şi 35
de milioane de vieţi omeneşti;
- între 1945 şi 1992 s-au sfârşit 124 de războaie,
dintre care 28 prin victoria atacatorului, şi 36 prin

25
Istvan Kende, Kriege nach 1945. Eine empirische Untersuchung,
Frankfurt/Main, 1982.

35
Ioan CRĂCIUN
înfrângerea acestuia, 7 prin întreruperea luptelor, 16
prin împăcarea părţilor implicate fără ajutorul unui
mediator, 37 cu ajutorul medierii unor terţe părţi.26
Aceste cifre indică şi faptul că epoca războaielor
"clasice", adică inter-statale, s-a sfârşit. Nu în ultimul rând, din
cauza atentatelor teroriste de la New York şi Washington, de la
11 septembrie 2001, s-a făcut remarcată o discuţie cu privire la
război şi la adaptarea dreptului internaţional la această situaţie
nouă. De multe ori s-a vorbit chiar de "noile războaie": "Noile
războaie, în care sunt implicaţi aşa numiţii warlords şi bandele
de terorişti, nu sunt totuşi atât de noi. A existat o forţă
războinică „privatizată”, şi chiar una dezvoltată, încă dinaintea
epocii statalităţii. Din războaiele purtate după 1945 pe tot
cuprinsul lumii, o treime au fost războaie interstatale
tradiţionale. Restul de două treimi a reprezentat războaie în
interiorul societăţilor şi războaie transnaţionale, în cadrul
cărora au luptat miliţii locale, forţe de gherilă recrutate din
mediul internaţional, reţele teroriste la nivel mondial, precum şi
warlords regionali. Aşadar, nu mai putem vorbi despre faptul
că statele deţin monopolul legitim şi în fapt asupra războiului,
aşa cum s-a întâmplat în Europa de la jumătatea secolului al
XVII-lea şi până în secolul al XX-lea. Războiul s-a dezbărat de
lanţurile statale, care i-au fost atârnate o dată cu pacea din
Westfalia, el s-a de-statalizat, ba chiar s-a privatizat. Cel care
deţinea odinioară monopolul asupra războaielor – statul –
concurează cu actori parastatali şi privaţi, cu warlords,
mercenari şi grupări de terorişti adunate în reţele, care luptă
unii împotriva celorlalţi, dar şi împotriva statelor."27

26
Idem.
27
Herfried Münkler, Das Ende des "klassischen" Krieges. Warlords,
Terrornetzwerke und die Zukunft kriegerischer Gewalt, în: Neue Zürcher
Zeitung din 14.09.2002, p. 73.
36
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Chiar dacă războaiele clasice, interstatale sunt pe cale


de dispariţie, lumea nu a devenit mai paşnică, iar în practica
internaţională continuă să se facă uz de violenţă.
"La o primă vedere se pare că războiul şi pacea sunt
două stări politice clar diferite între ele: atunci când domneşte
pacea, nu poate fi vorba de război şi viceversa. (...) Războiul şi
pacea, două concepte separate de declaraţii de război şi tratate
de pace, sunt prin urmare două stări politice care se exclud
reciproc: doar una dintre ele poate exista la un moment dat –
doar războiul sau doar pacea, nu există o a treia stare. Să ne
gândim însă la „războiul rece“: acest concept arată că realitatea
politică este mult mai complexă decât construcţia binară
război-pace”.28
Dacă luăm în considerare conflictele de după cel de-al
doilea război mondial vom vedea că diferendele de sub limita
unui război „propriu-zis“ au devenit din ce în ce mai multe. În
schimb, „războaiele clasice“, precum cele din Orientul
Apropiat, dintre Israel, Siria, Egipt şi Iordania, au devenit din
ce în ce mai rare.
Din punctul de vedere al cercetării comportamentale,
„războiul şi pacea sunt aşadar concepte mai degrabă metaforice
pentru două stări care nu pot fi delimitate în mod clar una de
cealaltă, aflate pe o axă reprezentând agresiunea ca metodă de
prezervare şi ameliorare a speciei. Dezvoltarea tehnicii
armamentului (şi instrucţia militară, care a venit să elimine
instinctul de „fugă de la locul faptei”) a redus inhibiţiile
instinctive şi au făcut din războaie o formă de conflict eliberată

28
Herfried Münkler, Das Ende des "klassischen" Krieges. Warlords,
Terrornetzwerke und die Zukunft kriegerischer Gewalt; în: Neue Zürcher
Zeitung vom 14.09.2002, S. 73.

37
Ioan CRĂCIUN

de orice presiune instinctuală, la care iau parte grupuri din


aceeaşi specie".29

Competiţie – criză – conflict

Diversificarea naturii componentelor care alcătuiesc


operaţiile de sprijin al păcii, situaţiile neprevăzute cărora
acestea trebuie să le răspundă ridică în permanenţă probleme
noi pentru decidenţii politici, planificatorii militari, executanţi,
organizaţii internaţionale, societate civilă etc. În aceste condiţii,
era firesc să se pună în discuţie şi concepte care aparent sunt de
multă vreme clarificate şi, bineînţeles, nu putea lipsi cele de
„criză” şi altele asociate cu acesta. Dezbaterile asupra relaţiilor
dintre competiţie – criză – conflict impuneau în mod deosebit
definiri şi actualizări.
Competiţia reprezintă o formă a interacţiunii dintre
persoane, grupuri, unităţi sociale mari, constând din eforturile
acestora de a atinge un scop (a avea un beneficiu), ce este
indivizibil sau despre care se crede că este ca atare. Competiţia,
spre deosebire de criză şi conflict, nu presupune elaborarea
unei strategii din partea competitorului care doreşte să limiteze
acţiunile celorlalţi.
Conflictul constă într-o opoziţie deschisă, o luptă între
indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state cu
interese economice, politice, religioase, etnice şi rasiale
divergente sau incompatibile, cu efecte negative asupra
interacţiunii sociale.
Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate
redusă şi consecinţe importante, care ameninţă o organizaţie în
scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilităţii lor

29
Herfried Münkler, Krieg und Frieden; în: Iring Fetscher/Herfried
Münkler (ed.), Politikwissenschaft. Begriffe - Analysen - Theorien, Ein
Grundkurs, Reinbek 1985, pp. 280-281.
38
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un


efort susţinut de înţelegere şi adaptare a reacţiilor. Conform lui
K.E. Weick30, pentru rezolvarea unei crize în curs de
desfăşurare se cere acţiune care, în mod simultan, generează şi
materialul brut din care rezultă cunoaşterea, dar afectează şi
desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acţiune şi
inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă
produce cunoaştere, în timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar
generează confuzie. Crizele care afectează grupurile sociale
diferă prin cauzele şi durata lor. Evident, din cauza multitudinii
tipurilor de crize, raţiunea umană poate juca numai un rol
limitat în desfăşurarea lor. Cu toate acestea, ele antrenează
acţiunea umană, ceea ce poate transforma micile deviaţii în
crize majore. Acelaşi K.E. Weick susţine că acţiunile
desfăşurate în sensul înţelegerii joacă un rol central în geneza
crizelor şi, în consecinţă, trebuie înţelese, dacă se doreşte stăpânirea
şi prevenirea lor.
Se poate vorbi de asemenea, şi despre alte două
concepte: starea de criză şi situaţia de criză. Conceptul de stare
poate fi definit ca o poziţie specifică identificabilă într-un
continuum sau o serie a unui proces. Aceasta înseamnă că nu
orice deviaţie ori disfuncţionalitate poate fi criză. Intervine aici
şi percepţia celor din jur, a comunităţii faţă de evenimente şi
eventuale consecinţe. Situaţia de criză reprezintă rezultatul
combinării unor circumstanţe într-un anumit moment31.
Identificarea şi monitorizarea evoluţiei acestor circumstanţe fac
posibilă proiectarea naturii răspunsurilor, stabilirea momentelor
favorabile stingerii situaţiei de criză, menţinerea stării de criză
într-un echilibru care să permită viitoare dezamorsări. În acest
30
WEICK, K.E., Enacted Sensemaking in Crisis Situations, în: Journal of
Management Studies, 1988, vol. 25, pp. 305-317, reprodus în PUGH, S.
Derek (ed.), Organization Theory. Selected Readings, Penguin Books,
London, 1997.
31
World Dictionary, http://www.wordiq.com/dictionary/stage.htm şi
http://www.wordiq.com/ dictionary/situation.htm..

39
Ioan CRĂCIUN
context, într-un algoritm al sensului intensificării unei situaţii
conflictuale, criza este o stare ce precede conflictul puternic:
competiţie → rivalitate incipientă → rivalitate declarată →
dispută intensă → conflict incipient → criză → conflict
puternic declarat.
Teoretic, mediul înconjurător, în cazul unei crize, poate
fi caracterizat astfel:
- neîncredere;
- polarizarea diferenţelor sociale şi politice;
- folosirea armelor; desfăşurarea unor acţiuni
provocatoare, a unor acţiuni sporadice,
neorganizate, cu un nivel scăzut de violenţă;
- perceperea intereselor părţilor ca fiind
incompatibile;
- ostilitate intergrupală;
- represiune, insurgenţă, violarea sistematică a
drepturilor omului; declinul percepţiei asupra
legitimităţii guvernului naţional;
- mobilizare naţională ş.a.m.d.
Timpul de acţiune într-un astfel de caz este scurt, iar
răspunsul este format practic dintr-un set de reacţii
condiţionate, vizând drept obiective primare:
- reducerea şi controlul mijloacelor specifice de
coerciţie ce pot fi folosite în conflicte violente;
- blocarea acţiunilor violente;
- reducerea tensiunilor;
- îngheţarea ostilităţilor;
- rezolvarea disputelor politice;
- menţinerea nivelului primar de securitate;
- crearea unor mijloace nonviolente pentru
rezolvarea crizei.
Aceste obiective pot fi atinse cu ajutorul instrumentelor
de natură diplomatică, militară, economică, socială şi politică
adaptate fiecărui caz.

40
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

II

CONFLICTUL. DINAMICA CONFLICTULUI.


PREVENIREA CONFLICTULUI

Conflictul. Delimitări conceptuale

Statisticile arată că în ultimii 5 600 de ani de existenţă


umanitatea s-a confruntat cu peste 14 500 de războaie32, iar în
ultimii 3 400 de ani ai istoriei ai existat doar 286 de ani de
pace33. Din 1945 şi până în prezent au avut loc peste 165 de
războaie, numai în 1994, spre exemplu, desfăşurându-se 3134,
iar dacă luăm în considerare şi conflictele armate minore,
atunci numărul acestora este şi mai mare. Dar, mai mult decât
aceste cifre, ceea ce produce cu adevărat îngrijorare sunt
costurile cu care aceste conflicte violente au loc. Aceleaşi
statistici arată că în perioada 1945 – 1989, războaiele au produs
21,8 milioane de victime, majoritatea acestora fiind civili şi nu
militari35. În ceea ce priveşte numărul conflictelor de după anul
1989 statisticile sunt prezentate în graficul următor.

32
Montagu, A, The Nature of Human Aggression, în Shaw, Paul R, Wong,
Yuwa, Genetic Seeds of Warfare: Evolution, Nationalism and Patriotism
(London Unwin Hyman, 1989) p.3.
33
Burke, C, Aggression in Man, in Shaw, Paul R, Wong, Yuwa, Genetic
Seeds of Warfare: Evolution, Nationalism and Patriotism (London Unwin
Hyman, 1989) p.3.
34
Stockholm International Peace Research Institute, SIPRI Yearbook 1995
(Oxford: OUP, 1995), pp. 21-36, 393-419.
35
Idem.

41
Ioan CRĂCIUN

intrastatale intrastatale cu implicare externă interstate

Orientul
Mijlociu

America

Europa

Asia

Africa

Numărul conflictelor

Fig. 4. Tipurile de conflicte şi zonele de desfăşurare a lor în


perioada 1989 - 2003

“Numărul morţilor reprezintă doar o fracţiune din


totalul pierderilor umane, numărul celor răniţi sau care rămân
fără locuinţe fiind mult mai mare. Doar 5 ani de război, în anii
'80, au afectat 17 milioane de oameni (în Uganda, Mozambic,
Angola, Afganistan şi Iran/Irak), din care peste 7 milioane au
fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele sau să se refugieze în
alte state. Unele state practic s-au dezintegrat ca societăţi
funcţionale, iar altele fiind pe punctul de a se dezintegra”36.
Am prezentat aceste statistici (fig. 4) nu doar pentru a
produce îngrijorare, ci şi pentru a semnala necesitatea adoptării
unor măsuri radicale îndreptate spre combaterea violenţei,
menţinerea păcii şi evitarea războaielor. La ce bun atâtea
suferinţe umane, când există numeroase alte căi de rezolvare a
diferendelor ce stau la baza acestor conflicte violente?

36
Doucet, Ian, Wars, Met Report (London: Medical Educational Trust,
1991).
42
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Pentru a rezolva însă în mod constructiv un conflict,


trebuie mai întâi să îl şi înţelegem. Conflictul trebuie să
transpară nu doar în dinamica sa, cu forma şi efectele sale, ci şi
în comportamentele, interesele şi nevoile părţilor implicate în
el. Dar ce este conflictul? Care sunt cauzele, dinamica şi cum
poate fi el rezolvat? Iată premisele de bază de la care plecăm.
Dificultăţile formulării unor răspunsuri simple la aceste
întrebări apar evidente o dată cu meditaţia celei dintâi: ce este
conflictul? Folosim deseori cuvântul conflict, fără să realizăm
cât de larg este sensul lui sau cât de fluid şi ambiguu poate fi.
În contexte diferite, el poate avea înţelesuri diverse. Spre
exemplu, el se poate referi la o dispută aprinsă, o contestaţie
virulentă, la o luptă, o bătălie sau o confruntare armată, la haos
sau dezordine politică etc. Toate acestea pot fi folosite pentru a
caracteriza situaţiile existente în diferite medii sociale
referitoare la relaţiile dintre indivizi sau grupuri sociale sau
organizaţionale distincte. De obicei cuvântului conflict i se
atribuie conotaţii negative, fiind interpretat ca opus al
cooperării, armoniei, acordului sau chiar opus păcii. Printr-o
folosire abuzivă el este uneori substituit violenţei şi de aceea nu
surprinde înţelegerea cuvântului conflict în sens distructiv,
indezirabil, ca o aberaţie socială ce trebuie evitată, stopată sau
eliminată. Aceasta este însă o înţelegere îngustă şi
omnidirecţională a noţiunii şi de aceea putem spune
nefolositoare, pentru că nu ne permite să distingem între
diferitele niveluri ale conflictului, între formele lui de
manifestare şi cauzele ce îl determină şi nu ne ajută în
identificarea celei mai potrivite forme de răspuns. Conflictul
trebuie interpretat aşadar ca un fenomen social
multidimensional, un factor de transformare şi schimbare, o
caracteristică esenţială a existenţe umane de-a lungul istoriei.
Privit în acest fel, conflictul devine ceva comun, o prezenţă
constantă, naturală, un fapt social cu efecte directe asupra
experienţei noastre de zi cu zi. Sintetizând definiţiile prezentate

43
Ioan CRĂCIUN
în primul capitol, putem afirma că toate conflictele apar atunci
când părţile implicate au interese incompatibile şi acţionează în
termenii acestei incompatibilităţi.
Interesul părţilor poate fi diferit în ceea ce priveşte:
- resursele şi modul de distribuire a acestora –
teritorii, resurse energetice, alimente, fonduri etc;
- distribuţia de putere – cine participă la luarea
deciziilor politice şi cum sunt acestea controlate;
- păstrarea identităţii comunităţii de apartenenţă a
indivizilor – identitate culturală, socială, politică
etc.
- păstrarea statutului social – chiar dacă oamenii
cred că sunt trataţi cu deferenţă şi chiar dacă
tradiţiile şi poziţia lor socială este respectată;
- păstrarea valorilor – în particular, cele reprezentate
de sistemul de guvernământ, religie sau ideologie.
Afirmaţia de mai sus impune totuşi câteva observaţii.
În primul rând ea ne arată cele două aspecte ale
conflictului: latura perceptivă şi latura comportamentală.
Indivizii şi grupurile sociale percep incompatibilitatea şi
influenţa acesteia pentru comportamentul lor viitor care nu va
fi neapărat şi inevitabil exprimat prin violenţă. Violenţa este
numai una din multiplele forme de exprimare a conflictelor.
În al doilea rând, dacă admitem că incompatibilităţile
sunt subiective, atunci formularea de mai sus identifică un
mecanism-cheie pentru soluţionarea conflictelor, transformând
sensul în care oamenii gândesc şi acţionează.
În al treilea rând, ne face să percepem conflictul ca pe
un fenomen generic, care nu face distincţie de nivelul social la
care acesta se produce. Şi, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că
atât structura, cât şi dinamica conflictului sunt aceleaşi, oricare
ar fi natura conflictelor.
În al patrulea rând, conflictul ne este prezentat mai mult
decât o stare sau un eveniment, el este un proces interactiv şi

44
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

dinamic. Acesta este un aspect important, deoarece ne conduce


la ideea că un ciclu conflictual va avea mai multe etape, de
evoluţia cărora depinde însăşi rezolvarea conflictului în
ansamblu.
Alte dificultăţi în formularea răspunsurilor la întrebările
enunţate în debutul acestui capitol apar din folosirea ambiguă a
unor concepte precum managementul conflictului, rezoluţia
conflictului, prevenirea conflictului, menţinerea păcii, întărirea
păcii, construirea păcii, impunerea păcii, operaţii pe timp de
pace, pentru a numi doar câteva dintre acestea. Din cauza
faptului că aceşti termeni au fost insuficient definiţi, există
dificultăţi în utilizarea lor, uneori făcându-se confuzii majore în
ceea ce priveşte înţelesul. Din acest motiv, nu se face o legătură
corectă între stadiul de evoluţie al conflictului şi modalitatea
sau metoda de intervenţie pentru soluţionarea constructivă a
acestuia. Menţinerea păcii, spre exemplu, descrie dislocarea
unei forţe armate într-o situaţie de conflict, iar acest lucru se
petrece adesea după izbucnirea violenţelor. Din punct de
vedere analitic însă, metoda intervenţiei cu o forţă armată
externă poate fi folosită la fel de bine şi pentru a elimina
tensiunile în faza previolentă a conflictului.
Pornind aşadar de la ideea existenţei unei legături
indisolubile între metodele de intervenţie pentru soluţionarea
conflictelor şi fazele de desfăşurare a acestora, suntem de
părere că trebuie să se opereze cu următoarele definiţii de bază:
Prevenirea conflictului (conflict prevention) reprezintă
un ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri, organizate şi
executate de instituţii/persoane abilitate, în scopul evitării
ameninţării cu forţa sau folosirii efective a acesteia, al evitării
constrângerilor de orice natură la care pot recurge unele state
sau grupuri sociale, precum şi a consecinţelor politice,
economice şi sociale derivate din acestea. Prevenirea
conflictului se referă, de asemenea, la acţiunile şi măsurile

45
Ioan CRĂCIUN
întreprinse în urma desfăşurării violente a unui conflict, în
scopul evitării reizbucnirii violenţelor.
Managementul crizelor (crisis management) reprezintă
un ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri, organizate şi
executate de instituţii/persoane abilitate, în scopul împiedicării
transformării situaţiilor de maximă tensiune sau confruntărilor
deschise dintre părţi în conflicte armate violente.
Managementul conflictului (conflict management)
reprezintă un ansamblu de măsuri, acţiuni şi proceduri,
organizate şi executate de instituţii/persoane abilitate în scopul
menţinerii sub control şi, în măsura posibilităţilor, al reducerii
intensităţii conflictelor violente şi angajării dialogului pentru
soluţionarea paşnică a diferendelor dintre părţile în conflict.
Impunerea păcii (peacemaking) – conceptual, este
deseori asociat cu întărirea păcii (peace enforcement) şi
reprezintă folosirea forţei armate de către o a treia parte, în
scopul determinării sau constrângerii uneia sau a ambelor părţi
în conflict să procedeze la încheierea ostilităţilor.
Terminarea conflictului (conflict termination)
reprezintă încetarea ostilităţilor dintre părţi.
Menţinerea păcii (peacekeeping) reprezintă totalitatea
eforturilor de menţinere a interdicţiei de încetare a focului sau a
altora prin separarea forţelor armate ale părţilor aflate în
conflict.
Rezoluţia conflictului (conflict resolution) – concept
asociat cu termenul de construcţia păcii postconflict
(postconflict/ peacebuilding), reprezintă totalitatea eforturilor
îndreptate spre îmbunătăţirea cooperării dintre părţile aflate în
conflict, prin abordarea de pe poziţii reciproc avantajoase a
problemelor în dispută, creşterea încrederii şi stabilirea unui
cadru favorabil reconcilierii. Rezoluţia conflictului trebuie
folosită pentru prevenirea violenţelor sau pentru consolidarea
stării de încetare a violenţelor şi pentru prevenirea
reescaladării.

46
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Tipologia conflictelor

Pentru a caracteriza situaţiile conflictuale, putem


formula câteva criterii de bază, ca punct de plecare în fixarea
unei tipologii a conflictelor: esenţa conflictelor, subiecţii aflaţi
în conflicte, poziţia ocupată de actorii implicaţi, gradul de
intensitate, forma, durata şi evoluţia, respectiv, efectele pe care
le generează conflictele.
1. Din punct de vedere al esenţei lor, putem evidenţia
conflicte de substanţă şi conflicte afective. Primele se
manifestă cu o mai mare intensitate atunci când indivizii
urmăresc atingerea propriilor scopuri prin intermediul unor
grupuri. Conflictele de substanţă sunt puternice în sistemele de
conducere autoritare, în care cei care deţin posturi-cheie de
decizie îşi impun propriile raţionamente, având drept argument
experienţa îndelungată. Reducerea stărilor conflictuale se
realizează prin orientarea spre acele obiective care permit
realizarea unui consens.
De cealaltă parte, se află conflictele afective, care se
referă la relaţiile interpersonale, fiind generate de stări
emoţionale. Starea de suspiciune, ostilitatea, tensiunea socială,
explozia emoţională sunt modalităţi de manifestare a unor
asemenea conflicte. În timp ce conflictele de substanţă sunt
specifice structurilor şi raporturilor ierarhice, conflictele
afective fac parte din sfera valorilor, a relaţiilor sau a
intereselor. Conflictele afective sunt însoţite de emoţii negative
puternice, de receptarea stereotipă a celor aflaţi de cealaltă
parte a baricadei şi de un comportament adesea revanşard.
2. O altă clasificare a situaţiilor conflictuale poate fi
realizată în funcţie de nivelul la care se manifestă sau subiecţii
care sunt antrenaţi în conflict. Astfel, pot exista: conflicte
intrapersonale, conflicte interpersonale, conflicte intragrupale,
conflicte intergrupale, şi conflicte între organizaţii/state.

47
Ioan CRĂCIUN
La nivelul intrapersonal sau intrapsihic, conflictul
apare la nivelul personalităţii unui individ. Sursele de conflict
pot include idei, gânduri, emoţii, valori, predispoziţii sau
obiective personale care intră în conflict unele cu altele. În
funcţie de sursa şi originea conflictului intrapsihic, acest
domeniu este studiat în mod tradiţional de diferite domenii ale
psihologiei: de la psihologia cognitivă, psihanaliză, teoria
personalităţii, la psihologia clinică şi psihiatrie.
Un al doilea nivel major apare în relaţiile dintre
persoane, deci conflictul interpersonal. Conflictele între şefi şi
subordonaţi, soţi, colegi de muncă etc, sunt cele în care o
persoană o frustrează pe alta de atingerea obiectivului propus.
În cadrul conflictelor interpersonale putem delimita alte două
tipuri majore: cel consensual (când opiniile, ideile, credinţele
părţilor aflate în conflict sunt incompatibile) şi competiţia
pentru resurse limitate (când actorii percep că doresc aceleaşi
resurse, iar acestea sunt limitate).
Conflictul intragrup apare în interiorul unui grup, pe
fondul presiunii pe care acesta o exercită asupra membrilor săi.
După cum precizează şi Panaite C. Nica, efectele unor
performanţe reduse ale grupului se pot răsfrânge în mod direct
asupra individului, prin prisma recompenselor sau aprecierilor
generale pe care le primeşte.
Cu un caracter mai complex se manifestă conflictele
intergrupuri, care apar adesea între subdiviziunile funcţionale
ale organizaţiei. Aceste conflicte duc, în general, la creşterea
coeziunii grupului şi a loialităţii între membrii acestuia.
Importanţa care este acordată muncii în echipă propune
angajatului o identificare puternică cu echipa din care face
parte, iar identificarea cu un anume grup, aşa cum s-a mai
arătat, pregăteşte terenul pentru conflictele organizaţionale.
3. Poziţia ocupată de actorii implicaţi în conflict ne
ajută să facem o distincţie între conflictele simetrice şi
conflictele asimetrice. Conflictele apar frecvent între părţi care

48
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

au pondere diferită, cum ar fi o majoritate şi o minoritate, un


guvern legitim şi un grup de rebeli, un patron şi angajaţii săi.
Aceste conflicte sunt asimetrice, iar rădăcina lor se
găseşte nu atât în probleme sau aspecte fireşti, care pot diviza
părţile, ci chiar în structura părţilor. Hugh Miall şi colaboratorii
(2000) susţin că, fără izbucnirea unui conflict, se pare că o
structură dată de roluri şi relaţii nu poate fi schimbată. În
conflictele asimetrice structura este astfel constituită, încât
„peştele mare îl înghite întotdeauna pe cel mic”. Singura
soluţie este schimbarea structurii, dar aceasta nu este niciodată
în interesul „peştelui mare”. Prin urmare, nu există rezultate de
tip câştig-câştig, iar partea a treia nu poate decât să-şi unească
forţele cu „peştele mic” pentru a se ajunge la o soluţie. În caz
contrar, „peştii mari” fac eforturi să se menţină la putere şi să-i
menţină sub control pe cei mici.
4. După gradul de intensitate, putem menţiona
disconfortul, neînţelegerea, incidentele, tensiunea, criza şi
războiul. Disconfortul este un sentiment intuitiv că lucrurile nu
sunt normale, chiar dacă nu poate fi definită precis starea
conflictuală. Incidentul irită în timp şi stă la baza unor conflicte
mai intense, dacă nu sunt uitate. Un incident poate fi, în sine, o
problemă simplă, dar dacă este greşit înţeleasă poate escalada
în tensiune. Neînţelegerea este o formă de conflict cauzată de
percepţii greşite, lipsa de legături între părţi şi o comunicare
defectuoasă. În fine, tensiunea, criza şi războiul sunt forme
extreme ale conflictelor: oamenii întrec măsura şi se lasă
dominaţi de sentimente.
5. În ceea ce priveşte forma conflictului, putem deosebi
conflicte latente şi conflicte manifeste. Uneori se poate observa
că interesele părţilor sunt incompatibile, dar ele nu sunt
îngrijorate de aceste incompatibilităţi. Motivele pot fi multiple:
triumful raţiunii, autocontrol, lipsa informaţiilor etc. Acestea
sunt denumite conflicte latente.

49
Ioan CRĂCIUN
Alteori, conflictele se manifestă vizibil, având forme
mai mult sau mai puţin violente. Există unele conflicte care se
desfăşoară chiar fără violenţă sau constrângere,
incompatibilităţile de interese fiind abordate într-o manieră
pacifistă. Acest tip de conflict manifest poate avea chiar efecte
pozitive. Societăţile pot progresa când nevoia de schimbare
este recunoscută de părţi, chiar dacă aceasta serveşte mai mult
unora dintre minorităţi.
Conflictele pacifiste sau paşnice, urmează modelul
autoreglării incompatibilităţilor părţilor, folosind drept criterii
de autoreglare factori precum constituţia şi legile naţionale,
regulile de drept internaţional, structura familială, de clasa sau
de clan, codurile religioase, datinile şi obiceiurile, dezbaterile
sau discursurile etc. Aceste mecanisme pot fi informale –
conştiinţă socială sau tradiţie, sau pot fi instituţionalizate
formal sau statuate. Un exemplu clasic de abordare pacifistă a
conflictului este reprezentat de alegerile electorale libere. Chiar
dacă există incompatibilităţi între diferitele grupuri sociale
participante la actul electoral, decizia finală este totuşi
respectată de toţi.
Mecanismele de soluţionare a conflictelor pacifiste pot
fi tradiţionale sau moderne, locale, naţionale sau internaţionale.
Asemenea mecanisme operează eficient în diverse zone din
lume, cunoscute ca fiind “zone de pace”, menţinându-le în
afara conflictelor distructive sau violente.
Conflictele pot deveni violente atunci când părţile
adoptă mijloace nepacifiste de atingere a propriilor scopuri,
încercând să domine sau să distrugă interesul părţii adverse.
Prezenţa pe scară largă a violenţei în lume face să ne gândim
dacă nu cumva violenţa sau ameninţarea cu violenţa reprezintă
starea naturală a lucrurilor: comportamentul uman este inerent
agresiv, iar războaiele şi conflictele violente sunt inevitabile. Şi
totuşi violenţa nu este prezentă întotdeauna, iar conflictele

50
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

violente nu sunt inevitabile. Violenţa este prezentă numai în


anumite circumstanţe. Iată câteva exemple:
- părţile implicate ridică probleme esenţiale, care
ameninţă compatibilitatea intereselor lor: competiţia
pentru resurse naturale, controlul guvernamental sau
teritorial, ideologia de guvernare etc.;
- părţile implicate reprezintă comunităţi regionale,
grupuri etnice, religioase sau facţiuni politice
extremiste;
- părţile implicate folosesc forţa sau ameninţă cu
folosirea forţei: violarea drepturilor omului, ciocniri
etnice, represiuni, genocid, lovituri de stat, terorism,
război nuclear, război convenţional etc.;
- interesul părţilor pentru supunerea sau controlul
asupra anumitor zone geografice: conflicte
regionale, internaţionale, state-sponsor pentru
terorism etc.
Aceste circumstanţe sunt esenţiale pentru a înţelege
dimensiunile şi caracteristicile conflictelor şi pentru a compara
particularităţile acestora pe diferite etape ale desfăşurării lor.
6. Din punct de vedere al duratei şi evoluţiei, avem
conflicte spontane, acute şi cronice. Conflictele spontane apar
brusc, sunt greu de prevăzut, sunt de scurtă durată şi se
manifestă la nivel interpersonal. Conflictele acute au o evoluţie
scurtă, dar sunt deosebit de intense, în timp ce conflictele
cronice au cauze ascunse, greu de identificat, cu evoluţie lentă
şi de lungă durată.
După acelaşi criteriu, Conflict Research Consortium de
la Universitatea din Colorado propune dihotomia conflicte de
termen scurt şi conflicte de termen lung. Conflictele de termen
scurt pot fi soluţionate relativ uşor, căci implică interese
negociabile. Aceasta înseamnă că este posibil să se găsească o
soluţie care să satisfacă interesele fiecărei părţi, cel puţin
parţial. Conflictele de termen lung rezistă soluţionării şi

51
Ioan CRĂCIUN
implică de obicei probleme intangibile, care nu pot fi negociate
(ca, de exemplu, diferenţe valorice fundamentale). Nevoile
fundamentale de securitate, identitate şi recunoaştere
declanşează deseori astfel de conflicte, pentru că nici unul din
aceste aspecte nu este negociabil.
7. Ideea dezirabilităţii unor conflicte pozitive conduce
la clasificarea conflictelor în funcţie de efectele sau rezultatele
pe care le au în organizaţii. Distingem, astfel, conflicte
funcţionale şi conflicte disfuncţionale. Perspectiva
interacţionistă nu consideră că toate conflictele sunt bune.
Unele conflicte însă susţin obiectivele şi îmbunătăţesc
performanţele – aceste conflicte sunt funcţionale, eficiente – iar
altele blochează activităţile – conflicte disfuncţionale,
distructive.
Incompatibilităţile între părţi pot apărea atât în
circumstanţe obiective (nivel scăzut de viaţă, schimbări
demografice sau mişcări ale populaţiei, nivel tehnologic scăzut
etc.), cât şi în circumstanţe subiective – cultivarea
resentimentelor sociale, rasiale, cultivarea noilor ideologii etc.,
iar timpul este un factor important.

Cauzele conflictelor violente

Conflictele violente sunt determinate de cauze multiple


şi interconectate, care pot fi clasificate ca fiind indirecte sau de
structură (provocate de sistem) şi directe (provocate de
evenimentele în curs). De asemenea, factorii care generează
conflictele violente pot avea caracter intern sau extern în raport
cu arealul aflat în conflict.
Cauzele indirecte sunt determinate de deteriorarea
mediului, creşterea numărului populaţiei, competiţia pentru
resurse, moştenirea lăsată de războiul rece, sărăcia, apartenenţa
etnică. Acestea sunt unele exemple de cauze de sistem ce pot

52
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

produce conflicte violente. Cauzele de sistem ale conflictelor


sunt omniprezente şi afectează comunităţi largi de oameni. Ele
afectează în timp evoluţia conflictului şi pot fi combătute prin
programe internaţionale sau politici guvernamentale îndreptate
în această direcţie. Rezultatele însă apar pe termen lung.
Cauzele directe sunt provocate de problemele din
sistemul social şi politic, problemele din procesul de
comunicare instituţională, activitatea instituţiilor angrenate în
ameliorarea efectelor indirecte asupra populaţiei. Politicile
guvernamentale, organizaţiile sociale, programele de reforme
economice, problemele generate de liberalizarea politică,
militarizarea şi ajutorul militar extern pot fi surse directe ale
conflictelor violente.
Cauzele interne şi externe reprezintă o altă dimensiune
majoră ce influenţează poziţia unei ţări în spectrul pace –
conflict. Factorii interni şi cei regionali pot încuraja sau ajuta
adoptarea acelor măsuri reduc tensiunile şi elimină posibilitatea
unui conflict violent (spre exemplu, prin implicarea celei de-a
treia părţi). Aceste cauze pot fi, la rândul lor, directe sau
indirecte.
Unele conflicte pot avea cauze imediate, fiind produse
direct de acţiuni sau evenimente cu o evoluţie imprevizibilă şi
care devin rapid violente (de exemplu, prăbuşirea unui guvern,
urmată de o rebeliune a unui grup care vrea să preia puterea
prin forţă).

Dinamica conflictelor

Aşa cum am arătat anterior, putem distinge diferite


forme de manifestare a conflictului în funcţie de gradul de
cooperare sau de gradul de ostilitate arătat de părţi. De
asemenea, ştim că aceste grade de interacţiune a părţilor în
conflict pot fi ordonate pe un continuum pace – violenţă

53
Ioan CRĂCIUN
structurală, care pleacă de la armonia totală a intereselor şi
ajunge la susţinerea totală a războiului. Acest continuum arată
însă că există unele suprapuneri între pace şi război,
suprapuneri care au generat apariţia unor concepte precum
“război rece”, “război fierbinte”, “rivalitate”, “bună
vecinătate”, “alianţe”, “relaţii speciale” etc.
Diferitele stări ale continuumului armonie - război total
reprezintă aşadar un fel de barometru al păcii şi conflictului şi
pe care ne propunem să îl analizăm în continuare.
Armonia poate fi definită ca o relaţie între comunităţi şi
naţiuni în care nu există nici un conflict virtual de interese sau
valori. Un exemplu în acest sens poate fi considerat
sentimentul de solidaritate pe care membrii unor grupuri
sociale distincte sau cetăţenii unei ţări îl nutresc atunci când
împărtăşesc o cauză comună.
Pacea durabilă/puternică/pozitivă sau, pur şi simplu
pacea implică un înalt nivel de cooperare, având conştiinţa
existenţei conflictului de interese. Părţile consideră bunele
relaţii mai presus decât propriul interes. Interesele separate sunt
îndeplinite prin mecanisme instituţionalizate, pacifiste, statuate
între părţi, nefiind necesare mecanisme militare pentru
asigurarea securităţii lor. Cooperarea are la bază valori şi
idealuri comune, respectul faţă de instituţiile statului, faţă de
dreptul la opinie şi faţă de procesul de luare a deciziilor.
Manifestările violente sau represiunile sunt virtual imposibile.
Cele mai bune exemple în acest sens pot fi considerate
dezbaterea politică şi interesul general la nivel naţional în
relaţiile dintre SUA şi Canada sau procesul de reunificare a
Germaniei.
Pacea stabilă sau “pacea rece” este caracterizată de
respectul reciproc al părţilor şi de absenţa violenţei, dar
comunicarea este limitată la strictul necesar şi numai în cadru
oficial. Fiecare parte îşi promovează propriile valori şi
urmăreşte îndeplinirea propriilor scopuri şi idealuri. Naţiunile

54
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

pot intra în competiţie în multe moduri, dar competiţia dintre


ele urmează reguli de comun acord acceptate, iar disputele, în
general, nu degenerează în manifestări violente. Conflictele
violente nu sunt total excluse, însă sunt foarte puţin probabile.
Exemple în acest sens pot fi considerate relaţiile dintre SUA şi
Uniunea Sovietică din perioada de sfârşit a anilor '60,
cunoscută ca perioada “detent”, relaţiile dintre SUA şi Rusia şi
SUA şi China de la începutul anilor '90, relaţiile dintre Israel şi
OEP de la sfârşitul anului 1996 etc.
Pacea instabilă, sau “războiul rece” implică existenţa
unor tensiuni şi suspiciuni vizibile între părţi, cu izbucniri
violente sporadice, spre exemplu relaţiile dintre SUA şi Iran.
Aceasta este ceea ce am numit anterior ”pacea negativă“
caracterizată de un nivel scăzut de violenţă şi de absenţa
relaţiilor prieteneşti, amiabile între părţi, motiv pentru care ele
nu pot garanta nefolosirea forţei sau a ameninţării cu folosirea
forţei pentru atingerea obiectivelor şi idealurilor proprii. Pacea
este tensionată, având o evoluţie sinuoasă, iar forţele armate
sunt menţinute ca factor de intimidare. Acordurile mutuale
între părţi sunt foarte puţine sau lipsesc cu desăvârşire.
Când una din părţi este cu mult mai puternică decât
cealaltă, violenţa nu apare decât în măsura în care partea mai
slabă face faţă nivelului presiunilor părţii mai puternice. Pe
acest fond este posibilă apariţia unor crize sau chiar a unor
războaie. Represiunile guvernamentale asupra unor grupuri
sociale reprezintă principalul conflict intern de acest tip.
Criza este tipul de conflict caracterizat de confruntări
tensionate între grupuri armate mobilizate. Aceste forţe sunt
totuşi de dimensiuni reduse şi pot fi angajate în ciocniri
violente ocazionale, pe fondul unor relaţii extrem de tensionate
între părţi. Exemple edificatoare în acest sens pot fi considerate
relaţiile dintre SUA şi Uniunea Sovietică de la sfârşitul anilor
'50, relaţiile dintre Taiwan şi China sau Coreea de Nord şi
Coreea de Sud din zilele noastre. Probabilitatea unui război

55
Ioan CRĂCIUN
este foarte ridicată, aşa cum a fost pe timpul celebrei crize a
rachetelor din Cuba, în 1962. În context naţional, crizele
înseamnă existenţa condiţiilor pentru un război civil iminent
sau pentru o stare de dezordine generală sau colaps social.
Războiul este starea lui “totul pierdut”, susţinută de
confruntarea militară dintre armate organizate. Poate include
războaie locale de mică intensitate, războiul de guerilă,
războiul civil, anarhia, războiul interstate.
Analizând această delimitare graduală pe continuumul
pace – conflict, observăm că ea are o serie de implicaţii
practice. Astfel, analiza ne sugerează că atât pacea, cât şi
conflictul – rareori, dacă nu niciodată! – nu apar dintr-o dată,
printr-o schimbare rapidă şi bruscă dintr-o stare în alta, ci se
află într-o dinamică continuă. Relaţiile nu evoluează de la
pacea totală la războiul total, fără o trecere prin stări
intermediare; până şi războiul rece a cunoscut perioade de
tensiune ridicată, de ostilitate declarată, dar şi perioade de
relaxare (détente).
O altă sugestie se referă la conflictele pacifiste care nu
sunt de natură să producă îngrijorare decât în măsura în care ele
evoluează spre conflicte violente. De aceea, de maximă
importanţă în studiul nostru vor fi conflictele violente.
Acest barometru al păcii şi conflictelor, aşa cum a fost
el prezentat, este în măsură să ne ofere prima idee asupra
stopării conflictelor şi împiedicarea transformării lor în
conflicte violente.
Conflictele sunt, aşadar, într-o dinamică continuă:
violenţa poate să apară, să crească, pentru ca apoi să scadă în
intensitate. Figura nr. 2 prezintă stadiile de evoluţie a
conflictelor – început, apogeu şi sfârşit – şi nivelurile la care
acestea devin violente. Axa orizontală exemplifică stadiile de
evoluţie a conflictelor în timp, începând cu cele incipiente,
continuând cu cele de apogeu şi încheind cu cele finale. Axa
verticală măsoară nivelul conflictului, folosind drept unitate de

56
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

măsură gradul de cooperare dintre părţile în dezacord. Graficul


în sine descrie modul în care violenţa creşte şi scade pe durata
conflictului.
Conflictele sunt compuse din faze specifice. În faza
premergătoare sunt sesizate conflictele latente sau chiar
manifeste, fără a fi însă evaluate ca fiind negative încă. În faza
de escaladare se pune în mişcare o dinamică specifică, care
acutizează conflictul. În faza de “lămurire“ interesul se
concentrează pe redefinirea şi reorganizarea convieţuirii. Toate
aceste faze mai sunt cunoscute şi sub numele de "arc al
conflictului". Iar pentru a înţelege toate aceste faze sunt
necesare competenţe specifice în ceea ce priveşte preocuparea
cu conflictul, restrângerea acestuia, respectiv activităţile de
reconciliere.
Această imagine a ciclului de viaţă al conflictului
simplifică foarte mult realitatea. În multe cazuri conflictele
revin de la stadii avansate la stadii anterioare, spre exemplu
unele conflicte aflate în stadiul de restrângere pot reveni, în
anumite circumstanţe, foarte uşor la stadiul de violenţă ridicată.
Dar, oricum ar evolua, conflictele cunosc un stadiu incipient,
unul de evoluţie maximă a tensiunilor şi a intensităţii
violenţelor şi un stadiu final, de stingere. Chiar dacă simplifică
realitatea, aceasta diagramă are o importanţă mare, pentru
faptul că ne ajută să facem diferenţierea între diferitele stadii şi
niveluri ale conflictului şi, astfel, să discernem corect asupra
modalităţilor de intervenţie pentru soluţionarea acestora.
Analizând dinamica proceselor comportamentale
interactive, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, se
pot face aprecieri asupra momentului în care acestea devin
antagoniste, iar violenţa poate creşte sau nu. Escaladarea
conflictului poate fi verticală, atunci când comportamentul ostil
creşte în intensitate, sau orizontală, atunci când
comportamentul ostil rămâne la acelaşi nivel, dar îşi extinde
aria de cuprindere. În evoluţia lui, un conflict poate urma

57
Ioan CRĂCIUN
ambele forme de escaladare simultan sau succesiv. Aceasta
poate fi cauzată atât de părţile aflate în conflict, cât şi de
acţiunile unei a treia părţi, interesată de evoluţia conflictului în
sens pozitiv sau în sens negativ.
Spirala evolutivă a conflictului este alimentată de o
serie de fenomene sociopsihologice derivate din
comportamentul şi modul de acţiune a părţilor. Oamenii devin
mai mult motivaţi, decât implicaţi în luptă, o stare de
îngrijorare continuă se instalează, iar timpul începe să preseze
asupra sistemului decizional. Părţile încep să-şi studieze
reciproc acţiunile şi comportamentul, propria cauza fiind
apreciată ca fiind cea dreaptă, în timp ce cauza părţii adverse
este apreciată ca fiind principala sursă a conflictului. Uneori
chiar actele de brutalitate sunt apreciate ca fiind justificate.
Liderii pot deveni mult mai angajaţi în poziţiile lor, de
îndată ce acest lucru este adus la cunoştinţa opiniei publice: ei
devin mult mai puţin dispuşi să bată în retragere şi, dacă există
o competiţie pentru poziţia de lider, atunci aceasta va fi
câştigată de cel care va arăta mai multă determinare şi va fi
perceput a fi mai capabil să conducă lupta. Leadership-ul va
ceda în faţa militantismului, iar angajamentul pentru luptă
creşte. O dată ce conflictul ia proporţii, creşte influenţa
specialiştilor în folosirea forţei asupra politicilor
guvernamentale sau a conducerii organizaţiilor. Lupta armată
va extinde discuţiile, datorită noilor probleme apărute, precum
şi implicaţiilor derivate din acestea. Părţile în conflict se vor
strădui, în general, să caute soluţii pentru continuarea luptei şi
mai puţin soluţii pacifiste.
Constrângerile şi violenţa vor descuraja comunicarea
între părţile aflate în conflict, limitând oportunităţile de
compromis. Chiar lipsa reacţiei unei părţi poate fi percepută ca
o slăbiciune, care poate încuraja cealaltă parte să continue
lupta.

58
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Escaladarea conflictului poate afecta o a treia parte,


care simte că implicarea ei în conflict poate fi folosită pentru
atingerea propriilor interese. Acest fapt va atrage după sine
implicarea şi a altor părţi, fapt ce poate afecta negativ sau
pozitiv evoluţia conflictului, în funcţie de atitudinea acestora.

Prevenirea conflictelor

Posibilele efecte nedorite ale conflictelor necesită


intervenţia rapidă pentru prevenirea, evitarea şi stoparea
violenţelor. De aceea este foarte importantă recunoaşterea
germenilor unui conflict şi, în acelaşi timp, adoptarea măsurilor
şi alocarea resurselor necesare stopării acestuia. A anticipa un
conflict nu înseamnă a preciza cu exactitate când, unde şi la ce
nivel se vor produce anumite evenimente cu caracter
conflictual. A anticipa un conflict înseamnă a aprecia
probabilitatea ca anumite evenimente să degenereze în violenţă
sau să producă o criză. Pentru aceasta însă, este nevoie de un
set de informaţii valide despre modul de desfăşurare a
evenimentelor – abuzuri în respectarea drepturilor omului,
mişcări ale refugiaţilor, crize de frontieră, falimentul politic al
unor regimuri, crize, războaie – şi de estimarea evoluţiei
viitoare a acestora.
Prevenirea conflictului se referă la acţiunile care au loc
înainte ca disputele politice dintre părţi să intre în criză sau să
lase locul violenţelor. Prevenirea conflictului presupune,
aşadar, eforturi susţinute pentru a determina părţile să nu
recurgă la ameninţarea cu folosirea forţei sau la folosirea
efectivă a forţei. Aceasta înseamnă că prevenirea conflictului se
poate face în două etape din ciclul normal al unui conflict:
înainte ca acesta să atingă cote violente sau după încetarea
violenţelor, pentru a exclude reizbucnirea lor. Există metode
specifice de intervenţie pentru prevenirea conflictului şi

59
Ioan CRĂCIUN
construire a păcii în fiecare din aceste faze. Acestea constau în
politici, programe, proiecte, proceduri sau mecanisme menite
să influenţeze evoluţia conflictului în sens pozitiv şi, de regulă,
sunt sprijinite de actori din afara zonei de conflict: persoane,
grupuri sociale, guverne naţionale, organizaţii guvernamentale,
nonguvernamentale sau de securitate etc.
Implementarea oricărei metode de intervenţie pentru
prevenirea conflictelor trebuie făcută cu mare atenţie, deoarece
fiecare în parte prezintă avantaje şi slăbiciuni; succesul
aplicării depinde de contextul şi circumstanţele de evoluţie ale
conflictului. De aceea, fiecare metodă trebuie mai întâi
înţeleasă foarte bine şi abia apoi să se recurgă la implementarea
ei.
Conceptul de prevenire a conflictelor, ca şi cel de
management al conflictelor, s-au impus în ultimul timp din
cauza costurilor materiale şi umane deosebit de ridicate cu care
se soldează conflictele actuale, precum şi cele posibile în viitor.
Organizaţiile internaţionale şi regionale, cele guvernamentale
sau nonguvernamentale, guvernele statelor încearcă să dezvolte
şi să implementeze diferite strategii de evitare a conflictelor sau
de minimizare a costurilor violenţelor. Organizaţia Naţiunilor
Unite, Uniunea Europeană, Organizaţia Unităţii Africane,
NATO, OSCE, guvernele unor state au lansat diverse iniţiative
diplomatice, operaţii de menţinere a păcii (peacekeeping) sau
acţiuni umanitare menite a stopa violenţele pe toate
continentele lumii. Toate aceste acţiuni preventive au însemnat
mai mult decât evitarea violenţelor de frontieră, ele fiind
îndreptate spre detectarea germenilor unor posibile crize, cum
ar fi încălcarea flagrantă a drepturilor omului, ciocniri etnice,
colapsul politic al unor state, ameninţări la adresa instituţiilor
democratice şi militare, războaie civile etc.
S-au făcut, de asemenea, eforturi pentru crearea şi
consolidarea sistemelor de avertizare timpurie şi specializarea
acestora pe anumite zone de interes. În acelaşi timp, cercetători

60
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

din toată lumea analizează concluziile rezultate din conflictele


trecute, în speranţa unei corecte previziuni a celor viitoare.
Toate eforturile sunt îndreptate spre realizarea unei legături
temeinice între sistemele de avertizare timpurie şi cele de luare
a deciziilor. În acest sens trebuie remarcat faptul că noile
tehnologii din domeniul comunicaţiilor au permis unui număr
tot mai mare de state accesul şi participarea la crearea unor
baze de date comune, de mare importanţă pentru sistemul
decizional. Astfel, sisteme precum Humanitarian Early
Warning System (HEWS), “Reliefnet” sau United Nations
Department of Humanitarian Affairs sunt exemple edificatoare
de distribuire online a informaţiilor pentru averizarea timpurie
în domeniul conflictelor.
Prevenirea conflictelor este o activitate deosebit de
complexă, care presupune o largă participare a comunităţii
internaţionale, nemaiputând fi lăsată doar în grija unui singur
stat sau în grija Organizaţiei Naţiunilor Unite. Ca atare, toate
organismele internaţionale, organizaţiile guvernamentale şi
nonguvernamentale, guvernele statelor, agenţiile militare şi
civile sunt chemate să-şi aducă contribuţia la prevenirea
violenţelor de orice natură.
După 1990, dar mai ales o dată cu începutul secolului
XXI, prevenirea conflictelor şi asigurarea păcii mondiale au
fost şi continuă să rămână priorităţile forumurilor Organizaţiei
Naţiunilor Unite, ale Grupului G-8, ale Uniunii Europene sau
ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Oportunităţile de definire a unui cadru stabil şi paşnic
de dezvoltare a statelor lumii în cadrul economiei mondiale
sunt susţinute de mai multe procese de reaşezare a raporturilor
de forţe pe plan mondial:
– procesul de cristalizare şi manifestare a Europei
ca un centru de putere şi stabilitate;
– definirea unor noi dimensiuni ale relaţiilor de
asigurare a securităţii dintre Uniunea Europeană

61
Ioan CRĂCIUN
şi NATO, pe de o parte, şi între aliaţii europeni
şi SUA în cadrul NATO, pe de altă parte;
– interdependenţele intereselor vitale ale statelor
democratice din întreaga lume, care nu pot
prospera decât într-o lume lipsită de violenţă şi
conflicte.
În acest context, devine tot mai evident faptul că
interesele şi obiectivele de securitate ale statelor pot fi realizate
doar prin cooperare internaţională, care să se manifeste nu
numai în situaţii limită, precum cele create în urma atacurilor
teroriste din 11 septembrie 2001 şi 11 martie 2004, ci şi în
modul de desfăşurare curentă a relaţiilor economice, sociale şi
financiare.
Contracararea noilor ameninţări presupune o nouă
resolidarizare a statelor lumii în toate domeniile, prin stabilirea
unor forme de acţiune conjugată a tuturor naţiunilor care
împărtăşesc interese şi valori comune.
În acest sens, deja există o serie întreagă de programe în
derulare, care contribuie la prevenirea conflictelor prin acţiuni
diplomatice, programe de dezvoltare economică, de educaţie,
sănătate, dezvoltarea agriculturii, întărirea sau construcţia
instituţiilor democratice, respectarea drepturilor omului,
umanitare, în domeniul apărării sau al dreptului internaţional.
Cu toate acestea însă, conflictele sunt foarte prezente în lume,
iar acesta este semnul că mai sunt multe de făcut în domeniul
prevenirii lor.

Soluţionarea constructivă a conflictelor

Intenţiile de rezolvare a conflictelor se traduc în decizii


de a acţiona într-un anumit mod în cadrul unei situaţii
conflictuale. Pentru a putea fi pregătit să reacţionezi la
comportamentul celeilalte părţi, trebuie cunoscute mai întâi

62
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

intenţiile pe care aceasta le are. Multe conflicte intră în faza de


escaladare pentru că nu se cunosc intenţiile celeilalte părţi. Pe
de altă parte, poate interveni şi o dedublare, deoarece
comportamentul nu reflectă întotdeauna intenţiile unei
persoane. Taxonomia intenţiilor de abordare a conflictelor se
poate realiza prin folosirea a două dimensiuni: gradul de
cooperare sau dorinţa de satisfacere a dorinţelor celuilalt (cât
de cooperantă este fiecare parte în a satisface interesele
celeilalte părţi) şi gradul în care o parte încearcă să-şi satisfacă
propriile interese (cât de determinată este fiecare parte în
urmărirea propriilor interese). Practic, cele două dimensiuni
creează cadrul distributiv şi integrativ al rezolvării conflictelor.
Nici una din aceste intenţii de abordare a conflictelor nu
este mai performantă în sine, ci fiecare are rolul ei, în
conformitate cu situaţia în care se desfăşoară episodul
conflictual. De fapt, acest model, cunoscut sub denumirea
Thomas-Kilmann, defineşte câteva opţiuni de management al
conflictului, care pot varia din punct de vedere al utilităţii, în
funcţie de contextul în care sunt folosite. Modelul nu trebuie
văzut ca normă de comportament, deşi autorii dovedesc o
oarecare înclinaţie spre colaborare. Susan Schneider şi Jean-
Louis Barsoux propun cazul ideal, al unei echipe de manageri
compusă din persoane din diverse părţi ale lumii, care ar putea
să gestioneze conflictele. De exemplu, un manager dintr-o ţară
unde există un dezechilibru în distribuirea puterii (cultul
puterii) ar putea fi tentat să evite conflictul şi să-l transfere spre
vârful ierarhiei, unde până la urmă se poate transforma în
confruntare. Un alt manager, dintr-o ţară în care primează
cultura orientată spre relaţii, va fi înclinat mai degrabă spre o
poziţie de acceptare a conflictului.
Totuşi, înclinăm să credem că există anumite constante
în alegerea intenţiei de abordare a conflictelor, în funcţie de
variabilele individuale şi situaţionale ale organizaţiilor
implicate, descrise în continuare.

63
Ioan CRĂCIUN
Stilul competitiv descrie o dorinţă de a-şi satisface
propriile nevoi, fără a lua în considerare impactul asupra
celeilalte părţi din conflict – una din părţi este foarte
determinată şi nu ţine seama de efectul acţiunilor sale asupra
celorlalţi. Cu alte cuvinte, se maximizează interesul propriu şi
se minimizează interesul celuilalt, conflictul fiind încadrat în
termenii stricţi de câştig – pierdere. Când puterea este folosită,
apare elementul coercitiv, posesiunea puterii fiind un
determinant al tipului de decizie utilizate pentru a rezolva un
conflict.
Stilul colaborant reflectă o situaţie în care toate părţile
implicate în dispută încearcă să satisfacă total interesele tuturor
părţilor. Atât impunerea interesului propriu, cât şi cooperarea
sunt maximizate în speranţa obţinerii unui acord în care nimeni
nu trebuie să piardă. Accentul se pune pe o situaţie de tip câştig
– câştig, în care se presupune că soluţionarea conflictului poate
aduce ambele părţi într-o situaţie mai bună.
Stilul ocolitor descrie dorinţa de a suprima un conflict
sau de a se retrage din el. Deşi conflictul este recunoscut, un
asemenea stil implică dorinţa retragerii sau politica struţului –
„ascunderea capului în nisip”. Eficienţa stilului este limitată,
pentru că problema de fond nu se schimbă, ci, cel mult, este
amânată.
Stilul îndatoritor este un act voluntar al uneia dintre
părţi, care consideră necesar a pune imediat capăt conflictului
prin acordarea celeilalte părţi a ceea ce doreşte. Credem că un
asemenea stil este mai rar întâlnit şi presupune cooperarea cu
cealaltă parte pe fondul nesusţinerii interesului propriu;
reprezintă o situaţie în care o parte este dispusă să se
autosacrifice.
Stilul concesiv apare când fiecare parte este dispusă să
cedeze ceva, să facă unele compromisuri necesare. În această
abordare nu există învingători sau învinşi în mod clar, căci
impunerea interesului propriu şi cooperarea se combină cu

64
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

jumătăţi de măsură şi se acceptă o soluţie care afectează


raţionalitatea conflictului.
Das Institut für Friedenspädagogik Tübingen a formulat
10 reguli pentru soluţionarea constructivă al conflictelor.
1. Renunţarea la uzul de forţă.
Când un conflict ameninţă să escaladeze sau a
escaladat deja, părţile trebuie să renunţe la actele ce
ameninţă integritatea corporală sau la ameninţarea
adversarului.
2. Schimbarea de perspectivă.
Atribuirea unilaterală a vinei împiedică o prelucrare
constructivă a conflictelor. În momentul în care
conflictul este recunoscut ca fiind o problemă
comună, se deschid şi noi perspective.
3. Disponibilitatea de a discuta.
Lipsa contactelor cu cealaltă parte conflictuală duce
la închiderea căilor de aplanare a conflictului.
Discuţiile pot face posibilă o primă definire a
obiectului conflictului. Ocazie importantă: pericolul
unor neînţelegeri scade.
4. Capacitatea de a dialoga.
Prin dialog, adversarii învaţă să se înţeleagă unul cu
celălalt, ca parteneri în conflict. Abia atunci creşte şi
disponibilitatea de a găsi o soluţie comună.
5. Medierea.
Nici atunci când nu se poate ajunge la un dialog
situaţia nu este încă disperată. Deseori aceasta ajută
ca într-o asemenea situaţie să apară o " terţă parte "
care să medieze.
6. Încrederea.
Aplanarea unui conflict presupune încredere. De
aceea, orice acţiune unilaterală trebuie să înceteze,
propriile demersuri trebuind să fie transparente.

65
Ioan CRĂCIUN
7. Fairplay-ul.
Pentru aplanarea conflictelor trebuie să existe reguli
comune. Aceste reguli vor viza toate aspectele
cooperării. Este nevoie de încredere. Încrederea
creşte atunci când partenerii de conflict acţionează
în spirit de fairplay.
8. Empatia.
Dialogul sau medierea sunt proceduri prin
intermediul cărora se descoperă atitudinile, nevoile şi
interesele partenerului. Descoperindu-le, toate
acestea vor fi luate în seamă în propriile acţiuni. Mai
mult, va creşte şi disponibilitatea de acceptare a
răspunderii pentru propria parte din conflict.
9. Aspectele comune.
Aspectele comune, şi nu doar cele diferite, vor fi
recunoscute din ce în ce mai mult de partenerii de
conflict. Va avea loc o apropiere de convingerile şi
valorile celuilalt.
10. Echilibrarea intereselor şi concilierea.
Se dezvoltă o nouă relaţie între părţile implicate în
conflict. În cazul ideal, se va găsi o soluţie care va
satisface, măcar parţial, interesele ambelor părţi şi
concilierea va fi astfel posibilă.
Ca să concluzionăm, putem afirma că intenţiile sunt
variabile în timp, căci schimbarea desfăşurării evenimentelor
poate impune alte reacţii şi reconceptualizarea poziţiilor.
Practica ne dovedeşte că, într-o confruntare, unele persoane
doresc să câştige cu orice preţ, unele doresc atingerea unei
soluţii optime, altele sunt curtenitoare, iar unele sunt mulţumite
dacă împart, prin compromis, rezultatele procesului conflictual,
chiar dacă nu sunt cele mai bune.

66
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Transformarea conflictelor

În pofida intenţiilor tradiţionale de rezolvare a


conflictelor, pe care deja le-am detaliat, în ultimul timp se
impune tot mai mult un nou termen, transformarea conflictului.
Deşi această noţiune o întâlnim mai întâi la Johan Galtung,
creatorul metodei Transcend, care propune pace prin abordarea
transformativă – Conflict Transformation by Peaceful Means,
John Paul Lederach descrie poate cel mai bine evoluţia acestei
abordări, care urmăreşte obţinerea păcii în organizaţii.
Termenul de transformare acordă o înţelegere mai
cuprinzătoare, care poate fi evidenţiată la mai multe niveluri.
Ideea de transformare nu sugerează faptul că eliminăm pur şi
simplu sau controlăm conflictul, ci mai degrabă arată natura lui
dialectică: conflictul social trece prin anumite faze previzibile,
care transformă relaţiile şi organizarea socială.
Conflictul schimbă schemele de comunicare, afectând
astfel relaţiile şi organizarea socială, transformă percepţiile
despre sine, despre ceilalţi, precum şi problemele aflate în
dispută. Modelul lui Lederach se bazează pe un proces
participativ, care urmăreşte crearea schemelor de transformare
a conflictului, incluzând etape cum ar fi:
1. descoperirea: participanţii se angajează şi
interacţionează cu propria lor înţelegere asupra modului în care
funcţionează conflictul;
2. recunoaşterea şi structurarea în categorii: pune
participanţii în situaţia de a crea propria lor teorie, pe baza
experienţei trecute şi pe înţelegere, fiind importantă contribuţia
procesului de învăţare;
3. evaluarea: o dată ce participanţii au descoperit ce
este conflictul şi cum se rezolvă, ei pot începe să evalueze ce i-
a ajutat şi ce nu din modul cum au gestionat conflictul;
4. adaptare/re-creare: aceasta este ocazia de a adapta
modalităţile curente de gestionare a conflictului sau de a

67
Ioan CRĂCIUN
explora noi strategii, prin analizarea practicilor din culturi şi
contexte diferite;
5. aplicarea practică: stadiul final al învăţării rezolvării
conflictelor implică exerciţii, prin care se experimentează noile
idei şi opinii; membrii organizaţiei sunt capabili să folosească
noile cunoştinţe şi aptitudini în situaţii de confruntare.
Faptul că organizaţiile care acceptă compromisul şi
colaborarea creează o „coaliţie” dominantă în rezolvarea
conflictelor ne face să credem că abordarea transformativă îşi
va găsi mai repede terenul de manifestare în acest tip de
organizaţii şi nu în cele „închise”, plafonate şi sortite, în cele
din urmă, eşecului.
Obiectivul-cheie în cazul unui proces de rezolvare a
conflictelor prin abordarea transformativă este un acord care dă
satisfacţie reciprocă părţilor şi îmbunătăţeşte situaţia ambelor
părţi. În abordarea transformativă, obiectivul principal este
chiar „schimbarea în bine” a părţilor. Practic, abordarea
transformativă are succes atunci când părţile experimentează
succesul atât în capacitatea de a se întări pe sine, cât şi în
capacitatea de relaţionare cu ceilalţi.
Prezentăm în continuare câteva metode de rezolvare a
conflictelor prin abordarea transformativă:
1. Intervenţia pacifistă - poate avea loc în orice stadiu
de evoluţie a conflictului. Trebuie menţionat însă
faptul că unele metode intervenţioniste pot fi mult
mai eficiente în soluţionarea conflictelor decât
altele, în funcţie de etapa de evoluţie a acestora.
Intervenţia pacifistă nu trebuie văzută doar din
perspectiva implicării constructive a unei a treia
părţi, aflată în afara conflictului (negociatori,
experţi în gestionarea conflictelor), ci şi din
perspectiva implicării directe chiar a părţilor aflate
în conflict. Intervenţia trebuie efectuată cu persoane
sau structuri autorizate de organizaţiile

68
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

internaţionale, regionale sau nonguvernamentale.


Uneori, pentru creşterea eficienţei intervenţiei pot fi
implicate chiar şi persoane şi structuri particulare,
interesate în soluţionarea constructivă a conflictului.
2. Avertizarea timpurie şi acţiunile preventive sunt
destinate să atenţioneze asupra faptului că o
anumită situaţie conflictuală poate evolua către un
curs violent şi sunt necesare acţiuni preventive
pentru stoparea acestei evoluţii. Avertizarea
timpurie necesită existenţa unor structuri
specializate în monitorizarea anumitor zone şi
transmiterea informaţiilor utile despre evoluţia
evenimentelor, pe baza cărora să se poată execută
acţiunile preventive în timp util. Momentul cel mai
potrivit pentru o intervenţie preventivă este atunci
când conflictul este încă latent.
3. Managementul crizelor – reprezintă un set de
măsuri şi acţiuni destinate a opri în ultimul moment
evoluţia conflictului către un curs violent sau a
stopa extinderea violenţelor către război. Dacă
violenţele nu au izbucnit, intervenţia în sensul
gestionării crizei poate schimba cursul acesteia spre
unul pacifist. Însă dacă violenţele sunt principalul
mod de exprimare între părţile în conflict, atunci
managementul crizei devine unul foarte dificil.
Organizaţiile umanitare şi nonguvernamentale,
alături de unele grupuri de cetăţeni, pot juca un rol
esenţial în acordarea de ajutor victimelor
violenţelor, iar publicitatea făcută evenimentelor
poate duce la reducerea intensităţii violenţei.
Intervenţia pe scară largă pentru managementul
eficient al crizelor necesită acţiuni de tipul
peacekeeping, peacemaking, peace enforcement sau
peacebuilding. Acest lucru trebuie însă realizat cu

69
Ioan CRĂCIUN
mult discernământ, pentru a evita criticile venite din
multe direcţii, în special cu privire la legalitatea
intervenţiei.
4. Consultările, medierea şi arbitrajul reprezintă
modalităţile de intervenţie pentru schimbarea
cursului conflictului, atunci când acesta a atins
cotele violenţei extreme. Contactele cu părţile în
conflict sunt foarte dificile într-o astfel de situaţie,
din cauza faptului că acestea sunt extrem de
neîncrezătoare în alternativele la soluţia militară. Pe
de altă parte, avansarea unei soluţii nonviolente de
către una din părţi poate fi interpretată de cealaltă
parte ca o slăbiciune şi o poate încuraja în
continuarea acţiunilor militare. Chiar dacă pe
termen scurt rezultatele contactelor de tipul
consultărilor, medierii sau arbitrajului sunt puţin
vizibile, ele trebuie promovate, pentru că pe termen
lung pot contribui la creşterea încrederii şi
confidelităţii părţilor într-o soluţie nonviolentă.
5. Negocierile, concilierea, rezolvarea problemelor –
reprezintă modalităţi de intervenţie pentru
soluţionarea conflictului, o dată ce acesta a intrat în
faza destinderii. De îndată ce acordul de încetare a
violenţelor a fost acceptat, părţile sunt invitate la
negocierea neînţelegerilor. Acestea se pot desfăşura
în două faze: prenegocierea şi negocierea propriu-
zisă, fiecare dintre ele necesitând strategii şi metode
distincte. În faza de prenegociere, spre exemplu,
strategiile trebuie să urmărească convingerea
părţilor de a se angaja în procesul de negociere, iar
negocierile propriu-zise trebuie să urmărească
găsirea unor soluţii concrete pentru soluţionarea
conflictului. Concilierea este definită ca implicare a
unei a treia părţi, a cărei credibilitate este dovedită –

70
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de regulă o echipă specială, în scopul facilitării


contactelor dintre părţile în conflict, al identificării
problemelor majore ce stau la baza acestuia şi
încurajarea iniţierii de negocieri în acest sens.
Rezolvarea problemelor înseamnă organizarea unor
sesiuni speciale de lucru, cu angajarea unei a treia
părţi, înalt calificată şi în cunoştinţă de cauză, în
care sunt dezbătute şi analizate aspectele care fac
obiectul conflictului în curs, în scopul găsirii unor
soluţii creative.
În abordarea transformativă a conflictului prin una din
metodele prezentate pot fi adoptate trei strategii:
- strategii de tip pas-cu-pas (step by step);
- strategii de tip procedural (procedural framework);
- strategii de final (end picture).
Strategiile de tip pas-cu-pas se referă la adoptarea unor
planuri de acţiune graduală, care, plecând de la substanţa
conflictului, să ducă la modificarea treptată a
comportamentului dintre părţi. Strategiile de tip procedural se
referă la adoptarea unor planuri de acţiune ce ţin cont de
anumite proceduri, ignorând substanţa reală a conflictului.
Această strategie este într-un fel similară strategiei pas-cu-pas,
descrisă anterior, doar că schimbarea atitudinii părţilor nu se
face ţinând cont de substanţa conflictului, ci de anumite cerinţe
de procedură. Strategiile ce ţin cont de final sunt diferite faţă de
primele două prin aceea că îşi propun schimbarea atitudinii
părţilor prin confruntarea lor cu cerinţele de soluţionare pe
termen lung a conflictului.
Aceste metode şi strategii de intervenţie pentru
soluţionarea transformativă a conflictelor se pot aplica la toate
nivelurile (personal, local, naţional, regional şi internaţional
sau global) şi în toate stadiile de evoluţie a conflictelor. Politica
diplomatică este cea care caracterizează relaţiile dintre părţi în
cazul păcii durabile, iar diplomaţia preventivă sau prevenirea

71
Ioan CRĂCIUN
conflictului sunt cele mai potrivite pentru a preîntâmpina
escaladarea tensiunilor şi pentru evitarea confruntărilor.
Managementul crizelor devine necesar în cazul în care
conflictul a atins cotele unei crize, adică tensiunile au erupt în
violenţă, fără ca aceasta să devină generalizată. Operaţiile de
impunere a păcii (peacemaking) sau managementul conflictului
se impun în cazul în care violenţele au atins cote maxime, adică
s-au transformat în război, iar operaţiile de întărire a păcii
(peace enforcement), la fel ca cele de impunere a păcii, au
menirea de a muta conflictul din zona de extremă violenţă în
zona nonviolentă, în timp ce acţiunile de terminare a
conflictului (conflict termination) descriu operaţiunile pentru
înlăturarea condiţiilor de reluare a violenţelor. Dacă există
riscul reaprinderii violente a conflictului, atunci devin necesare
operaţiile de menţinere a păcii (peacekeeping), pentru ca în
cele din urmă operaţiile de construcţie a păcii postconflict sau
de rezoluţie a conflictului (conflict resolution/post-conflict
peacebuilding) să asigure intervenţia în stadiul final al
conflictului, atunci când acesta se îndreaptă către reconciliere.

Medierea şi conflictele

Termenul "mediere" provine din latinescul mediare. El


a fost introdus în SUA ca termen de specialitate în 1970 şi a
fost preluat ca atare din limba engleză în cea germană.
Medierea este necesară într-un conflict şi se face de către terţe
persoane, nepărtinitoare şi neutre, cu scopul de a găsi o soluţie
acceptată de toate părţile implicate.
Experienţa a arătat că, de la un anumit punct din
dinamica escaladării, un conflict nu mai poate fi soluţionat de
către părţi. Acesta este momentul în care trebuie să intervină o
terţă parte, acceptată de toţi cei implicaţi.
Este situaţia în care o persoană/echipă specializată sau,
în cel mai rău caz, o persoană în care părţile au încredere

72
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

gestionează procesul de comunicare şi ajută la găsirea unor


soluţii care să conducă la rezolvarea problemei.
Astfel, putem deduce că există întotdeauna două sau
mai multe părţi care participă la negociere, există mereu un
conflict de interese între părţile sau scopurile urmărite de
cineva, iar părţile doresc mai degrabă, cel puţin pe moment, să
caute o înţelegere, decât să lupte deschis sau să forţeze o parte
să capituleze. Desigur, atunci când negociem ne aşteptăm la o
situaţie de tip „oferă – primeşte”. Ne aşteptăm ca ambele părţi
să-şi modifice într-un fel cererile sau solicitările şi să cedeze
din punctele şi argumentele lor de plecare. În schimb,
negocierile cu adevărat creative pot să nu se bazeze doar pe
compromis, pentru că părţile pot să inventeze o soluţie care să
satisfacă obiectivele tuturor.
Din punctul nostru de vedere, negocierea apare cel
puţin din două motive: 1) să creeze ceva ce nici o parte nu
poate realiza individual, prin mijloace proprii şi 2) să se
rezolve disputa între părţi. O asemenea explicaţie rezultă şi din
definiţia pe care o propune academicianul Mircea Maliţa
(1972) pentru acest proces: „negocierile sunt procese
competitive desfăşurate în cadrul unor convorbiri paşnice de
către două sau mai multe părţi, ce acceptă să urmărească
împreună realizarea în mod optim şi sigur a unor obiective,
fixate în cuprinsul unei soluţii explicite, agreată în comun.”
Literatura de specialitate menţionează că succesul în
negociere nu stă neapărat în modul în care se desfăşoară jocul
disputei, în dramatismul prezentării argumentelor, cât mai ales
în procesul de planificare, care are loc înainte de începerea
dialogului. Din păcate, foarte mulţi negociatori nu sesizează
nevoia unei planificări riguroase şi atente şi nu pot realiza
adevărata miză a negocierii, nu-şi definesc propriile poziţii şi
rămân descoperiţi în faţa părţii adverse.
Strategiile folosite în cadrul procesului de negociere
sunt similare stilurilor de abordare a conflictelor şi includ:

73
Ioan CRĂCIUN
colaborarea (negocierea integrativă), competiţia (negocierea
distributivă), şi acomodarea (negocierea îndatoritoare) cu
interesele părţii opuse. Urmărind calitatea relaţiilor dintre părţi,
Roy Lewicki şi colaboratorii săi prezintă pe larg fazele
procesuale ale strategiilor enunţate (tabelul 1).
TABELUL 1
Negociere Negociere Negocierea
Aspect
distributivă integrativă îndatoritoare
De obicei o De obicei o De obicei o
cantitate fixă, cantitate cantitate fixă,
Structura
limitată de variabilă de limitată de
resurselor
resurse care va fi resurse care vor resurse care va fi
împărţită fi împărţite împărţită
Urmărirea
Urmărirea Subordonarea
scopurilor se
propriilor scopuri scopurilor
realizează
Scopuri urmărite în detrimentul proprii în
cooperativ,
celor ale părţii favoarea celor
împreună cu
opuse ale oponentului
ceilalţi
Pot să fie pe
Accent pe relaţia termen scurt
Accent pe relaţia
de termen lung, (pentru întărirea
pe termen scurt,
părţile presupun relaţiei) sau pe
Relaţii părţile nu vor
că vor mai lucra termen lung
mai negocia în
împreună în (pentru încurajarea
viitor
viitor reciprocităţii în
viitor)
Maximizarea
Maximizarea Maximizarea
Motivaţie rezultatelor
propriilor rezultatelor
esenţială celuilalt, pentru
rezultate comune
întărirea relaţiei
Părţile îşi cunosc Părţile îşi cunosc
propriile reciproc nevoile O parte este
interese, dar le şi încearcă să le foarte atentă cu
Cunoaşterea ascund sau le atingă pe cele nevoile părţii
nevoilor prezintă proprii, opuse,
deformat, pentru respectîndu-le reprimîndu-le pe
manipularea totodată pe ale cele proprii
celorlalţi părţii opuse
Adaptat după: Roy Lewicki, David Sauders, John Minton,
Negociation, McGraw-Hill, Boston, 1999.
74
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Procedurile de mediere se bazează de regulă pe


principiul echilibrării intereselor. Conform acestui principiu,
conflictele vor putea fi soluţionate într-un mod mai eficient şi
mai "ieftin" atunci când dreptatea sau puterea se află într-un
plan secund. Această metodă a fost dezvoltată la Universitatea
Harvard, fiind cunoscută şi sub numele de “modelul Harvard”.
Ea stipulează: "Există trei căi principale de soluţionare
a conflictelor: echilibrarea intereselor, determinarea poziţiilor
de drept şi determinarea poziţiilor de putere. Negocierile
menite să rezolve problemele existente ilustrează calea
orientată după interesele partenerului de conflict; apelul la
curţile de justiţie este exemplar pentru calea care vizează
determinarea poziţiilor de drept; grevele şi războaiele pot fi
echivalate cu procedura prin intermediul căreia pot fi
determinate poziţiile de putere. Noi credem că, în general,
echilibrarea intereselor este mai puţin costisitoare şi, astfel,
mult mai eficientă decât un proces care, la rândul lui, este mai
puţin costisitor şi mai eficient decât confruntările în vederea
dobândirii unei poziţii de putere”.
Modelul prezintă şase reguli pentru implementarea unui
sistem eficient de soluţionare a conflictelor:
1. plasaţi interesele părţilor implicate în conflict în
centrul negocierilor;
2. elaboraţi proceduri menite să încurajeze părţile
implicate în conflict să se aşeze din nou la masa
negocierilor;
3. ţineţi la îndemână proceduri necostisitoare, bazate
pe principiul justiţiei sau al puterii, pentru cazul în
care metodele dezvoltate de dumneavoastră. nu dau
roade;
4. oferiţi consultanţă celor afectaţi, pentru a
preîntâmpina izbucnirea altor conflicte;
5. ordonaţi diversele proceduri în funcţie de costuri, de
la cele mai ieftine, la cele mai costisitoare;

75
Ioan CRĂCIUN
6. luaţi notă de motivarea participanţilor, de
capacităţile lor şi de instrumentele care vă stau la
dispoziţie în cadrul procedurii.
Un conflict este soluţionat mult mai eficient atunci când
sunt detectate interesele şi nu poziţiile de drept sau de putere.
Dacă părţile vor pune la rândul lor întrebări, fie ele şi mai puţin
importante, toţi participanţii vor profita de pe urma soluţionării
conflictului lor.
În general, echilibrarea intereselor aduce ambelor părţi
implicate o mai mare satisfacţie decât determinarea poziţiilor
de drept sau de putere. Gradul de satisfacţie al părţilor se va
reflecta într-un mod pozitiv şi de durată asupra relaţiei dintre
ele şi va diminua pericolul izbucnirii unor noi conflicte.
În ciuda avantajelor prezentate mai sus, nu este posibilă
– şi nici de dorit – soluţionarea tuturor conflictelor prin metoda
echilibrării intereselor. Pentru a vedea care sunt limitele în
cadrul cărora poate fi găsită o soluţie viabilă, poate fi necesară
şi o procedură legală. Necunoaşterea poziţiilor de drept poate
constitui o stavilă la fel de mare în cadrul negocierilor ca şi
necunoaşterea poziţiilor de putere. Atunci când una dintre părţi
doreşte să demonstreze că raportul de putere s-a modificat în
avantajul ei, ea va gândi că doar o luptă pentru putere va putea
să ducă la clarificarea situaţiei.
Este, într-adevăr, mai "ieftin" să echilibrezi interesele,
decât să determini poziţiile de drept sau de putere; totuşi,
numai o sentinţă juridică poate soluţiona o problemă de interes
public. Din punct de vedere social, în anumite cazuri, o
procedură de ordin juridic este de preferat uneia care vizează
echilibrarea intereselor.
Majoritatea conflictelor trebuie soluţionate prin
echilibrarea intereselor. O parte din ele, prin determinarea
poziţiilor de drept. Cele mai puţine, prin determinarea poziţiilor
de putere. Sistemul ideal de soluţionare a conflictelor ar trebui

76
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

să fie creat astfel încât să reducă costurile disputei şi să


găsească soluţii satisfăcătoare şi de durată"37.
Soluţionarea conflictelor prin mediere este o procedură
larg răspândită, mai larg decât s-ar crede. Ea este folosită în
cazul disputelor de familie sau maritale, ca mediere la divorţuri
sau moşteniri, în domeniul justiţiei penale, ca mediere între
autori şi victime, în domeniul mediului ambiant, în politica
comunală, sub forma unor "mese rotunde", sau în şcoli, sub
forma unor programe de soluţionare a conflictelor.

37
William L. Ury, Jeanne M. Brett, Stephen B. Goldberg:
Konfliktmanagement. Wirksame Strategien für den sachgerechten
Interessenausgleich. Frankfurt/New York 1991, p. 13, p. 35, p. 95.

77
Ioan CRĂCIUN

III

PREVENIREA ŞI MANAGEMENTUL
CRIZELOR

Criza. Delimitări conceptuale

Acest început de mileniu este afectat deja de mai multe


tipuri de crize, definite şi clasificate într-o mare varietate de
moduri. Nu este zi în care cuvântul “criză” să nu apară în mass-
media şi nu numai din setea de senzaţional a presei. Crize avem
la tot pasul şi de tot felul: politice, economice, sociale,
culturale, ecologice, demografice; dar care este oare domeniul
în care nu există crize?! Se vorbeşte despre crize alimentare sau
de crize ale ostaticilor, despre criza energetică mondială sau
criza naţională a medicamentelor. Trăim, într-adevăr, într-o
“lume a crizelor”, a situaţiilor-limită, ce solicită din plin atenţia
forurilor naţionale şi internaţionale. Avem o polifonie de crize,
dacă putem să spunem aşa. Din fericire, nu avem o criză
majoră, de tip “război rece” sau “cald”, care să împartă lumea
în două tabere beligerante şi agresive una faţă de cealaltă, ci
avem o mulţime de crize minore. Acceptând existenţa acestor
situaţii de impas şi chiar perspectiva ca ele să fie tot mai
numeroase şi mai diverse, nu putem să nu ajungem la
următoarele întrebări: crizele de diferite feluri pot fi gestionate
şi cum? ce modificări s-au produs în tentativele de soluţionare
a crizelor, pentru a nu fi lăsate la voia întâmplării?; care sunt
principalii factori implicaţi, în condiţiile în care chiar
organizaţiile şi organismele create în scopul soluţionării sau
chiar prevenirii crizelor, de pildă, ONU, trec, la rândul lor,
printr-o criză de identitate? Găsirea răspunsurilor la aceste
întrebări constituie premizele de bază ale acestui capitol.

78
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Aşa cum am arătat, nu există definiţii unanim


acceptate ale conceptului de criză. Ştim deja că, într-o accepţie
largă, criza poate fi înţeleasă ca o situaţie naţională sau
internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la
adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale
părţilor implicate.
Prin urmare, putem afirma că despre conceptul de
“criză” şi efectele sale asupra calităţii procesului decizional s-a
scris şi se va mai scrie; ceea ce trebuie însă reţinut este faptul
că aria de cuprindere a problematicii acestui concept poate fi
organizată pe trei pachete de probleme:
a) cum se poate identifica o criză? cum poate fi
caracterizată o criză în raport cu alte evenimente şi
situaţii decizionale?
b) ce fel de efecte produce o criză la nivel
internaţional? dar al unui singur stat?
c) cum se gestionează criza la nivel naţional şi
internaţional? cum pot fi garantate ca raţionale
deciziile luate pe timpul desfăşurării unei crize.
În primul caz problema este de ordin descriptiv şi
conceptual; în al doilea caz, problemele se pun teoretic şi
explicativ, iar în al treilea pachet modalitatea de rezolvare este
prescriptivă, bazată pe sugestii în legătură cu modul în care se
poate gestiona o criză.
Problema cea mai dificilă rămâne însă interacţiunea
între cele trei grupuri menţionate, întrucât rezultatele analizei
explicative şi sugestiile prescriptive nu pot fi asamblate în mod
automat, iar rezultatele analizei la nivel conceptual şi empiric
nu pot fi imediat transferate în ansamblul activităţilor de
gestionare a unei crize.
Cel care îşi propune gestionarea unei crize are la
dispoziţie şi trebuie să aibă în vedere o serie de mijloace, cum
ar fi: serviciile de informaţii (intelligence); măsuri ce pot fi
luate; planurile; forţele; regulile de angajare.

79
Ioan CRĂCIUN
Caracteristicile generale ale crizelor

Crizele se manifestă diferit, în funcţie de caracteristicile


situaţiei care le determină şi de domeniul de manifestare.
Astfel, o criză politică nu seamănă cu una militară, după cum
nici o criză economică nu seamănă cu una socială, deşi acestea
au legături, interconexiuni, stări şi momente de simetrie. Şi
totuşi, crizele au câteva caracteristici generale comune: orice
criză poate reprezenta o surpriză pentru una sau pentru toate
părţile implicate în conflict; evenimentele, pe timpul crizei, se
desfăşoară cu o viteză mult mai mare decât reacţia
organismelor implicate în gestionarea ei; progresivitatea
evenimentelor, în sensul că orice criză ajunge să parcurgă
gradual anumite etape, are o scară proprie de escaladare; poate
exista o lipsă de informare sau o informare unilaterală între
instituţiile responsabile; există interese în joc, care pot fi de
natură economică, diplomatică, politică, militară, socială,
religioasă, etnică etc; orice criză internă, regională sau zonală
este urmărită, monitorizată din exterior, iar instituţiile implicate
în gestionarea crizelor îşi concentrează atenţia, de regulă, spre
planificarea acţiunilor pe termen scurt; intervenţia mass-media
este concentrată pe aspecte de interes propriu.
Indiferent de natura lor, crizele actuale sunt fenomene
extrem de complexe, iar acest lucru provine, în principal, din
considerentele analizate în continuare.
În primul rând, multe conflicte care au apărut sunt
motivate de rivalităţi etnice şi religioase, ce nu pot fi
soluţionate foarte repede, aşa cum o dovedesc crizele din fosta
Iugoslavie sau din fostul spaţiu sovietic. Pentru a realiza
gestionarea acestor crize este necesar mai mult timp decât în
cazul unei crize tradiţionale.
În al doilea rând, majoritatea conflictelor au loc în ţări
sau regiuni în care nu există tradiţia de reconciliere a

80
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

conflictelor. Conceptul de compromis, ca o balanţă între


interese, de care pot beneficia toate părţile, nu este familiar.
În al treilea rând, aceste conflicte implică şi mulţi alţi
actori, cum ar fi agenţii neguvernamentale, internaţionale etc.,
de care trebuie să se ţină seama şi în colaborare cu care să se
lucreze, în absenţa mecanismelor tradiţionale dintre state, ceea
ce reprezintă o provocare specială pentru gestionarea crizelor.
De asemenea, crizele actuale sunt caracterizate de un
mare grad de incertitudine. Acest lucru face ca, în etapa de
stare, criza să nu aibă diagnostic; se acumulează o cantitate
mare de informaţii, pe diverse canale, în care adesea este greu
de făcut diferenţa între cele reale, cele false, bârfe, zvonuri şi
ceea ce cred despre criză grupurile de decizie, de analiză sau
populaţia. Politicienii trebuie să reacţioneze, dar nu ştiu cu
exactitate ce se întâmplă. Decizia este cu atât mai bună, cu cât
decidentul este legitim, cunoaşte orizontul populaţiei şi este
credibil în deciziile sale din primele momente. Legitimitatea va
oferi greutate şi suport oricărei eventuale măsuri preventive ori
de neutralizare. Decidentul trebuie să neutralizeze lipsa de
certitudine a publicului, să-i ofere motivaţie, să-i traseze
activităţile importante, care să-l mobilizeze şi să-l menţină într-
o formă organizată şi pregătită pentru reacţii formalizate după
decriptarea indicatorilor de stare şi modelarea unui răspuns la
criză.
Conştientizarea se realizează prin mijloacele de
avertizare timpurie (early warning) sau prin efecte; principalele
elemente care ţin din experienţa anterioară arată ce trebuie şi ce
nu trebuie făcut într-un asemenea caz. Decizia este luată
plecând de la ierarhia inversă, iar clasificările ce se fac în
această etapă vizează următoarele aspecte: dacă bunurile
materiale sunt în primejdie sau sunt afectate, dacă este vorba
despre un caz foarte grav, dacă poate fi afectată stabilitatea
sistemului politic, a democraţiei, a regiunii ş.a.m.d. Principala
preocupare pentru reacţie, în această fază a analizei, este

81
Ioan CRĂCIUN
echilibrul între eficienţă, legitimitatea reacţiei şi estimarea
efectelor inacţiunii.
Urgenţa în adoptarea unei decizii reflectă lipsa timpului
necesar pentru evaluare şi reacţie: este necesară adoptarea unei
soluţii cu atât mai rapid cu cât este mai gravă criza. Chiar dacă
este previzibilă, situaţia de criză apare prin surprindere,
provocată de motive care cu greu îi pot justifica violenţa în alte
condiţii. Urgenţa se referă la necesitatea de a salva oamenii,
bunurile, dar şi de a îndepărta pericolul destabilizării sau
prăbuşirii sistemului.

Tipologia crizelor

Crizele pot fi caracterizate şi clasificate în multe


moduri. Cel mai adesea acestea sunt interpretate la modul
general, ca fiind crize de securitate, crize de interese sau crize
de conştiinţă. Gheorghe Nicolaescu, în lucrarea sa Gestionarea
crizelor politico-militare le numeşte pe acestea crize pentru
supravieţuire pe niveluri înalte, raportate la ameninţări de
natură economică, financiară, politică şi chiar culturală. Alţi
autori raportează crizele la mediul de securitate din cadrul
statelor, dar mai ales la cel extern, clasificând crizele ca fiind
interne, respectiv, internaţionale. Analiza crizelor interne este
una dintre cele mai complicate provocări ştiinţifice, deoarece
presupune o înţelegere cuprinzătoare a genurilor de determinări
ce guvernează organizările şi procesele sociale. Analiza
crizelor externe reprezintă, o provocare ştiinţifică dificilă şi
pentru că presupune atât cunoaşterea mediului internaţional de
securitate, cât şi a modului de interacţiune dintre actorii
prezenţi în arena internaţională.
Apariţia şi evoluţia situaţiilor de criză au la origine
cauze de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă şi nu
pot fi rezolvate de la sine.

82
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Diminuarea în intensitate a factorilor care determină


fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se poate realiza
doar prin intervenţia instituţiilor politice, economice, militare,
diplomatice, prin voinţa şi acţiunea dirijată a oamenilor.
Fără a avea în vedere o clasificare exhaustivă, vom
încerca o delimitare a tipurilor de crize în funcţie de factorii
care le determină şi de domeniile în care acestea se manifestă.
Astfel, după domeniul în care se manifestă şi cauzele care le
determină, crizele pot fi, în principal, de natură politică,
diplomatică, economică, socială, financiară, militară,
informaţională, psihologică şi ecologică, în cele ce urmează
procedând la relevarea lor succintă.
Criza politică este o situaţie nou creată, naţională sau
internaţională, caracterizată prin existenţa unei ameninţări la
adresa obiectivelor sau a intereselor politice şi a valorilor
prioritare ale partidelor politice implicate.
Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia
unor elemente, indici sau factori, cum ar fi: implicarea
partidelor politice în dispute prelungite, care pot duce la
apariţia unor reacţii externe faţă de politica internă a statului;
manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi de consens politic
în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului;
manifestări destabilizatoare desfăşurate de unele grupări etnice;
creşterea în amploare şi în virulenţă a manifestărilor şi
acţiunilor unor forţe politice aflate în opoziţie, în vederea
obţinerii puterii; implicarea partidelor politice în problemele
sindicale, în vederea obţinerii de avantaje sau de capital politic;
reacţia unor categorii sociale sau grupuri mari de cetăţeni faţă
de unele măsuri luate de guvern, măsuri considerate dure,
antipopulare.
Criza diplomatică este caracterizată prin situaţia care
poate apărea în relaţiile internaţionale, ca urmare a unei
conjuncturi create la nivel naţional sau internaţional, prin
declaraţii, măsuri sau activităţi de natură diplomatică, ce

83
Ioan CRĂCIUN
afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice,
economice, militare ori de altă natură, iar valorile prioritare ale
diplomaţiei unui stat sunt puse în pericol de către una dintre
părţile sistemului diplomatic, naţional sau internaţional. Altfel
spus, o criză diplomatică apare atunci când o serie de
evenimente, derulate rapid sau lent, măreşte posibilitatea
recurgerii la mijloace violente şi a renunţării la calea
tratativelor.
Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de
întreruperea comunicării, a medierii şi monitorizării unor stări
conflictuale. Astfel, o criză diplomatică poate începe ca urmare
a negăsirii formulei optime de soluţionare a altor tipuri de
crize, ori ca urmare a luării unor măsuri de către una dintre
părţi, măsuri care încalcă flagrant obiectivele şi interesele
alteia/altora părţi aflate în conflict.
Criza economică reprezintă o situaţie negativă din viaţa
unei societăţi, determinată de manifestări, măsuri sau reforme
care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice.
Criza economică este o stare complexă, apărută, de cele mai
multe ori, ca rezultat al unor combinaţii de crize de naturi
diferite – politice, diplomatice, militare, sociale.
Elementele principale ale unei crize economice sunt
date de o serie de factori, cum ar fi: declinul economiei
naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor de viaţă pentru majoritatea
populaţiei; devalorizarea monedei naţionale şi creşterea
necontrolată a inflaţiei; pierderea controlului statului asupra
resurselor strategice; erodarea bazei economice a securităţii
naţionale prin declinul producţiei; dezechilibrul balanţei
comerciale; deficitul bugetar; eşecul reformelor economice etc.
Criza socială este o situaţie apărută ca urmare a unor
manifestări şi ameninţări la adresa obiectivelor sau a intereselor
sociale ale unui stat, care afectează valorile fundamentale ale
acestuia sau unele valori prioritare de natură socială. În
principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul

84
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

social, ci este, de regulă, combinată cu alte crize – de natură


politică, economică, sindicală etc. O criză socială care să
conţină numai elemente sau manifestări în domeniul socialului
este mai rar întâlnită, afirmându-se numai la nivelul unor
grupuri mici, pe când, la nivel macrosocial, apare combinată cu
alte crize, latente sau manifeste. Principalii indici ai unei crize
sociale sunt date de: creşterea nemulţumirilor în rândul
populaţiei, determinată de costurile sociale ridicate ale
dezvoltării economico-sociale şi ale tranziţiei, de insecuritatea
cauzată de nivelul de trai scăzut şi asigurarea cu dificultate a
zilei de mâine, precum şi de diminuarea gradului de ocupare a
forţei de muncă, de creşterea şomajului şi insuficienta protecţie
socială; neînţelegerile şi tensiunile dintre patronat şi sindicate;
apariţia unor manifestări sociale de amploare – marşuri,
mitinguri, adunări publice; creşterea fenomenului infracţional
şi a insecurităţii cetăţeanului; tendinţa de impunere prin forţă a
intereselor comune ori specifice ale unor categorii sau grupuri
sociale şi profesionale; manifestările ostile ale populaţiei
autohtone faţă de emigranţi.
Criza financiară este reprezentată de o situaţie care
apare, în special într-o instituţie financiar-bancară, dar şi
economică, ori administrativă, de stat şi/sau particulară, ori
chiar la nivel statal, fiind determinată de managementul
ineficient, de conjuncturile neprevăzute ce apar în domeniul
financiar-bancar, ameninţând obiectivele şi/sau interesele unui
grup social sau, uneori, pe cele ale societăţii, în ansamblu.
Criza militară este o situaţie creată prin trecerea de la
starea de pace – caracterizată însă de anumite condiţii
tensionale (criză latentă) – la starea de conflict, în cadrul căreia
una sau toate părţile implicate au folosit violenţa pentru
impunerea prin forţă a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu
scopul de a-şi apăra valorile fundamentale. Criza de natură
militară este “anunţată” de următorii indici: concentrarea de
forţe în apropierea frontierelor naţionale; realizarea de alianţe

85
Ioan CRĂCIUN
militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizarea
sistemelor militare ale unor ţări vecine; redislocările de
comandamente ale marilor unităţi în apropierea frontierelor;
pregătirile intense ale marilor unităţi de aviaţie; concentrările în
baze militare, exerciţiile, simulările şi antrenamentele mascate
sub diferite acţiuni; folosirea, pe timpul aplicaţiilor statelor
majore, a scenariilor tactice ce vizează părţi din teritoriul
naţional; penetrarea reţelelor de comunicaţii militare, în scopul
procurării de informaţii şi date despre starea unităţilor militare
dintr-o anumită zonă; apariţia şi proliferarea grupurilor
organizate ilegal, care desfăşoară acţiuni de tip terorist.
Criza informaţională se referă, în principiu, la lipsa
informaţiilor, a datelor necesare luării unei decizii rapide şi
eficiente într-un domeniu de activitate; poate fi totală sau
parţială. Criza totală se produce atunci când sistemul de
comunicaţii civile sau militare nu este operant sau poate fi
operabil cu întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi
recepţii.
De regulă, principalele caracteristici sunt: bruierea
sistemului militar de transmisiuni; distrugerea unor centre,
noduri, staţii şi alte mijloace de transmitere şi recepţionare a
datelor; dezinformarea prin comunicarea de date false;
interceptările de mesaje şi documente; spargerea sistemelor de
codificare şi cifrare a datelor.
Criza tehnologică, mai rar întâlnită, apare şi se
manifestă prin lipsa de tehnologie necesară rezolvării unei stări
tensionate, ce se creează ca urmare a folosirii unor tehnologii
uzate sau depăşite.
Criza psihologică descrie starea unei persoane (a unor
grupuri) care, într-o anumită situaţie şi într-un anumit interval
de timp, fie nu reacţionează, fie este neutralizată ori
determinată să acţioneze contrar obiectivelor sau intereselor
proprii, prin aceasta aducând atingere valorilor fundamentale
proprii sau celor colective.

86
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Criza ecologică (catastrofa ecologică) este


caracterizată prin afectarea parametrilor de normalitate ai
florei, faunei, atmosferei, solului, subsolului şi ai reţelei de apă,
pe un anumit teritoriu, ca urmare a modificărilor provocate de
factori obiectivi sau subiectivi.
După spaţiul în care se manifestă, crizele pot fi: locale,
naţionale, regionale, continentale sau internaţionale.
Criza locală apare pe un spaţiu limitat şi se manifestă în
domeniile economic, politic, social, cultural etc.
Criza naţională are ca spaţiu de manifestare suprafaţa
unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii fundamentale
în viaţa socială din acel stat.
Criza regională se manifestă pe suprafaţa a cel puţin
două state şi în cel puţin un domeniu de interes pentru statele
implicate.
Criza internaţională poate fi caracterizată printr-o
amploare spaţială dezvoltată într-un domeniu de interes, şi
poate fi extinsă la nivel internaţional. Ameninţările teroriste,
fenomenul de încălzire a planetei, spargerea stratului de ozon
reprezintă numai câteva din fenomenele care afectează toate
statele planetei.
După natura resurselor pe care le implică, o criză poate
avea determinări umane, materiale, tehnologice, financiare,
bancare etc.
În ceea ce priveşte modul de manifestare, crizele pot lua
forme latente sau manifeste.
Crizele latente au, de regulă, un grad redus de
severitate, o urgenţă limitată, iar ameninţările pe care le conţin
vizează ţinte aflate într-un viitor mai apropiat sau mai
îndepărtat. Întrucât crizele latente nu generează ameninţări
extrem de grave şi imediate, pot fi depistate şi prevenite, pentru
a evita transformarea lor în crize manifeste. Crizele manifeste
sunt manifestări care degenerează în conflicte care necesită
folosirea forţei. Ele pot fi spontane şi se pot dezvolta gradual.

87
Ioan CRĂCIUN
După gradul de complexitate, crizele pot fi simple,
complexe şi combinate. Criza simplă este mai rar întâlnită,
declanşarea ei trebuind să îndeplinească două condiţii: să se
manifeste într-un singur domeniu de activitate şi să angajeze
numai două părţi.
Criza complexă se manifestă în mai multe domenii de
activitate, cu implicarea mai multor părţi. În această categorie
intră cele mai multe crize economice, politice, sociale etc.
Caracteristica fundamentală a unei crize complexe este dată de
multitudinea factorilor care o influenţează şi care o determină,
de domeniul extins şi de aria mare de manifestare. Severitatea
acestor crize este deosebită, manifestarea fiind imediată şi
foarte violentă. Criza combinată constă în implicarea mai
multor domenii de activitate şi a mai multor părţi interesate,
evoluţia în timp şi în spaţiu generând noi crize şi implicând şi
alte grupuri.

Cauze şi forme de manifestare ale crizelor

Există patru niveluri importante de manifestare a


crizelor: la nivelul individual, la nivelul organizaţiei, la nivelul
societal şi la nivelul sistemului. La nivel individual, criza îşi
are sursele în erorile provenite din: lipsa atitudinilor de bază
(inexistenţa unor rutine prestabilite sau nerespectarea lor, lipsa
atenţiei sau neglijenţa), erori ale regulilor prestabilite (greşeli
ale legilor, aplicarea unor reguli/rutine la probleme false,
evaluarea greşită a tipului de problemă/criză), lipsa de
cunoaştere a problemelor. La nivelul organizaţional, criza este
declanşată de: lipsa instrumentelor pentru managementul
eficient (imposibilitatea de a descoperi problema, lipsa
infrastructurii de reacţie), problemele ergonomice (lipsa
indicatorilor), procedurile problematice şi nesigure (lipsa
responsabilităţilor, incapacitate de problematizare), problemele

88
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de informare (fragmente de informaţii ce împiedică privirea de


ansamblu asupra situaţiei), existenţa unor scopuri şi interese în
competiţie între diferite părţi ale organizaţiei (conflicte,
competiţie de interese, costuri mari ale rezolvării crizei). La
nivel societal, recesiunea economică, instabilitatea politică,
tensiunile intergrupale, degradarea mediului sunt surse ale
crizei, în timp ce la nivelul întregului sistem avem de-a face cu
complexitatea interacţiunilor şi efectul domino.
Este necesar să facem distincţie între tipurile de criză
enumerate şi cele care se manifestă în ţările aflate în procesul
tranziţiei, întrucât şi sistemele de management trebuie să
reflecte anumite particularităţi.
O caracteristică importantă a crizelor din aceste state o
reprezintă faptul că majoritatea reprezintă crize de sistem,
generate de controversate procese de reformă. Cauzele acestora
sunt profunde şi se propagă, se combină şi acţionează pe un
orizont de timp nedefinit.
O altă trăsătură este accentuarea crizei de autoritate la
toate nivelurile societăţii, atât în relaţiile individuale, cât şi în
raporturile cu structurile instituţionale interne şi internaţionale.
Mai precis, aşa cum remarcă sociologii, relaţiile dintre cei care
exercită autoritatea şi cei care reacţionează la exercitarea
autorităţii se transformă la toate nivelurile, dând naştere unor
împrejurări în care supunerea nu mai poate fi necondiţionată.
Analizele sociologice scot în evidenţă faptul că autorităţile sunt
acum contestate în toate domeniile existenţei umane. Instituţiile
nu mai sunt respectate. Biserica, şcoala, familia, armata, statul
– bastioane tradiţionale ale autorităţii – au pierdut o mare parte
din respectul ce le era acordat altădată în mod automat.
Pornind de la definiţia pe care Dicţionarul enciclopedic
român o dă “autorităţii”, aceasta fiind acea forţă, acea
influenţă, acel drept de a da dispoziţii, de a dispune cuiva
ascultare, în virtutea unei calităţi sau împuterniciri, apreciem că
tocmai nerealizarea acestor atribute, de către o persoană aflată

89
Ioan CRĂCIUN
în funcţie de decizie sau o instituţie a statului, generează o criză
de autoritate. Cea mai gravă situaţie într-o criză de autoritate
este atunci când puterea investită democratic nu reuşeşte să îşi
exercite atribuţiile consfinţite prin constituţie şi sarcinile
primite prin investirea sa ca putere legitimă. Se apreciază că
într-o situaţie de acest gen se ajunge, în majoritatea cazurilor,
la disoluţia, dizolvarea, dezagregarea, blocarea sau aducerea în
stare de nefuncţionare a instituţiilor statului.
Criza autorităţii este mai mult decât o reconsiderare a
modului în care trebuie exprimată autoritatea, este ea însăşi o
sursă de crize. Fenomenul este cu mult mai pronunţat în statele
în care natura sistemului social este în schimbare. Complicatele
procese din sfera politică, economică, socială, culturală şi din
celelalte domenii ale existenţei statale, precum şi unele
accidente sau dezastre care se produc fac deosebit de dificile
revederea şi structurarea unui management eficient al crizelor.
Un tablou care să surprindă cauzele particulare ale crizelor din
aceste ţări ar putea să includă: erodarea structurilor tradiţionale
de autoritate; restructurarea relaţiilor, de la statul totalitar la cel
democratic; îngustarea competenţei guvernelor în rezolvarea
problemelor de reformă; erodarea suveranităţii, percepută ca un
şoc, ca urmare a presiunilor tot mai mari generate de
fenomenul globalizării; răsturnări frecvente ale situaţiei
politice, scandaluri de corupţie ori evenimente politice care
compromit segmente ale clasei politice; declinul economic
produs prin trecerea la economia de piaţă; alte cauze de natură
endogenă şi exogenă care iau naştere prin combinarea unor
factori.
Toate aceste cauze generează criza generală a
societăţilor în tranziţie, din care se desprind, în funcţie de
evoluţiile degenerative: crizele politice guvernamentale,
constituţionale ori subminarea democraţiei; crizele economico-
sociale, manifestate prin demonstraţii de amploare însoţite de
violenţă, blocarea căilor de acces, ocuparea sediilor

90
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

societăţilor, greve ale foamei etc.; crizele financiar-bancare,


determinate de mari extorcări şi deturnări de fonduri sau
devalizări de bănci; crizele etnice, reprezentate de mişcări ori
conflicte în rândul minorităţilor etnice, în încercarea de
separare sau de dobândire a unei mai mari autonomii.
În funcţie de moştenirile istorice sau culturale, ori de
alte evenimente care au influenţat zonele în care sunt situate
statele, crizele îmbracă forme diferite de manifestare.
Caracteristic pentru ţările care traversează o perioadă de
tranziţie de la un regim la altul este faptul că, din cauza
fragilităţii sistemelor politice, economico-financiare şi sociale,
unele situaţii pot apărea brusc şi pot evolua rapid, degenerând
dintr-o criză locală într-una zonală sau chiar internaţională.
Pe măsură ce dificultăţile prin care trec aceste societăţi
se vor atenua, ca urmare a reformelor, mecanismele şi
procedurile de management vor trebui adaptate potrivit
situaţiilor concrete din fiecare ţară. Nu pot exista structuri
birocratice standard, cu aceleaşi priorităţi şi aceleaşi funcţii
peste tot. Perfecţionarea proceselor decizionale are ca scop
aducerea organizaţiei în reţeaua de relaţii, în mediul căruia
trebuie să îi facă faţă şi căruia toţi actorii scenei politice şi
sociale trebuie, de asemenea, să îi facă faţă.

Dinamica situaţiilor de criză

Aşa cum am arătat deja, continuumul armonie - război


total, acest barometru al păcii şi conflictului, cunoaşte diferite
stări de agregare în funcţie de nivelul de exprimare al violenţei,
în care criza ocupă un loc central. De asemenea, am arătat care
este dinamica conflictului şi care este locul crizei în cadrul
acestei dinamici. Reanalizând dinamica conflictului, putem
aprecia criza ca fiind un conflict care nu atinge nivelul
războiului, prin urmare vom distinge numeroase asemănări

91
Ioan CRĂCIUN
între dinamicile celor două situaţii. Specialiştii de la Centrul
Internaţional de Prevenire a Conflictelor38 apreciază dinamica
crizei conform graficului prezentat în figura următoare.

Fig. 5. Grafic de apreciere a dinamicii crizei


Sursa: http://www.caii-dc.com.

Aşa cum lesne se poate observa, distingem cinci faze în


dinamica unei crize, astfel:
- faza de provocare a crizei – în care o serie de
evenimente şi întâmplări conduc la cristalizarea
cadrului şi la apariţia germenilor crizei;
- faza de escaladare – în care incompatibilităţile
între părţi se accentuează, criza apare şi evoluează
către un punct culminant, ce poate însemna
reducerea totală a posibilităţilor de reconciliere sau
chiar apariţia violenţelor;
- faza de desfăşurare propriu-zisă a crizei – în care
criza atinge punctul culminant, ceea ce înseamnă
ruperea totală a relaţiilor dintre părţi şi chiar
încercări de impunere a voinţei părţilor prin
folosirea violenţei;
38
http://www.caii-dc.com.
92
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- faza de relaxare sau de destindere – apare ca


urmare a încetării violenţelor sau a reducerii
tensiunilor; este semnul că începe etapa de
rezolvare a crizei; aceasta însă, trebuie tratată cu
foarte multă atenţie, pentru că oricând cursul
evenimentelor poate reaprinde flacăra violenţei;
- faza depresiei postcriză – care presupune refacerea
relaţiilor dintre părţi în urma desfăşurării crizei.
Analiza evoluţiei situaţiilor conflictuale arată că
declanşarea conflictelor presupune acumularea treptată de
tensiuni în timp. În acest sens, pot fi puse în evidenţă mai multe
stadii ale situaţiilor conflictuale: starea tensională (în care
există toate premisele declanşării conflictului), recunoaşterea
stării conflictuale, accentuarea stării conflictuale (când se
acumulează starea tensională fără a se declanşa însă conflictul),
declanşarea conflictului, încetarea conflictului.
Dinamica stării conflictuale, reprezentată în figura
alăturată, poate cunoaşte forme diferite, uneori neţinând cont
de etapizarea amintită. Cert este că fiecare din fazele
menţionate se caracterizează printr-o serie de provocări, cărora
părţile implicate în conflict trebuie să le facă faţă.
Declanşarea conflictului

Accentuarea stării
conflictuale

Recunoaşterea stării
conflictuale

Existenţa stării Stingerea situaţiei


tensionale conflictuale

timp

Fig. 6. Dinamica stării conflictuale

93
Ioan CRĂCIUN
Starea tensională apare în situaţia existenţei unor
elemente care se pot constitui în surse conflictuale: diferenţele
dintre departamente, interdependenţele sau folosirea resurselor
în comun. Obiectivele divergente nu generează conflictul decât
în momentul în care aceste divergenţe sunt sesizate. Acum
situaţia conflictuală este recunoscută, iar toţi cei implicaţi îşi
focalizează atenţia asupra dinamicii conflictului. Accentuarea
stării conflictuale constă în acumularea de tensiuni, dar, deşi
conflictul nu s-a declanşat, acesta devine inevitabil.
Declanşarea conflictului presupune descătuşarea
forţelor conflictuale şi încercarea de afirmare cât mai puternică
a intereselor divergente. În fine, starea conflictuală se va
încheia prin schimbarea elementelor care au condus la apariţia
conflictului. Părţile fac eforturi pentru crearea unor condiţii
noi, de cooperare, sau construiesc argumente pentru
declanşarea unui nou conflict, mult mai puternic de această
dată.

Măsuri de prevenire a crizelor. Răspunsul la crize

Măsurile referitoare la prevenirea crizelor, reprezintă


acele măsuri luate fie când este încă posibilă evitarea agravării
problemelor aflate în dispută şi a incompatibilităţilor de
interese, fie după izbucnirea acestora. Din această categorie fac
parte cele referitoare la realizarea păcii şi construirea păcii.
Realizarea păcii presupune căutarea unei soluţii
negociate a situaţiilor percepute drept conflicte de interese între
părţi şi cuprinde, ca modalităţi de realizare:
a) impunerea unei soluţii prin constrângere (prin
violenţă sau de pe poziţii de forţă);
b) rezolvarea pe cale juridică a crizei;
c) rezolvarea pe cale politico-diplomatică.

94
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Sancţiunile cu folosirea forţei armate


Articolul 42 din cap. VII al Cartei ONU legitimează un
sistem de sancţiuni colective împotriva ameninţărilor contra
păcii violării păcii şi actelor de agresiune. Consiliul de
Securitate are dreptul de a întreprinde orice acţiune considerată
necesară prin folosirea forţelor aeriene, terestre şi navale:
demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni. Mai departe,
art. 51 stipulează că exerciţiul dreptului de autoapărare
individuală sau colectivă a părut ca reacţie la o agresiune are
caracter de sancţiune.
Sancţiunile fără folosirea forţei armate reprezintă
răspuns la acte duşmănoase sau ilicite ale altui stat sau altor
state. Acestea sunt: retorsiunea, represaliile, embargoul,
boicotul, blocada maritimă paşnică.
Retorsiunea constă în măsuri de retaliere luate de un
stat faţă de actele neprieteneşti, contrare uzanţelor
internaţionale, săvârşite de un alt stat: ruperea relaţiilor
diplomatice, încetarea comerţului, nerecunoaşterea actelor
statului de la care provine actul neamical, reducerea
importurilor de la un asemenea stat.
Represaliile presupun măsuri de constrângere luate de
un stat împotriva altui stat, în scopul de a-l determina să repare
dauna rezultată din acte sau omisiuni ilicite, contrare dreptului
internaţional, săvârşite de acel stat sau pentru a preveni
repetarea unor asemenea acte. Aici se încadrează: sechestrarea
unor bunuri aparţinând resortisanţilor unui alt stat, întreruperea
relaţiilor comerciale, poştale, telegrafice, expulzarea
resortisanţilor unui alt stat, refuzul de a aplica, de a respecta
tratate. Un exemplu ar fi blocarea de către SUA a bunurilor
iraniene în urma luării ca ostatici a personalului diplomatic din
ambasada americană de la Teheran (1979-1980).
Embargoul este o formă de represalii prin care un stat
reţine navele comerciale ale unui alt stat în porturile sau în
marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor. Se foloseşte şi

95
Ioan CRĂCIUN
pentru reţinerea bunurilor de orice fel destinate statului
împotriva căruia se aplică. Pot fi menţionate: embargoul tehnic
şi retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate în urma
măsurilor de represiune din Polonia (1981), embargoul pe
cereale împotriva URSS, ca urmare a intervenţiei în
Afganistan, măsurile aprobate de Consiliul de Securitate
împotriva Irakului în 1991 şi Serbiei, embargoul asupra
armelor cu destinaţia Argentina, decis de ţările Comunităţii
Europene în criza privind insulele Malvine din 1982.
Boicotul constă în întreruperea relaţiilor comerciale
dintre state, a comunicaţiilor feroviare, maritime, prin radio.
Exemplu în acest sens îl constituie măsurile hotărâte de
Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate împotriva
Republicii Sud-Africane, pentru a o determina să pună capăt
politicii de apartheid, sau cele împotriva Irakului.
Blocada maritimă paşnică are ca obiectiv împiedicarea
de către un stat, cu forţele sale navale militare, a oricăror
comunicaţii cu porturile şi litoralul unui alt stat, fără a se afla în
stare de război cu acesta.

Rezolvarea pe cale juridică a crizei


Arbitrajul internaţional constă în rezolvarea unui
diferend între state de către o persoană sau o comisie, numite
de părţi şi a cărei hotărâre, conform înţelegerii prealabile dintre
părţi, este obligatorie (prin Curtea Permanentă de Arbitraj de la
Haga).
Justiţia internaţională, prin Curtea Internaţională de
Justiţie, ca organ principal al ONU. Cauzele aduse în faţa curţii
s-au referit la:
- problema răspunderii statelor (litigiul dintre Anglia
şi Albania privind incidentul din strâmtoarea Corfu,
1947-1949);

96
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- statutul populaţiei şi protecţia diplomatică


(drepturile cetăţenilor americani în Maroc, 1950-
1952);
- diferende teritoriale (Danemarca şi Olanda contra
RFG cu privire la delimitarea platoului continental
din Marea Nordului, 1968-1969; Libia şi Malta cu
privire la platoul continental în Marea Mediterană,
1985; Libia versus Ciad în 1990; Timorul de Est şi
Portugalia versus Australia, 1991);
- folosirea trecătorilor (diferendul referitor la
trecerea prin Beltul Mare, Finlanda versus
Danemarca în 1991);
- extrădare, drepturile omului.

Rezolvarea pe cale politico-diplomatică


Metodele tradiţionale, ca negocierile (tratativele),
bunele oficii şi medierea, ancheta internaţională şi concilierea
internaţională, reprezintă o categorie a măsurilor de natură
politico-diplomatică.
Negocierile reprezintă unele din cele mai uzitate
mijloace de soluţionare, pentru că se află la îndemâna fiecărui
stat, sunt cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor
părţile vin în contact în mod direct, ceea ce le situează pe baze
egale de discuţii, dându-le posibilitatea de a-şi exprima direct
opiniile şi a-şi apăra interesele.
Bunele oficii şi medierea sunt acţiuni întreprinse de un
terţ (stat sau organizaţie) la cerere sau din proprie iniţiativă, în
scopul de a ajuta părţile pe calea negocierilor. Acţiunea terţei
părţi, menită a crea condiţiile favorabile pentru ca statele în
litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului pe calea tratativelor,
constituie bunele oficii. Medierea este participarea aceluiaşi
terţ la organizarea negocierilor, pe care, de regulă, le conduce,
examinând fondul diferendului şi făcând propuneri pentru
soluţionarea lui. Un exemplu în acest sens este succesul CE în

97
Ioan CRĂCIUN
medierea conflictului politic în curs de escaladare dintre
Ungaria şi Slovacia asupra problemei extrem de sensibile a
barajului de pe Dunăre (care ameninţa să înrăutăţească
problemele privind minoritatea maghiară din Slovacia).
Ancheta internaţională are ca scop stabilirea exactă a
faptelor şi lămurirea împrejurărilor care au dus la apariţia
diferendului.
Concilierea internaţională face trecerea de la
mijloacele politico-diplomatice la cele jurisdicţionale, de care
se deosebesc prin acea că soluţia propusă nu este obligatorie.
Comisiile de conciliere îmbină elementele de anchetă cu cele
de conciliere.
Metodele alternative, spre deosebire de primele, se
concentrează mai curând asupra procesului interacţiunii, decât
asupra conţinutului poziţiilor negociate. Se consideră că ar
trebui utilizate resursele unei diplomaţii de rang secund de tip
neguvernamental, menită a stabili un stadiu anterior
negocierilor, în care să fie încurajate progresele „analitice" ale
părţilor aflate în conflict.
Construirea păcii reprezintă procesul de creare a
legăturilor între oameni, ea încearcă să evite sau să reducă
escaladarea crizelor prin „contacte plus disponibilitatea de a
uita, contacte plus urmărirea unor ţeluri superioare, contacte
plus măsuri de întărire a încrederii şi contacte plus educaţia
pentru înţelegerea reciprocă”. Este un proces care susţine
„diplomaţia dezvoltării” şi în care se recurge la metode şi
măsuri de natură atitudinală, socio-economice, politice
(monitorizarea alegerilor) sau la cele destinate întăririi
procesului de democratizare şi protejării drepturilor omului.
O altă categorie de măsuri la care se poate recurge sunt
cele referitoare la posibilităţile de acţiune. Pentru a preveni
escaladarea unei crize, poate fi avută în vedere forţa pe care o
au la dispoziţie părţile aflate în conflict, precum şi factorii care
constrâng sau permit folosirea acesteia.

98
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Măsurile de natură nemilitară presupun intervenţii de


natură politico-diplomatică, legală, economică, informativ-
educaţională, normativ-ideologică. În acest sens se poate
recurge la: ameninţarea cu retragerea misiunilor diplomatice
ale unei ţări sau ale unui grup de state; dezaprobarea de către
Consiliul de Securitate a anumitor atitudini; hotărâri pronunţate
de către CIJ împotriva unei ţări; punerea în aplicare a
boicotului economic, expunerea actelor de violare a legilor
internaţionale oprobiului opiniei publice internaţionale.
În gama măsurilor de natură militară se încadrează:
descurajarea nucleară; sistemele de securitate colectivă;
sistemele de apărare colectivă; măsurile de întărire a încrederii
şi securităţii; impunerea păcii şi menţinerea păcii. Forţele de
impunere a păcii sunt folosite în situaţia în care violenţa este
încă manifestă, misiunea fiind comparabilă cu cea a unei
campanii militare. Pentru menţinerea păcii, forţele se folosesc
în situaţia în care s-a ajuns la un acord de încetare a focului şi
când principalele părţi aflate în conflict solicită ajutorul în
menţinerea unei păci încă instabile.
Măsurile referitoare la procesul de decizie presupun şi
urmăresc: reducerea riscului de percepţie eronată; crearea unui
proces de luare a deciziilor mai puţin greoi; căutarea unor
strategii mai eficiente de prevenire a crizelor.
Activitatea în sfera politico-militară a comunităţii
internaţionale într-o situaţie de criză constă în identificarea şi
aplicarea instrumentelor necesare rezolvării crizei.
Comunitatea internaţională dispune de instrumentele legale –
precum Carta Naţiunilor Unite, care oferă cadrul politic pentru
o asemenea acţiune – dar şi de mijloacele diplomatice, politice,
economice şi militare necesare pentru a lua decizii importante
atunci când este nevoie. Scopul principal al acţiunilor politico-
militare ar trebui să fie întotdeauna restabilirea legii şi ordinii,
ceea ce ar avea un impact pozitiv şi asupra activităţii
organizaţiilor umanitare. Trebuie recunoscut şi faptul că

99
Ioan CRĂCIUN
operaţiile militare sunt subordonate autorităţii politice cu
referire la direcţie şi control. Spre deosebire de agenţiile
umanitare, forţele militare nu pot să aleagă nici destinaţia şi
nici scopul operaţiei vizate. Aşa cum a arătat experienţa din
Bosnia-Herţegovina, eficienţa intervenţiei militare depinde de
fermitatea soluţiilor politice şi de definirea clară a mandatului.
Într-o lume sfidată de provocări vechi şi noi, este tot
mai dificilă proiectarea unui model standard de răspuns la
crize, apropiat de ceea ce s-ar dori la nivel global. În asemenea
condiţii este normal ca îngrijorările provocate de evoluţia
mediului de securitate să se accentueze, câtă vreme organizaţii
precum O.N.U., al cărei scop declarat este „să menţină pacea
şi securitatea internaţională...“, şi O.S.C.E., a cărei destinaţie
este evidentă chiar din denumire, sunt în multe cazuri
ineficiente. Dincolo de jocurile politice ale marilor actori în
cadrul acestor organizaţii, rămâne firească şi întrebarea: va
putea Consiliul de Securitate să gestioneze toate riscurile şi
ameninţările la adresa securităţii globale?
Comunitatea internaţională, în ciuda bunelor intenţii şi
declaraţii, este mai puţin eficientă, decât îşi închipuie, în
prevenirea crizelor şi modelarea răspunsurilor la noile riscuri.
În aceste condiţii, organizaţii care şi-au demonstrat în timp
vitalitatea şi eficienţa, cum sunt NATO şi UE, nu puteau
rămâne indiferente la noile realităţi, chiar dacă obiectivele lor
iniţiale corespundeau unei logici stabilite în urmă cu 50 de ani.
Ca urmare, în lungul lor proces de adaptare la realităţi
emergente, se observă tot mai evident înscrierea pe agenda lor
de lucru identificarea şi modelarea de soluţii pentru probleme
de securitate şi răspuns la crize.
Spectrul desfăşurării unei crize, în concepţia NATO,
include următoarele etape: pace – escaladare (inclusiv
dezacord, confruntare, conflict armat) – destindere (inclusiv
reconstrucţia şi realizarea unei noi stabilităţi). Un element-
cheie al sistemului de gestionare a crizelor constă în capacitatea

100
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de a răspunde tuturor acestor tipuri, de la perioada de stabilitate


şi precriză, până la toate stadiile enumerate anterior.
La fel de importantă, în această dezbatere conceptuală,
este şi definiţia dată de NATO gestionării crizelor: acţiunile
coordonate iniţiate cu scopul de a evita o criză, a preveni
escaladarea sa într-un conflict armat şi de a stopa ostilităţile,
dacă acestea apar39. Aceste acţiuni includ, printre altele, şi:
strângerea şi evaluarea informaţiilor, analiza situaţiei, stabilirea
scopurilor, dezvoltarea opţiunilor de acţiune şi compararea lor,
implementarea opţiunii selectate (inclusiv a acţiunii militare) şi
analiza reacţiei (feedback). Astfel, în procesul de gestionare a
crizelor, NATO a identificat cinci faze:
Faza 1: observarea indicatorilor şi avertizarea asupra
unei crize potenţiale sau actuale;
Faza 2: evaluarea situaţiei de criză în ceea ce priveşte
dezvoltarea şi potenţialul său şi stabilirea
implicaţiilor pentru securitatea alianţei;
Faza 3: dezvoltarea opţiunilor de răspuns recomandate,
pentru a ghida procesul decizional
NAC/DPC;
Faza 4: planificarea şi execuţia deciziilor şi directivelor
NAC/DPC;
Faza 5: revenirea la stabilitate.
Obiectivele gestionării crizelor, stabilite de către
alianţă, sunt următoarele40:
- contribuirea la reducerea tensiunilor şi prevenirea
transformării lor în crize;
- gestionarea crizei ce se manifestă, pentru a preveni
escaladarea ei într-un conflict;

39
US Department of Defense, Joint Publication 1-02. DoD Dictionary of
Military and Associated Terms, 2004.
40
KRIENDLER, John, NATO Crisis Management and Conflict Prevention,
în: „Conflict Prevention: Is the European Union Ready?”, George C.
Marshall European Center for Security Studies, 2003.

101
Ioan CRĂCIUN
-asigurarea, din timp, a pregătirii civile şi militare
pentru crize de diferite grade;
- în cazul izbucnirii ostilităţilor, controlul
răspunsului, prevenirea escaladării şi determinarea
oricărui agresor să înceteze atacul şi să se retragă de
pe teritoriul alianţei. Evident, acest obiectiv nu este
aplicabil crizelor tehnologice, umanitare şi naturale;
- destinderea, cu scopul restabilirii normalităţii, după
ce escaladarea sau ostilităţile au fost stopate sau sunt
sub control;
- aplicarea „lecţiilor învăţate” din alte experienţe
similare.
Există, de asemenea, şi o serie de principii pentru
gestionarea crizelor, care sunt aplicate şi în procesul decizional
din alte domenii de activitate ale Alianţei Nord-Atlantice41:
1. Consiliul Nord-Atlantic (NAC) şi, în unele cazuri,
Comitetul pentru Planificarea Apărării (DPC), în
care Franţa nu este reprezentată, indiferent de
nivelul reuniunii (şefi de state şi de guverne,
miniştri, ambasadori şi reprezentanţii acestora),
sunt cele mai înalte autorităţi ale alianţei şi pot lua
decizii pentru acţiuni comune.
2. Toate deciziile luate în cadrul NAC sau DPC,
precum şi în alte organe ale NATO, reprezintă
expresia suveranităţii naţionale şi sunt luate prin
consens.
3. Naţiunile deleagă reprezentanţilor lor din NAC sau
din DPC, după caz, responsabilitatea reprezentării
tuturor elementelor componente ale guvernelor,
inclusiv economic, politic, de apărare, de
planificare a urgenţelor civile etc.
4. La fiecare pas al procesului se manifestă controlul
eficient al sferei politice asupra celei militare: nici
41
Ibidem.
102
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

o decizie referitoare la planificarea formală,


desfăşurarea sau folosirea forţelor nu va putea fi
luată fără autorizarea politică necesară a membrilor
NAC sau DPC.
După războiul rece, NATO şi-a concentrat atenţia
asupra prevenirii şi gestionării crizelor cu rădăcini în:
tensiunile şi antagonismele de natură etnică, naţionalismul
extremist, lupta politică internă, schimbarea politică
inadecvată, problemele economice interne etc. Din momentul
11 septembrie 2001, interesul s-a orientat pe terorism şi armele
de distrugere în masă, ca surse ale crizelor, dar şi pe cooperarea
interinstituţională, în special cu Uniunea Europeană.
Modelul de răspuns la criză pe care îl propune Uniunea
Europeană şi care se poate vedea în figura alăturată42 porneşte
de la constatarea că atât conceptul de criză în sine, cât şi uzul
formal, în special, în sintagma „gestionarea crizelor”, tinde să
se refere la situaţiile preconflictuale, la cele conflictuale, dar şi
la cele postconflictuale.

42
Ibidem.

103
Ioan CRĂCIUN

CONSTRUCŢIA PĂCII

POSTCONFLICT PRECONFLICT
Prevenirea conflictului prin măsuri structurale
pe termen lung:

- regim internaţional de construcţie a păcii;


- construcţia păcii în interiorul ţării.

IMPUNEREA PĂCII MENŢINEREA PĂCII

Gestionarea conflictului prin Prevenirea conflictului prin


măsuri coercitive: scurtarea perioadei măsurilor
operaţionale:
- răspuns la agresiunile din
afara graniţelor; - diplomaţie preventivă;
- menţinerea păcii „plus”; - desfăşurare preventivă.
- intervenţie de protecţie.

RESTABILIREA PĂCII

Gestionarea conflictului prin


măsuri noncoercitive:

- restabilirea păcii pe căi


diplomatice;
- menţinerea tradiţională a
păcii.

Fig. 7. Modelul european pentru răspunsul la criză

104
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

În ansamblu, se încearcă delimitarea a două strategii ce


compun răspunsul la criză, adică gestionarea crizelor şi
rezolvarea conflictelor. Referitor la gestionarea crizelor,
Uniunea Europeană defineşte acest concept astfel: acţiuni
iniţiate pentru a preveni escaladarea pe verticală
(intensificarea violenţelor) şi pe orizontală (răspândirea
teritorială) a conflictelor violente existente43. Rezolvarea
conflictelor are în vedere acţiunile întreprinse, pe termen scurt,
pentru a stopa un conflict violent44.

Managementul crizelor

Managementul crizelor reprezintă, aşa cum am arătat


deja un set de măsuri şi acţiuni destinate a stopa în ultimul
moment evoluţia conflictului către un curs violent sau a stopa
extinderea violenţelor către război. Dacă violenţele nu au
izbucnit, intervenţia în sensul gestionării crizei poate schimba
cursul acesteia într-unul pacifist. Dacă însă violenţele sunt
principalul mod de exprimare dintre părţile în conflict, atunci
managementul crizei devine unul foarte dificil. Organizaţiile
umanitare şi nonguvernamentale, alături de unele grupuri de
cetăţeni, pot juca un rol esenţial în acordarea de ajutor
victimelor violenţelor, iar publicitatea făcută evenimentelor
poate duce la reducerea intensităţii lor. Intervenţia pe scară
largă pentru managementul eficient al crizelor necesită acţiuni
de tipul peacekeeping, peacemaking, peace enforcement sau
peacebuilding. Acest lucru trebuie însă realizat cu mult
discernământ, pentru a evita criticile venite din multe direcţii,
în special pe motiv de legalitate a intervenţiei.

43
http://europa.eu.int/comm/development/prevention/definition.htm.
44
Ibidem.

105
Ioan CRĂCIUN
În ultimii ani s-au concretizat o serie de dezvoltări
referitoare la gestionarea crizei: prevenirea crizei, pregătirea,
învăţarea (crisis learning) şi cercetarea cu scopul influenţării.
Principala sarcină a prevenirii crizelor şi a avertizării timpurii
este evitarea sau soluţionarea rapidă a problemelor la nivel
local, pentru a evita escaladarea acestora şi transformarea lor în
conflicte deschise. Sunt obiective ce vizează îndeosebi starea
de criză. Pregătirea pentru o reacţie adecvată în cazul unei
situaţii de criză ţine de două aspecte: pe de o parte, construcţie
şi capacitate instituţională, iar pe de altă parte, pregătirea.
Primul element vizează existenţa unor instituţii capabile să
perceapă, să analizeze şi să ofere soluţii în cazul unei crize în
derulare, în timp ce al doilea termen se referă la posibilitatea de
a pregăti capacitatea de a reacţiona a politicienilor aflaţi în
funcţii de decizie, prin simulări şi exerciţii. Învăţarea explică
tendinţa politicului de a lua măsuri ad-hoc pentru crize diferite;
politicienii creează şi distrug instituţii, le reorganizează sau le
schimbă conducerea, experienţa arătând că nu numai oamenii
învaţă, ci şi instituţiile sociale. Cercetarea cu scopul
influenţării este una dintre principalele surse pentru instituţiile
şi decidenţii politici de a dobândi experienţă în primele
momente ale construcţiei instituţionale şi lansării domeniului.
Activitatea de management al crizelor presupune angajarea
responsabilităţii faţă de corpusul social care legitimează poziţia
de decident şi cooperarea cu toate structurile societăţii, de la
cercuri de putere şi influenţă pînă la instituţiile societăţii civile.
În cazul confruntării cu violenţă armată, trebuie
urmărite două obiective principale: în primul rând, stabilirea
unui acord politico-militar, în timp ce sunt analizate cauzele
crizei şi, în al doilea rând, scăderea efectelor crizei şi ajutorarea
victimelor. Gestionarea crizei include mai mult decât ajutorul
umanitar. Dacă acesta din urmă nu este secondat de acţiunea
politică, are tendinţa de a se transforma cel mult într-o
modalitate de a stăpâni superficial conflictul sau situaţiile

106
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

instabile. Pacea nu înseamnă doar absenţa războiului. Pacea


durabilă presupune restabilirea justiţiei şi a respectului pentru
drepturile fundamentale ale individului şi, printre altele, are
drept caracteristică şi stabilitatea durabilă. De aceea,
gestionarea crizei ar trebui direcţionată spre găsirea şi aplicarea
unor soluţii durabile, abordând o viziune holistică asupra
factorilor implicaţi. Un răspuns eficient la criză necesită o
atitudine comprehensivă a actorilor politici, militari şi a celor
cu scopuri umanitare, acordând importanţa cuvenită
responsabilităţilor, mandatelor şi sferelor de competenţă
specifice fiecărei părţi. Este o provocare pentru militari, care,
în calitate de „gestionari ai violenţei armate”, cum i-a denumit
Huntington, trebuie să gestioneze la fel de eficient şi
instrumentele dialogului. Relaţiile de dialog şi de
complementaritate dintre actori ar trebui să urmărească
stabilirea şi menţinerea sprijinului comun pentru rezolvarea
crizei.

107
Ioan CRĂCIUN

IV

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE CA


FUNDAMENT AL STRATEGIEI PENTRU PACE

Organizaţia internaţională ca fundament


al strategiei de evitare a războaielor

În lucrarea sa Friedensstrategien, Systemwandel durch


Internationale Organisationen, Demokratisierung und
Wirtschaft Ernst-Otto Czempiel afirmă că „printre strategiile
ale căror obiectiv este de a instaura pacea prin implicarea
directă în modul de interacţiune al componentelor sistemului
internaţional, strategia de instituire a organizaţiilor
internaţionale a fost nu doar prima, ci şi cea mai bună“45.
De fapt, ideea modificării structurii sistemului
internaţional prin constituirea unei organizaţii internaţionale
făcând astfel ca aceasta să conţină o strategie importantă pentru
pace, a apărut încă de la începutul secolului al XIII-lea.
De-a lungul istoriei europene, teoreticienii s-au
preocupat de acest concept, dar materializarea practică a
strategiei de evitare a războaielor sub forma constituirii unei
organizaţii internaţionale avea să vină abia după primul, iar mai
apoi după cel de-al doilea război mondial.
Constituirea Organizaţiei Naţiunilor Unite în anul 1945
trebuie văzută ca una dintre acele înlocuiri a modelelor de
gândire care a provocat transformări de durată în istoria
culturii. Organizaţia a conferit principiului nonviolenţei statutul
unei norme legale şi a creat, în plus, şi contextul în care această

45
Ernst-Otto Czempiel, Friedensstrategien, Systemwandel durch
Internationale Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft,
Paderborn 1986, pp. 81-87.
108
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

normă putea fi supravegheată. Ea a urmărit scopul, după cum


spunea Cordell Hull în 1944, de a (elimina) „necesitatea creării
unor sfere de influenţă, a unor alianţe, echilibre de putere sau
orice alt fel de aranjamente speciale, prin intermediul cărora
statele au încercat, în nefericitul trecut, să îşi asigure securitatea
sau să îşi promoveze interesele“.
Această idee era cu totul corectă, însă nu duce la
slăbirea sau eliminarea totală a conflictelor. Ceea ce se schimbă
este felul în care aceste conflicte apar în conştiinţa oamenilor.
În lipsa unei organizaţii internaţionale, ele ar părea absolute; îi
separă pe adversari, aceştia nutrind, fiecare în parte, să îl
distrugă pe celălalt. Tocmai acest lucru este preîntâmpinat de
organizaţia internaţională. Comunicarea şi cooperarea
permanentă sunt simboluri ale existenţei continue valorilor
comune. Conflictul se desfăşoară astfel în exclusivitate prin
întrebuinţarea unor mijloace nonviolente. Totodată, conflictele
sunt relativizate: felul în care se încheie acestea nu mai
constituie o ameninţare la adresa existenţei adversarului,
marcând doar abilităţile acestuia de a se dezvolta.
“Organizaţia internaţională nu poate garanta securitatea
colectivă, soluţionarea neagresivă a conflictelor şi nici
eliminarea tuturor formelor de violenţă din lume. Ea poate însă
contribui la atingerea acestor scopuri prin intermediul actorilor
statali, inaugurând o lume în care renunţarea la orice act de
violenţă să pară varianta corectă şi potrivită de a acţiona. Un
conflict între state care sunt membre ale unei organizaţii
internaţionale, care cooperează în cadrul acesteia şi care
încearcă să-şi rezolve diferendele sub acoperişul ei, dobândeşte
stimuli importanţi şi eficienţi în vederea reducerii gradului de
violenţă. Substanţa conflictului nu se va schimba, dar modul de
soluţionare al acestuia va fi influenţat decisiv de organizaţia
internaţională. Efectele vor fi şi mai mari, dacă organele şi
instituţiile organizaţiei vor fi, şi ele, implicate în procesul de

109
Ioan CRĂCIUN
soluţionare - vezi în cazul Naţiunilor Unite reglementările
prevăzute de capitolul VI, în special art. 33 şi art. 37“46.
În termeni pozitivi, influenţa reală a organizaţiei
internaţionale asupra interacţiunii dintre naţiuni este creată în
primul rând prin integrarea ei în conştiinţa comunităţii, o
conştiinţă în care se reflectă contextul modificat al sistemul
internaţional. Acest lucru face ca metodele de tratare a
conflictelor să devină cu mult mai eficiente atunci când sunt
instituţionalizate la nivelul organizaţiei. Prin aplicarea practică
a acestor principii, statele se deprind cu un anumit
comportament, care se transformă astfel într-o normă universal
acceptată. Instituţionalizarea acestei norme duce mai apoi, în
cazul celor care o respectă, la identitate şi încredere, acestea
înţelegându-se de pe acum ca parte dintr-un sistem
comprehensiv şi unilateral acceptat de cooperare.

Apariţia şi evoluţia Organizaţiei Naţiunilor Unite

Istoria Naţiunilor Unite a început cu mult înainte de


înfiinţarea organizaţiei mondiale, la data de 26 iunie 1945, la
San Francisco. Rădăcinile ideilor exprimate în documentele
acesteia se sprijină pe teoriile unor gânditori însemnaţi, precum
Hugo Grotius (întemeietorul dreptului modern al popoarelor,
1584-1645), Abbé de Saint-Pierre (1658-1743) sau pe lucrarea
lui Immanuel Kant, apărută în 1795, Despre pacea veşnică.
"Noi, popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim
generaţiile viitoare de flagelul războiului care, de două ori în
cursul unei vieţi de om, a provocat omenirii suferinţe de
nespus, să ne reafirmăm credinţa în drepturile fundamentale ale
omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în
egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi a femeilor, precum şi a
naţiunilor mari şi mici (...), să promovăm progresul social şi
46
Ibidem, pp. 103-105.
110
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

condiţii mai bune de trai într-o mai mare libertate, şi în aceste


scopuri (...) să ne unim forţele pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, să acceptăm principii şi să instituim
metode care să garanteze că forţa armată nu va fi folosită decât
în interesul comun, să folosim instituţiile internaţionale pentru
promovarea progresului economic şi social al tuturor
popoarelor, am hotărât să ne unim eforturile pentru înfăptuirea
acestor obiective..."47.
Cu aceste cuvinte începe Carta ONU, documentul de
înfiinţare prin care 51 de state au aderat, în anul 1945 la San
Francisco, la Organizaţia Naţiunilor Unite. Între timp, această
organizaţie cuprinde 191 de state membre, adică aproape toate
statele lumii.
Aşteptările uriaşe care au însoţit constituirea
organizaţiei mondiale s-au năruit curând. Conflictul est-vest
care a apărut cel mai târziu în 1947 a îngreunat desfăşurarea
unor activităţi constructive în cadrul forurilor ONU în primele
decenii de existenţă ale organizaţiei.
"Acordul dintre marile puteri care se aflau în aceeaşi
tabără pe timpul celui de-al doilea război modial s-a evaporat
încă de la împărţirea câştigurilor – şi astfel s-a evaporat şi
speranţa de a crea o lume nouă, pe care ONU urma să o
reprezinte şi apere la nivel instituţional. Dacă Naţiunile Unite
reuşiseră să repurteze unele succese până în 1947, printre altele
retragerea Uniunii Sovietice de pe teritoriul Iranului,
reglementarea problemei Triest-ului şi retragerea trupelor
franco-britanice din Liban şi Siria, fosta asociere armată dintre
puterile occidentale şi Uniunea Sovietică a degenerat cel mai
târziu în 1947 într-un conflict care a durat, după cum se ştie, 40
de ani şi care a marcat relaţiile internaţionale şi activităţile
Naţiunilor Unite.

47
Carta ONU.

111
Ioan CRĂCIUN
Conflictele ideologice şi de putere politică dintre cele
două blocuri au dominat din acest moment dezbaterile şi
negocierile din toate forurile ONU şi, evident, mai ales în
cadrul Consiliului de Securitate. Funcţia de menţinere a păcii a
organizaţiei a fost practic desfiinţată, ba mai mult: marile puteri
iubitoare de pace, care, conform statutului, purtau răspunderea
principală pentru pace, au comis în curând, în lupta pentru
dobândirea sferelor de influenţă în lumea a treia, cele mai
periculoase acte de încălcare a păcii"48.
Blocada Consiliului de Securitate instituită de războiul
rece nu trebuie să ne facă să credem că primele patru decenii ar
fi fost timp pierdut pentru ONU, istoria acestei organizaţii
începând abia o dată cu răsturnarea de situaţie din anii 1989/90.
O asemenea apreciere ar trece cu vederea unele realizări ale
organizaţiei mondiale, precum cele din domeniul protecţiei
drepturilor omului, a dezvoltării drepturilor popoarelor sau al
decolonizării. Cu toate că în realitate, sâmburele sistemului
colectiv de securitate (capitolul VII al Cartei ONU) nu a putut
fi transpus, organizaţia a găsit alte domenii asupra cărora să-şi
concentreze activitatea. În ciuda – sau tocmai datorită –
blocadei, organizaţia a reuşit să repurteze succese notabile în
anumite domenii, care au făcut astăzi ca ONU să fie recunoscut
ca un for al problemelor globale.
Pe baza rezoluţiei Uniting-for Peace din 1950,
Naţiunile Unite au dezvoltat, la mijlocul anilor cincizeci, un
instrument cu totul nou şi neprevăzut de cartă: aşa-numitele
operaţiuni de menţinere a păcii (peacekeeping missions). Spre
deosebire de măsurile de “forţare a păcii”, prevăzute în
capitolul VII, aceste operaţiuni nu se bazau pe uzul de forţă,
servind la stabilizarea principiului de renunţare la violenţe prin
instalarea unei zone-tampon între părţile aflate în conflict.

48
Günther Unser/Michaela Wimmer, Die Vereinten Nationen. Zwischen
Anspruch und Wirklichkeit, Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn
1995, p. 37.
112
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Motivul pentru prima intervenţie a "căştilor albastre" a


fost criza din Suez din anul 1956. Aici trupele ONU au avut rol
de tampon între cele două părţi conflictuale. Au urmat mai apoi
şi alte intervenţii, sarcinile „căştilor albastre” fiind extinse în
mod continuu.
Bilanţul în ceea ce priveşte sarcina principală a
Naţiunilor Unite, menţinerea păcii şi securităţii internaţionale,
este, pentru primele decenii, ambivalent. În timp ce în criza de
la Berlin, din Suez şi din Cuba putem spune că organizaţia şi-a
îndeplinit misiunea, în Congo ea a fost suprasolicitată, fapt care
a prefigurat problemele ce aveau să fie întâmpinate în cadrul
misiunilor de menţinere a păcii de mai târziu.
Evenimentele epocale din anii 1989/'90 "au adus
Naţiunile Unite, după decenii de paralizie, din nou în centrul
politicii internaţionale. Consiliul de Securitate a dobândit o
capacitate de decizie şi acţiune necunoscută până atunci"49.
Extinderea treptată a competenţelor Consiliului de
Securitate asupra unor procese, care cu doar puţini ani înainte
ar fi căzut sub incidenţa prevederilor cartei, care interziceau
implicarea ONU, a fost urmarea şi, în acelaşi timp, şi premisa
pentru crearea unei noi generaţii de misiuni de menţinere a
păcii. Între anii 1988 şi 1992 au fost constituite 14 noi misiuni,
mai multe decât în toate cele patru decenii de existenţă a
organizaţiei. Doar în anul 1993 au existat şase intervenţii de
menţinere a păcii şi, în ciuda unui moratoriu de la mijlocul
anilor '90, numărul misiunilor ONU de menţinere a păcii a
crescut, până în 2001, la 54.
Şi pentru această etapă din dezvoltarea Naţiunilor Unite
bilanţul este unul amestecat în ceea ce priveşte misiunea
principală – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.
Succeselor iniţiale amintite mai sus – şi mai ales succesul
49
Sven Gareis/Johannes Varwick, Die Vereinten Nationen. Aufgaben,
Instrumente und Reformen; Bundeszentrale für politische Bildung
Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003, p. 125.

113
Ioan CRĂCIUN
operaţiunii din Namibia, când această ţară şi-a dobândit
autonomia – li se opun eşecuri de proporţii, vezi mai ales cele
din Somalia şi Bosnia, care au afectat negativ imaginea
organizaţiei.
La fel ca în misiunea din Congo din 1960, „căştile
albastre” au fost însărcinate din ce în ce mai mult cu activităţi
pentru care nu fuseseră create şi pe care, din această cauză, nici
nu au putut să le ducă la bun sfârşit: "Dacă misiunile clasice de
menţinere a păcii (...) au însemnat în primul rând îndeplinirea
funcţiei de tampon între părţile – de obicei statale – aflate în
conflict, mandatele din generaţia a doua au fost marcate de un
spectru din ce în ce mai larg de sarcini.
Ajutorul pentru statele aflate în proces de tranziţie sau
de conciliere naţională, susţinerea proceselor de consolidare a
democraţiei, dezarmarea şi reintegrarea armatelor implicate în
războaiele civile, repatrierea refugiaţilor şi, în fine, preluarea
temporară a competenţelor semi--autoritare pentru o întreagă
ţară s-au numărat printre noile atribuţii ale misiunilor de
menţinere a păcii"50.
Astfel de misiuni, din cea de-a doua generaţie, nu au
fost întreprinse doar în Namibia, ci, cu un oarecare succes, şi în
Nicaragua, El Salvador, la graniţa Kuweitului cu Irakul după
eliberarea acestuia – acţiune mandatată de Consiliul de
Securitate şi în Cambogia unde, în cea mai mare şi mai
costisitoare misiune de până la acea vreme, a fost constituită o
administraţie complet provizorie. Aceste intervenţii au avut în
comun faptul că urmau tradiţia acţiunilor de peacekeeping
clasic, având loc nu în, ci după epuizarea conflictelor armate.
Dezvoltarea doctrinei de peacekeeping în a doua
generaţie a fost mai degrabă de natură graduală, misiunile
având loc în situaţii post-conflict, adică în contexte mai
degrabă paşnice şi pornind de la premisa existenţei unor
acorduri prealabile de pace, respectiv a unui consens între
50
Ibidem, p.127.
114
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

părţile aflate în conflict. Unele intervenţii de menţinere a păcii


de după 1992 au intrat însă în conflict cu principiile
fundamentale ale conceptului de „căşti albastre”. În ciuda
strădaniilor intensificate de reformare şi a unor concepte
inovatoare (vezi mai ales Agenda pentru Pace a lui Boutros-
Ghali), această criză a făcut până la urmă ca centrul de greutate
să se concentreze, în cazul misiunilor de menţinere a păcii
iniţiate de Naţiunile Unite şi de Consiliul de Securitate al
acestei organizaţii, asupra unor acorduri regionale şi între
grupe de state. Această tendinţă a devenit foarte clară în
războiul din Kosovo şi s-a amplificat în "războiul împotriva
terorismului" dus de SUA. Dar, astfel nu doar organizaţia se
află în pericol, ci şi ideea de bază a răspunderii colective a
tuturor statelor în ceea ce priveşte pacea, aşa cum o subliniază
şi următorul bilanţ realizat de Gareis şi Varwick: "Pretenţia
Naţiunilor Unite de a construi un sistem global de menţinere a
păcii, cu competenţe cuprinzătoare şi pretenţii legitime de
respectare internaţională a normelor şi regulilor sale ancorate în
cartă, au fost puse sub semnul întrebării. S-au făcut auzite
reproşuri, conform cărora naţiunile industrializate ar
instrumenta Naţiunile Unite în mod selectiv pentru a-şi impune
propriile interese. Naţiunile Unite sunt astfel ameninţate să fie
marginalizate în domeniul sarcinilor centrale, pentru a căror
realizare au fost create în 1945. Îngrijorarea exprimată nu
vizează însă numai potenţialul sfârşit al unei organizaţii
internaţionale. Mai mult, aici este vorba despre întrebarea
fundamentală dacă problemele păcii mondiale şi ale securităţii
internaţionale vor mai rămâne şi pe viitor în răspunderea unui
sistem colectiv de menţinere a păcii sau dacă acestea vor fi
trecute la nivelul statelor, respectiv a sistemelor de alianţe
regionale. Dacă această variantă ar rămâne la latitudinea
exclusivă a statelor s-ar ajunge – mai devreme sau mai târziu –
la o întoarcere de la ordinea de drept internaţională care s-a
dezvoltat de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi

115
Ioan CRĂCIUN
asupra necesităţii căreia există totuşi, în ciuda oricărei
fragilităţi, un consens larg între state"51.

Sistemul instituţional al ONU

Pentru ca un stat să devină membru al organizaţiei este


necesară o recomandare din partea Consiliului de Securitate şi
o hotărâre a Adunării Generale a ONU. Statele membre care
încalcă prevederile cartei pot fi suspendate sau excluse din
ONU, la recomandarea Consiliului de Securitate, prin hotărâre
a Adunării Generale.
În cadrul sistemului instituţional al ONU (anexa 1)
intră:
- Adunarea Generală;
- Consiliul de Securitate;
- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul de Tutelă;
- Curtea Internaţională de Justiţie;
- Secretariatul;
- organele subsidiare.
Adunarea Generală a ONU
În compunerea Adunării Generale intră toate statele
membre, fiecare având cel mult 5 reprezentanţi.
Secretarul general, cu asentimentul Consiliului de
Securitate, va aduce la cunoştinţa Adunării Generale, în fiecare
sesiune, toate problemele referitoare la menţinerea păcii şi la
securitate care se află în atenţia Consiliului de Securitate.
Adunarea Generală iniţiază studii şi face recomandări
în scopul:
- de a promova cooperarea internaţională în domeniul
politic şi de a încuraja dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional;
51
Ibidem, p. 132.
116
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- de a promova cooperarea internaţională în domeniul


economic, social, cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini
respectarea drepturilor omului, libertăţilor fundamentale pentru
toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Adunarea Generală primeşte şi examinează rapoartele
anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate care vor
cuprinde o dare de seamă asupra măsurilor pe care consiliul
le-a hotărât sau le-a luat pentru menţinerea păcii.
Hotărârile Adunării Generale sunt luate cu majoritatea
de voturi (de 2/3 din membrii prezenţi şi votanţi) în problemele
importante precum: recomandări cu privire la menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale; alegerea membrilor nepermanenţi
ai Consiliului de Securitate; alegerea membrilor Consiliului
Economic şi Social; alegerea membrilor Consiliului de Tutelă;
admiterea de noi membri în organizaţie; suspendarea
drepturilor şi privilegiilor membrilor; excluderea de membri;
problemele bugetare.
Adunarea Generală se întruneşte anual în sesiuni
ordinare şi, când împrejurările o cer, în sesiuni extraordinare.
Sesiunile extraordinare sunt convocate de secretarul general, la
cererea Consiliului de Securitate sau a majorităţii membrilor
ONU.
Consiliul de Securitate al ONU
Consiliul de Securitate este format din 15 membri, din
care 5 sunt membri permanenţi, iar 10 nepermanenţi, aleşi din
rândul statelor membre pe o durată de doi ani.
Hotărârile Consiliului de Securitate în probleme de
procedură sunt adoptate cu votul a 9 membri, iar în celelalte
probleme cu votul a 9 membri, în care sunt cuprinse voturile
concordante ale tuturor membrilor permanenţi.
Orice conflict trebuie rezolvat prin tratative, anchetă,
mediere, conciliere, arbitraj pe cale judiciară, recurgerea la
organizaţii sau acorduri regionale sau prin orice mijloace
paşnice la îndemâna părţilor. Consiliul de Securitate poate să

117
Ioan CRĂCIUN
ancheteze diferendul sau orice situaţie care ar pune în primejdie
pacea şi securitatea internaţională şi să recomande procedurile
sau metodele de aplanare hotărâte.
În cazuri de agresiune, Consiliul de Securitate poate
hotărî ce măsuri, care nu implică folosirea forţei armate, trebuie
luate pentru a fi aplicate hotărârile sale, care pot fi: întreruperea
totală sau parţială a relaţiilor economice, comunicaţiilor,
precum şi ruperea relaţiilor diplomatice.
Dacă se consideră că aceste măsuri nu sunt adecvate,
Consiliul de Securitate poate întreprinde, cu forţe aeriene,
maritime sau terestre, orice acţiune pe care o consideră
necesară pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale. Acţiunile pot cuprinde demonstraţii, măsuri de
blocadă şi alte operaţii executate de forţele aeriene, maritime
sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.
Planurile de acţiune ale forţelor armate vor fi elaborate
de Consiliul de Securitate, ajutat de Comitetul de Stat Major.
Comitetul de Stat Major include şefii statelor majore ale
armatelor membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Comitetul de Stat Major este sub autoritatea Consiliului
de Securitate şi răspunde de conducerea strategică a oricăror
forţe puse la dispoziţie.
Nici o dispoziţie din cartă nu va aduce atingere
dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă în
cazul unui atac împotriva unui membru al organizaţiei, care
trebuie să aducă la cunoştinţă Consiliului de Securitate starea
creată, iar acţiunile sale nu trebuie să afecteze în nici un fel
puterea şi îndatoririle Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate încurajează existenţa unor
organisme regionale destinate a se ocupa cu menţinerea păcii,
cu condiţia ca aceste acorduri sau organizaţii să fie compatibile
prin acţiunile lor cu scopurile şi principiile ONU.
În unele situaţii. Consiliul de Securitate va folosi
asemenea acorduri sau organizaţii regionale pentru aplicarea

118
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

acţiunilor de constrângere sub autoritatea sa. Nici o acţiune de


constrângere nu va fi întreprinsă de organismele regionale fără
autoritatea Consiliului de Securitate.
În scopul creării condiţiilor de stabilire şi bunăstare
necesare unor relaţii paşnice între naţiuni, întemeiate pe
principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi al dreptului lor
de a dispune de ele însele, ONU va favoriza:
- ridicarea nivelului de trai, folosirea forţei de muncă şi
condiţii de progres şi bunăstare;
- rezolvarea problemelor internaţionale în domeniile
economic, social, sanitar şi a altor probleme conexe;
- respectarea universală şi efectivă a drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale pentru toţi cetăţenii.
În vederea rezolvării unei situaţii de criză, Consiliul de
Securitate întreprinde acţiunile:
- preia iniţiativa, stabileşte concepţia, forţele ce se
angajează şi costurile;
- numeşte reprezentantul (trimisul special);
- stabileşte şi realizează acordul de încetare a focului;
- realizează acordul de pace;
- aprobă mandatul;
- numeşte comandantul forţei;
- desfăşoară forţele;
- conduce acţiunile pentru rezolvarea crizei;
- asigură ieşirea forţelor din teatrul de operaţii.
Consiliul Economic şi Social
Consiliul este compus din 27 de membri aleşi de
Adunarea Generală. Alegerea se face anual pentru durata a trei
ani, în grupuri de câte 9 membri.
Hotărârile Consiliului Economic şi Social se adoptă cu
majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi. În cadrul
consiliului se înfiinţează comisii pentru problemele economice
şi sociale şi pentru promovarea drepturilor omului.
La dezbateri pot participa fără drept de vot statele

119
Ioan CRĂCIUN
vizate, instituţiile specializate, precum şi membrii săi.
Consiliul de Tutelă
Consiliul de Tutelă este compus din următorii membri
ai ONU:
- membrii care administrează teritorii sub tutelă;
- membrii Consiliului de Securitate;
- alţi membri ai organizaţiei, aleşi de Adunarea
Generală pe o perioadă de trei ani.
Hotărârile Consiliului de Tutelă sunt adoptate cu
majoritatea de voturi a membrilor prezenţi şi votanţi.
În situaţii deosebite, Consiliul de Tutelă va apela la
asistenţa Consiliului Economic şi Social şi la alte instituţii de
specialitate.
Curtea Internaţională de Justiţie
Curtea Internaţională de Justiţie este organul judiciar
principal al ONU şi funcţionează în conformitate cu statutul
anexat, stabilit pe baza statutului Curţii Permanente de Justiţie
Internaţionale.
Secretariatul
Secretariatul cuprinde un secretar general şi personalul
numit de Adunarea Generală, la propunerea Consiliului de
Securitate, fiind cel mai înalt funcţionar administrativ al
organizaţiei.
Secretarul general ia parte la lucrările Adunării
Generale şi ale celorlalte instituţii ale ONU în calitate de înalt
funcţionar. El prezintă Adunării Generale un raport anual
despre activitatea organizaţiei.

Prevenirea conflictelor în viziune ONU

Prevenirea conflictelor reprezintă un complex de măsuri


şi activităţi organizate şi executate cu scopul de a preveni
suferinţele umane şi a oferi o alternativă mai puţin costisitoare
operaţiilor politico-militare pentru rezolvarea conflictelor

120
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

înainte ca acestea să devină violente. În acest sens, diplomaţia


preventivă, promovată sub forma medierii, concilierii sau
negocierii, reprezintă metoda de bază promovată de
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru prevenirea conflictelor.
Emisarii sau reprezentanţii speciali ai secretarului general al
ONU sunt angajaţi în acţiuni de diplomaţie preventivă oriunde
în lume, iar în majoritatea cazurilor aceştia acţionează în
strânsă cooperare cu reprezentanţii organizaţiilor regionale.
Deşi diplomaţia preventivă este metoda consacrată de
prevenire şi rezolvare a conflictelor, care şi-a dovedit din plin
valabilitatea, experienţa Organizaţiei Naţiunilor Unite din
ultimii ani ne arată că există multe alte forme de acţiune cu
efect preventiv ridicat. Printre acestea se numără: dezvoltarea
de proiecte în contextul unor strategii preventive, acţiuni
umanitare, dislocarea preventivă şi dezarmarea preventivă.
Complementar diplomaţiei preventive sunt dislocarea şi
dezarmarea preventivă. Structurile militare de menţinere a păcii
pot fi dislocate preventiv într-o zonă de potenţial conflict, în
scopul menţinerii acestuia pe aşa-numita “linie de plutire”,
reducerea tensiunilor şi promovarea încrederii reciproce dintre
părţi. Dislocarea preventivă a fost adoptată cu succes în
misiunile desfăşurate de ONU în Macedonia, Republica
Central Africană sau cu alte ocazii şi rămâne o opţiune
importantă în prevenirea conflictelor.
Dezarmarea preventivă urmăreşte reducerea cantităţii
de armament uşor în zonele cu risc ridicat de conflict. El
Salvador, Mozambic sau unele regiuni sunt exemple
edificatoare, în care trupele ONU au fost angajate în colectarea
şi distrugerea armamentului uşor, ca parte a întregului proces
de pace.
Dezvoltarea unor proiecte în contextul strategiilor
preventive, denumite şi “prevenire structurală a conflictelor”,
se referă la activităţi desfăşurate exclusiv înainte de începerea
conflictului. Aşa cum practica a demonstrat, sărăcia,

121
Ioan CRĂCIUN
dezechilibrele socio-economice, subdezvoltarea, lipsa unei
guvernări adecvate, nerespectarea drepturilor omului sunt surse
potenţiale de conflict, care nu pot fi combătute decât prin
dezvoltarea unor programe adecvate, pe termen lung, care să
ducă la eradicarea cauzelor acestor fenomene. Aceste programe
iniţiate şi îndeplinite de Secretariat sau de diferite agenţii şi
departamente ONU fac parte din aşa-numita strategie de
prevenirea structurală a conflictelor.
La nivelul ONU, Departamentul pentru Afaceri Politice
(Department of Political Affairs) este organismul responsabil
cu promovarea strategiilor de prevenire a conflictelor. Acesta
este asistat de Unitatea de Planificare Politică (Policy Planning
Unit) şi sprijinit de divizii regionale. De asemenea, pentru
îmbunătăţirea eficienţei acţiunilor preventive, diferite
departamente şi agenţii ONU au dezvoltat strategii comune de
lucru, dintre care fac parte:
- UN Interdepartmental Framework for Co-
ordination on Early Warning and Preventive
Action, care este un program de coordonare a
activităţilor unor departamente, agenţii şi oficii
ONU în domeniul acţiunilor de prevenire timpurie;
- UNDP/DPA Programme on Building National
Capacity for Conflict Prevention, iniţiat în
noiembrie 2003 cu scopul de a sprijini
implementarea programelor ONU de prevenire a
conflictelor în diferite ţări şi în care potenţialul
acestora este ridicat;
- DPA Prevention Team oferă cadrul
intradepartamental de dezvoltare a opţiunilor
privind prevenirea conflictelor;
- discuţii şi dezbateri la nivelul Comitetului Executiv
pentru Pace şi Securitate (Executive Committee on
Peace and Security);

122
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- programe de instruire în domeniul prevenirii


timpurii, organizate de Colegiul Naţiunilor Unite
(United Nations College) şi Departamentul pentru
Afaceri Politice;
- High-Level Panel on Threats, Challenges and
Change (dezbaterea la nivel înalt ameninţări,
provocări şi schimbare), iniţiată de secretarul
general al ONU în noiembrie 2003, în scopul
examinării ameninţărilor şi provocărilor la adresa
păcii şi securităţii, inclusiv a celor economice şi
sociale ce au legătură cu pacea şi securitatea şi
formularea recomandărilor pentru un răspuns
colectiv adecvat la acestea.
Aşadar, prevenirea conflictelor, înscrisă în Carta ONU
ca una din obligaţiile principale ale statelor membre, implică o
gamă variată de acţiuni în domenii diverse, precum buna
guvernare, drepturile omului, dezvoltare economică şi socială,
în scopul rezolvării disputelor înainte ca ele să devină violente
sau pentru împiedicarea extinderii violenţelor, dacă acestea
deja au apărut. De asemenea, avertizarea timpurie este o
componentă esenţială a prevenirii cu ajutorul căreia Naţiunile
Unite monitorizează foarte atent evoluţiile politice şi de altă
natură din întreaga lume, în scopul detectării ameninţărilor la
adresa păcii şi securităţii internaţionale, oferind astfel expertiza
necesară Consiliului de Securitate şi secretarului general al
ONU pentru promovarea acţiunilor preventive.
În 1992, secretarul general al ONU a prezentat Adunării
Generale documentul intitulat Agenda pentru Pace (Agenda for
Peace), din care rezultă clar că promovarea păcii şi securităţii
colective va constitui preocuparea esenţială a Naţiunilor Unite
în secolul al XXI-lea, iar prevenirea conflictelor va fi direcţia
principală de acţiune.
În 1995 a fost creată echipa-cadru (The Framework
Team) pentru coordonarea activităţii tuturor departamentelor

123
Ioan CRĂCIUN
din cadrul Secretariatului General (politic, umanitar şi de
peacekeeping) implicate în misiuni de prevenire şi menţinere a
păcii. Cadrul de coordonare astfel creat a evoluat continuu,
echipa-cadru coordonând în prezent activitatea a 23 de agenţii,
departamente şi programe ONU, printre care se numără: DDA,
DESA, DPA, DPKO, FAO, ILO, OCHA, OHCHR, UNDP,
UNESCO, UNFPA, UNHABITAT, UNIFEM, UNICEF,
UNHCR, WFP, WHO, World Bank şi IMF. DPI şi
Departamentul Executiv al Secretarului General participă ca
observator, iar UNEP şi UNODC în funcţie de situaţie.
Echipa-cadru acţionează ca un catalizator pentru
avertizarea timpurie şi propune organismelor abilitate ale ONU
iniţierea de acţiuni preventive sau preemptive pentru
înlăturarea tensiunilor apărute la un moment dat. De regulă,
propunerile sunt avansate către Comitetul Executiv pentru Pace
şi Securitate (Executive Committee on Peace and Security) sau
Departamentului pentru Afaceri Umanitare (Humanitarian
Affairs).
La iniţiativa secretarului general, secretariatul ONU a
fost reorganizat în 1997, în scopul unei mai bune cuprinderi a
celor cinci domenii principale de activitate ale organizaţiei:
pace şi securitate, afaceri umanitare, dezvoltare şi cooperare,
afaceri sociale şi economice şi drepturile omului. Procesul de
reorganizare a implicat participarea tuturor departamentelor şi
programelor ONU şi a însemnat un important pas în reforma
organizaţiei. Totodată, Comitetului Executiv pentru Pace şi
Securitate i s-au lărgit competenţele în primele patru domenii,
drepturile omului fiind considerat complementar acestora.
Comitetul s-a dezvoltat treptat, iar în anul 2002 a fost
restructurat, având în prezent în compunere 21 de membri.
În iulie 2003 Adunarea Generală a adoptat prin consens
Rezoluţia 57/337, referitoare la prevenirea conflictelor armate,
care a însemnat un nou pas important făcut de Naţiunile Unite
în lupta pentru prevenirea conflictelor. Această rezoluţie

124
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

subliniază că pentru prevenirea conflictelor armate va fi


promovat dialogul şi cooperarea continuă dintre statele
membre, dintre Naţiunile Unite şi organizaţiile subregionale şi
regionale, sectorul privat şi societatea civilă.

Misiunile ONU de peacemaking şi peacebuilding

Conceptul de peacemaking se referă la folosirea


mijloacelor diplomatice pentru a convinge părţile să înceteze
ostilităţile şi să treacă la negocierea condiţiilor de soluţionare
paşnică a conflictului. Promovând toată gama acţiunilor
preventive, Naţiunile Unite pot juca un rol important în
determinarea părţilor să înceteze ostilităţile, dar acest lucru nu
se poate face decât cu acordul acestora. Din acest motiv
acţiunile de peacemaking exclud în totalitate folosirea forţei
împotriva uneia dintre părţi, cu scopul de a pune capăt
ostilităţilor; conceptul este folosit în cadrul ONU cu scopul de
a semnala întărirea păcii (peace enforcement).
Consiliului de Securitate şi secretarul general joacă
rolurile-cheie în luarea deciziei Naţiunilor Unite de a se implica
în gestionarea unui conflict. La propunerea Consiliului de
Securitate, secretarul general se poate implica atât la nivel
personal, cât şi prin intermediul emisarilor sau al misiunilor
speciale ONU în acţiuni de negociere sau mediere a
conflictelor. De asemenea, în conformitate cu prevederile
Cartei ONU, secretarul general este obligat să supună atenţiei
Consiliului de Securitate orice problemă care aduce atingere
păcii şi securităţii internaţionale şi poate demara acţiuni de
diplomaţie preventivă, beneficiind de avantajul imparţialităţii
oferit de poziţia sa. În multe cazuri rolul secretarului general al
ONU a fost unul crucial în determinarea unei evoluţii pozitive
a conflictului. Asemenea cazuri, care reflectă paleta largă de
modalităţi în care secretarul general se poate implica în

125
Ioan CRĂCIUN
gestionarea conflictelor ca un veritabil peacemaker, pot fi
considerate Afganistan, Cambodgia, America Centrală, Cipru,
Orientul Mijlociu, Mozambic sau Namibia.
Pentru executarea cu succes a acţiunilor de
peacemaking, Naţiunile Unite, în temeiul capitolului VIII al
Cartei ONU, au intensificat cooperearea atât cu organizaţiile
regionale, cât şi cu alţi actori ai arenei internaţionale. ONU a
conlucrat până în prezent cu organizaţii precum Organization
of American States în Haiti, European Union în fosta
Iugoslavie, The Economic Community of West African States în
Liberia şi Sierra Leone, şi The African Union în Sahara de
Vest, regiunea Marilor Lacuri, Sierra Leone, Etiopia şi
Eritreea. Observatorii militari ai ONU au cooperat foarte bine
cu forţele de peacekeeping ale organizaţiilor regionale în
Liberia, Sierra Leone, Georgia şi Tadjikistan.
În contrast cu acţiunile de peacemaking, conceptul
peacebuilding se referă la toate acele acţiuni externe destinate a
asista o ţară sau o regiune din lume în tranziţia acesteia de la
perioada de război la cea de pace. Eforturile ONU sunt în
general îndreptate către implementarea acordurilor de pace prin
toată gama de mijloace avute la dispoziţie: militare,
diplomatice, politice, economice, sociale, umanitare. Aria de
cuprindere a acestor acţiuni începe cu demilitarizarea şi se
încheie cu constituirea şi asigurarea bunei funcţionări a
instituţiilor naţionale (reactivarea poliţiei şi a sistemul juridic,
promovarea drepturilor omului, monitorizarea alegerilor,
încurajarea procesului politic, acordarea de ajutor
combatanţilor demobilizaţi şi refugiaţilor, programe de
reactivare a activităţilor economice şi a serviciilor sociale,
stimularea dezvoltării economice etc.).
Conceptul de peacebuilding a fost pentru prima dată
promovat de secretarul general ONU Boutros-Ghali în
documentul intitulat Agenda pentru Pace prezentat Adunării
Generale în anul 1992. Obiectivul central al acţiunilor de

126
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

peacebuilding, spune documentul amintit, este construirea


legitimităţii noului stat, stat care în viitor trebuie să fie capabil
să gestioneze de o manieră pacifistă viitoarele dispute, să poată
asigura protecţia populaţiei civile şi să asigure respectarea
temeinică a drepturilor omului.
Peacebuilding implică acţiunea ONU în cooperare cu
toate organizaţiile regionale, inclusive cu Banca Mondială
(World Bank), organizaţiile economice regionale, organizaţiile
nonguvernamentale sau grupările sociale constituite la nivel
local. Acţiunile de tip peacebuilding au jucat un rol proeminent
în intervenţia ONU în Cambodgia, El Salvador, Guatemala,
Mozambic, Liberia, Bosnia-Herţegovina şi Sierra Leone,
precum şi în mai recentele conflicte din Kosovo, Timorul de
Est sau Etiopia-Eritreea.
Departamentul Afacerilor Politice (DPA) este
organismul care îndeplineşte rolul principal în acţiunile ONU
de peacebuilding. Sub directa îndrumare a secretarului general,
DPA pune în mişcare întregul mecanism ONU de răspuns la
situaţiile postconflict, lucrând strâns cu diviziile regionale
(Geographical Divisions) şi cu Unitatea de Planificare Politică
(Policy Planning Unit).
Un aspect considerabil al activităţii DPA îl reprezintă
susţinerea activităţilor desfăşurate în zonele de conflict de către
reprezentanţii şi emisarii speciali ai secretarului general,
precum şi sprijinul misiunilor ONU în aceste zone. În acest
sens, DPA a decis deschiderea unor oficii teritoriale, în scopul
unei mai bune susţineri a misiunilor din zonele de conflict.
Aceste oficii lucrează direct cu guvernele locale, cu partidele
politice şi cu societatea civilă, precum şi cu alţi actori locali,
pentru sprijinul eforturilor de tranziţie.
În anul 2002 Grupul de Dezvoltare a Naţiunilor Unite
(United Nations Development Group – UNDG) şi Comitetul
Executiv pentru Afaceri Umanitare (Executive Committee on
Humanitarian Affairs – ECHA) au constituit un grup de lucru

127
Ioan CRĂCIUN
comun pe probleme de tranziţie, pentru a asigura integrarea
strategiilor de peacekeeping, umanitare şi de dezvoltare în
vederea asigurării unui cadru unitar de asistenţă a statelor aflate
în tranziţie de la starea de război la cea de pace.
Consiliul Economic şi Social (UN Economic & Social
Council – ECOSOC) a creat, de asemenea, două grupuri ad-
hoc de lucru pe probleme de asistenţă a ţărilor africane aflate în
perioada postconflict (Ad Hoc Advisory Groups on African
Post-Conflict Countries), având drept scop evaluarea
necesităţilor umanitare şi economice ale acestora şi înaintarea
propunerilor pentru un sprijin adecvat din partea comunităţii
internaţionale.

Implicarea ONU în misiuni de peacekeeping

În conformitate cu principiile înscrise în Carta ONU, în


cadrul Naţiunilor Unite a fost creat Departamentul pentru
Operaţii de Menţinere a Păcii (Department of Peacekeeping
Operations – DPKO), destintat să sprijine statele membre şi să
ofere asistenţă secretarului general în eforturile sale de
promovare şi menţinere a păcii şi securităţii internaţionale.
Sarcina principală a DPKO este să planifice, să pregătească şi
să gestioneze direct misiunile ONU de menţinere a păcii,
asigurând condiţiile de îndeplinire deplină a mandatului
acestora, sub autoritatea directă a Consiliului de Securitate şi
Adunării Generale ONU şi cu sprijinul secretarului general în
ceea ce priveşte acţiunile. DPKO urmăreşte integrarea
eforturilor ONU cu cele ale tuturor entităţilor guvernamentale
şi nonguvernamentale în susţinerea comună a operaţiilor de
menţinere a păcii.
DPKO asigură orientarea politică şi executivă a
operaţiilor de menţinere a păcii, menţinând în acest scop
legătura directă cu Consiliul de Securitate, cu părţile în

128
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

conflict, cu contributorii financiari şi cu trupele ONU dislocate


în zonele de conflict, şi urmărind îndeplinirea deplină a
mandatului acestora. De asemenea, preocupările DPKO sunt
îndreptate spre identificarea forţelor (personal pregătit şi
echipamente adecvate) necesare îndeplinirii misiunilor de
peacekeeping precum şi asigurarea suportului logistic şi
financiar al acestora pe întreaga perioadă de desfăşurare.
În acelaşi timp, DPKO oferă consultanţă şi sprijin
administrativ şi altor iniţiative ONU, precum şi misiunilor de
construire a păcii (peacebuilding).
În cadrul Adunării Generale a ONU activează alte şase
comitete speciale cu atribuţii în domeniul operaţiilor de
menţinere a păcii şi care întocmesc în acest sens rapoarte
periodice pe care le prezintă plenului adunării.
Deşi fiecare misiune de menţinere a păcii are specificul
ei, toate urmăresc aceleaşi scopuri: înlăturarea suferinţelor
umane şi crearea şi susţinerea instituţiilor de promovare a păcii.
Prezenţa forţelor de menţinere a păcii are ca efect direct
influenţarea evoluţiei procesului politic din zonele de conflict,
contribuind activ la implementarea soluţiilor pacifiste, ca
alternative la conflict, şi beneficiind de avantajul imparţialităţii
pe care ONU îl impune.
În cadrul operaţiilor de menţinere a păcii, componenta
militară joacă rolul principal, ea fiind susţinută de numeroase
componente civile. În funcţie de mandat, operaţiile de
menţinere a păcii pot fi organizate pentru:
- prevenirea escaladării sau internaţionalizării
conflictului;
- stabilizarea situaţiei în zona de conflict, după
încetarea focului şi susţinerea procesului de pace;
- asistenţa în implementarea prevederilor acordurilor
de pace;

129
Ioan CRĂCIUN
- ajutorul în tranziţia statelor către o guvernare stabilă,
bazată pe principii democratice, către o bună
guvernare şi dezvoltare economică.

Evoluţii majore în sistemul operaţiilor ONU de


menţinere a păcii

Cea mai semnificativă evoluţie în domeniul


operaţiunilor ONU de menţinere a păcii o constituie amploarea
fără precedent a parteneriatului Naţiunilor Unite cu
organismele regionale şi subregionale de securitate,
concretizată în stabilirea a două misiuni, în Timorul de Est
(UNTAET) şi Kosovo (UNMIK), şi în revizuirea misiunilor de
observare stabilite anterior în spaţiul african: Republica
Democratică Congo (UNMOC) şi Sierra Leone
(UNOMSIL/UNAMSIL), toate având mandate complexe, în
cadrul cărora ponderea forţelor au constituit-o componentele
civile. Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii
acestor operaţiuni care – obligate să facă faţă crizelor
intrastatale complexe cu care se confrunta comunitatea
internaţională – şi-au accentuat caracterul multidisciplinar:
politic, umanitar, de afaceri civile, asistenţă electorală, poliţie
civilă, refacerea administraţiilor, dezvoltare economică,
deminări ş.a. Componenta militară ONU continuă să asigure, în
special, misiuni de observare, de legătură cu forţele
organizaţiilor de securitate din spaţiul geografic respectiv, de
protecţie, de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a
focului şi a măsurilor de dezarmare, de demobilizare şi de
reîncadrare a foştilor combatanţi. În acest context, definirea
legitimităţii intervenţiilor umanitare, intrarea în vigoare a
Convenţiei privind securitatea personalului Naţiunilor Unite şi
asociat (ianuarie 1999) şi aplicarea în operaţiunile de
menţinere a păcii a normelor de drept umanitar internaţional au

130
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

dominat tematica dezbaterilor din Consiliul de Securitate,


precum şi în Comitetul special pentru operaţiuni de menţinere a
păcii. În cadrul Departamentului pentru operaţiuni de
menţinere a păcii a început procesul de constituire a unui
proiect de principii şi linii directoare privind rolul şi funcţiile
poliţiei civile în operaţiunile de menţinere a păcii, având în
vedere tocmai rolul-cheie jucat de poliţia civilă în noile misiuni
(Kosovo, Timorul de Est).
La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată
preşedintelui Adunării Generale a ONU şi preşedintelui
Consiliului de Securitate, secretarul general al ONU, Kofi
Annan, a lansat un program ambiţios de reforma a sistemului
operaţiunilor de menţinere a păcii. Programul are la bază
raportul întocmit de un grup de experţi condus de fostul
ministru de Externe algerian, Lakhdar Brahimi.
Raportul „Brahimi” prefigurează un program complex
de reformă, menit să transforme operaţiunile de menţinere a
păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfăşurată la
limita minimă a resurselor şi cu o organizare precară, într-o
funcţie principală a ONU, îndeplinită în condiţii de coerenţă
organizatorică şi eficientă. Este avută în vedere
instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter
preventiv şi de asistenţă a statelor implicate în conflicte pentru
a trece de la starea conflictuală la pace, cuprinzând:
a) prevenirea crizelor, b) operaţiunile de menţinere a păcii,
c) operaţiunile de consolidare a păcii.
Raportul propune organizarea de misiuni de pace
credibile, cu mijloace adecvate, capabile să-şi îndeplinească
mandatul eficient şi cu succes. Sunt proiectate mecanisme
pentru desfăşurarea rapidă a forţelor de pace (în termen de 30
de zile, respectiv 90 de zile pentru operaţiuni mai complexe),
astfel încât să se intervină oportun şi să se prevină reizbucnirea
conflictului armat.
Raportul prefigurează restructurarea şi mărirea
aparatului Secretariatului ONU, în special a Departamentului
131
Ioan CRĂCIUN
pentru Operaţiuni de Menţinere a Păcii (DPKO), pentru a-l face
apt să conducă eficient operaţiuni de pace. Se solicită
modificarea sistemului şi a procedurilor logistice, de achiziţii şi
de finanţare, pentru a permite desfăşurarea rapidă a forţelor în
zona noii misiuni. Statele membre ale ONU sunt solicitate să
constituie brigăzi multinaţionale gen SHIRBRIG şi să
pregătească specialişti şi forţe pentru desfăşurarea rapidă, în
baza aranjamentelor stand-by. Statele care vor participa cu
forţe vor fi invitate pentru consultări în cadrul Consiliului de
Securitate pe durata pregătirii misiunii şi adoptării mandatului
sau când apare necesitatea modificării mandatului.
Aplicarea programului este dependentă de două
elemente principale: voinţa politică a statelor membre ONU de
a promova schimbarea şi disponibilitatea lor de a aloca
resursele necesare pentru transformarea sistemului
operaţiunilor de menţinere a păcii. Opinia generală este că
există voinţa politică din partea multor state de a sprijini
transformarea sistemului. Această opinie se bazează pe
următoarele considerente:
• raportul foarte bine articulat care a fost lansat într-
un context politic favorabil – Summit-ul Mileniului
(7-9 septembrie 2000);
• voinţa politică clară a statelor ca operaţiunile de
pace ONU să fie mai bine conturate, în vederea
evitării eşecurilor precum cele din Rwanda (1994)
şi Srebeniţa (1995);
• interesul celor 89 de state participante la
operaţiunile de pace ca acestea să fie mai temeinic
organizate, să beneficieze de resursele necesare;
• interesul unor state puternic dezvoltate, tradiţional
ataşate procesului de menţinere a păcii (Canada,
Marea Britanie, Suedia, Olanda, Finlanda, Franţa
etc.);
• atitudinea – în principiu, favorabilă – a membrilor
permanenţi ai Consiliului de Securitate, care nu au
avut motive să se opună adoptării raportului.

132
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Cooperarea ONU cu organizaţiile regionale

Cooperarea Organizaţiei Naţiunilor Unite cu


organizaţiile regionale are la bază capitolul VIII, art. 52-54 al
Cartei ONU. Articolul 52, paragraful 1 stipulează că “nimic
din prezenta cartă nu interzice existenţa aranjamentelor sau a
organizaţiilor regionale care activează în scopul menţinerii
păcii şi securităţii internaţionale, atâta timp cât activitatea
acestora nu contravine scopului şi principiilor Naţiunilor
Unite”.
Raportul secretarului general Boutros Ghali, prezentat
Adunării Generale în anul 1992 şi intitulat Agenda pentru
Pace, recomandă creşterea rolului şi implicării organizaţiilor
regionale în activităţi de menţinere a păcii, numeroase
organizaţii regionale răspunzând pozitiv acestei iniţiative.
În anul 1994, secretarul general s-a întâlnit pentru
prima dată cu liderii organizaţiilor regionale în scopul
îmbunătăţirii colaborării dintre acestea şi ONU, pe agenda de
lucru aflându-se subiecte precum: pregătirea personalului
organizaţiilor regionale pentru misiuni comune de menţinere a
păcii, coordonarea, comanda şi controlul operaţiilor comune de
menţinere a păcii, coordonarea/verificarea implementării
sancţiunilor impuse conform capitolului VII din Carta
Naţiunilor Unite etc. Din 1994 şi până în prezent au avut loc
mai multe asemenea întâlniri, toate având ca obiectiv unirea
eforturilor pentru o mai bună cooperare în domeniul menţinerii
păcii şi securităţii (îmbunătăţirea schimbului de informaţii,
îmbunătăţirea coordonării activităţilor comune, creşterea
nivelului implicării în cadrul operaţiilor de menţinere a păcii).
Discutarea problemelor principale cu care se confruntă
pacea şi securitatea internaţională în prezent (terorismul
internaţional, sărăcia, conflictele intra şi interstatale,
proliferarea armelor de distrugere în masă, crima organizată,
încălcarea drepturilor omului) au devenit o practică curentă a
acestor întâlniri. De asemenea, participanţii au realizat impactul

133
Ioan CRĂCIUN
pe care îl au acţiunile comune asupra mediului de securitate
actual.
Printre organizaţiile guvernamentale şi regionale
participante la ultima întâlnire, care a avut loc în perioada 29-
30 iulie 2003, s-au aflat: African Union (AU), Association of
Southeast Asian Nations (ASEAN), Caribbean Community
(CARICOM), Collective Security Treaty Organization
(CSTO), Commonwealth of Independent States (CIS),
Commonwealth Secretariat, The Community of Portuguese
Speaking Countries (CPLP), Council of Europe, Economic
Community of West African States (ECOWAS), European
Union (preşedinţia şi secretariatul UE şi Comisia Europeană),
Interpol, League of Arab States (LAS), North Atlantic Treaty
Organization (NATO), Organization Internationale de la
Francophonie (OIF), Organization for Security and
Cooperation in Europe (OSCE), Organization of American
States (OAS), Organization of the Islamic Conference (OIC),
Pacific Islands Forum (PIF), Shanghai Cooperation
Organization (SCO).
Implementarea deciziilor adoptate la nivel înalt a fost
analizată în cadrul întâlnirilor ce au avut loc la nivelul
Departamentului pentru Afaceri Politice în 1999 şi 2002. În
afară de aceste întâlniri, Consiliul de Securitate a iniţiat în anul
2003 o dezbatere publică cu tema “Consiliul de Securitate şi
Organizaţiile Regionale: Confruntarea cu noile ameninţări la
adresa păcii şi securităţii internaţionale”, în scopul
îmbunătăţirii cooperării acestui for cu organizaţiile regionale şi
subregionale ce activează în domeniul menţinerii păcii şi
securităţii.

134
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR ÎN VIZIUNEA
ORGANIZAŢIEI PENTRU SECURITATE
ŞI COOPERARE ÎN EUROPA

Apariţia şi evoluţia OSCE

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa


(OSCE) a apărut în anii '70, iniţial sub numele de Conferinţa
pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Cunoscută ulterior
drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de
dialog şi negocieri multilaterale între Est şi Vest.
Dar, originile CSCE se situează în anii 1950, o dată cu
ideea convocării unei conferinţe general-europene pentru
securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei –
intensificate într-o perioadă caracterizată drept "destindere în
relaţiile Est-Vest", când o politică de "acomodare între state
având interese divergente" era preferabilă războiului – au
reprezentat un proces îndelungat şi complex, constituit din
acţiuni desfăşurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de
ţări. Un rol deosebit în cadrul acestor acţiuni au jucat ţările
mici şi mijlocii, printre care şi România. Conferinţa era văzută
de unii ca o cale pentru a depăşi divizarea Europei, rezultată
după cel de-al doilea război mondial, iar de alţii – pentru a
consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al
celor care au acţionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea
securităţii printr-o politică de deschidere".
Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie
1972, la Dipoli (lângă Helsinki), a reprezentanţilor statelor
europene, SUA şi Canadei, pentru consultări în vederea

135
Ioan CRĂCIUN
pregătirii conferinţei. Consultările multilaterale pregătitoare s-
au prelungit până la 8 iunie 1973, iar rezultatele acestora au
fost cuprinse în Recomandările finale de la Helsinki (Cartea
bleu), adoptate de către miniştrii de externe ai statelor
participante. Acestea au stat la baza negocierilor propriu-zise
ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa,
concepută iniţial a se desfăşura în trei faze: a) la nivel de
miniştri de externe; b) la nivel de experţi; c) la nivel înalt. La
18 septembrie 1973, la Geneva, experţii statelor participante au
început activitatea de elaborare a Actului Final, care a durat
până în vara anului 1975.
La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat la nivel
înalt Actul Final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, cunoscut şi sub denumirea de Acordurile de la
Helsinki. Cuprinzând principiile de bază (decalogul de
principii) care guvernează relaţiile dintre statele participante şi
atitudinea guvernelor respective faţă de cetăţenii lor, precum şi
prevederi de cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus
bazele viitoarei evoluţii a procesului CSCE. Documentul nu
conţine obligaţii juridice, ci politice, împărţite în trei mari
categorii (cunoscute, iniţial, sub denumirea de "coşuri", iar
ulterior "dimensiuni"):
a. probleme privind aspectele politico-militare ale
securităţii în Europa;
b. cooperarea în domeniul economic, tehnico-ştiinţific şi
al mediului înconjurător;
c. cooperarea în domeniul umanitar şi alte domenii;
d. un al patrulea capitol – „Urmările CSCE” - se referă la
reuniuni şi acţiuni de continuare a procesului început.
În anii '70 şi '80, asemenea reuniuni au avut loc la
Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983), Stockholm (1983-
1986) şi Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evoluţiile
sinuoase ale climatului politic internaţional, în special de

136
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

confruntările ideologice între Est şi Vest, precum şi de


raporturile tensionate dintre SUA şi URSS.
Carta de la Paris, semnată la nivel înalt în noiembrie
1990, a marcat un punct de cotitură în istoria CSCE,
deschizând calea transformării sale într-un forum
instituţionalizat de dialog şi negocieri, cu o structură
operaţională. Fiind prima conferinţă la nivel înalt după
adoptarea Actului Final de la Helsinki, summit-ul CSCE de la
Paris a deschis o pagină nouă în raporturile dintre statele
europene, punându-se oficial capăt războiului rece şi fiind
adoptate documente de importanţă majoră în domeniul
dezarmării – Tratatul privind reducerea armelor convenţionale
în Europa, Declaraţia statelor membre ale NATO şi ale
Tratatului de la Varşovia privind nerecurgerea la forţă şi la
ameninţarea cu forţa, Acordul asupra unui pachet de măsuri
de creştere a încrederii şi securităţii (Documentul de la Viena
– 1990). Carta de la Paris pentru o nouă Europă pune bazele
instituţionalizării procesului CSCE prin întâlniri regulate la
nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni ale miniştrilor de
externe şi ale Comitetului Înalţilor Funcţionari. Sunt create,
totodată, Secretariatul Permanent (cu sediul la Praga), Centrul
pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) şi Biroul pentru Alegeri
Libere (Varşovia). A fost definit obiectivul edificării unei
Europe a democraţiei, păcii şi unităţii, constând în asigurarea
securităţii, dezvoltarea unei cooperări largi între toate statele
participante şi promovarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Un nou impuls pentru acţiunea concertată în cadrul
OSCE a fost dat de Conferinţa la nivel înalt de la Helsinki,
1992. Documentul adoptat cu acea ocazie – Declaraţia de la
Helsinki, denumita simbolic Sfidările schimbării – conţine
prevederi vizând întărirea contribuţiei şi rolului CSCE în
asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor şi
tensiunilor. Documentul prevede asumarea unui rol activ al

137
Ioan CRĂCIUN
CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor şi gestionarea
crizelor. Noul instrument – înaltul comisar pentru minorităţi
naţionale – este însărcinat să se ocupe, într-o fază cât mai
timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict.
Tot prin documentul de la Helsinki a fost creat un nou organ –
Forumul de Cooperare în domeniul Securităţii - care se
întruneşte, la Viena, pentru a se consulta şi negocia măsuri
concrete vizând întărirea securităţii şi stabilităţii în regiunea
euroatlantică.
Consiliul Ministerial al CSCE, întrunit la Stockholm, în
decembrie 1992, a creat funcţia de secretar general, iar
Consiliul Ministerial de la Roma, din decembrie 1993, a stabilit
o structură consolidată şi unificată a Secretariatului CSCE, cu
sediul la Viena. Prin crearea, în aceeaşi perioadă, a Comitetului
Permanent (transformat ulterior în Consiliul Permanent), au
fost lărgite şi instituţionalizate posibilităţile de dialog,
consultări şi decizie politică.
Pe baza hotărârilor şi posibilităţilor create prin
documentul de la Helsinki, CSCE şi-a adăugat un nou profil,
operaţional, având capacitatea de a înfiinţa misiuni de lungă
durată pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea crizelor în
zone de conflict sau potenţial conflictuale.
Pentru a conferi un nou impuls politic CSCE,
summit-ul de la Budapesta, 1994, a hotărât schimbarea
denumirii procesului început la Helsinki în Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, care a devenit, totodată,
primul instrument pentru prevenirea conflictelor şi gestionarea
crizelor, exprimându-se voinţa politică a statelor membre de a
se trimite o misiune OSCE de menţinere a păcii în Nagorno-
Karabah. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul de Conduită
privind Aspectele Militare ale Securităţii, conţinând principiile
care să guverneze în manifestarea rolului şi folosirea forţelor
armate în societăţi democratice. Documentul de la Budapesta
prevedea, totodată, începerea discuţiilor în cadrul OSCE

138
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

privind modelul comun şi atotcuprinzător de securitate pentru


Europa secolului XXI, bazat pe principiile şi angajamentele
OSCE, materializat prin adoptarea la summit-ul de la Istanbul a
Cartei pentru securitate europeană.
Aşadar, istoria CSCE se împarte în două perioade.
a. Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la
Helsinki şi a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă),
în care CSCE a funcţionat ca un proces de conferinţe şi
reuniuni periodice.
b. Evoluţiile în planul securităţii europene apărute în anii
'90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce
priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului
început la Helsinki, cât şi rolul acestuia. Conferinţa la
nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotărât adoptarea
denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (OSCE).
După semnarea Acordurilor de pace de la Dayton,
OSCE şi-a asumat responsabilităţi importante în aplicarea
acestora. Prin misiunea sa din Bosnia-Herţegovina şi prin alte
instrumente specifice (biroul de la Varşovia, reprezentanţi
personali sau speciali ai preşedintelui în exerciţiu ş.a.), OSCE a
jucat un rol important în organizarea şi desfăşurarea alegerilor
prezidenţiale, parlamentare şi municipale în Bosnia-
Herţegovina, asigurarea respectării drepturilor omului,
edificarea instituţiilor specifice unui stat de drept, realizarea
dezarmării, stabilităţii şi securităţii regionale.
Priorităţile actuale ale OSCE sunt:
• consolidarea valorilor comune şi asistarea statelor
membre în edificarea unor societăţi democratice,
civile, bazate pe statul de drept;
• prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilităţii
şi păcii în zone de tensiune;
• eliminarea unor deficite reale şi perceptibile de
securitate şi evitarea creării de noi diviziuni politice,

139
Ioan CRĂCIUN
economice sau sociale, obiectiv ce se realizează prin
promovarea unui sistem de securitate prin cooperare.
În prezent, OSCE cuprinde 55 de state de la Vancouver
până la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA,
Canada şi toate republicile din fosta URSS. Toate statele
membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea
deciziilor este consensul.
OSCE, asemenea altor structuri de securitate regională,
a cunoscut transformări substanţiale, ca urmare a faptului că a
devenit tot mai evident că nici o instituţie europeană nu-şi
poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de
probleme cu care se confruntă continentul. În etapa actuală,
OSCE se află în faza de definire a identităţii de securitate
europeană, bazată pe patru domenii: geopolitic, funcţional,
normativ şi operaţional. Avantajele OSCE în această privinţă
rezidă în: abordarea atotcuprinzătoare a securităţii (militară,
politică, economică şi umană); participarea, pe bază de
egalitate, a tuturor ţărilor participante; principii, norme, valori
şi standarde comune, instrumente, mecanisme şi experienţă
unică în domeniul diplomaţiei preventive.
Datorită capacităţii şi experienţei sale unice în
domeniul diplomaţiei preventive, al prevenirii conflictelor şi
gestionării crizelor, al consolidării respectării drepturilor
omului, a democraţiei şi statului de drept şi promovării tuturor
aspectelor societăţii civile, OSCE va continua să joace un rol
important în promovarea unui spaţiu comun de securitate. Ea
va contribui la consolidarea încrederii în domeniul militar şi
promovarea securităţii prin cooperare.
OSCE ocupă un loc unic în sistemul organizaţiilor
internaţionale. Caracteristicile principale ale OSCE se referă la
numărul de membri, abordarea atotcuprinzătoare a securităţii,
instrumente şi mecanisme specifice pentru prevenirea
conflictelor, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în
urma consultărilor intense, dialog politic constant şi deschis,

140
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

normele şi valorile comune asumate de state prin documentele


adoptate, precum şi un sistem de contacte şi cooperare cu alte
organizaţii şi instituţii internaţionale.

Sistemul instituţional al OSCE

Pe măsură ce Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare


în Europa a evoluat spre forma instituţionalizată, reprezentată
de organizaţie, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe instituţii
şi structuri (anexa 2), care permit luarea măsurilor necesare
implementării şi dezvoltării măsurilor stabilite de statele
participante.
Preşedintele executiv. Preşedintele executiv este
investit cu responsabilitatea generală pentru măsurile executive
şi pentru coordonarea activităţilor curente ale OSCE. Aceste
responsabilităţi includ: coordonarea activităţii structurilor şi
instituţiilor OSCE, reprezentarea organizaţiei în exterior,
supervizarea activităţilor referitoare la prevenirea conflictelor,
managementul crizelor şi aplicarea măsurilor necesare pentru
trecerea de la faza de conflict la cea postconflictuală (respectiv
la starea de pace). Postul de preşedinte executiv este deţinut
prin rotaţie de unul din miniştrii de Externe ai statelor membre,
acesta schimbându-se în fiecare an. Preşedintele executiv este
asistat în îndeplinirea obligaţiilor şi atribuţiilor sale de
preşedintele executiv precedent, precum şi de cel care îi va
succeda. Aceste trei persoane oficiale constituie un triumvirat,
denumit oficial troika, utilizând un termen rusesc ce se referă,
în sensul propriu, la atelajul specific rusesc cu trei cai înhămaţi
în linie. Preşedintele executiv formează comitete şi grupuri de
lucru ad-hoc şi poate numi reprezentanţi personali pentru a se
ocupa de soluţionarea unor crize sau situaţii conflictuale.
Originea instituţiei preşedintelui executiv trebuie căutată în
Carta de la Paris pentru o nouă Europă, din 1990, care
prevede că ministrul de externe al ţării gazdă a lucrărilor OSCE

141
Ioan CRĂCIUN
va prezida Consiliul de Miniştri (ulterior denumit Consiliul
Ministerial). Documentul final al summit-ului de la Helsinki
din 1992 a consacrat în mod oficial funcţia de preşedinte
executiv.
Secretarul general şi Secretariatul. Secretarul general
acţionează în calitate de reprezentant al preşedintelui executiv
şi îl sprijină pe acesta în toate activităţile ce au drept scop
îndeplinirea obiectivelor organizaţiei. Atribuţiile secretarului
general includ:
• managementul structurilor şi activităţilor
desfăşurate de OSCE;
• pregătirea, împreună cu preşedintele executiv, a
reuniunilor organizaţiei;
• asigurarea punerii în aplicare a deciziilor luate
de OSCE;
• aducerea la cunoştinţa opiniei publice şi a mass
media a politicii şi a activităţilor desfăşurate de
organizaţie;
• menţinerea contactului cu alte organizaţii
internaţionale;
• în calitate de şef al administraţiei OSCE,
avizează în legătură cu implicaţiile financiare
ale tuturor proiectelor OSCE şi asigură luarea
unor măsuri de economie, de personal şi de
resurse de natură logistică, la nivelul tuturor
structurilor şi instituţiilor componente ori
subordonate;
• ia măsuri ca toate misiunile şi instituţiile OSCE
să acţioneze în conformitate cu regulile proprii
ale organizaţiei;
• raportează organelor de conducere politică ale
OSCE despre activităţile desfăşurate de
Secretariat şi misiunile stabilite de organizaţie şi
pregăteşte raportul anual al acesteia.

142
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Postul de secretar general a fost înfiinţat la reuniunea


Consiliului OSCE de la Stockholm în 1992. Secretarul general
este numit de către Consiliul Ministerial pe termen de trei ani.
Secretariatul, sub conducerea secretarului general,
asigură sprijinul operaţional pentru organizaţie şi are sediul la
Viena, fiind asistat de un birou cu sediul la Praga. Atribuţiile
secretariatului implică: sprijinul activităţilor practice,
desfăşurate în teren de către OSCE; menţinerea contactului cu
alte organizaţii internaţionale, atât inter-, cât şi
neguvernamentale; asigurarea, din punct de vedere tehnic, a
desfăşurării tuturor reuniunilor, conferinţelor şi şedinţelor
OSCE, inclusiv în ceea ce priveşte serviciul de translaţie;
asigurarea serviciilor administrative, financiare şi de personal
necesare tuturor structurilor OSCE.
Secretariatul, imediat după constituire în 1991, a fost
stabilit la Praga şi ulterior mutat la Viena, în 1993.
Secretariatul OSCE are în structura sa organizatorică entităţile
care urmează:
1. Biroul secretarului general – îl sprijină pe secretarul
general în îndeplinirea atribuţiilor sale de manager general şi
administrator. Biroul oferă asistenţă în domeniile: sprijin
executiv, informaţii publice şi presă, asistenţă juridică şi audit
intern.
2. Centrul pentru Prevenirea Conflictelor este
responsabil pentru sprijinirea preşedintelui executiv în
îndeplinirea sarcinilor sale specifice în domeniul avertizării
timpurii, al prevenirii conflictelor, managementul crizelor şi
revenirea la normalitate în faza postconflictuală, precum şi
urmărirea zilnică a îndeplinirii deciziilor luate la toate
nivelurile ierarhice ale organizaţiei. Pe baza orientărilor
stabilite de secretarul general, Centrul pentru Prevenirea
Conflictelor asigură asistenţa de specialitate atât preşedintelui
executiv, cât şi structurilor funcţionale ale OSCE. El este
însărcinat şi cu menţinerea legăturilor cu alte organizaţii inter-

143
Ioan CRĂCIUN
şi neguvernamentale. Este de asemenea responsabil de
asigurarea personalului necesar şi pregătirea corespunzătoare a
acestuia pentru toate misiunile din teren ale organizaţiei. Ţine o
evidenţă clară a tuturor misiunilor în curs de execuţie ale
OSCE. Ţine, de asemenea, evidenţa schimburilor de informaţii
în domeniul militar şi asigură sistemul de comunicaţii necesar
organizaţiei. Sprijină din punct de vedere tehnic organizarea
unor seminarii şi mese rotunde.
3. Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii
răspunde de politica de personal, de serviciile administrative,
de organizarea reuniunilor şi conferinţelor, inclusiv în
domeniul translaţiei, de activitatea de documentare şi protocol,
incluzând biroul din Praga şi arhivele organizaţiei. Este
responsabil de probleme bugetare şi financiare şi de
implementarea informaticii. Asigură sprijinirea acţiunilor
desfăşurate în teren, din toate punctele de vedere, a misiunilor
OSCE
4. Coordonatorul Activităţilor OSCE din Domeniile
Economic şi al Protecţiei Mediului, acţionează împreună cu
Secretariatul OSCE în sprijinul preşedintelui executiv, fiind
abilitat în domeniul activităţilor economice, sociale şi de
mediu, precum şi în cel al securităţii. Secretariatul se compune
dintr-un număr de aproximativ 180 de persoane din toate
statele organizaţiei. Cea mai mare parte a personalului este
angajată direct de către Secretariat, o parte însă fiind propusă
de către guvernele statelor membre.
5. Biroul din Praga al Secretariatului asigură asistenţa
în domeniul informaţiilor publice, adăposteşte o parte
importantă a arhivelor OSCE şi acţionează în domeniul
diseminării documentelor şi informaţiilor oficiale ale OSCE,
găzduieşte o parte din cercetătorii aflaţi temporar la sediul
organizaţiei, asigură asistenţă în organizarea reuniunilor ţinute
la Praga, în special a celor ale Forumului Economic.

144
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile


Omului are ca atribuţii principale:
• promovarea alegerilor democratice, în special
prin monitorizarea procesului electoral;
• asigurarea sprijinului practic în consolidarea
instituţiilor democratice şi a drepturilor omului
şi în întărirea instituţiilor societăţii civile şi a
domniei legii;
• contribuţia la avertizarea timpurie şi la
prevenirea conflictelor, în special prin
monitorizarea aplicării angajamentelor asumate
de state în domeniul drepturilor omului, precum
şi la alte obligaţii referitoare la dimensiunea
umană a securităţii regionale.
Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului îşi are rădăcina în Biroul pentru Alegeri Libere,
înfiinţat în 1990 prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă.
În 1992 Consiliul Ministerial al OSCE a hotărât transformarea
acestei instituţii conform configuraţiei sale actuale.
Înaltul Comisar pentru Minorităţi Naţionale. OSCE a
creat postul de înalt comisar pentru minorităţi naţionale în 1992
prin Actul Final al summit-ului de la Helsinki, în scopul de a
asigura un răspuns adecvat şi cât mai curând posibil tensiunilor
etnice care pot să se transforme într-un conflict (chiar într-un
conflict armat) într-o zonă din regiunea statelor membre.
Înaltul comisar pentru minorităţile naţionale funcţionează ca un
instrument al diplomaţiei preventive: el acţionează spre a
identifica şi a lua măsurile necesare detensionării unor situaţii
conflictuale generate de tensiuni interetnice, care pot pune în
pericol pacea, stabilitatea unor subregiuni şi a unor state
membre ale organizaţiei, precum şi a relaţiilor dintre aceste
state.
Sediul înaltului comisar pentru minorităţi naţionale este
la Haga, în Olanda. Fostul prim-ministru al Olandei, Max van

145
Ioan CRĂCIUN
der Stoel, a fost numit primul înalt comisar pentru minorităţi
naţionale în decembrie 1992. La Consiliul Ministerial din
decembrie 1995 mandatul său a fost prelungit pentru o
perioadă de încă trei ani.
Reprezentantul pentru libertatea mass media. Misiunea
reprezentantului pentru libertatea mass media este de a acorda
asistenţă guvernelor statelor membre în domeniul asigurării
pentru opinia publică a unor surse de informare libere,
independente şi pluraliste, ceea ce este esenţial pentru însăşi
existenţa unei societăţi libere şi deschise, într-un cuvânt, pentru
modelul democratic al oricărei forme de guvernământ. Pentru
a-şi îndeplini sarcina, reprezentantul pentru libertatea mass
media este autorizat să monitorizeze situaţia şi evoluţia acesteia
în statele membre şi să solicite guvernelor naţionale să respecte
întru totul principiile şi obligaţiile specifice OSCE. Înfiinţarea
acestui post a fost solicitată în 1996, la summit-ul de la
Lisabona, şi a fost stabilit oficial de către Consiliul Permanent
al Organizaţiei la 5 noiembrie 1997.
Primul reprezentant pentru libertatea presei a fost
numit, la 1 ianuarie 1998, Freimut Duve din Germania.
Adunarea Parlamentară a OSCE. Adunarea
Parlamentară a OSCE este constituită din mai mult de 300 de
parlamentari din statele participante, având scopul de a
promova implicarea mai activă şi mai profundă în procesul
paneuropean, cu obiectivul declarat de a realiza în viitor o
structură interparlamentară. Adunarea Parlamentară este
găzduită la Copenhaga.
Curtea pentru Conciliere şi Arbitraj. Acest organism a
fost înfiinţat prin Convenţia referitoare la Conciliere şi
Arbitraj în cadrul OSCE, semnată în decembrie 1992 şi care a
intrat în aplicare în decembrie 1994, după depunerea a
douăsprezece instrumente de ratificare de către statele membre.
Ea a fost constituită cu scopul de a găsi o rezolvare disputelor
care îi sunt supuse spre analiză de către statele OSCE.

146
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Procedura de bază este concilierea, dar la nevoie se utilizează şi


arbitrajul. Curtea de Conciliere şi Arbitraj prezintă câteva
caracteristici unice, ce nu mai sunt întâlnite la alte structuri ale
OSCE. În primul rând ea este mai curând o structură adiacentă
a OSCE, decât o instituţie a acesteia, deoarece la ea nu
participă toate statele membre ale organizaţiei, ci numai acelea
care au depus instrumentele de ratificare şi au agreat soluţia de
a deveni membre ale curţii şi de a contribui financiar la
cheltuielile aferente funcţionării acesteia. În al doilea rând,
contrar procedurilor standard ale OSCE, dar respectându-le pe
cele ale tuturor curţilor internaţionale de justiţie, funcţionarea
sa se bazează pe un tratat internaţional în formă juridică
completă. În al treilea şi ultimul rând, curtea nu este o structură
permanentă, ci mai curând o listă de nume de arbitri şi
persoane cu rol de conciliatori, la care se apelează atunci când
o dispută este supusă curţii, ocazie cu care se constituie o
comisie ad-hoc de conciliere sau un tribunal de arbitraj.
Comisia de conciliere audiază cazul adus în faţa sa prin
decizia comună a două sau mai multe state. După ce trage
concluziile necesare în urma audierilor, comisia prezintă un
raport părţilor implicate, după care acestea au la dispoziţie
treizeci de zile pentru a se hotărî dacă acceptă sau nu
concluziile comisiei. Dacă după această perioadă de treizeci de
zile părţile nu agreează concluziile comisiei de conciliere,
raportul acesteia, împreună cu poziţiile exprimate de părţi, sunt
înaintate tribunalului de arbitraj, ale cărui decizii sunt
definitive.
Membrii curţii sunt personalităţi eminente, cu o bogată
experienţă în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional.
Părţile aflate în dispută au dreptul de a selecţiona arbitrii sau
conciliatorii aflaţi pe listele curţii şi menţinuţi în registratura
acesteia.

147
Ioan CRĂCIUN
Experienţa OSCE în domeniul prevenirii
conflictelor şi al managementului crizelor

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa


este o organizaţie paneuropeană de securitate, ale cărei 55 de
state membre se situează, din punct de vedere geografic, între
Vancouver, în vestul Canadei, şi Vladivostok, în extremul
orient al Rusiei. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în
Europa se încadrează, din punct de vedere funcţional, în
prevederile capitolului VIII din Carta ONU, cel referitor la
aranjamentele regionale de securitate.
În această viziune, OSCE a fost stabilită ca
prim-instrument responsabil, în zona sa de responsabilitate, de
avertizarea timpurie, prevenirea conflictelor, managementul
crizelor şi restabilirea situaţiei în perioada postconflict.
Abordarea securităţii în viziunea OSCE este extensivă şi bazată
pe cooperare. Ea include o gamă foarte largă de probleme,
precum controlul armamentului, diplomaţia preventivă,
măsurile de sporire a încrederii reciproce dintre state, drepturile
omului, monitorizarea alegerilor, securitatea economică şi
securitatea mediului înconjurător. Toate statele membre ale
OSCE au un statut egal, iar deciziile sunt luate pe bază de
consens.
OSCE a dezvoltat o gamă variată de mecanisme pentru
soluţionarea conflictelor sau a situaţiilor potenţiale de conflict,
din categoria cărora fac parte:
- vizitele şi misiunile de informare;
- misiuni în zonele de conflict;
- reprezentanţii personali ai secretarului general;
- grupurile de lucru ad-hoc;
- mecanisme de soluţionare paşnică a conflictelor;
- operaţii de menţinere a păcii (Peacekeeping
Operations).

148
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Vizitele şi misiunile de informare reprezintă acţiuni pe


termen scurt ale experţilor şi personalităţilor din statele
membre OSCE în zonele potenţiale de conflict cu scopul
stabilirii exacte a situaţiei, informării şi formulării
recomandărilor către organismele de decizie ale organizaţiei.
Misiunile în zonele de conflict reprezintă instrumentul
principal al OSCE de prevenire a conflictelor pe termen lung,
managementul crizelor, rezoluţia şi reabilitarea postconflict.
Acest instrument a fost promovat la începutul anilor '90 şi s-a
dezvoltat ca urmare a necesităţii soluţionării conflictelor
interne declanşate în statele aflate în tranziţia postcomunism.
Mandatul şi tipurile de activităţi desfăşurate în cadrul
misiunilor în zonele de conflict diferă de la caz la caz, ceea ce
evidenţiază flexibilitatea acestui mecanism. Misiunile OSCE se
află în prim-planul activităţilor pe care această organizaţie le
desfăşoară. Ele oferă posibilitatea unei prezenţe active în ţările
care au nevoie de asistenţă şi reprezintă mijlocul de punere în
practică a tuturor deciziilor politice. Misiunile pot fi activate în
toate fazele ciclului conflictual, pentru: avertizarea timpurie,
diplomaţie preventivă, managementul conflictului şi
reabilitarea postconflict, iar obiectivul central este reprezentat
de promovarea dimensiunii umane, a democraţiei şi a statului
de drept. Decizia privind deschiderea unei misiuni OSCE
aparţine Consiliului Permanent, cu acordul ţării gazdă şi se
desfăşoară în cooperare cu diferite organizaţii internaţionale
sau neguvernamentale, în funcţie de tipologia conflictului pe
care îl instrumentează. Iniţial misiunile sunt desfăşurate pentru
o perioadă de timp cuprinsă între şase luni şi un an de zile
(după care situaţia este reanalizată), şi sunt conduse de un şef al
misiunii (o personalitate dintr-un stat membru OSCE) numit de
secretarul general. Activitatea misiunii este supervizată şi
sprijinită de Secretariatul OSCE, prin Centrul de Prevenire a
Conflictelor, Departamentul pentru Administraţie şi Operaţii şi
preşedintele executiv.

149
Ioan CRĂCIUN
Sud-estul Europei nu reprezintă doar zona în care a fost
deschisă prima misiune OSCE (Kosovo, Sandjak, Voivodina,
în septembrie 1992), ci şi zona în care au fost deschise cele mai
ample misiuni OSCE (Kosovo, Croaţia, Bosnia-Herţgovina,
Albania).
Alte misiuni OSCE au activat, unele fiind active şi în
prezent, în Caucaz, Europa de Est, Ţările Baltice şi Asia
Centrală.
De-a lungul vremii, OSCE a desfăşurat misiuni în:
Albania, Armenia, Belarus, Bosnia-Herţegovina, Croaţia,
Estonia, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Kosovo, Lituania,
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Moldova, Federaţia
Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan şi Uzbekistan.
Reprezentanţii personali ai secretarului general sunt
personalităţi din statele OSCE destinate pentru a-i oferi
secretarului general sprijinul necesar în probleme legate de
prevenirea conflictelor sau managementul crizelor, în baza unui
mandat special emis.
Grupurile de lucru ad-hoc reprezintă grupuri speciale
de lucru, constituite în funcţie de situaţie, şi care au aceeaşi
funcţionalitate ca şi reprezentanţii personali ai secretarului
general; ele oferă sprijin şi consultanţă acestuia în domeniul
prevenirii conflictelor şi managementului crizelor.
Mecanismele de soluţionare paşnică a conflictelor
reprezintă proceduri speciale (Valleta Mechanism) promovate
în scopul facilitării contactelor directe şi oportune dintre părţile
aflate în conflict şi mobilizării resurselor OSCE într-o acţiune
eficientă de prevenire sau management al crizelor. Aplicarea
acestor mecanisme prezintă marele avantaj că nu necesită o
decizie adoptată prin consens şi nici participarea tuturor ţărilor
membre la aplicarea lor.
Operaţiile de menţinere a păcii reprezintă, conform
documentului de la Helsinki, adoptat în 1992, un important
element operaţional, care mobilizează aproape în totalitate
resursele OSCE de prevenire a conflictelor şi management al

150
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

crizelor, folosit pentru menţinerea păcii atât în interiorul


statelor, cât şi în cazul conflictelor interstatale şi sprijinul
proceselor politice de soluţionare paşnică a acestora.

Mecanismele OSCE de soluţionare a conflictelor

Cheia succesului mecanismelor de soluţionare eficientă


a oricărui conflict constă în abilitatea acestora de a face
trecerea de la prevenirea timpurie la acţiuni de intervenţie
imediată. Acest lucru pare a fi într-o uşoară contradicţie cu
procesele decizionale bazate pe consens, dezvoltate de
majoritatea organizaţiilor internaţionale, din care şi OSCE face
parte. De aceea OSCE s-a preocupat de dezvoltarea unor
mecanisme şi proceduri care să permită facilitarea oportună a
contactului dintre părţile în conflict sau intervenţia rapidă, în
caz de necesitate, unele dintre ele neavând nevoie de o decizie
adoptată prin consens pentru a fi aplicate. Aceste mecanisme
au fost catalogate ca fiind mecanisme ce privesc dimensiunea
umană52 a prevenirii conflictului, mecanisme de soluţionare
paşnică a disputelor, alte mecanisme.
Din categoria mecanismelor dimensiunii umane fac
parte: Mecanismul Viena şi Mecanismul Moscova.
Mecanismul Viena adoptat la întâlnirea la nivel înalt de
la Viena din 1989, defineşte cadrul pentru schimbul de

52
Termenul de dimensiune umană se referă la angajamentul OSCE de
asigurare a respectului deplin a drepturilor omului şi a libertăţii de mişcare,
promovarea statului de drept, a principiilor democraţiei, toleranţei, întărirea
respectului pentru instituţiile democratice. Din 1990 OSCE a dezvoltat
instituţii şi mecanisme care să transpună în practică acest angajament.
Astfel, au fost create Biroul pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului (Office for Democratic Institutions and Human Rights), înaltul
comisar pentru minorităţi naţionale (High Commissioner on National
Minorities), reprezentantul pentru libertatea mass media (Representative on
Freedom of the Media), misiunile în zonele de conflict şi alte tipuri de
prezenţă.

151
Ioan CRĂCIUN
informaţii în domeniul uman. În conformitate cu Mecanismul
Viena, statele membre sunt obligate să răspundă cererilor de
informaţii în cadrul organizaţiei, să organizeze întâlniri
bilaterale şi să aducă în atenţia tuturor situaţiile speciale din
domeniul uman.
Mecanismul Moscova defineşte cadrul în care misiunile
de experţi OSCE sunt trimise să asiste statele în implementarea
rezoluţiilor speciale cu privire la domeniul uman. Misiunile de
experţi pot fi cerute de către statele interesate sau pot fi iniţiate
de un alt grup de cel puţin şase state membre şi vor acţiona în
baza unui mandat OSCE, folosind ca metode principale bunele
oficii şi medierea în scopul promovării dialogului şi cooperării
între statele implicate.
Din categoria mecanismelor de soluţionare paşnică a
disputelor fac parte: Mecanismul Valletta, Convenţia de
Conciliere şi Arbitraj a OSCE, Previziunile pentru o Comisie
de Conciliere a OSCE şi Previziunile pentru o Conciliere
Directă.
Mecanismul Valletta subliniază previziunile pentru
Mecanismul OSCE de Soluţionare a Disputelor, menit să
asigure soluţionarea paşnică a conflictelor dintre statele
membre. Mecanismul constă în selectarea uneia sau mai multor
persoane dintr-un registru special de candidaţi, care va iniţia
contactul cu părţile în conflict, separat sau în cadrul unor
întâlniri comune. Aceştia vor oferi consultanţă şi sprijin
părţilor în conflict, fără a favoriza pe vreuna dintre ele.
Convenţia de Conciliere şi Arbitraj a OSCE priveşte
doar statele membre care sunt parte şi contribuie la fondurile
Curţii de Conciliere şi Arbitraj. Convenţia a fost stabilită cu
scopul de a facilita rezolvarea disputelor dintre statele parte
prin mijloace de conciliere şi arbitraj, prin intermediul
Comisiei de Conciliere sau a Tribunalului de Arbitraj ad-hoc
constituite. Comisia de Conciliere analizează cazurile şi
întocmeşte un raport cu propunerile de soluţionare a disputelor

152
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

pe care îl prezintă statelor implicate. Dacă în termen de 30 de


zile nu se va ajunge la nici o înţelegere, atunci se va constitui
Tribunalul de Arbitraj, a cărui decizie este obligatorie pentru
statele în cauză.
Previziunile pentru o Comisie de Conciliere a OSCE au
fost adoptate de statele membre cu scopul de a completa
Mecanismul Valletta. Comisia de Conciliere are rolul de a
clarifica problemele aflate în dispută şi de a adopta o înţelegere
comună între părţi.
Previziunile pentru o Conciliere Directă reprezintă
mecanismul în temeiul căruia Consiliul Ministerial OSCE sau
Consiliul Superior OSCE se poate adresa direct statelor
membre implicate direct într-o situaţie de conflict, în scopul
concilierii sau sprijinului acestora în rezolvarea disputei pe care
nu au fost în măsură să o soluţioneze într-o perioadă rezonabilă
de timp. Consiliul Ministerial sau Consiliul Superior poate
recomanda implicarea Comisiei de Conciliere a OSCE în
rezolvarea conflictului dacă părţile agreează acest lucru.
Alte mecanisme promovate de OSCE sunt: Mecanismul
de Consultare şi Cooperare Privitor la Activităţile Militare
Neobişnuite, Cooperarea cu privire la Incidente Întâmplătoare
de Natură Militară, Previziuni referitoare la Avertizarea
Timpurie şi Acţiuni Preventive şi Mecanismul de Consultare şi
Cooperare cu privire la Situaţii de Urgenţă (Mecanismul
Berlin).
Mecanismul de Consultare şi Cooperare Privitor la
Activităţile Militare Neobişnuite stipulează obligativitatea
statelor membre de a aduce la cunoştinţa celorlalte state OSCE
activităţile de amploare desfăşurate de structurile militare
proprii în afara garnizoanelor de dislocare pe timp de pace. Ca
şi în cazul Mecanismului Viena, statele nu sunt doar obligate să
transmită aceste informaţii, ci trebuie să şi răspundă cererii de
informaţii şi să accepte participarea la întâlniri, bi- sau

153
Ioan CRĂCIUN
multilaterale, în cadrul cărora să ofere explicaţiile necesare în
acest sens.
Cooperarea cu privire la Incidente Întâmplătoare de
Natură Militară solicită statelor membre să informeze şi să
coopereze cu toate statele OSCE în caz de incidente de natură
militară produse în mod accidental. Aceasta trebuie să ducă la
clarificarea situaţiei şi să înlăture neînţelegerile generatoare de
confuzii nedorite între state. Mecanismul stipulează că în caz
de incidente de natură militară produse în mod accidental se va
stabili un punct de contact prin intermediul căruia se vor
transmite informaţiile necesare în timp oportun, din proprie
iniţiativă sau la cererea oricărui stat afectat de asemenea
incidente.
Previziunile referitoare la Avertizarea Timpurie şi
Acţiunile Preventive sunt menite să asigure avertizarea timpurie
în cadrul OSCE, în vederea mobilizării potenţialului de răspuns
la conflict al organizaţiei, inclusiv la conflicte de natură
militară. Statele membre au dreptul şi obligaţia de a atrage
atenţia Consiliului Superior OSCE despre o anumită situaţie
tensionată creată. Acest lucru poate fi făcut prin intermediul
preşedintelui executiv, al oricărui stat implicat în situaţia dată,
al unui grup de cel puţin 11 state neimplicate direct, al înaltului
comisar pentru minorităţi naţionale sau Consiliul Permanent,
stabilit special pentru a oferi statelor membre posibilitatea
semnalării în orice moment a situaţiilor potenţiale de conflict.
Mecanismul de Consultare şi Cooperare cu privire la
Situaţiile de Urgenţă (Mecanismul Berlin) subliniază măsurile
ce trebuie aplicate în cazul situaţiilor grave, de urgenţă, care
pot apărea ca urmare a încălcării flagrante a principiilor Actului
Final de la Helsinki, cu impact direct asupra menţinerii păcii,
securităţii şi stabilităţii. Mecanismul arată că, dacă un stat
membru ajunge la concluzia că există pericolul apariţiei unei
situaţii grave de urgenţă, el poate cere lămuriri tuturor statelor
implicate în situaţia dată. Dacă situaţia rămâne fără răspuns,

154
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

atunci statul respectiv poate solicita preşedintelui executiv


întrunirea Consiliului Superior, care, ca în cazul Previziunilor
privitoare la Avertizarea Timpurie şi Acţiuni Preventive, joacă
un rol important în soluţionarea situaţiilor grave de urgenţă.

Sistemul OSCE de prevenire a conflictelor şi al


managementului crizelor

Prin intermediul instituţiilor şi reţelei proprii de


informaţii, OSCE monitorizează îndeaproape toate situaţiile
tensionate din cadrul statelor membre care pot duce la apariţia
unui conflict şi întreprinde acţiunile preventive necesare cât
mai devreme posibil.
OSCE este o organizaţie activă atât prin intermediul
acţiunilor de avertizare timpurie şi negociere a conflictului pe
care le întreprinde, cât şi prin acţiuni de reabilitare postconflict
în zona Balcanilor, în Caucaz şi Asia Centrală. De asemenea,
OSCE cooperează cu ONU, precum şi cu alte organizaţii
internaţionale implicate în managementul crizelor şi prevenirea
conflictelor. Componentele sistemului organizaţional OSCE
active în acest domeniu sunt:
- înaltul comisar pentru minorităţi naţionale;
- Centrul de Prevenire a Conflictelor;
- Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie.
Instituţia înaltului comisar pentru minorităţi naţionale
a fost creată de cea de-a X-a Conferinţă de Securitate şi
Cooperare Europeană, din anul 1992, cu scopul identificării
soluţiilor de rezolvare paşnică a conflictelor etnice care
ameninţă pacea şi stabilitatea statelor membre OSCE.
Aşadar, înaltul comisar pentru minorităţi naţionale
reprezintă un instrument de prevenire a conflictelor etnice încă
din cele mai incipiente stadii. Acesta trebuie să fie în măsură să
asigure avertizarea timpurie şi să iniţieze acţiuni preventive

155
Ioan CRĂCIUN
pentru detensionarea situaţiei conflictuale create, în care sunt
implicate minorităţile naţionale din statele membre.
Înaltul comisar pentru minorităţi naţionale îşi
îndeplineşte dublul său rol: de avertizare şi de mobilizare a
resurselor OSCE pentru declanşarea acţiunilor preventive, în
baza unui mandat care îi conferă atât libertate de acţiune, cât şi
independenţă şi iniţiativă personală.
Centrul de Prevenire a Conflictelor sprijină
preşedintele executiv, precum şi alte organisme OSCE, în
rezolvarea problemelor ce privesc avertizarea timpurie,
prevenirea conflictelor, managementul crizelor şi reabilitarea
postconflict. Centrul de Prevenire a Conflictelor este
principalul organism de susţinere a misiunilor OSCE în zonele
de conflict, asigurând implementarea şi executarea deciziilor
politice ale organizaţiei. Totodată, pe lângă sprijinul
îndeplinirii sarcinilor misiunii, Centrul de Prevenire a
Conflictelor asigură cooperarea tuturor organismelor OSCE în
zona de conflict şi legătura acestora cu celelalte organisme de
negociere, precum şi cooperarea cu alte organizaţii
internaţionale implicate în soluţionarea conflictului respectiv.
De asemenea, Centrul de Prevenire a Conflictelor oferă
asistenţă preşedintelui executiv, Consiliului Permanent şi
Forumului pentru Securitate şi Cooperare în implementarea
propriilor decizii.
Prin intermediul reţelei de comunicaţii OSCE, Centrul
de Prevenire a Conflictelor asigură legătura între capitalele
ţărilor membre, sprijinind participarea statelor în
implementarea măsurilor de confidenţă şi securitate sporită
(Confidence and Security-Building Measures), convenite în
documentul de la Viena, semnat în anul 1999.
În afară de aceasta, Centrul de Prevenire a Conflictelor
este implicat şi în derularea unor activităţi şi proiecte cu privire
la educaţie, securitatea frontierelor, probleme de securitate în
ţările partenere sau aflate în regiunile adiacente OSCE.

156
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Totodată, Centrul de Prevenire a Conflictelor organizează şi


sprijină reuniuni, seminarii şi ateliere de lucru pe probleme de
securitate şi asigură asistenţa necesară preşedintelui executiv în
organizarea conferinţei anuale de securitate.
Centrul de Prevenire a Conflictelor a fost înfiinţat ca
entitate distinctă la 21 noiembrie 1990, ca urmare a deciziei
summit-ului CSCE la nivel de şefi de stat şi de guvern ce a
avut loc la Paris şi a devenit operaţional la 18 martie 1991 la
Viena. O dată cu mutarea Secretariatului CSCE de la Praga la
Viena, la 1 ianuarie 1994, redenumit la 1 ianuarie 1995
Secretariatul OSCE, Centrul de Prevenire a Conflictelor a fost
integrat în cadrul acestuia. În prezent, Centrul de Prevenire a
Conflictelor este unul dintre cele mai importante departamente
ale Secretariatului OSCE.
În compunerea centrului se află:
- Unitatea de Planificare Operativă (Operations
Planning Unit);
- Compartimentul Programe Misiuni (Programme
Mission Section);
- Centrul de Comunicaţii/Situaţie (Situation/
Communication Room).
Unitatea de Planificare Operativă are rolul de
planificare a misiunilor şi operaţiilor pe care OSCE urmează să
le desfăşoare şi de executare a avertizării timpurii. Această
unitate lucrează în strânsă legătură cu Compartimentul
Programe Misiuni şi este sprijinit de Centrul de
Comunicaţii/Situaţie. La nivel operaţional, Unitatea de
Planificare Operativă asigură legătura, prin intermediul unui
ofiţer de legătură, cu alte organizaţii internaţionale cu care
OSCE cooperează pe timpul îndeplinirii misiunilor.
În baza Platformei pentru Securitate şi Cooperare
(Platform for Co-operative Security) Unitatea de Planificare
Operativă participă la exerciţiile de management al crizelor
organizate în cadrul NATO şi al Uniunii Europene. Aceasta

157
Ioan CRĂCIUN
contribuie la întărirea cooperării operaţionale şi a legăturilor
ambelor organizaţii, în scopul unei rapide şi eficiente acţiuni
comune de management al crizelor şi prevenire a conflictelor.
Compartimentul Programe Misiuni este organismul
care coordonează activităţile în cele 4 regiuni în care OSCE are
deschise misiuni: Caucaz, Asia Centrală, Sud-estul Europei şi
Europa de Est.
De asemenea, Compartimentul Programe Misiuni este
principalul coordonator dintre misiunile active, Secretariatul
OSCE şi preşedintele executiv asigurând fluxul informaţional
şi comunicarea necesară acestora.
Centrul de Comunicaţii/Situaţie asigură serviciul
operativ 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână, fiind punctul de
contact dintre organizaţie şi misiunile active şi asigurând
totodată şi prelucrarea informaţiilor primite din diferite zone,
pentru a pune la dispoziţie elementele necesare executării
avertizării timpurii.
Centrul de Comunicaţii/Situaţie face parte din reţeaua
de comunicaţii a OSCE, înfiinţată în baza documentului de la
Viena. Sistemul asigură legătura dintre organizaţie şi capitalele
statelor membre, în scopul informării operative reciproce şi
implementării deciziilor. Această reţea reprezintă un mediu
securizat de comunicaţii, fiind administrată de o unitate
specială şi supervizată de Grupul de Comunicaţii OSCE (OSCE
Communication Group).
Pentru stimularea cooperării regionale, Centrul de
Prevenire a Conflictelor organizează şi coordonează o serie de
programe şi activităţi atât în zonele în care se desfăşoară
misiuni, cât şi în cadrul departamentelor organizaţiei, în strânsă
cooperare cu alte organizaţii internaţionale şi regionale.
Domeniile de cooperare vizează în principal securitatea
frontierelor, educaţia, neproliferarea în domeniul
armamentelor, crime de război etc.

158
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Astfel, în cadrul Centrului de Prevenire a Conflictelor


activează o echipă de experţi în domeniul securităţii
frontierelor (Border Experts Team), un grup informal de lucru
(Informal Working Group) pentru elaborarea conceptului de
securitate şi management al OSCE şi o echipă de experţi
tehnici (Technical Experts).
De asemenea, o importanţă deosebită o prezintă
Programul Sud-Est European de Cooperare în Domeniul
Transfrontalier (SEE Cross-border Co-operation Programme).
Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie a fost
înfiinţată în decembrie 2001, când cele 55 de state membre
OSCE au convenit asupra implicării organizaţiei în domeniul
activităţilor desfăşurate de poliţie. Scopul acestei implicări este
de a asigura protecţia populaţiei din cadrul statelor membre
împotriva noilor riscuri şi ameninţări reprezentate de
criminalitatea transnaţională, traficul de arme, droguri, fiinţe
umane, violarea drepturilor omului etc. Astfel a luat fiinţă
Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie, ca departament
special în cadrul Secretariatului OSCE de la Viena funcţionând
ca o reţea de consiliere pentru misiunile din zonele de conflict
sau la cererea statelor membre.
Această unitate joacă un rol important în prevenirea
conflictelor, în menţinerea stabilităţii sociale pe timpul crizelor
politice, precum şi în sprijinul activităţilor desfăşurate pe
timpul reabilitării postconflict. Unitatea colaborează cu
ministerele de profil din ţările membre, agenţiile speciale cu
activitate în domeniu, societatea civilă şi academică, pentru a fi
în măsură să pregătească soluţii credibile şi oportune în
domeniul său de asistenţă.
Unitatea Strategică pentru Probleme de Poliţie dispune
de o bază de date proprie şi de programe adecvate, cu ajutorul
cărora organizează atât sprijinul misiunilor în zonele de
conflict şi al statelor care solicită acest lucru, cât şi activităţi de
pregătire, exerciţii sau seminarii cu tematică specifică.

159
Ioan CRĂCIUN
Activităţile din domeniul poliţiei reprezintă aspecte
esenţiale pentru misiunile OSCE din Croaţia, Serbia şi
Muntenegru, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Activităţile acestor misiuni sunt cu preponderenţă în domeniul
pregătirii poliţieneşti, protecţiei drepturilor omului,
implementării conceptelor de poliţie comunitară şi etică
poliţienească şi dezvoltarea codului de conduită al poliţiei.

Cooperarea OSCE cu alte organizaţii internaţionale

În timpul procesului Helsinki din perioada anilor '70 –


'80, CSCE a avut relaţii limitate cu organizaţiile internaţionale.
Fiind mai mult un proces decât o organizaţie, CSCE a oferit
organizaţiilor internaţionale doar un cadru informativ şi numai
rareori a iniţiat contacte cu acestea.
După încheierea războiului rece însă, a început procesul
de instituţionalizare şi transformare a CSCE în OSCE, aceasta
devenind o organizaţie recunoscută în plan internaţional, care
joacă un rol determinant atât în avertizarea timpurie şi
prevenirea conflictelor, cât şi în managementul crizelor şi
reabilitarea postconflict. De asemenea, OSCE s-a afirmat în
cadrul instituţiilor cu preocupări în domeniul securităţii
europene, drepturilor omului şi problemelor economice.
În contextul actualului mediu de securitate european,
este mai mult decât necesară cooperarea dintre toate
organizaţiile şi instituţiile internaţionale cu preocupări în acest
domeniu. De aceea preocupările OSCE s-au îndreptat spre
stabilirea contactului cu acestea atât la nivelul consultărilor
politice, cât şi la nivelul misiunilor organizate în zonele de
conflict.
În cadrul Declaraţiei Comune de la Lisabona cu privire
la modelul de securitate europeană pentru secolul XXI, se arată
că “securitatea europeană necesită cea mai bună cooperare şi

160
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

coordonare între statele membre şi organizaţiile europene şi


transatlantice”53. Mai departe, declaraţia afirmă că “OSCE
reprezintă o organizaţie comprehensivă de consultanţă,
cooperare şi decizie în probleme de securitate europeană, care
acţionează în temeiul capitolului VIII al Cartei Naţiunilor
Unite”54, şi va acţiona în parteneriat cu “toate organizaţiile şi
instituţiile pentru a fi în măsură să răspundă tuturor
provocărilor şi ameninţărilor la adresa securităţii din spaţiul
european”55.
Pornind de la aceste considerente, OSCE acţionează în
parteneriat cu organizaţii şi instituţii constituite la nivel
internaţional, regional, subregional sau nonguvernamental. La
Summit-ul de la Budapesta din 1994, statele membre OSCE au
convenit că este necesară o definire mult mai clară a relaţiilor
externe ale organizaţiei, elaborând Documentul Cadru al
Securităţii Europene (Document-Charter on European
Security), care stă la baza acestor relaţii, şi documentul intitulat
Către un parteneriat real într-o nouă eră (Towards a Genuine
Partnership in a new Era) şi care marchează de fapt începutul
discuţiilor pentru un model comun de securitate europeană în
secolul XXI, bazat pe principiile şi angajamentul OSCE.
Procesul de cooperare a fost reafirmat în cadrul
Declaraţiei de la Lisabona privind Modelul de Securitate
Comună pentru secolul XXI (Lisbon Declaration on a Common
and Comprehensive Security Model for the twenty-first
Century), adoptat în 1996.
Parametrii reali ai unei viitoare Platforme pentru
cooperare în domeniul securităţii (Platform for Co-operative
Security), destinată extinderii şi îmbunătăţirii relaţiilor de
cooperare externă ale OSCE, au fost incluşi în cadrul
53
Lisbon Declaration on a Common and Comprehensive Security Model for
Europe for the twenty-first century (decembrie 1996).
54
Ibidem.
55
Ibidem.

161
Ioan CRĂCIUN
Documentului Cadru privind Securitatea Europeană
(Document Charter on European Security), adoptat de către
Consiliul Ministerial de la Copenhaga în 1997 şi care prezintă
conceptul comun de dezvoltare şi îmbunătăţire a cooperării
mutuale instituţionalizate.
Ulterior, platforma a fost adoptată la Summit-ul de la
Istanbul din 1999 şi stipulează că organizaţia va conlucra strâns
cu toate organizaţiile şi instituţiile care aderă atât la principiile
Cartei ONU, cât şi la principiile şi angajamentele OSCE şi care
manifestă deschidere şi dorinţă în acest sens.
Astfel, OSCE dezvoltă relaţii de cooperare în primul
rând cu Naţiunile Unite, a căror bază a fost stabilită de către
Consiliului Ministerial al OSCE de la Stockholm din 1992. Cu
această ocazie a fost stabilit cadrul de coordonare şi cooperare
dintre ONU şi CSCE, devenit operaţional un an mai târziu.
Din acel moment problemele de cooperare dintre cele
două organizaţii s-au regăsit permanent pe agendele lor de
lucru, iar secretarul general OSCE prezintă anual un raport în
faţa Adunării Generale ONU, în timp ce secretarul general
ONU se adresează cu regularitate summit-urilor OSCE.
OSCE a dezvoltat relaţii de cooperare şi cu Consiliul
Europei. Din 1993 are loc întâlnirea anuală la nivel înalt (2+2)
a secretarilor generali şi executivi ai celor două organizaţii.
Uneori la întâlnire iau parte şi înaltul comisar pentru minorităţi
naţionale şi directorul Biroului pentru Instituţii Democratice şi
Drepturile Omului (Director Office for Democratic Institutions
and Human Rights). În afara acestei întâlniri, cele două
organizaţii organizează numeroase alte întâlniri comune,
ateliere de lucru, conferinţe etc.
De asemenea, au avut loc şi întâlniri trilaterale OSCE-
CE-ONU (instituţiile şi oficiile ONU din Geneva), iar din 1996
la aceste trilaterale participă şi înaltul comisar pentru minorităţi
naţionale, directorul Biroului pentru Instituţii Democratice şi
Drepturile Omului, înaltul comisar ONU pentru refugiaţi,

162
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

înaltul comisar ONU pentru drepturile omului, secretarul


executiv ONU al Comisiei Economice Europene,
reprezentantul secretarului general ONU pentru afaceri politice,
precum şi Comitetul Internaţional al Crucii Roşii şi
reprezentanţi ai Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie.
Cooperarea cu Uniunea Europeană este un alt domeniu
de maxim interes pentru OSCE, organizaţie care sprijină
Politica Externă de Securitate Comună promovată de UE.
De asemenea, OSCE menţine contacte cu NATO şi cu
Commonwealth of Independent States.
Din 1996, OSCE s-a angajat într-un amplu proces de
cooperare cu NATO. În acest sens au avut loc numeroase
contacte între oficialii OSCE şi cei ai NATO, iar la nivelul
celor două organizaţii există deja un schimb de informaţii
deschis şi constant.
De asemenea, OSCE a stabilit o serie de contacte cu
mai multe grupuri de cooperare regională, cum ar fi Iniţiativa
Central Europeană (CEI), Consiliul Statelor Mării Baltice
(CBSS), Consiliul de Cooperare Economică al Mării Negre
(BSEC), Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI).
Deloc lipsite de importanţă sunt şi contactele iniţiate de
OSCE cu organizaţiile nonguvernamentale, cum ar fi
Democratic Institutions and Human Rights, precum şi
contactele cu instituţiile academice, în special prin intermediul
programului “Researcher-in Residence”.

163
Ioan CRĂCIUN

VI

PREVENIREA CONFLICTELOR ŞI MANAGEMENTUL


CRIZELOR ÎN VIZIUNEA NATO

Experienţa NATO în domeniul prevenirii


conflictelor şi al managementului crizelor

În decursul anilor, NATO a dobândit o experienţă


aparte în domeniul prevenirii conflictelor şi al managementului
crizelor. Ea a fost nevoită să facă faţă unor diversităţi de crize
de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii Alianţei, crizele
apăreau şi se abordau din perspectiva „războiului rece”.
Prevenirea crizelor de către alianţă se baza pe crearea unor
mecanisme instituţionale care „făceau ca ameninţările
deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potenţial foarte
costisitoare”56.
În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie
de o importanţă deosebită pentru managementul crizelor. O
lecţie pe care au învăţat-o toţi în urma crizei rachetelor
cubaneze a fost faptul că managementul crizelor actuale este, în
mod inevitabil, însoţită de incertitudini. Saturată de ostilitate
ideologică şi însoţită de un arsenal convenţional şi nuclear
formidabil, managementul crizelor a căpătat o dimensiune
caracterizată prin descurajare şi intimidare. Şi cum crizele
apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei Centrale –
Berlin (1953 şi 1961), Budapesta (1956), Praga (1968),
Varşovia (1956 şi 1981) – NATO avea la dispoziţie doar

56
Phil WILLIAMS, “Crisis Management in Europe; Old Mechanism and
New Problems”, în: Alexander L. GEORGE (ed.), “Avoiding War:
Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991, p. 503.
164
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

mijloace limitate de răspuns57.


Confirmată prin strategia NATO de "răspuns flexibil"
(care a apărut în anii 1960 şi care, într-un fel, încă mai stă la
baza poziţiei strategice a NATO), descurajarea se putea realiza
pentru a acoperi o gamă largă de acţiuni de agresiune, pornind
de la provocări de nivel redus şi mergând până la un atac la
scară largă împotriva Europei Occidentale din partea forţelor
armate ale statelor Pactului de la Varşovia. Tocmai această
trecere de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a
creat probleme pentru teoreticieni şi analişti. A „gestiona” o
criză putea însemna o încrucişare diplomatică de săbii,
încheierea unei crize printr-o combinaţie de purtare a
războiului şi limitare a daunelor, elemente care puteau treptat
dobândi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în
care erau percepute incertitudinile, o dată ce se trecea pragul
dintre prevenirea conflictelor (descurajare) şi managementul
crizelor (conflict cert).
Însă din cauza schimbărilor suferite pe plan mondial în
ultimii ani şi apariţiei de noi tipuri de riscuri şi ameninţări la
adresa alianţei, abordarea iniţială, deşi nu total depăşită, a fost
necesar să fie supusă unor adaptări şi completări. Mecanismele
alianţei de management al crizelor trebuiau să fie adaptate
noului climat internaţional, pentru a putea rămâne relevante şi
eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă de eventualităţi, de
la crize de intensitate scăzută până la confruntarea majoră şi
agresiune pentru respingerea adversarului.
Deşi vor exista întotdeauna teritorii naţionale ale
membrilor NATO care vor trebui apărate, faţă de cine va mai
trebui să se practice descurajarea? Un atac împotriva teritoriilor
naţionale – cel puţin din partea unor forţe potenţial superioare
din punct de vedere al echipamentelor majore şi al categoriilor
57
Vasile POPA, „Integrarea euro-atlantică şi europeană şi proiecţia
stabilităţii în plan regional”, în: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11),
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, pp. 47-53.

165
Ioan CRĂCIUN
de resurse, operând sub forma unui atac surpriză – este
considerat a fi foarte puţin probabil acum, când s-a încheiat
războiul rece. În schimb, un termen vehiculat în ultima
perioadă este acela de „răspuns la criză” sau managementul
crizelor, unde, pe lângă rolul său tradiţional de apărare prin
descurajare, alianţa ar trebui să-şi asume noi roluri în zona
Europei Centrale şi de Est, mergând de la prevenirea şi
managementul războaielor civile la monitorizarea controlului
armamentelor sau a acordurilor de dezarmare58.
Este meritul alianţei de a fi reacţionat la schimbările
condiţiilor politico-militare. Prin declaraţiile şefilor de stat şi
guvern NATO au fost adoptate o serie de principii, pornind de
la Conceptul cuprinzător privind controlul armamentelor şi
dezarmarea (mai 1989); Declaraţia de la Londra privind o
Alianţă Nord-Atlantică în schimbare (iulie 1990); Noul
Concept Strategic şi Declaraţia de la Roma privind pacea şi
cooperarea (Roma 1991); Conceptul Strategic şi Declaraţia de
la Washington din 1999; Declaraţia Summit-ului de la Praga
din 2002.
Toate acestea reflectă preocupările alianţei de a crea
punţi de legătură între capacităţile militare încă robuste ale
alianţei şi încercarea sa de a se adapta, din punct de vedere
politic, militar şi instituţional, la mediul politico-militar în
schimbare, despre care s-a vorbit anterior. Concluzia la care se
ajunge este că:
- abordarea prevenirii conflictelor de către NATO
depăşeşte în mod esenţial funcţiile de bază de
apărare şi descurajare;
- rămâne să fie definită limita implicării alianţei în
prevenirea conflictelor;
- indiferent cum se defineşte această limită în viitorul

58
David ABSHIRE, James WOOLSEY, Richard BURT, “The Atlantic
Alliance Transformed”, Center for Strategic and International Studies,
Washington, 1992.
166
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

apropiat şi ţinând cont de dezbaterile care încă se


desfăşoară pe această temă în cadrul alianţei,
aceasta va avea un rol de sprijin faţă de alte instituţii
în ceea ce priveşte implicarea sa în prevenirea
conflictelor.
În acest capitol vom analiza aspectele de bază pentru
rolul Alianţei Nord-Atlantice în managementul crizelor şi
prevenirea conflictelor şi modul cum acestea au evoluat în
epoca post război rece. De asemenea, vom prezenta unele
aspecte ale cooperării NATO în cadrul EAPC şi PfP, precum şi
cooperarea alianţei cu principalele organizaţii internaţionale cu
rol important pentru pacea şi securitatea mondială,
managementul crizelor şi prevenirea conflictelor şi, în mod
special, recentele evoluţii ale relaţiei NATO-EU pe aceste
teme.
Managementul crizelor şi prevenirea conflictelor,
inclusiv operaţiile de răspuns la crize de tip non-Art. 5, au
constituit preocupări majore în continua adaptate a alianţei la
mediul de securitate din perioada post război rece. Noul
Concept Strategic adoptat la Roma la data de 8 Noiembrie
1991, sublinia importanţa managementului crizelor, stipulând:
“succesul politicii alianţei va necesita o concepţie coerentă a
autorităţilor politice pentru coordonarea măsurilor potrivite de
management al crizelor, bazată pe o gamă largă de instrumente
politice sau de altă natură, inclusiv militară ”59.
De asemenea, Conceptul Strategic lansat la Roma
subliniază importanţa prevenirii conflictelor: “în condiţiile
noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii
alianţei de menţinere a păcii şi de prevenire a războiului
depinde, chiar mai mult decât în trecut, de eficienţa diplomaţiei
preventive şi de succesul managementului crizelor care

59
“The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de
guvern la Roma, la data de 09 Noiembrie 1991, para. 32.

167
Ioan CRĂCIUN
afectează securitatea propriilor membri... În aceste noi
circumstanţe există oportunităţi sporite pentru succesul stopării
crizelor încă din primele faze”60.
Mai mult, Conceptul Strategic adoptat în 1991
reiterează necesitatea dialogului cu OSCE, precum şi cu alte
instituţii, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea
alianţei este inseparabil legată de toate statele din Europa”61.
Conceptul Strategic adoptat la Washington la data de 24
Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de
Securitate”62, prevede noi măsuri pentru managementul
crizelor şi prevenirea conflictelor, astfel: “pentru îmbunătăţirea
securităţii şi stabilităţii în zona euroatlantică, managementul
crizelor înseamnă a fi gata, de la caz la caz, prin consens, în
conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Washington,
pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor şi angajarea
activă în managementul crizelor, inclusiv în operaţii de răspuns
la crize”63. Acelaşi Concept Strategic reafirmă necesitatea
“capacităţilor militare complete, ca mijloace de bază pentru
abilitatea alianţei de a contribui la prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor prin operaţii de tip non-art. 5 de răspuns
la crize”64. Aliaţii au fost de acord că pregătirea NATO pentru
astfel de operaţii sprijină obiectivele de întărire şi extindere a
stabilităţii implicând chiar şi participarea partenerilor. Acest
lucru face posibilă promovarea totală a parteneriatului,
cooperării şi dialogului, precum şi a legăturilor NATO cu alte
organizaţii cu rol în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor.

60
Ibidem, para. 31 şi 32.
61
Ibidem, para. 33.
62
“The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de
guvern la Washington la data de24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental
Security Tasks”.
63
“The Alliances’s New Strategic Concept”, Press Release NAC-S(99)65,
24 Apr. 1999, para. 10.
64
Ibidem, para 29.
168
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Fundamentele prevenirii conflictelor


şi managementului crizelor în viziune NATO

Carta ONU reprezintă documentul de bază pentru


actele constitutive ale multor organizaţii internaţionale.
Articolul 1 al acesteia subliniază clar principalul rol al ONU –
“menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”, de la crearea sa,
organizaţia fiind chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut
transforma în conflicte armate, să convingă părţile opozante să
folosească masa de discuţii şi nu forţa armată sau să ajute la
restabilirea păcii în cazul declanşării vreunui conflict.
De la principiile Cartei ONU a pornit şi crearea
Tratatului de la Washington. În baza acestuia, NATO s-a
implicat în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor
încă de la început. Deşi această terminologie nu era folosită la
acea vreme, exista ideea consultărilor în spiritul articolului 4,
atunci când o ţară aliată recepţionează o ameninţare la adresa
securităţii, suveranităţii sau integrităţii teritoriale, şi în spiritul
articolului 5, referitor la faptul că un atac împotriva uneia sau
mai multor state aliate va fi perceput ca un atac împotriva
tuturor. Acestea reprezintă, de fapt, fundamentele pentru
actualul sistem NATO de management al crizelor.
Şefii de stat şi de guvern aliaţi au declanşat explicit
consultări importante, în spiritul articolului 4, în cadrul
Conceptului Strategic din 1999, care identifică procesul
consultărilor ca fiind a doua sarcină fundamentală a alianţei.
Acelaşi articol 4 se reflectă şi în cadrul invitaţiei la
Parteneriatul pentru Pace, care stipulează: “NATO se va
consulta cu fiecare participant activ în cadrul PfP care percepe
o ameninţare directă la adresa integrităţii sale teritoriale, a
independenţei politice şi securităţii proprii”65.

65
NATO Partnership for Peace: Framework Document, adoptat la întâlnirea
ministerială a Consiliului Nord Atlantic, Brusseles, 10-11 ianuarie 1994.

169
Ioan CRĂCIUN
Articolul 5, al doilea element esenţial pentru
managementul crizelor NATO, conţine două părţi:
1. angajamentul de a interpreta atacul împotriva unuia
ca atac împotriva tuturor;
2. angajamentul de a sprijini în comun asemenea
acţiuni, când este necesar.
Articolul 5 poate fi cel mai bine înţeles ca o declaraţie
de descurajare pentru asemenea atacuri, o declaraţie credibilă,
în ciuda lipsei de consistenţă despre existenţa capabilităţilor
necesare (reflectate în structura militară integrată, angajamentul
forţelor şi nivelul pregătirii de luptă) şi voinţa politică de a
răspunde la asemenea atacuri.
În viziunea NATO nu există o definiţie clară a
conceptului de „criză”, aşa cum de altfel am menţionat deja.
Există totuşi încercări privind clarificarea acestui concept.
Astfel, un subcomitet NATO însărcinat cu probleme de
cercetare în domeniul operaţiilor, a dezvoltat o definiţie a
crizei, care, deşi nu este în totalitate acceptată, s-a dovedit a fi
totuşi utilă.
Această definiţie sugerează că o criză poate fi înţeleasă
ca “o situaţie internă sau internaţională în care există o
ameninţare la adresa intereselor, valorilor sau ţelurilor
fundamentale”66.
Această definiţie este suficient de cuprinzătoare pentru
a acoperi toate categoriile de crize la care NATO ar trebui să
răspundă: apărare colectivă, securitate colectivă (pentru care
pot fi necesare operaţii de răspuns la crize), sau crize
umanitare, tehnologice sau naturale.
Unul din aspectele pozitive pe care definiţia îl
sugerează este că, în mod obişnuit, crizele se află în atenţia
NATO, iar complexitatea procesului de management al

66
Această definiţie a fost dezvoltată de către “Ad Hoc Working Group” în
cadrul panelului VII al “Defence Research Group” – NATO’s role in
Conflict Prevention;
170
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

acestora rezidă în interpretarea lor; ceea ce pentru un stat aliat


poate fi interpretat ca fiind o stare de criză, pentru un alt stat
aliat poate fi interpretat ca nefiind stare de criză. De aceea
procesul consultărilor dintre aliaţi este unul foarte important,
cu implicaţii majore în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor67.
Referitor la “conflict”, atenţia NATO se concentrează
pe prevenirea şi stingerea celor armate, percepute ca parte a
unui spectru mai larg al crizelor, pornind de la escaladare până
la detensionarea situaţiei, de la pace la dispute, de la conflicte
armate şi până la construirea noii stabilităţi.
Pentru managementul crizelor este foarte important să
se înţeleagă organizarea, procedurile şi aranjamentele de
control al crizei şi influenţarea evoluţiei acesteia. De aceea
considerăm că elementele-cheie ale definiţiei prezentate mai
sus sunt:
1. plasarea crizelor sub controlul sistemelor de
management al crizelor;
2. posibilităţile sistemelor de management al crizelor
de influenţare a evoluţiilor acestora.
Managementul crizelor cuprinde o gamă largă de
activităţi, de la informare, evaluare şi analiză a situaţiei de criză
la stabilirea scopurilor, dezvoltarea opţiunilor de răspuns şi
compararea, selectarea şi implementarea opţiunilor de răspuns,
inclusiv opţiunile militare când este necesar şi, desigur, analiza
postacţiune a acestor opţiuni.

67
Nicolae DOLGHIN, “Răspunsul la crize – noua responsabilitate a
NATO”, în “România – membru al Alianţei Nord-Atlantice”, CSSAS,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, pp. 92-96;

171
Ioan CRĂCIUN
Evoluţia procesului NATO de management
al crizelor

Ca urmare a schimbării mediului de securitate, a


tipurilor de criză pe care aliaţii au convenit să le gestioneze şi
tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat
instrumentele necesare în acest sens. De asemenea, modalităţile
de cooperare a NATO cu alte organizaţii internaţionale cu rol
în asigurarea păcii şi securităţii mondiale şi regionale, în
special ONU, UE şi OSCE, s-au diversificat.
În perioada războiului rece, tipurile de crize cu care
alianţa s-a confruntat au fost diversificate şi nu au fost doar de
natură militară şi, ca urmare, sistemul NATO de management
al crizelor a fost pe măsură. Ceea ce se înţelegea însă prin
procesul NATO de management al crizelor s-a transformat
radical ca urmare a faptului că atât sursele, cât şi natura crizelor
s-au transformat. În perioada post război rece, atenţia s-a
concentrat pe crizele rezultate din tensiuni şi antagonisme
generate de conflictele etnice, naţionalismul extremist,
conflictele politice dintre state, schimbările politice neadecvate
sau falimentare şi problemele economice majore, iar după 11
septembrie 2001, terorismul şi ameninţarea armelor de nimicire
în masă.
O nouă viziune a fost promovată încă din 1991 la
Roma, ca parte a Conceptului Strategic lansat atunci. Noua
concepţie cuprindea o viziune mai largă asupra securităţii şi
oportunităţi mai mari de îndeplinire a obiectivelor pe termen
lung cu mijloace preponderent politice.
Aspectele esenţiale ale noii concepţii au cuprins:
- folosirea mai largă a mijloacelor politice şi
diplomatice;
- o cooperare mai strânsă cu alte organizaţii
internaţionale;

172
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- schimbări semnificative în structura de comandă şi


în structura forţelor NATO.
Următoarele schimbări semnificative în domeniul
prevenirii conflictelor şi managementului crizelor au avut loc la
Summit-ul de la Washington, în aprilie 1999. Conceptul
Strategic şi Declaraţia de la Washington au cuprins măsuri
politice şi militare suplimentare şi au subliniat importanţa
cooperării cu alte state şi organizaţii internaţionale care
promovează aceleaşi valori ale păcii şi securităţii regionale şi
mondiale. Unul dintre aspectele esenţiale l-a constituit, fără
îndoială, dezvoltarea ESDI în cadrul NATO.
S-a apreciat că: “o concepţie coerentă a
managementului crizelor, ca şi folosirea forţei, de altfel, va
necesita ca autorităţile politice NATO să aleagă şi să
coordoneze un răspuns potrivit, cuprinzând întreaga gamă de
măsuri politice şi militare şi controlul politic al tuturor etapelor
crizelor”68.
Aliaţii au stabilit de asemenea că, ţinând cont de natura
specifică prevenirii conflictelor, caracteristicile operaţiilor de
răspuns la crize, şi de necesitatea realizării coeziunii forţelor,
alianţa va folosi aceeaşi structură de comandă şi aceleaşi
proceduri ca în cazul operaţiilor de tip art. 5, pentru
managementul situaţiilor de tip non-art. 5. Ei au căzut de acord
asupra unui număr de măsuri, pentru a se asigura că NATO va
avea capabilităţile militare pentru îndeplinirea tuturor
misiunilor, inclusiv a celor de prevenire a conflictelor şi de
management al crizelor.
Măsurile adoptate la Summit-ul de la Praga privitoare la
lărgirea NATO, PCC, NRF şi restructurarea sistemului de
comandă pot fi interpretate ca noi instrumente, ce definesc

68
“The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de şefii de stat şi de
guvern la Washington la data de 24 aprilie 1999, para 32.

173
Ioan CRĂCIUN
capacitatea NATO de a contribui la prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor.
Aliaţii au acordat, de asemenea, o atenţie deosebită
îmbunătăţirii cooperării cu UE în domeniul managementului
crizelor, precum şi în alte domenii, precizând că:
“evenimentele de la 11 septembrie 2001 şi cele ulterioare
subliniază importanţa unei mai bune şi mai transparente
cooperări între organizaţiile noastre, în interesul nostru comun
referitor la securitate, apărare şi managementul crizelor, deci
pentru asigurarea celui mai potrivit management sau celui mai
potrivit răspuns militar”69.

Obiectivele, principiile şi organizarea sistemului


NATO de management al crizelor

În ciuda lipsei unei definiţii clare a conceptului de criză,


NATO a fixat totuşi obiectivele pentru managementul crizelor.
În general, aceste obiective urmăresc:
1. reducerea tensiunilor şi înlăturarea cauzelor pentru
care acestea ar putea deveni crize;
2. managementul crizelor şi înlăturarea cauzelor
pentru care acestea ar putea deveni conflicte armate;
3. asigurarea timpului necesar pentru intervenţia civilă
sau militară în diferite etape ale crizei;
4. adoptarea măsurilor de răspuns, dacă ostilităţile au
degenerat, prevenirea escaladării conflictului şi
convingerea oricărui agresor să înceteze atacul
declanşat şi să se retragă de pe teritoriul aliat;
5. detensionarea şi restabilirea situaţiei normale, când
escaladarea conflictului sau desfăşurarea ostilităţilor
au încetat sau sunt sub control.

69
Prague Summit Declaration, 21 noiembrie 2002, para. 11.
174
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

În plus, un alt obiectiv, mai puţin subliniat de


documentele alianţei, este acela de a analiza orice criză sau
exerciţiu de management al crizelor din perspectiva lecţiilor ce
trebuie învăţate pentru îmbunătăţirea sistemului NATO de
management al crizelor.
În conformitate cu obiectivele fixate, NATO a stabilit
principiile pentru prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor, principii aplicate, de altfel, şi în alte domenii ale
procesului decizional.
În primul rând, Consiliul Nord Atlantic (North Atlantic
Council – NAC) sau, în unele cazuri, Comitetul de Planificare
a Apărării (Defence Planning Commitee – DPC), în care Franţa
nu este reprezentată, indiferent de nivelul întâlnirilor (şefi de
state sau guvern, miniştri, ambasadori, înalţi reprezentanţi),
este autoritatea cea mai înaltă a alianţei care poate lua decizii
pentru acţiunea în comun.
Al doilea principiu se referă la faptul că toate deciziile
luate în NAC sau DPC (ca de altfel toate deciziile luate în toate
organismele NATO) sunt expresie a suveranităţii naţionale şi,
de aceea, sunt luate prin consens.
În al treilea rând, naţiunile au delegat responsabilităţi de
natură politică, economică, de apărare şi planificare a
urgenţelor civile etc. reprezentanţilor din NAC sau DPC.
În sfârşit, dar nu în cele din urmă, controlul politic
asupra factorului militar completează, ca un corolar, setul de
principii NATO referitoare la managementul crizelor şi
prevenirea conflictelor. Nici o decizie referitoare la planificarea
formală, dislocarea sau folosirea forţelor militare nu poate fi
luată fără acordul NAC sau DPC.
Pentru a înţelege cum funcţionează sistemul NATO de
management al crizelor, este necesar să aruncăm o privire
asupra rolului principalelor comitete şi a stafului NAC sau, în
unele situaţii, implicarea structurii militare integrate, în care
DPC joacă rolul cel mai înalt.

175
Ioan CRĂCIUN
Pentru implementarea măsurilor efective de
management al crizelor, NAC/DPC îndeplinesc patru funcţiuni
distincte, dar înrudite.
Prima funcţiune este dată de existenţa în cadrul alianţei
a unui punct central de schimb de date şi informaţii. Între aliaţi,
procesul de informare reciprocă este continuu, iar cele mai
sensibile sau ultimele informaţii sunt analizate frecvent în
Consiliul Nord Atlantic sau în Comitetul de Planificare a
Apărării, uneori în sesiuni restrânse, cu participarea limitată a
delegaţilor, a stafului internaţional (International Staff – IS) sau
a celui militar.
O altă funcţiune este dată de funcţionarea NATO ca un
adevărat forum pentru consultări, în care aliaţii pot exprima şi
compara propriile viziuni referitoare la evoluţiile viitoare ale
situaţiilor de criză sau potenţiale de criză. Chiar dacă aliaţii au
la dispoziţie aceleaşi date şi informaţii, ceea ce nu întotdeauna
este valabil, situaţia lor geostrategică şi interesele lor diferite le
pot conduce la concluzii diferite în ceea ce priveşte evoluţia
situaţiei într-o anume criză, ceea ce poate avea urmări asupra
crizei respective, evoluţiei situaţiei viitoare sau modului de
management al ei.
Prin compararea diferitelor puncte de vedere trebuie să
rezulte un punct de vedere comun, care va fi cu siguranţă mai
convingător, mai bine argumentat şi cu şanse de reuşită mai
bune.
Cea de-a treia funcţiune este cea decizională pentru
acţiuni comune. Întâlnirile NAC/DPC servesc, de asemenea,
pentru alinierea politicilor aliaţilor şi sprijinul reciproc. În final,
NAC/DPC servesc drept forum pentru armonizarea punctelor
de vedere sub forma deciziilor comune referitoare la măsurile
ce trebuie luate atunci când există voinţa politică pentru asta.
Pentru îndeplinirea acestor funcţiuni în domeniul
managementului crizelor, NAC/DPC sunt sprijinite de alte
comitete, dintre care cele mai importante sunt:

176
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- Grupul de Coordonare Politică (Policy


Coordination Group – PCG), care este un organism
de consiliere politico-militară;
- Comitetul Politic (Political Committee – PC), care
cuprinde, în majoritatea cazurilor, consilierii politici
ai delegaţiilor ţărilor membre, ce oferă consultanţă
referitor la evoluţiile şi opţiunile politice, inclusiv
strategia în domeniul relaţiilor publice, cu referire la
o situaţie de criză anume;
- Comitetul Militar (Military Committee – MC),
compus din ofiţerii cu rang superior, care reprezintă
şefii apărării statelor membre; acesta este sursa
primară de consultanţă militară şi de stabilire a
politicii militare şi este responsabil în faţa
NAC/DPC cu afacerile militare ale alianţei;
Comitetul Militar nu este o structură de comandă a
alianţei; conducerea operaţiilor militare actuale este
în responsabilitatea recentului înfiinţat
Comandament Aliat pentru Operaţii (Allied
Command Operations – ACO,) care este strict
direcţionat de autorităţile politice;
- Comitetul de Planificare a Urgenţelor Civile
(Senior Civil Emergency Planning Committee –
SCEPC), responsabil în faţa NAC/DPC cu
managementul crizelor de natura urgenţelor civile;
acesta asigură pregătirea pentru soluţionarea
urgenţelor civile şi oferă sprijinul civil operaţiilor
militare şi pentru toate celelalte probleme de
planificare în domeniul urgenţelor civile.

177
Ioan CRĂCIUN
Spectrul crizelor şi procesul consultărilor

O cerinţă de bază pentru sistemul NATO de


management al crizelor este capacitatea acestuia de a gestiona
crizele în întregul lor spectru, adică perioada precriză,
caracterizată prin pace şi stabilitate, precum şi toate etapele
crizei.
Luând în considerare cel mai complex caz al unei crize
potenţiale, care implică operaţii militare şi pentru
managementul căreia sunt necesare atât controlul, cât şi
influenţarea cursului ei viitor, NATO a identificat următoarele faze:
- pace;
- escaladare;
- confruntări şi dispute, violenţă;
- detensionare;
- construirea noii stabilităţi.
Aceste faze sunt similare şi pentru crizele umanitare,
tehnologice sau pentru dezastrele naturale, deşi uneori sistemul
crizelor de acest tip poate fi mult mai complicat.
Sfârşitul războiului rece şi nevoia de a face faţă
diferitelor tipuri de riscuri şi ameninţări generate de schimbarea
radicală a mediului de securitate au determinat schimbări
semnificative pentru intensitatea şi durata consultărilor, precum
şi pentru procesul de luare a deciziilor.
În timpul războiului rece ameninţarea era clară şi bine
înţeleasă şi de aceea răspunsul s-a putut baza pe planuri
dinainte stabilite şi exersate. Aceasta a făcut ca procesul
decizional să se desfăşoare rapid, având la bază o gamă variată
de exerciţii în cadrul cărora aceste probleme erau invocate. Mai
mult, o dată ce decizia de angajare a forţelor militare era luată,
problema modului de îndeplinire a misiunilor era exclusiv una
militară.
În perioada post război rece riscurile sunt însă mult mai
complexe, mai greu de anticipat, şi, de asemenea, beneficiază

178
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de o sensibilitate ridicată, devenind puternic mediatizate şi


dezbătute public.
Comparativ cu perioada războiului rece şi ţinând cont
de dificultăţile procesului de management al crizelor din fosta
Iugoslavie (Bosnia-Herţegovina, Kosovo, FYROM),
Afganistan şi, posibil, Irak, aliaţii insistă pe angajamentul mult
mai intens, precum şi pe dinamizarea procesului de planificare
şi aprobare a planurilor de operaţii, concomitent cu creşterea
gradului de implicare politică. Acest lucru este reflectat, în
primul rând, de frecvenţa şi durata întâlnirilor Consiliului Nord
Atlantic, care uneori au loc zilnic, iar alteori chiar şi de mai
multe ori pe zi.
În plus faţă de cele prezentate, NATO a dezvoltat o
serie de elemente esenţiale pentru sprijinul procesului de
management al crizelor şi prevenire a conflictelor, dintre care
amintim:
- stafuri şi facilităţi fizice;
- aranjamente şi proceduri stabilite de comun acord;
- măsuri concrete pentru prevenire sau răspuns la
crize.
Recentul reorganizat staf internaţional (International
Staff – IS) şi staful militar internaţional (International Military
Staff – IMS) asigură suportul managementului crizelor şi
prevenirii conflictelor, aşa cum fac de altfel pentru toate
problemele alianţei.
Fără a intra în detalii, de altfel disponibile în
documentele alianţei, este necesar să subliniem că unele
aspecte ale restructurării IS, declanşate în august 2003, au fost
special destinate îmbunătăţirii sistemului NATO de
management al crizelor şi de prevenire a conflictelor.
Obiectivul fundamental al restructurării este adaptarea
Cartierului General NATO din Brusseles pentru a răspunde mai
bine noilor misiuni şi priorităţi ale alianţei şi a face posibilă

179
Ioan CRĂCIUN
buna funcţionare a IS în condiţii diferite faţă de perioada
războiului rece.
În acest sens, o importanţă aparte o prezintă înfiinţarea
Diviziei pentru Operaţii (înainte de restructurarea IS aceste
sarcini erau îndeplinite de Divizia pentru Planuri de Apărare şi
Operaţii (Defence Plans and Operations Division – DPOD)
pentru: “a oferi capabilităţi operaţionale NATO necesare
descurajării, apărării şi managementului crizelor. În
responsabilitatea acestei divizii intră sistemul NATO de
management al crizelor, activităţile de menţinere a păcii,
planificarea în domeniul urgenţelor civile şi exerciţiile ”70.
În plus faţă de suportul oferit de IS şi IMS există o forţă
militară, Forţa pentru Managementul Crizelor (Crisis
Management Task Force – CMTF) şi două state majore de tip
joint, care au o contribuţie semnificativă la prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor.
CMTF coordonează consilierea secretarului general al
NATO şi elaborează propunerile şi recomandările, inclusiv cele
pentru planurile de operaţii, prin intermediul comitetelor
principale şi, ulterior, prin intermediul NAC.
Necesitatea unei consilieri coordonate a secretarului
general al NATO şi a Consiliului Nord Atlantic a fost
identificată în 1995, când IFOR a fost dislocată în Bosnia, şi s-
a materializat în stabilirea unei forţe multidisciplinare de
management al crizelor, numită la acel moment Bosnia Task
Force – BTF. Această forţă multidisciplinară a devenit parte
integrantă a Sistemului NATO de Management al Crizelor şi
este întâlnită adesea când se face referire la operaţiile de
management al crizelor în derulare sau la cooperarea NATO cu
alte organizaţii internaţionale.

70
“Restructuring NATO HQ” NATO Issue, disponibil:
http//www.nato.int/issues/restructuring/index.htm.
180
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Infrastructura, aranjamentele şi procedurile NATO


pentru prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor

Infrastructura reprezintă o componentă importantă a


Sistemului NATO pentru Managementul Crizelor.
Infrastructura alianţei include piste aeriene, instalaţii de
telecomunicaţii, sisteme de comandă, control şi informare,
cartiere generale militare, conducte pentru combustibil şi
mijloace de stocare radar şi instalaţii pentru coordonarea
navigaţiei, instalaţii portuare, locuri de înmagazinare pe teren şi
facilităţi de asistenţă pentru forţe suplimentare. Instalaţiile de
acest tip, înfiinţate la cererea principalilor comandanţi NATO
(MNCs), în strânsă colaborare cu autorităţile militare naţionale,
pot fi desemnate ca reprezentând „infrastructura comună
NATO”. Instalaţiile şi echipamentele astfel desemnate sunt
finanţate în comun de către guvernele statelor participante, în
cadrul unor limite convenite de finanţare. Ele pot fi utilizate de
una sau mai multe state NATO, însă achiziţia localurilor şi
asigurarea anumitor utilităţi locale sunt o responsabilitate a
„ţării gazdă”.
Comunicaţiile rapide, sigure şi de încredere sunt
esenţiale, de aceea sistemul comunicaţiilor NATO, substanţial
îmbunătăţit şi modernizat, oferă posibilităţile schimbului de
informaţii clasificate, reţele integrate de date şi comunicaţii
vocale secretizate şi nesecretizate. Acestea se bazează pe două
sisteme purtătoare majore:
- un sistem spaţial, folosind sateliţii de comunicaţii
proprii NATO;
- sistemul de comunicaţii terestru, care acoperă
spaţiul de interes din Europa.
Un alt element de infrastructură este Centrul pentru
Situaţii NATO (SITCEN), înfiinţat în 1968 prin decizia NAC,
pentru:

181
Ioan CRĂCIUN
- a sprijini NAC, DPC şi MC în îndeplinirea
funcţiilor specifice în domeniul consultărilor;
- a servi ca punct central în cadrul alianţei pentru
recepţionarea, schimbul şi diseminarea datelor şi
informaţiilor de natură politică, militară şi
economică;
- a asigura legătura cu facilităţile similare ale
naţiunilor membre ale alianţei şi cu
comandamentele principale NATO.
SITCEN serveşte, printre altele, şi ca punct central
pentru prevenirea conflictelor şi managementul crizelor,
asigurând schimbul continuu de date şi informaţii între
Cartierul General NATO şi comandamentele militare, respectiv
Cartierul General NATO şi capitalele statelor membre.
SITCEN este, aşadar, destinat şi pentru acţiuni în cazul
prevenirii conflictelor şi managementului crizelor, dar această
funcţie nu a fost testată până în prezent decât în cadrul
exerciţiilor organizate în perioada post război rece.
Pe lângă elementele de stat major şi facilităţile fizice,
NATO a dezvoltat aranjamente şi proceduri pentru:
- identificarea şi monitorizarea situaţiilor de criză;
- schimbul de date şi informaţii;
- realizarea evaluărilor în sprijinul consultărilor şi
luării deciziilor comune;
- relaţii publice şi cu mass media;
- urgenţe civile;
- comunicaţii.
În esenţă, aranjamentele şi procedurile au fost
dezvoltate, promovate, testate, puse în practică şi îmbunătăţite
de către structurile specifice cu sarcini în domeniul
managementului crizelor.
Experienţa actuală în domeniul crizelor şi a operaţiilor
de răspuns la crize, precum şi amplele exerciţii desfăşurate în
acest sens, uneori cu implicarea ţărilor partenere PfP sau a altor

182
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

organizaţii internaţionale, au oferit învăţăminte importante, pe


baza cărora aranjamentele şi procedurile specifice sunt
continuu revizuite.
Pentru declanşarea unei acţiuni de răspuns la o criză
potenţială sau în derulare, NATO a învăţat că este esenţial să
existe o varietate de măsuri posibile de răspuns, pentru ca
sistemul de răspuns al alianţei să nu fie unul ad-hoc. Astfel,
pentru luarea deciziei care priveşte o situaţie anume,
NAC/DPC dispune de o largă paletă de măsuri, convenite în
prealabil cu toate ţările membre. Aceste măsuri convenite sunt
prezentate în numeroase documente şi sunt continuu revizuite
şi adaptate la schimbările mediului de securitate. Trebuie totuşi
precizat faptul că numai simpla lor folosire nu asigură succesul
total; dimpotrivă, aplicarea lor necesită consideraţii specifice
fiecărui caz în parte.
Măsurile specifice pentru managementul crizelor
includ:
- măsuri preventive cu caracter diplomatic, economic
şi militar;
- o gamă largă de opţiuni de răspuns cu caracter
militar;
- un spectru larg de măsuri preventive.
Aceste măsuri sunt concretizate efectiv în două
documente: Catalogul de Măsuri Preventive (Inventory of
Preventive Measures – IPM) şi Catalogul cu Opţiunile de
Răspuns Militar (Catalog of Military Response Options –
CMRO). Ambele documente sunt destinate folosirii de către
autorităţile politice încă din primele faze ale crizelor şi
reprezintă, în opinia noastră, mai degrabă liste sau meniuri de
opţiuni decât sisteme de măsuri, de aceea pot fi interpretate mai
mult ca amendamente decât drept garanţii. În plus, aplicarea
acestor măsuri depinde foarte mult de modul în care ele sunt
percepute pentru o criză în desfăşurare.

183
Ioan CRĂCIUN
Măsurile preventive pot include: mesaje, restricţionarea
comerţului, exprimarea sprijinului pentru statele ameninţate,
închiderea porturilor, aeroporturilor sau adoptarea de programe
speciale în sprijinul statelor ameninţate.
Măsurile de răspuns militar pot include: întreruperea
cooperării militare, consultări militare confidenţiale, vizite de
inspecţie şi evaluare, supraveghere, creşterea capacităţii de
luptă şi activarea forţelor. De asemenea, există o multitudine de
planuri operaţionale alternative ce pot fi folosite în cazul în
care este nevoie de o planificare detaliată a operaţiilor militare.
În afara acestor liste sau meniuri de măsuri, NATO
dispune, de asemenea, de un sistem propriu pentru asigurarea
pregătirii şi declanşării răspunsului gradual la crize, prin
intermediul structurilor de comandă civile şi militare, a
agenţiilor şi a altor structuri militare naţionale.
Sistemul NATO de prevenire (NATO Precautionary
System – NPS) oferă un mecanism de iniţiere a acţiunilor de
pregătire a alianţei pentru sprijinul acţiunilor militare, ce constă
într-o gamă largă de măsuri de natură civilă şi militară, menite
să asigure că răspunsul la orice criză este potrivit şi coordonat.
NPS asigură un control politic cuprinzător şi elimină secvenţele
şi delegarea puterii în avans, aşa cum se întâmpla în perioada
războiului rece.
Asemenea măsuri solicită naţiunilor şi comandanţilor
direct subordonaţi să desfăşoare anumite acţiuni, iar alteori
solicită implicarea directă a unor agenţii NATO. Acestea
acoperă întregul spectru de operaţii NATO care cuprinde
printre altele: operaţii generale, ridicarea capacităţii de luptă,
informaţii, logistică etc. O dată ce decizia de implementare a
unei decizii a fost luată, autorităţile naţionale şi comandanţii
direct subordonaţi dispun de o listă detaliată a etapelor ce
trebuie parcurse, prezentată în Manualul NATO de Prevenire
(NATO Precautionary System Manual – NPSM). Sistemul de
prevenire NATO este strâns legat de sistemele naţionale de

184
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

prevenire ale fiecărui stat membru şi este actualizat, de regulă,


anual, pe baza lecţiilor învăţate de către NATO din
desfăşurarea propriilor operaţii şi din exerciţiul anual de
management al crizelor organizat de alianţă.

Sistemul NATO de răspuns la crize

Deşi măsurile şi sistemul de prevenire descris anterior


sunt o realitate, ele au fost folosite sporadic şi selectiv în timpul
operaţiunilor NATO în Balcani, iar în urma atacurilor teroriste
de la 11 septembrie 2001 au fost implementate un număr redus
de noi măsuri de prevenire. În consecinţă, aliaţii au decis că
este nevoie de un nou sistem integrat de răspuns la întreaga
gamă de crize mai cuprinzător şi mai viabil.
În august 2001, NAC a emis liniile directoare pentru
dezvoltarea Sistemului NATO de Răspuns la Crize (NATO
Crisis Management System – NCRS), care, în momentul de
faţă, a fost deja creat, dar nu pe deplin implementat. NCRS este
destinat pentru a oferi cadrul pregătirilor necesare şi sprijin
pentru operaţiile de prevenire şi management al crizelor,
precum şi pentru operaţii de tip art. 5 sau non-art. 5. Odată
implementat, NCRS va fi destinat pentru creşterea abilităţilor
NATO, iar în unele situaţii şi a altor state nemembre, să se
pregătească pentru a putea răspunde tuturor tipurilor de criză cu
care alianţa se va putea confrunta.
NCRS cuprinde o gamă largă de măsuri destinate
punerii în practică de către alianţă, independent sau în
cooperare cu alte naţiuni nemembre NATO, a unui răspuns
potrivit şi coordonat. Acesta are un număr de componente,
dintre care cele mai importante sunt opţiunile preventive şi
măsurile de răspuns la crize.
Opţiunile preventive sunt destinate pentru
îmbunătăţirea managementului crizelor şi prevenirii

185
Ioan CRĂCIUN
conflictelor prin asistarea NAC în interpretările acestuia cu
privire la existenţa pericolului unei crize.
Măsurile de răspuns la crize au scopul de a asigura
pregătirea reacţiei alianţei la întreaga gamă de crize potenţiale.
NCRS este destinat să acţioneze complementar şi
interactiv cu Sistemul NATO de Informare şi Avertizare
(NATO Intelligence Warning System – NIWS), pe care îl vom
prezenta în continuare, Sistemul Operaţional de Planificare
(Operational Planning System – OPS), precum şi Sistemul de
Planificare a Urgenţelor Civile (Civil Emergency Planning –
CEP).
O dată ce NCRS va fi implementat, va fi necesară
adaptarea tuturor sistemelor naţionale ale ţărilor partenere după
modelul NATO, pentru ca acestea să fie în măsură să lucreze
împreună. Implementarea deplină a NCRS a fost planificată
pentru sfârşitul anului 2004, moment în care Inventory of
Preventive Measures, Catalogue of Military response Option şi
NATO Precautionary System au fost abandonate.
NCRS reprezintă, aşadar, varianta mult îmbunătăţită a
sistemului de management al crizelor NATO, care pune la un
loc diferite elemente într-un sistem nou, atotcuprinzător şi
interconectat, destinat a fi mult mai uşor de folosit. Acesta
necesită o perioadă de testări şi readaptări, dar îşi va aduce o
importantă contribuţie la îmbunătăţirea sistemului consultărilor
(acestea vor fi mult mai rapide, mai bune şi mai bine
documentate), luării deciziilor şi implementării acestora.

Sistemul de informare şi avertizare NATO

Una dintre multele lecţii învăţate de către NATO în


operaţiile conduse în Balcani a fost aceea a importanţei
existenţei unui sistem propriu de avertizare timpurie despre
posibilităţile de prevenire a conflictelor şi de management al

186
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

crizelor. Avertizarea timpurie oferă mai mult timp pentru


analiză, planificare şi pregătire a unui răspuns, iar, în cazul unei
intervenţii, măreşte probabilitatea de succes.
Avertizarea timpurie poate contribui, de asemenea, la
îmbunătăţirea întregului ciclu decizional privind managementul
crizelor, începând cu stabilirea obiectivelor de îndeplinit,
dezvoltarea cursurilor de acţiune şi compararea acestora,
eventual implementarea unuia dintre acestea şi în final analiza
acţiunii şi readaptarea ei când este cazul. Datorită importanţei
NIWS, în primele faze ale managementului crizelor şi
prevenirii conflictelor, procedurile se vor concentra pe
culegerea datelor, evaluarea şi analiza acestora.
Ca în multe alte domenii NATO, schimbările petrecute
în cadrul mediului de securitate internaţional au determinat
schimbări radicale în cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie
şi a metodologiei de avertizare timpurie. Sistemul de
Avertizare Timpurie din perioada războiului rece, bazat pe
principalii paşi făcuţi de adversar în perspectiva declanşării
acţiunilor militare, nu mai este relevant în prezent. De aceea, în
locul lui s-a dezvoltat un sistem care se concentrează pe
evoluţia situaţiei în domeniul politic, economic, al dezvoltării
sociale, dar şi în domeniul militar. Mai întâi a fost nevoie de
identificarea unei game mai mari de surse pentru potenţiale
crize şi apoi adoptarea unei metodologii de răspuns pe măsura
acestor circumstanţe.
O altă schimbare a fost determinată de nevoia luării în
considerare a interacţiunii din ce în ce mai mari dintre diferitele
organizaţii internaţionale cu atribuţii în domeniul păcii şi
securităţii. De aceea a fost nevoie de noi metodologii de
avertizare, iar NATO a dezvoltat un nou Sistem de Informare şi
Avertizare Timpurie – NIWS (NATO Intelligence Warning
System), care este destinat să fie mult mai performant decât
predecesorul şi care să ia în considerare toată gama de riscuri
identificate în Conceptul Strategic adoptat la Washington în

187
Ioan CRĂCIUN
1999. El are la bază aprecierile extrem de bine documentate ale
analiştilor şi constituie un adevărat proces analitic, spre
deosebire de vechiul sistem din perioada războiului rece, care
se baza pe măsuri implementate mecanic, selectate dintr-o listă
de opţiuni.
Noul sistem acoperă nu numai ameninţările la adresa
NATO, ci o gamă mult mai largă de indicatori de risc
nemilitar, inclusiv incertitudinea şi instabilitatea din cadrul sau
din jurul zonei euro-atlantice, precum şi posibilele crize ce pot
să apară la periferia alianţei. Mai mult, el asigură avertizarea
despre creşterea instabilităţii, crize, ameninţări, riscuri sau
interese care pot avea impact asupra intereselor de securitate
ale alianţei şi monitorizează detensionarea situaţiei/crizei.
Avertizarea nu este un eveniment, ci este un proces
ciclic, în care o criză, risc sau ameninţare este identificată,
evaluată, definită şi pentru care se întocmeşte o listă de
indicatori critici. Indiscutabil, acest lucru este mai dificil de
realizat în prezent, având în vedere caracteristicile mediului de
securitate internaţional actual. Indicatorii critici sunt continuu
monitorizaţi, iar matricea de evaluare a lor este permanent
actualizată. Avertismentul este transmis, iar ciclul se reia.
De o importanţă deosebită pentru acest proces este
faptul că eficienţa lui depinde de integrarea sa în sistemul de
management al crizelor disponibil pentru luarea deciziilor.

Strategia de informare publică

Un alt domeniu de schimbări esenţiale, ca urmare a


lecţiilor învăţate din operaţiile NATO din Balcani, a fost
concepţia NATO privind informaţiile publice şi relaţiile cu
mass media.
În timpul campaniei aeriene din Kosovo, NATO a fost
copleşit de întrebări ale mass media cu privire la acţiunea

188
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

desfăşurată, şi la care nu a fost în măsură să răspundă efectiv.


Astfel că nevoia de a avea o strategie proprie de informare
publică, total integrată sistemului de management al crizelor, a
fost foarte clară. S-a recunoscut astfel faptul că modul de
comunicare cu mass media poate avea un impact critic asupra
opiniei publice.
De aceea, ca urmare a experienţei acumulate pe timpul
campaniei aeriene din Kosovo, inclusiv din campania media,
foarte activă, a preşedintelui Milosevic, NATO a decis
înfiinţarea unui Centru pentru Operaţii Media (Media
Operations Center – MOC), pentru realizarea expertizei media
la nivel înalt, pentru a întâmpina problemele media, a formula
răspunsuri şi a coordona eforturile media în capitalele ţărilor
partenere. Operaţiile media au fost astfel îmbunătăţite şi acum
au fost încorporate în sistemul NATO, devenind parte a
Sistemului NATO de Management al Crizelor.
Strategia NATO de informare publică are drept
principale obiective: asigurarea suportului opiniei publice
pentru începutul operaţiilor militare şi prezentarea şi
comunicarea misiunilor într-un mod pozitiv, eficient şi
consistent în cadrul ţărilor NATO, dar şi în cadru internaţional.
Printre altele, au fost considerate necesare următoarele:
- o strategie proactivă dezvoltată, ca parte a
procesului de planificare operaţională;
- coordonarea exactă între NATO şi structurile
naţionale specifice;
- organizarea unui centru de management al
informaţiilor publice pe timpul desfăşurării crizelor;
- stabilirea procedurilor de operare standard pentru
buna funcţionare a Centrului de Informare Publică
(Public Information Center – PIC);
- stabilirea unui singur purtător de cuvânt al alianţei
sau realizarea unei strânse coordonări a purtătorilor
de cuvânt;

189
Ioan CRĂCIUN
- stabilirea purtătorilor de cuvânt militari şi civili în
măsură să răspundă rapid şi cu acurateţe la
întrebările mass media.

Activităţile de parteneriat

Aşa după cum deja am arătat, aliaţii subliniază


importanţa activităţilor de cooperare în cadrul Euro-Atlantic
Partnership Council (EAPC), Parnership for Peace (PfP),
NATO Russia Council (NRC), NATO Ukraine Commission
(NUC), Mediteranean Dialogue pentru prevenirea conflictelor
şi managementul crizelor. Atât aceste activităţi, cât şi ţările
participante la ele pot contribui la prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor în diferite moduri. O importantă
contribuţie o reprezintă reducerea tensiunilor structurale prin
adoptarea normelor şi practicilor democratice, renunţarea la
disputele nerezolvate şi realizarea reformelor în domeniul
apărării de către statele care aspiră la statutul de membru al
alianţei sau participarea în cadrul programului PfP. Acest lucru
se poate observa dacă privim modul, uneori dramatic, în care s-
au realizat reformele în cadrul celor şapte ţări invitate să devină
membre ale alianţei la Summit-ul de la Praga din 2002.
Activităţile de cooperare NATO contribuie, de
asemenea, la managementul crizelor şi prevenirea conflictelor
prin discutarea activă a crizelor în desfăşurare sau a celor
potenţiale. Aceste consultări permit concentrarea atenţiei
asupra problemelor ce pot duce la reducerea tensiunilor.
Al treilea aspect al sprijinului prevenirii conflictelor şi
managementului crizelor este reprezentat de voinţa politică a
ţărilor din cadrul PfP, precum şi a altor ţări participante la
operaţiile de răspuns la crize conduse de NATO acordată
soluţionării acestora. Acestea sunt reflectate în declaraţiile
adoptate de organismele mai sus menţionate, precum EAPC, cu
privire la atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 sau în

190
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

poziţia adoptată de acestea în cadrul altor organizaţii


internaţionale în legătură cu aceeaşi problemă.
În final, dar nu cu cea mai scăzută importanţă, ţările
partenere şi-au adus contribuţii importante la operaţiile de
răspuns la crize conduse de NATO, participând cu forţe sau
prin sprijinul naţiunii gazdă (autorizarea folosirii spaţiului
aerian sau terestru sau acordarea altor facilităţi).
Au fost multe schimbări în domeniul Parteneriatului
pentru Pace şi în mod deosebit în domeniul îmbunătăţirii
continue a parteneriatului operaţional. Astfel, NATO consideră
ca fiind importante:
- creşterea rolului ţărilor partenere pentru prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor;
- transformarea relaţiilor NATO cu ţările partenere de
la statutul de relaţii PfP noncriză la cel de implicare
efectivă a acestor ţări în managementul crizelor;
- punerea la dispoziţia partenerilor şi a altor
organizaţii internaţionale a informaţiilor adiţionale,
considerate clasificate pe timpul crizelor.
Unul dintre multele aspecte care s-a schimbat
semnificativ a fost acela al gradului în care ţările partenere pot
participa la discuţiile referitoare la operaţiile de răspuns la
crize. Deşi aliaţii iau decizia finală privind planificarea şi
executarea operaţiilor de răspuns la crize, s-au făcut paşi
importanţi în ceea ce priveşte cantitatea de informaţii ce poate
fi pusă la dispoziţia partenerilor, timpul avut la dispoziţie de
către aceştia pentru a reacţiona şi măsura în care părerile lor
sunt luate în considerare în cadrul deciziilor adoptate de aliaţi.
Importanţa participării ţărilor din cadrul programului
PfP la operaţiile de răspuns la crize conduse de NATO este
reflectată de Cadrul Politico-Militar pentru Operaţii PfP sub
conducerea NATO (Political Military Framework for NATO-
led PfP Operations – PMF), adoptat la Summit-ul de la
Washington, care oferă cadru specific integrării partenerilor în

191
Ioan CRĂCIUN
structurile politice şi de comandă pentru participarea acestora
la:
- planificarea operaţională;
- aranjamentele de comandă;
- consultările politice şi luarea deciziilor.
Aliaţii şi partenerii au convenit că procesul de
informare şi consultare, cu contribuţia partenerilor, facilitează
semnificativ desfăşurarea operaţiilor NATO de răspuns la
crize.
Revizuirea periodică a PMF oferă oportunităţi bune
pentru îmbunătăţirea acestui document.
Cooperarea cu alte organizaţii internaţionale, care
contribuie la menţinerea păcii şi securităţii este o altă faţetă a
implicării NATO în prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor.
Deşi Tratatul de la Washington conţine referiri explicite
la angajamentul NATO faţă de principiile Cartei ONU şi
Cartei Naţiunilor Unite, în timpul războiului rece contactele
dintre NATO şi ONU s-au menţinut la un nivel scăzut.
Una dintre schimbările importante în acest sens s-a
produs încă de la Summit-ul de la Roma din 1991, când în
Conceptul Strategic adoptat atunci s-au făcut referiri la nevoia
unei concepţii lărgite de securitate, prin lărgirea cooperării
dintre NATO şi alte organizaţii internaţionale.
Cu respect faţă de rolul alianţei în promovarea păcii şi
securităţii internaţionale, Conceptul Strategic lansat în 1991
recunoaşte explicit: “contribuţia valoroasă adusă de alte
organizaţii cum ar fi Comunitatea Europeană şi OSCE şi că
rolurile acestor instituţii sunt complementare”71.
În secţiunea referitoare la prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor, Conceptul Strategic din 1991
menţionează că: “Dialogul şi cooperarea în cadrul întregii
Europe trebuie în totalitate promovat pentru a împiedica
71
Strategic Concept, adoptat la Summit-ul NATO de la Roma, 1991, para. 27.
192
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

apariţia crizelor şi a asigura prevenirea conflictelor odată ce


securitatea aliaţilor este inseparabil legată de a tuturor
celorlalte state din Europa. În acest sens, aliaţii vor sprijini
rolul procesului CSCE şi instituţiile acestuia. Alte organisme
cum sunt Comunitatea Europeană, Uniunea Europei de Vest şi
Naţiunile Unite pot, de asemenea juca un rol important”72.
Aceleaşi puncte au fost atinse şi în Declaraţia de Pace
şi Cooperare adoptată la Roma în acelaşi timp, care precizează
că: “a fost nevoie de un nou cadru instituţional pentru că
NATO a lucrat în sensul unei noi arhitecturi de securitate
europene în care NATO, CSCE, WEU, şi Consiliul Europei să
fie complementare. Această interacţiune va avea cea mai
importantă semnificaţie în prevenirea instabilităţii şi divizărilor
ce pot fi rezultatul a numeroase cauze cum ar fi decalajele
economice sau naţionalismul violent”73.
Eforturile de iniţiere a unei asemenea concepţii coerente
au avut un start dificil. ONU a răspuns fără entuziasm
eforturilor NATO de a se implica în crizele din fosta
Iugoslavie. Ulterior, datorită dificultăţilor întâmpinate de
misiunea ONU „UNPROFOR”, contactele NATO – ONU s-au
dovedit esenţiale şi benefice la toate nivelele, iar în final o forţă
condusă de NATO a fost dislocată în Balcani.
Utilitatea unei legături continue s-a materializat prin
stabilirea unor echipe de legătură formate din ofiţeri din IMS la
sediul central ONU din New York, respectiv oficiali ONU la
Cartierul General NATO din Brusseles. Aceste echipe de
legătură au avut o contribuţie majoră pentru eficienţa
cooperării dintre cele două organizaţii.
De asemenea, o legătură strânsă între NATO şi ONU s-
a stabilit la nivelul Oficiului NATO pentru Planificarea
Urgenţelor Civile (NATO Civil Emergency Planning Oficials -

72
Ibidem, para. 33.
73
Ibidem, para. 3.

193
Ioan CRĂCIUN
NCEPO) respectiv Departamentului pentru Coordonarea
Asistenţei Umanitare al ONU (Coordination of Humanitarian
Assistance – UNOCHA)
Asemenea aranjamente de legătură s-au stabilit şi cu
OSCE. Acestea au inclus vizite periodice, conduse de către
directorul pentru Managementul Crizelor şi Operaţii din cadrul
NATO şi, respectiv, şeful Centrului de Prevenire a Conflictelor
OSCE, în scopul schimbului de opinii cu privire la evoluţia
situaţiilor actuale sau potenţiale de interes viitor şi căutarea de
noi soluţii pentru îmbunătăţirea cooperării dintre cele două
organizaţii.
Importanţa cooperării cu OSCE în domeniul
managementului crizelor şi prevenirii conflictelor se regăseşte
şi în Declaraţia Summit-ului de la Praga, care menţionează:
“Pentru promovarea păcii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic,
NATO va continua să dezvolte o cooperare rodnică şi deschisă
cu OSCE, în special în domenii complementare
managementului crizelor şi a reabilitării postconflict”74.
Mai mult, NATO a stabilit legături şi cu alte organizaţii
internaţionale referitoare la campania aeriană din Kosovo şi
apoi la KFOR.
Cu toate că aceste contacte cu ONU şi OSCE nu au
avut drept scop îmbunătăţirea simultană a planificării civile şi
militare a operaţiilor de răspuns la crize, ele şi-au adus
contribuţia la îmbunătăţirea cooperării dintre aceste organizaţii.
Aceasta a facilitat răspunsul atât la nivel strategic, cât şi la
nivel tactic, aşa cum s-a întâmplat în Bosnia-Herţegovina,
Kosovo şi Macedonia.
Raportul NAC referitor la concluziile NATO cu privire
la operaţiile din Balcani notează importanţa legăturii cu ONU
şi OSCE, precum şi cu alte organizaţii, şi recomandă întărirea
cooperării, pentru o mai bună conlucrare pe timpul viitoarelor
operaţii de răspuns la crize.
74
Prague Summit Declaration, para. 12.
194
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Relaţia NATO – Uniunea Europeană

Un alt aspect important, dar oarecum complicat pentru


contribuţia NATO la managementul crizelor şi prevenirea
conflictelor, este progresul făcut în dezvoltarea unui parteneriat
strategic cu Uniunea Europeană “pentru punerea în comun a
mijloacelor disponibile în scopul întăririi păcii şi securităţii”75.
Analizând relaţiile NATO – UE, considerăm că este util
să ne reamintim două dintre aprecierile făcute la adresa acesteia
de către Jolyon Howorth şi John T.S. Keeler, care arătau că:
1 relaţia NATO – UE “reprezintă un pilon de
reechilibrare sau întărire a NATO prin dezvoltarea
unui pilon european”;
2 relaţia NATO – UE “reprezintă un număr de
inovaţii instituţionale ce arată efortul crescând
pentru autonomia europeană”76.
În plus, îmbunătăţirea capabilităţilor UE fiind
interpretată ca o creştere de ansamblu a eficacităţii NATO, şi
sprijinul UE de către NATO este interpretat ca o alternativă
pentru acţiunile alianţei.
Un alt raţionament al sprijinului NATO pentru UE a
fost acela că UE va solicita mijloacele NATO (pentru punctele
de comandă dislocabile, mijloace de transport strategic, acces
la informaţiile satelit etc.) pentru operaţii militare de intensitate
mai mare.
În sfârşit, un asemenea sprijin a fost văzut ca benefic
pentru întărirea parteneriatului transatlantic.
Experienţa în cadrul ONU – NATO şi în cadrul
operaţiilor conduse de NATO în Balcani au demonstrat

75
“NATO After Prague: New Members, new Capabilities, New Relations”,
NATO Office of Press and Information.
76
Jolyon HOWORTH and John T.S. KEELER (eds), “Defending Europe:
The EU, NATO and the Quest for European Autonomy”, Palgrave
Macmillan, 2003, p. 4.

195
Ioan CRĂCIUN
dependenţa europeană faţă de SUA şi au declanşat ambiţiile
Europei pentru adoptarea unei politici proprii de securitate şi
apărare (European Security Defence Policy – ESDP), cu
mijloace proprii pentru prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor.
NATO a fost de acord cu sprijinul operaţiilor conduse
de UE, atunci când alianţa nu este implicată în alte operaţii,
având la bază mecanismele de cooperare dintre NATO şi
Uniunea Europei Occidentale (West European Union – WEU).
După o lungă perioadă de dezbatere referitoare la
participarea aliaţilor care nu sunt membri ai UE la soluţionarea
problemelor apărării UE, la 16 decembrie 2002 a fost adoptată
o declaraţie comună NATO – UE, care a deschis drumul şi a
pus bazele unei cooperări între cele două organizaţii în
domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor.
Documentul subliniază principiile politice ale cooperării
NATO – UE şi oferă uniunii accesul la sistemul NATO de
planificare şi la alte capabilităţi pentru dezvoltarea operaţiilor
militare proprii. De asemenea, documentul subliniază acordul
pentru stabilirea unei agende de lucru comune a celor două
organizaţii, care cuprinde definirea modalităţilor concrete de
consultări comune, cooperare şi transparenţă acţională. Astfel,
în primăvara anului 2003 au fost prezentate modalităţi concrete
de implementare a acordului “Berlin Plus”, referitor la
angajamente şi proceduri pentru:
- “asigurarea accesului UE la capabilităţile de
planificare ale NATO;
- disponibilitatea de preidentificare a capabilităţilor şi
mijloacelor comune;
- identificarea opţiunilor de comandă europene;

196
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- adaptarea Sistemului NATO de Planificare a


Apărării la cerinţele operaţionale de care UE are
nevoie”77.
În plus, acordul face referire la îmbunătăţirea sistemului
de schimb de informaţii şi documente clasificate între cele
două organizaţii, care este esenţial pentru o cooperare eficientă
în domeniul prevenirii conflictelor şi managementului crizelor.
Summit-ul de la Praga a dat un nou impuls relaţiilor
NATO – UE în domeniul prevenirii conflictelor şi
managementului crizelor. S-a convenit că: “Evenimentele de la
11 septembrie 2001 şi cele ulterioare au subliniat importanţa
unei mai bune cooperări şi asigurarea unei transparenţe sporite
între aceste organizaţii în realizarea scopului comun referitor la
securitate, apărare şi managementul crizelor pentru ca acestea
să poată fi abordate din perspectiva celui mai potrivit răspuns
militar şi al unui management eficient asigurat”78.

Concluzii

O dată cu încheierea războiului rece, NATO şi-a


concentrat din ce în ce mai mult atenţia asupra prevenirii
conflictelor şi managementul crizelor şi şi-a perfecţionat
structurile, procedurile şi instrumentele de lucru în acest sens.
Bosnia-Herţegovina, Kosovo, Macedonia, Afganistan, precum
şi sprijinul Poloniei în Irak sunt dovezi clare ce susţin afirmaţia
noastră.
Am prezentat cu prioritate aspectele civile ale implicării
NATO în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor;

77
Washington Summit Communique: An Alliance for the 21st Century, 24
aprilie, 1999, para. 11; M.
78
Prague Summit Declaration Issued by the Heads of State and Government
participating in the meeting of the North Atlantic Council in Prague on 21
november 2002, para. 11.

197
Ioan CRĂCIUN
totuşi dorim să subliniem că, aşa cum în repetate rânduri şefii
de stat şi de guvern aliaţi şi secretarul general NATO au făcut-
o, pentru a fi un actor cu adevărat credibil în acest sens,
capabilităţile militare sunt esenţiale.
Deciziile Summit-ului de la Praga reflectă explicit acest
lucru, în special în concepţia de îmbunătăţire a capacităţilor
militare NATO.
NATO Response Force – NRF, Prague Commitment
Capabilities - PCC şi noile aranjamente privind structurile de
comandă NATO arată preocupările pentru intensificarea
procesului de transformare a capacităţilor militare NATO şi
asigurarea structurii de comandă capabile să asigure dislocarea
forţelor, executarea operaţiilor de mare intensitate oriunde şi
oricând este nevoie.
Esenţial pentru succesul NATO în prevenirea
conflictelor şi managementul crizelor este voinţa politică a
aliaţilor. Chiar dacă NATO dezvoltă instrumente şi proceduri
de nivel înalt pentru prevenirea conflictelor şi managementul
crizelor, acestea nu vor duce la creşterea eficacităţii în plan
acţional fără acordul tuturor aliaţilor în timp util pentru
folosirea lor. Aliaţii se pare că au învăţat acest lucru din
operaţiile desfăşurate în Balcani, şi anume că angajamentul
rapid având la bază voinţa comună este mult mai eficient.
Acestea au fost probleme complexe şi uneori destul de
sensibile, dar aliaţii au fost în măsură să depăşească situaţiile
create, chiar dacă presiunile au fost semnificative.
Din păcate, tipurile de misiuni pentru care NRF se
pregăteşte ne fac să apreciem că şi pe viitor obţinerea
consensului nu va fi o problemă uşoară. Folosirea NRF în
sensul în care se construieşte poate face asemenea acorduri
greu de realizat şi, de asemenea, va fi mult mai dificil pentru
aliaţi să-şi retragă forţele dintr-o operaţie anume, având în
vedere unele circumstanţe create.

198
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Un alt factor complicat pentru procesul decizional


NATO în sensul prevenirii conflictelor şi managementului
crizelor poate fi reprezentat de cerinţele constituţionale ale
unor state aliate, care au nevoie de aprobări parlamentare
pentru dislocarea forţelor în asemenea structuri.
În plus, modul în care procesul decizional NATO se va
desfăşura în noul format, cu 26 de membri, va fi mai complex
decât atunci când alianţa avea doar 19 membri. Dar mai multe
dificultăţi nu înseamnă şi imposibil.
Referitor la relaţiile NATO – UE, în ciuda progresului
semnificativ înregistrat în prevenirea conflictului în sudul
Serbiei şi în Macedonia, există totuşi suspiciuni politice
serioase în dezvoltarea acestor relaţii. Tensiunile apărute în
toamna anului 2003 cu privire la înfiinţarea unei celule proprii
de planificare operaţională în cadrul UE şi schimbarea opiniilor
Marii Britanii în sensul includerii a ceea ce se numeşte
“cooperarea structurată” au fost reflectate în declaraţia
ambasadorului american Nicholas Burns, chemat la o întâlnire
a NAC, ocazie cu care a spus că planurile UE reprezintă cel
mai mare pericol pentru legătura transatlantică.
Rămâne totuşi de văzut cum aceste diferende se vor
reflecta în cooperarea pentru prevenirea conflictelor şi
managementul crizelor.

199
Ioan CRĂCIUN

VII

PREVENIREA CONFLICTELOR ŞI
MANAGEMENTUL CRIZELOR
ÎN VIZIUNEA UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeană – actor al apărării şi securităţii


globale

Perioada de pace şi stabilitate fără precedent pe care o


traversează Europa la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul
secolului al XXI-lea se datorează existenţei Uniunii Europene.
Ea este cea care a generat nu doar un nivel ridicat de dezvoltare
economică pe continent, ci şi o nouă abordare a securităţii,
întemeiată pe soluţionarea paşnică a disputelor şi pe cooperarea
internaţională multilaterală prin intermediul unor instituţii
comune79.
Desigur că un rol crucial în asigurarea securităţii
europene l-a jucat SUA, atât prin sprijinul acordat integrării
europene, cât şi prin angajamentele de securitate faţă de
Europa, luate în cadrul NATO.
Prin contrast cu aceste evoluţii pozitive din vestul
continentului, în alte părţi ale Europei, şi mai ales în Balcani,
s-au înregistrat după 1990 o suită de crize, care s-au derulat în
contextul reaşezărilor geopolitice ce au urmat sfârşitului
războiului rece. O caracteristică esenţială a acestora a fost că
ele au avut loc cel mai adesea în interiorul statelor şi mai puţin
între acestea. De asemenea, în această perioadă forţe militare
provenind din Europa au fost trimise în străinătate mai mult

79
Javier Solana, A secure Europe in a better world, Thessaloniki European
Council, June 20, 2003, la http://www.eu.int./oressdata/EN/ reports/
76255.pdf.
200
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

decât în orice altă perioadă, inclusiv în regiuni precum


Afganistan, Republica Democrată Congo sau Timorul de Est.
La nivel mondial, încheierea războiului rece a
determinat, cel puţin din punct de vedere militar, trecerea la o
lume unipolară, în care SUA deţin o poziţie dominantă, la
foarte mare distanţă de orice alt stat. Cu toate acestea,
experienţa perioadei 1990 – 2004 a arătat că nici un stat, nici
măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda de unul
singur problemele globale de securitate.
În acest context, după 1990 şi, mai ales, după 1998,
Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a
securităţii şi de definire a dimensiunii de apărare la nivel
european. Dezvoltarea unei politici externe şi de securitate
comune a inclus şi ideea definirii unei politici comune de
apărare, menţionată în mod explicit în Tratatul de la
Amsterdam.
În acelaşi timp, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai
mult preocupată de finalizarea propriilor reforme instituţionale
interne, mai ales în contextul extinderii, precum şi de
finalizarea dezbaterilor pe tema construcţiei politice ce va
defini viitorul Europei.
Începând cu 1 mai 2004, Uniunea Europeană se
defineşte ca o uniune de 25 de state, reunind circa 450 de
milioane de locuitori şi producând circa 25% din PIB-ul
mondial. Devenită actor economic global, UE va trebui să
participe mai substanţial şi la mecanismele de asigurare a
securităţii globale, chiar dacă formele concrete ale acestei
implicări încă nu sunt pentru moment clar precizate.

201
Ioan CRĂCIUN
Răspunsul Uniunii Europene la noile riscuri şi
ameninţări

Faţă de noile provocări la adresa securităţii Europa


poate aduce, atât direct, cât şi indirect, un plus de stabilitate,
deoarece riscurile apariţiei unei confruntări militare tradiţionale
pe continentul european s-au diminuat semnificativ.
Explicaţia acestei evoluţii rezidă în două aspecte:
- interesele şi obiectivele de securitate actuale ale
statelor europene nu sunt generatoare de stări
conflictuale; dimpotrivă, ele favorizează cooperarea
şi solidaritatea;
- mediul de securitate internaţional este influenţat
pozitiv de procesele de integrare europeană şi
euroatlantică, în fapt de extinderea comunităţii
statelor care împărtăşesc şi promovează valorile
democraţiei şi economiei de piaţă, în contextul
adâncirii colaborării regionale.
Faţă de ameninţările de tip nou la adresa securităţii,
Uniunea Europeană poate răspunde prin trei obiective
strategice.
- Asigurarea stabilităţii şi bunei guvernări în
vecinătatea imediată. Aceasta va implica extinderea
zonei de securitate din jurul Europei şi asigurarea că
statele din această zonă (Europa de Est, Balcanii de
Vest, statele din zona Mediteranei) sunt bine
guvernate. Acest obiectiv va implica, totodată,
continuarea şi dezvoltarea implicării Europei în
soluţionarea conflictului arabo-izraelian.
- Crearea unei ordini internaţionale bazate pe un
multilateralism eficace. Într-o lume caracterizată de
globalizare (ameninţări globale, pieţe globale,
mijloace mass media globale), securitatea şi
prosperitatea depind de existenţa unui sistem

202
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

multilateral eficace. De aceea, unul dintre obiectivele


Uniunii Europene trebuie să fie dezvoltarea unei
societăţi internaţionale puternice, caracterizate de
existenţa unor instituţii internaţionale eficiente,
precum şi de existenţa unei ordini internaţionale
bazate pe respectarea legilor, în primul rând a
principiilor înscrise în Carta Organizaţiei Naţiunilor
Unite. Calitatea societăţii internaţionale depinde de
calitatea guvernelor ce o compun. Cea mai bună
apărare pentru securitatea europeană este dată de
existenţa unei lumi formate din state democratice
bine conduse. De aceea, atotcuprinderea bunei
guvernări, combaterea corupţiei şi a abuzului de
putere, instaurarea domniei legii şi protejarea
drepturilor omului sunt cele mai bune mijloace de a
întări ordinea mondială. În acest context, un element
important al acestei noi ordini internaţionale este
considerată a fi cooperarea transatlantică în cadrul
NATO.
- Pregătirea unui răspuns la ameninţările de tip nou.
Acest răspuns a inclus pachetul de măsuri
antiteroriste adoptat după 11 septembrie 2001,
sprijinirea măsurilor de neproliferare a armelor de
distrugere în masă şi asistarea statelor cu structuri
slabe sau instabile din Balcani, Afganistan, Timorul
de Est şi Africa (Republica Democrată Congo).
Identificarea unor răspunsuri la noile ameninţări
trebuie să pornească de la faptul că acestea survin
adesea la mari depărtări, sunt mai dinamice şi mai
complexe.
De aceea liniile de apărare de multe ori vor trebui să se
afle în străinătate. Caracterul dinamic va necesita mutarea
accentului pe prevenirea crizelor şi a ameninţărilor.

203
Ioan CRĂCIUN
Caracterul complex va necesita şi soluţii pe măsură,
care vor include controlul exporturilor, presiuni economice,
politice sau chiar militare. Uniunea Europeană dispune de toate
instrumentele pentru adoptarea unor astfel de soluţii complexe.
Pentru ca politica de securitate şi apărare a Uniunii
Europene să devină mai eficace, este necesar ca Uniunea
Europeană să devină mai activă în urmărirea obiectivelor sale
prin mijloace civile sau militare, mai coerentă prin unirea
eforturilor şi prin asigurarea unităţii de comandă în caz de
criză, mai capabilă prin alocarea unor resurse mai mari,
evitarea duplicatelor, coordonarea mai bună a resurselor
existente.
Strategia de securitate a Uniunii Europene însăşi nu este
un document operaţional care va funcţiona de la sine, ci trebuie
urmată de definirea căilor concrete de materializare, care se vor
constitui într-un set de alternative politice; utilizarea metodei
multidisciplinare/comprehensive, ca abordare generală, s-a
dovedit soluţia cea mai eficientă, deoarece determină toate
dimensiunile acţiunii externe. Această abordare va fi aplicată în
implementarea politicilor privind vecinătatea apropiată, care,
din punct de vedere geografic, este definită concret (ca, de
exemplu, soluţionarea conflictului arabo-izraelian, ca obiectiv
strategic sau, la nivel global, o opţiune strategică se referă la
ranforsarea sistemelor multilaterale în cadrul cărora ONU să fie
actorul principal); toate aspectele privind aceste opţiuni trebuie
transformate în politici comune pentru fiecare dintre domeniile
de decizie şi acţiune ale UE, cu referiri atât la statele membre,
regiuni şi probleme globale, cât şi la dezvoltările făcute de UE
pe linia instrumentelor şi a capacităţilor pe care implementarea
strategiei le reclamă.
Reţine atenţia faptul că UE duce încă lipsă de un cadru
de lucru politic clar şi neambiguu pentru procesele zilnice de
decizii politice în domenii ca: guvernarea globală – ca esenţă a
obiectivului “multilateralism efectiv” sau ca suport pentru

204
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

definirea mai clară a “calităţii societăţii internaţionale”,


domenii în care strategia nu oferă elemente suficiente, care să
permită operarea unei priorităţi între domeniile politice şi
obiectivele specifice.
În cadrul strategiei, NATO este menţionată ca un
important “strategic partner” pentru UE, în mod special
pentru managementul crizelor şi în procesul de întărire a
capacităţilor militare, dar nu sunt oferite încă soluţii sau
perspective cu privire la posibile evoluţii ale relaţiilor dintre
cele două organizaţii, angajarea separată în diferite zone de
conflict, relaţiile dintre NRF şi forţa de reacţie rapidă a
UE/BGs; în acelaşi timp, trebuie avute în vedere relaţiile
speciale UE – SUA, care sunt “mai mult decât un parteneriat
echilibrat”, aşa cum se stipulează în text. OSCE este
menţionată ca o organizaţie regională, cu o semnificaţie
particulară; relaţiile UE – OSCE sunt foarte apropiate, dar, ca
urmare a creşterii implicării UE în zona de vecinătate
apropiată, sferele geografice ale celor două organizaţii se
suprapun.
O diviziune mai clară a muncii, în cadrul căreia fiecare
organizaţie să se concentreze pe o anumită arie sau pe un
anumit domeniu, ar fi elementul care ar conduce la creşterea
valorii adăugate, a influenţei şi rolului celor două organisme.
Strategia defineşte “procesul de construcţie a securităţii în
vecinătatea apropiată” ca un foarte ambiţios obiectiv strategic,
mult peste principiul general al bunei guvernări, asigurând
sprijin economic tuturor statelor vecine, creând, astfel,
premisele necesare netezirii drumului acestor state spre
integrarea europeană. Puţine semnale concrete sunt date despre
continentul african, cu toate că abordarea multidisciplinară
subliniază poziţia comună asupra prevenirii conflictelor,
gestionarea crizelor şi rezoluţiile privind Africa, adoptată în

205
Ioan CRĂCIUN
anul 200480; nu sunt încă definite concret aspecte privind
relaţiile cu Japonia, China, Canada şi India.

Fundamentele prevenirii conflictelor


şi managementului crizelor în viziune UE

Uniunea Europeană este un actor global proeminent,


care a dezvoltat, într-adevăr, politici într-o mare varietate de
domenii. În domeniul managementului crizelor şi prevenirii
conflictelor, Strategia de Securitate a UE reprezintă
documentul de bază, iar un prim pas în implementarea efectivă
a acesteia poate fi creionat după un inventar al politicilor
existente în toate domeniile relaţiilor externe; un altul poate
consta în reevaluarea politicilor existente, în funcţie de
obiectivele trasate de strategie prin întărirea coordonării dintre
politici; în fine, sunt domenii care trebuie încă identificate şi
elaborate în profunzime.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA)
reprezintă răspunsul dat de Uniunea Europeană la crizele şi
provocările la adresa securităţii şi a intereselor statelor
membre, apărute după încheierea războiului rece. Deşi ideea
integrării politicilor europene de securitate şi apărare are o
istorie de aproape o jumătate de secol, realizarea ei efectivă s-a
produs doar recent, în contextul generat de criza din Kosovo.
Dificultăţile cu care statele europene s-au confruntat în
articularea unei reacţii la o criză în imediata vecinătate a
uniunii, precum şi slăbiciunile demonstrate de UE cu acest
prilej au constituit principalele argumente care au condus la
asumarea necesităţii de realizare şi implementare a unei politici
comune de management al crizelor externe. În acest sens, s-a

80
Council Common Position 2004/85/CFSP of 26 January 2004 Concerning
Conflict Prevention, Management and Resolution in Africa and Repealing
Common Position 2001/374/CFSP. În: Official Journal, 2004, L021, pp. 25-29.
206
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

trecut şi la realizarea mecanismelor autonome de răspuns la


crize, prin dezvoltările concrete subsumate domeniului PESA.
Aceste evoluţii au început cu ocazia Summit-ului UE de
la Salonic (iunie, 2003), la scurt timp după încheierea
campaniei din Irak, când înaltul reprezentant al UE pentru
PESC şi secretar general al Consiliului UE (HR/SG), Javier
Solana, “artizanul” primei Strategii de Securitate Europene, a
prezentat un document intitulat A secure Europe in a better
world, proiectul conceptului strategic european. Premisa de la
care se porneşte este că “UE este, vrând-nevrând, un actor
global”; în consecinţă, “ar trebui să fie gata să îşi asume
responsabilităţi în domeniul securităţii globale”. În intervalul
scurs de la Summit-ul UE de la Salonic şi până la Consiliul
European de la Bruxelles (decembrie, 2003), în cadrul căruia a
fost adoptată prima Strategie de Securitate Europeană – ESS,
documentul nu a suferit modificări de substanţă, fiind doar
rafinat şi având loc o restabilire a priorităţilor (reierarhizare)
pentru unele obiective sau linii de acţiune.
Analizând proiectul strategiei, Fraser Cameron81 afirma
că “UE este un actor a cărui influenţă pe scena internaţională
este în creştere şi care trebuie să îşi asume mai multe
responsabilităţi în domeniul securităţii proprii, dar şi a celei
regionale şi globale”. Deşi având interese globale, continua
raţionamentul, “relaţiile externe trebuie orientate cu prioritate
asupra vecinătăţii imediate a UE (...)”. Şi, poate, cel mai
important argument pentru evoluţia şi nevoia de maturizare a
uniunii este dat de faptul că, “deşi UE preferă negocierile,
dialogul şi convingerea în loc de utilizarea forţei militare, nu
poate ignora că forţa poate fi utilizată din când în când pentru
apărarea valorilor şi a intereselor sale”, după cum apreciază
81
Cameron, F, Towards an EU strategic concept, în: Romanian Journal of
European Affairs, vol. 3, no. 3, Institutul European din România, Bucureşti,
septembrie 2003, pp. 20-34. Fraser Cameron este director de studii în cadrul
Centrului de Politică Europeană (EPC) de la Bruxelles.

207
Ioan CRĂCIUN
Cameron şi este reflectat şi în textul documentului final.
Desigur, acesta va necesita o dezbatere atât în cadru comunitar,
dar şi cu partenerii principali ai UE, pentru a se obţine un acord
asupra “criteriilor referitoare la utilizarea forţei, în noul mediu
de securitate”82.
Primul concept de securitate european s-a născut, iar
acum se aşteaptă transpunerea în practică a prevederilor
acestuia. În momentul adoptării strategiei (decembrie 2003),
consiliul a identificat patru domenii de acţiune imediată, şi
anume: “multilateralismul efectiv”, care să situeze ONU în
centrul sistemului global de gestionare a aspectelor privind
securitatea şi care reprezintă motorul abordării
multidisciplinare a strategiei, segment pe care s-a
instituţionalizat deja noua comisie UE – ONU; “lupta
împotriva terorismului”, domeniu în care UE militează pentru
creşterea rolului agenţiilor de impunere a legii şi în care
cooperarea transatlantică şi cu alte organisme internaţionale a
fost dezvoltată în cadrul unor programe şi acţiuni comune,
schimbul de informaţii fiind un domeniu în care încă nu se
dezvoltă suficiente acţiuni83; o strategie pentru zona Orientului
Mijlociu, ca prioritate, pentru că reprezintă o şansă pentru pace
în această regiune (UE a adoptat o poziţie clară faţă de
rezoluţiile elaborate faţă de acest conflict, acţionând împreună
cu SUA, prin toate mijloacele, pentru stabilirea unor platforme
comune); o politică adecvată, cuprinzătoare, pentru Bosnia-
Herţegovina, care să conducă la constituirea unei identităţi
naţional-statale în această ţară, integrarea acesteia şi, apoi, a

82
Ibidem.
83
În plus faţă de aceste acţiuni, UE crede mai mult în scopul general al politicilor
globale şi de vecinătate apropiată decât în folosirea instrumentului militar;
terorismul va fi în mod cert o problemă a dialogului politic, a parteneriatului şi
acordurilor între UE şi statele lumii a treia/organizaţii; deci, terorismul rămâne o
temă importantă pe agenda discuţiilor politice pentru că, între altele, are o
semnificaţie deosebită pentru parteneriatul transatlantic şi pentru că nu poate
rămâne o problemă a relaţiilor externe ale UE.
208
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

restului statelor din Balcani şi continuând cu stabilizarea zonei


şi integrarea în programele complexe de dezvoltare
democratică şi economică. Preluând misiunea SFOR şi lansând
propria operaţie ALTHEA, UE aplică această largă abordare a
strategiei sale în domeniul regional; în domeniul armelor de
distrugere în masă, UE aplică propriile politici, fiind parte
activă, ca uniune, precum, şi prin statele membre, la toate
iniţiativele şi acţiunile desfăşurate în acest domeniu.
Procesul, aflat în desfăşurare, al definirii obiectivelor în
domeniul capacităţilor de apărare (Headline Goals 2010) va
servi, la rându-i, la realizarea capitolului privind aspectele
militare ale strategiei; nivelul de ambiţie, aşa cum este el
definit în strategie, trebuie să determine ce fel de capacităţi vor
fi create, în ce cantitate, la ce nivel calitativ, astfel încât
capacităţile de apărare să joace un rol definitoriu în stabilizarea
vecinătăţii apropiate a UE, să asigure protecţia forţelor, să
sprijine politica ONU pentru un “efectiv multilateralism” etc.;
în toate cazurile, operaţiile, cu sau fără recurs la capacităţi şi
mijloace NATO, trebuie gândite pentru toate tipurile posibile
de scenarii care vor avea la bază prevederile strategiei şi pe
care Statul Major Militar al UE le va elabora sub coordonarea
politică a PSC/Secretariatului General şi supervizarea militară
a EUMC. Aceasta presupune o revedere/analiză periodică a
strategiei apărării la nivelul UE84, proces care poate asigura
realizarea principiului bottom-up în realizarea capacităţilor
europene de apărare în sistemul “cooperării consolidate”, aşa
cum este menţionat în proiectul Tratatului constituţional85.
Proiectul tratatului instituind o constituţie pentru
Europa (The Draft EU Constitution), semnat de către şefii de

84
Gerrard Quille, Turning the Rhetoric of European Defence Cooperation
into Reality. În: New Defence Agenda (ed.), Fresh Perspectives on
European Security, Brussels, NDA, 2004, pp. 27-31.
85
Proiect de Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa, Editura
Convenţia Europeană, 18 iulie 2003, art. 43.4, p. 39.

209
Ioan CRĂCIUN
stat şi de guvern din statele membre şi candidate, la Roma, la
30 octombrie 2004, reprezintă un important pas pentru
integrarea politicilor externă, de securitate şi de apărare la
nivelul uniunii. Antonio Missiroli apreciază tratatul drept un
text “favorizator” pentru PESA (“enabling text”)86 atât prin
inovaţiile pe care le aduce, cât şi prin perspectiva diferită
asupra domeniului în comparaţie cu tratatele anterioare.
Datorită noutăţii procesului şi reţinerilor unor state
membre, tratatele adoptate după momentul Maastricht (1992)
au fost orientate, în principal, spre limitarea dimensiunilor şi a
domeniilor de aplicare a politicilor externă, de securitate şi de
apărare.
Noul tratat face referiri atât la politica externă şi de
securitate comună (PESC), cât şi la politica de securitate şi
apărare comună (PSAC), ca parte a PESC. În proiectul
Constituţiei Europene, noul concept PSAC (Common Security
and Defence Policy – CSDP) înlocuieşte atât vechiul concept
PESA, cât şi varianta sa “desfăşurată”, PESAC. Proiectul
Constituţiei Europene conţine prevederi distincte cu privire la
acţiunile externe ale Uniunii Europene (titlul V). Acestea din
urmă cuprind o serie de elemente interdependente, între care
politica comercială comună, politica externă comună, politica
de securitate şi apărare comună, dezvoltarea cooperării şi
asistenţa umanitară.
În ceea ce priveşte politica de securitate şi apărare
comună, proiectul Constituţiei Europene reiterează faptul că
aceasta va include articularea progresivă a unei politici comune
de apărare a uniunii, care va conduce la o apărare comună
atunci când Consiliul european va decide aceasta în
unanimitate. Această evoluţie nu trebuie să afecteze
particularităţile politicilor de securitate şi apărare ale statelor
membre, trebuie să respecte obligaţiile impuse, anumitor state

86
Antonio Missiroli, The Constitutional Treaty: enabling text for foreign
policy and defence, EUROPEAN VOICE, 21-27 october 2004.
210
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

membre, de apartenenţa la NATO şi să asigure compatibilitatea


sa cu politica de securitate a Alianţei Nord-Atlantice.
Proiectul Constituţiei Europene aduce cinci elemente de
noutate, importante în sfera politicii de securitate şi apărare
comune: extinderea misiunilor Petersberg; decizia înfiinţării
unei agenţii europene de apărare (European Defence Agency),
destinată coordonării politicilor în domeniul realizării
capabilităţilor militare, aplicării cooperării structurate
(structured cooperation) la misiunile internaţionale, analizării
posibilităţii cooperării mai strânse (closer cooperation) a
statelor Uniunii în sfera apărării reciproce (mutual defence), şi
introducerii unei clauze de solidaritate pentru cazurile
producerii unor atacuri teroriste şi a unor dezastre naturale sau
produse de om.
Din această perspectivă, extinderea misiunilor
Petersberg de la definirea lor anterioară, din Tratatul de la
Amsterdam, la propunerile actuale se referă la: operaţiuni
comune de dezarmare; misiuni de salvare şi umanitare; servicii
de asistenţă şi consultanţă militare; misiuni de prevenire a
conflictelor şi de menţinere a păcii; misiuni ale forţelor
combatante în operaţiunile de management al crizelor,
incluzând impunerea păcii şi stabilizarea postconflict.
În ciuda divergenţelor manifestate pe marginea
proiectului Tratatului Constituţional al UE, formulele finale de
compromis par a fi fost satisfăcătoare pentru toţi: “conceptual
Tervuren” a fost înlocuit cu o simplă celulă de planificare în
cadrul EUMS, dublată de o prezenţă NATO în această structură
militară a UE şi de o celulă de stat major a UE, la SHAPE;
prevederile iniţiale ale unei “apărări colective europene” au
fost mult ajustate, urmând a se aplica ansamblului membrilor
UE, nu doar unui grup de state gata să participe la o “cooperare
mai strânsă”; aşa-numita “cooperare structurată” în domeniul
apărării a fost redirecţionată către un proces de îmbunătăţire a

211
Ioan CRĂCIUN
capacităţilor militare europene din domeniul gestionării
crizelor.

Premise organizaţionale şi politice ale implicării UE


în prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Implicarea Uniunii Europene în managementul crizelor


şi prevenirea conflictelor este strâns legată de evoluţia politicii
externe şi de securitate comună, care nu a existat până în anul
1993, când Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare. Înainte,
relaţiile externe se rezumau la relaţiile comerciale, la cele
privind raporturile cu coloniile unor state membre sau la cele
ce priveau ajutorul acordat ţărilor în curs de dezvoltare. Primii
paşi în definirea unei politici externe europene au început cu
aşa-numitul proces de cooperare politică europeană, care, cu tot
caracterul declaratoriu, a reprezentat un moment important,
după care, în deceniile recente, UE a construit o reţea multiplă
de relaţii internaţionale, al căror domeniu se extinde mult peste
relaţiile comerciale, şi de dezvoltare economică, ducând la
dezvoltarea unei cooperări care să includă dialogul politic,
sprijinul democraţiei şi cooperarea în investiţii. Acest lucru,
dublat de o integrare profundă, a conferit UE un nou statut în
exercitarea responsabilităţilor, drepturilor şi obligaţiilor ce-i
revin ca actor global şi în ceea ce priveşte crearea
instrumentelor necesare exercitării acestora. O dată cu crearea
politicii externe şi de securitate comună (Common Foreign and
Security Policy/CFSP), statele membre pot să-şi coordoneze
politicile proprii şi să confere UE o identitate politică proprie,
uniunea dispunând de mecanisme şi instrumente necesare
realizării acestei identităţi87.

87
Procedurile de elaborare a deciziilor politice în domeniul CFSP sunt
interguvernamentale şi, de aceea, diferă de cele care guvernează relaţiile
economice externe. Şefii de state şi de guverne convin, în cadrul reuniunilor
Consiliului Europei, asupra strategiilor comune şi a obiectivelor care trebuie
realizate în domenii în care statele membre au interese importante comune;
212
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Tratatul de la Amsterdam (1997, intrat în vigoare la


01.05.1999) a adus o serie de dezvoltări semnificative în
funcţionarea CFSP88, iar în Tratatul de la Nisa (decembrie
2002) se stipulează că o decizie unanimă, care decurge din
acordul tuturor statelor membre (sau folosind abţinerea
constructivă), este necesară într-o serie de domenii, inclusiv
CFSP89.
Sub umbrela CFSP, UE a avut o serie de iniţiative în
spaţiul ex-iugoslav (ajutor umanitar, trimiterea unor elemente
de monitorizare a modului de aplicare a acordurilor şi tratatelor
internaţionale, asigurarea de forţe din partea statelor membre
pentru misiunile de menţinere a păcii), a contribuit substanţial

miniştrii de externe ai statelor membre decid, în cadrul reuniunilor


Comitetului Afacerilor Generale şi de Relaţii Externe/CAGRE, asupra
aspectelor specifice; Comisia Europeană participă la toate dezbaterile, poate
face propuneri şi are dreptul (şi nu numai) să prezinte iniţiativele proprii în
domeniu; Parlamentul European este consultat în mod regulat, dar nu are
puteri specifice în acest domeniu.
88
Numirea unui înalt reprezentant pentru CFSP (funcţie deţinută, în
momentul de faţă, de către dr. Javier Solana), care îndeplineşte şi funcţia de
secretar general al Consiliului, la reuniunile în care se dezbat probleme
privind CFSP; crearea unei “unităţi politice” care asistă şi sprijină consiliul
în elaborarea deciziilor şi care este încadrată cu personal oficial din cadrul
consiliului, de la Comisia Europeană şi din statele membre; introducerea
votului majoritar pentru deciziile luate în unele domenii CFSP (statele
membre care nu doresc să participe la o acţiune de politică externă a UE
într-un caz particular pot sta deoparte de acestea fără a afecta acţiunile
uniunii, folosind aşa-numitul principiu al “abţinerii constructive”).
89
Pentru a face mecanismul mai flexibil şi mai eficace, Tratatul de la Nisa a
înlăturat dreptul de veto al statelor membre, pentru a lansa principiul
cooperării întărite, care reclamă votul a minimum opt state membre pentru a
se putea stabili cooperarea întărită, ceea ce asigură posibilitatea lansării une
acţiuni comune în domeniul CFSP, dar exceptează principiul de a lua
deciziile privind apărarea comună; ceea ce asigură ca această cooperare
întărită poate să fie aplicată în cadrul UE, cu respectarea rolului instituţiilor
europene şi permite statelor membre să nu participe la o acţiune comună
atunci când acestea nu doresc.

213
Ioan CRĂCIUN
la realizarea stabilităţii şi lansarea programelor de reconstrucţie
statală în Bosnia-Herţegovina, în Kosovo, Serbia şi
Muntenegru şi în FYROM, la lansarea şi derularea
Programului Pactului de Stabilitate în Europa de Sud-Est,
precum şi în definirea unor politici şi strategii concrete
privitoare la relaţiile cu Federaţia Rusă, Orientul Mijlociu, Irak
şi Afganistan, Africa şi alte regiuni.
Beneficiind de o politică comună externă şi de
securitate exersată pe parcursul a aproape cinci ani, s-a putut
trece la pasul următor, cel al fundamentării unei politici
europene de securitate şi apărare. La reuniunea la nivel înalt de
la Köln (iunie, 1999), liderii UE au decis să pună în practică o
serie de proceduri de adoptare a deciziilor politice pentru o
politică europeană de securitate şi apărare în cadrul CFSP şi să
dezvolte capacităţi proprii pentru a lansa şi a conduce operaţii
de gestionare a crizelor pe continentul european sau în alte
regiuni geografice unde UE are interese strategice (Tratatul de
la Amsterdam conţine prevederi pentru acţiuni în domeniul
securităţii, cum ar fi menţinerea păcii, acţiuni de monitorizare,
prevenirea conflictelor, care înainte erau îndeplinite de către
UEO şi care, ulterior, au fost asumate de către UE). Reuniunea
de la Nisa a completat acţiunile începute la Köln şi continuate
la summit-urile de la Helsinki şi Feira/Portugalia pentru crearea
ESDP.
ESDP însumează misiuni umanitare şi de căutare, de
menţinere a păcii şi participă cu forţe combatante în
gestionarea crizelor, inclusiv în misiuni de impunere a păcii.
Obiective pentru ESDP au fost crearea unei forţe de reacţie
rapidă (60.000 de militari), în măsură să se desfăşoare în 60 de
zile, şi să se autosusţină în teatre un an de zile90. Tratatul de la

90
Folosirea mecanismelor de reacţie rapidă s-a realizat cu ocazia misiunii
de poliţie militară în Bosnia-Herţegovina (EUPM), a primei operaţii militare
conduse de UE în FYROM ("Concordia"), operaţia din R.D. Congo
("Artemis") şi în cea mai amplă operaţie de menţinere a păcii şi
214
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Nisa a amendat articolul 17 al Tratatului Uniunii Europene,


modificând prevederile care defineau relaţiile dintre UE şi
UEO. În plus, Comitetul Politic şi de Securitate/PSC (COPS în
limba franceză) poate fi autorizat de către consiliu să
gestioneze o criză şi, pe durata crizei, să ia el însuşi măsurile
care se impun pentru a asigura conducerea şi controlul politic şi
strategic al operaţiilor de gestionare a crizei. Pentru operaţiile
specifice securităţii comune, unde NATO, ca organizaţie, nu
este angajată, UE poate utiliza mijloace şi capacităţi NATO sau
capacităţi militare specifice statelor membre. Relaţiile dintre
cele două organizaţii sunt reglementate de mecanisme
specifice, care asigură consultări permanente ale UE cu NATO.
Drept urmare, la nivelul UE s-a constituit o serie de
aranjamente instituţionale care asigură funcţionarea
mecanismelor specifice ESDP, astfel: PSC – pentru a asigura
consultanţa necesară consiliului în monitorizarea situaţiei
internaţionale, propune opţiuni politice, monitorizează procesul
de implementare a politicilor comune adoptate de către consiliu
şi, cu autorizarea consiliului, adoptă propriile decizii (în
domeniul securităţii), în măsură să asigure controlul şi
conducerea politică şi strategică pe timpul operaţiilor de
gestionare a crizelor; un organism militar compus din şefii
apărării din statele membre sau din reprezentanţii acestora; un
centru satelitar al UE; un comitet militar al UE şi un stat major
militar al UE, compus din personal militar şi civil din statele
membre; un institut pentru studii europene de apărare (la
Paris).
Necesitatea analizării mijloacelor strategice a decurs
din procesul care a dus la crearea ESDP, ca dimensiune
militară a CFSP91. La o propunere britanică privind

reconstrucţie statală ("Althea"), prin preluarea misiunii SFOR în Bosnia-


Herţegovina (la 2 decembrie 2004).
91
Sven Biscop, The UK’s Change of Course: A New Chance for the ESDI,
în: European Foreign Affairs Review, vol. 4, 1999, no. 2, pp. 253-268.

215
Ioan CRĂCIUN
coordonarea angajării unor forţe puse la dispoziţia UE de către
statele membre, din raţiuni bugetare sau de natură politică,
pentru a fi angajate în operaţii conduse de UE apărea ca
necesară crearea unor structuri specifice de analiză, avertizare
timpurie, planificare şi conducere strategică doar prin
cooperarea strânsă în cadrul UE, activitate care se poate
rezolva prin crearea unor organisme militare specifice92.
În urma reuniunii de la Helsinki a consiliului
(decembrie, 1999), au fost elaborate “Helsinki Headline
Goals”, începând, astfel, procesul de construcţie militară şi
civilă a mijloacelor europene în domeniul militar al ESDP,
capacităţi specifice de apărare pentru gestionarea crizelor, fără
a fi încă realizat un cadru cuprinzător strategic pentru acţiuni
externe în acest domeniu93. Absenţa unei strategii explicite,
care să definească problemele concrete referitoare la modul de
generare a acestor forţe, la dotarea şi instruirea lor, pentru a se
asigura interoperabilitatea în teatrele de operaţii, ar trebui pusă
pe seama momentului istoric în care fost elaborată decizia
politică respectivă.
Motivaţia şi necesitatea imediată a formulării Strategiei
de Securitate Europene constau în consecinţele crizei irakiene,
care a produs divizare între state membre şi între europeni şi
americani, dar se mai poate adăuga o largă preocupare de a
defini o nouă abordare a securităţii. Acest document, “O
Europă sigură într-o lume mai bună/A Secure Europe in a
Better World”, cunoscut şi sub numele de Strategia Solana, era
absolut necesar, în condiţiile în care, în secolul al XXI-lea, s-au
produs şi se vor produce mutaţii radicale în evoluţia mediului
92
Este vorba, între altele, de Comitetul Militar al UE/EUMC şi Statul Major
Militar al UE/EUMS.
93
“Statele membre trebuie să fie în măsură, până în anul 2003, să
desfăşoare în 60 de zile şi să susţină în teatru, pentru cel puţin un an, până
la 50 000–60 000 de militari apţi să îndeplinească gama întreagă de
misiuni Petersberg”. Concluziile preşedinţiei (finlandeze), Helsinki,
Consiliul European, 10-11 decembrie 1999.
216
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

internaţional, iar pe plan conceptual are loc o diversitate de


dezvoltări în teoria şi practica relaţiilor de putere, a relaţiilor
internaţionale, în ştiinţa şi arta militară.
La data de 29 octombrie 2004, şefii de state şi guverne
ale ţărilor membre şi candidate au semnat la Roma proiectul
Tratatului referitor la o Constituţie pentru Europa (The Draft
EU Constitution), care face referiri atât la politica externă şi de
securitate comună, cât şi la politica de securitate şi apărare
comună, ca parte integrantă a PESC. În proiectul Constituţiei
Europene, noul concept PSAC înlocuieşte, aşadar, deopotrivă
vechiul concept PESA, cât şi varianta sa „desfăşurată”, PESAC.
În ceea ce priveşte PSAC, proiectul Constituţiei
Europene va include articularea progresivă a unei politici
comune de apărare a uniunii, care va conduce la o apărare
comună atunci când Consiliul European va decide aceasta în
unanimitate.
PSAC trebuie să nu afecteze însă particularităţile
politicilor de securitate şi apărare ale statelor membre, să
respecte obligaţiile impuse de apartenenţa la NATO anumitor
state membre şi să asigure compatibilitatea sa cu politica de
securitate şi apărare a Alianţei Nord-Atlantice.

Evoluţia procesului UE de prevenire a conflictelor şi


al managementului crizelor

Majoritatea analiştilor dezvoltărilor subsumate PESA


remarcă faptul că, în prezent, UE a ajuns la evoluţii
semnificativ diferite faţă de intenţiile şi proiecţiile iniţiale ale
decidenţilor politici şi politico-militari europeni, legate atât de
capabilităţile militare ale UE, cât şi de misiunile de
managementul crizelor, conduse de către UE.
În urmă cu cinci ani, contextul lansării celor mai
importante iniţiative în domeniul PESA, de către Consiliul

217
Ioan CRĂCIUN
European de la Köln, era legat de intervenţia în Kosovo şi de
necesitatea de a asigura capacităţile necesare pentru securizarea
unor spaţii din vecinătatea imediată a uniunii, cum a fost cazul
Balcanilor. În prezent, în prim-planul dezvoltărilor PESA se
impun: necesitatea realizării capabilităţilor de reacţie rapidă
pentru operaţiuni la mare distanţă, contracararea noilor riscuri
şi ameninţări, în special a terorismului şi a fenomenului
proliferării armelor de distrugere în masă, precum şi întărirea
cooperării şi a parteneriatelor militare cu principalele
organizaţii internaţionale, în special cu NATO şi ONU.
În acest context, recentele dezvoltări din cadrul PESA –
dezvoltarea şi implementarea „Headline Goal 2010” şi a
conceptului de grup tactic de luptă, „Battlegroups/BGs”,
preluarea operaţiunii militare din Bosnia/ALTHEA,
operaţionalizarea Agenţiei Europene de Apărare – reprezintă
momentul de maturizare şi consistenţă a eforturilor UE în
această politică comunitară, semnificând, în acelaşi timp, un
nou momentum în dezvoltarea acesteia.
Mult timp, criticii proceselor de integrare europeană în
domeniile securităţii şi apărării remarcau ca pe o limitare
serioasă incapacitatea de elaborare şi de adoptare a unei
strategii de securitate. Necesitatea unui concept strategic
european care să-i ghideze pe cei ce iau deciziile cu privire la
aspecte legate de oportunitatea intervenţiilor militare – când,
unde şi cum să fie sau nu acestea făcute ori cum şi când să se
aplice instrumentele nonmilitare pentru gestionarea situaţiilor
de criză – era considerată ca un element esenţial în maturizarea
PESA.
În domeniul realizării capabilităţilor militare, UE se
orientează spre o nouă abordare necesară – de la concepte, la
contribuţii efective. În acest context, noul “Headline Goal
2010” mută accentul de la aspectele cantitative ale vechiului
Helsinki Headline Goal pe elementele calitative, constând în
creşterea eficienţei forţelor şi, implicit, a utilităţii lor

218
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

(interoperabilitate, sustenabilitate, mobilitate şi viteză de


desfăşurare în teatru). Principala explicaţie a întârzierilor şi a
dificultăţilor întâmpinate în realizarea capabilităţilor militare
UE a fost legată de existenţa a două “şcoli de gândire”
divergente în legătură cu PESA – una care susţine şi
proiectează PESA independent de NATO şi, a doua, care este
adepta cooperării strânse cu NATO – între care nu a fost
realizat încă un consens, necesar de altfel, şi de care depinde
evoluţia întregului proces.
Documentul privind HG 2010 a fost adoptat în cadrul
reuniunii miniştrilor apărării ai UE din 17 mai 2004 şi
reprezintă rezultatul adaptării HG 2003 (Helsinki, decembrie
1999) la noua Strategie de Securitate a UE, precum şi la
obiectivul principal stabilit de organele decizionale ale uniunii:
până în 2010, UE va trebui să aibă capacitatea de a răspunde
unei crize în orice punct de pe glob. Potrivit documentului, UE
trebuie să fie în măsură să ia o decizie de lansare a unei
operaţiuni de management al crizelor în termen de 5 zile de la
aprobarea conceptului de către consiliu, iar desfăşurarea
trupelor în teatru, în vederea realizării misiunii, să se realizeze
în 10 zile de la adoptarea deciziei de intervenţie. În acest
context, una dintre cele mai importante dezvoltări o reprezintă
iniţierea şi operaţionalizarea conceptului de grup tactic de
luptă, ca modalitate concretă de realizare a forţei europene de
reacţie rapidă.
La Conferinţa ministerială de angajare a capabilităţilor
militare din 22 noiembrie 200494, un număr de 22 de state
membre şi Norvegia, ca stat terţ, s-au angajat să realizeze şi să
pună la dispoziţia UE 13 grupuri de luptă, după cum urmează:
4 Bg naţionale (Franţa, Italia, Spania şi Marea Britanie) şi
9 Bg multinaţionale, realizate în următoarea asociere: Franţa,
94
Vezi Declaration on European Military Capabilities, adoptată cu prilejul
Conferinţei din 22 noiembrie; http://ue.eu.int/ueDocs/cms_Data/docs/
pressData/en/misc/82761.pdf .

219
Ioan CRĂCIUN
Germania, Belgia, Luxemburg şi Spania; Franţa şi Belgia;
Germania, Olanda şi Finlanda; Germania, Cehia şi Austria;
Italia, Ungaria şi Slovenia; Italia, Spania, Grecia şi Portugalia;
Polonia, Germania, Slovacia, Letonia şi Lituania; Suedia,
Finlanda şi Norvegia (ca stat terţ); Marea Britanie şi Olanda.
În domeniul operaţiunilor de management al crizelor
conduse de către UE, evoluţiile actuale depăşesc din nou
proiecţiile din urmă cu cinci ani. Făcând un scurt bilanţ al
intervenţiilor de până în prezent, Uniunea Europeană a reuşit să
desfăşoare două operaţiuni militare de managementul crizelor
(CONCORDIA, în 2003, în Macedonia şi ARTEMIS, în vara
lui 2003 în Congo), în prezent, derulându-se ALTHEA, cea
mai importantă operaţiune de până acum, prin preluarea SFOR
de la NATO, la sfârşitul anului 2004. CONCORDIA şi
ALTHEA s-au organizat şi s-au desfăşurat, având acces la
mijloacele şi capabilităţile comune ale NATO, în cadrul oferit
de Aranjamentele Berlin Plus95, în timp ce ARTEMIS a fost o
operaţiune UE în contextul unei naţiuni-cadru, reprezentată de
Franţa. Dacă adăugăm operaţiunile civile, de poliţie (EUPM, în
Bosnia-Herţegovina, şi PROXIMA, în FYROM) sau în
sprijinul statului de drept (EUJUST THEMIS, în Georgia),
rezultă un bilanţ care semnifică transformarea UE într-un actor
marcant, implicat în managementul crizelor la nivel european
şi internaţional.
O altă zonă de dezvoltări semnificative vizează relaţiile
dintre NATO şi UE în domeniul securităţii şi apărării, prin
evoluţiile în curs în cadrul Parteneriatului strategic dintre cele
două organizaţii. După criza provocată de intervenţia din Irak,
în prezent relaţiile dintre cele două organizaţii esenţiale, pentru

95
Aranjamentele Berlin Plus au fost finalizate în primăvara anului 2003, iar
prin intermediul acordurilor realizate, UE are acces la capabilităţile de
planificare ale alianţei (SHAPE), logistică, informaţii şi alte mijloace
militare pentru acele operaţiuni conduse de UE “în care NATO, ca întreg,
nu este angajată”.
220
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

securitatea europeană, traversează o fază de importante


oportunităţi, date fiind transferul misiunii din Bosnia,
realizarea mecanismelor de legătură permanente dintre ele şi
cooperarea în dezvoltarea capabilităţilor militare, în special a
forţelor de reacţie rapidă.
În baza documentului European Defence: NATO/EU
consultation, planning and operations, adoptat de către
Consiliul European în decembrie 200396, începând cu a doua
parte a anului 2004 s-a trecut la realizarea aranjamentelor
permanente de legătură dintre UE şi NATO (Celula de stat
major a UE la SHAPE şi Echipa de legătură a NATO la
EUMS) şi la operaţionalizarea, în cadrul EUMS, a unei celule
cu componente militare şi civile, în cadrul căreia să se
organizeze un nucleu de centru operaţional, ca variantă de
planificare şi conducere autonomă a unei operaţiuni UE de
management al crizelor.
Celula civili-militari constituie baza de plecare pentru
realizarea obiectivului UE de a-şi îmbunătăţi capacitatea de
planificare autonomă şi de conducere a operaţiunilor de
managementul crizelor. Până în prezent, UE are la dispoziţie
două variante pentru planificarea şi conducerea efectivă a
operaţiunilor militare proprii: cu recurs la mijloacele şi
capabilităţile NATO, în cadrul Aranjamentelor Berlin Plus,
situaţie în care SHAPE joacă rolul comandamentului
operaţional UE (CONCORDIA din FYROM – 2003, ALTHEA
din Bosnia-Herţegovina, începând cu 2 decembrie 2004) şi prin
cele 5 comandamente operaţionale naţionale puse la dispoziţie
de către unele state membre (Franţa, Germania, Marea Britanie,
Grecia şi Italia) în cadrul mecanismului “lead-nation” (rol
asumat de Franţa în operaţiunea ARTEMIS/Congo – 2003).

96
Vezi materialul de la adresa http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/
78414%20-%20EU-NATO%20Consultation, %20Planning%20and%
20Operations.pdf.

221
Ioan CRĂCIUN
Această nouă structură reprezintă un instrument
autonom, la dispoziţia uniunii, de planificare strategică, ce
integrează atât elementele militare, cât şi pe cele civile
implicate în managementul crizelor. În acest sens, celula şi
centrul operaţional răspund direct necesităţii de abordare
multidimensională a crizelor, utilizând toate instrumentele şi
capacităţile la dispoziţia uniunii, care constituie esenţa şi
punctul forte al concepţiei UE de management al situaţiilor de
criză.

Experienţa UE în domeniul prevenirii conflictelor


şi al managementului crizelor

Începând cu anul 2003, care se spune că a marcat


operaţionalizarea PESA, UE a urmărit o abordare graduală în
implicarea sa în operaţii. Astfel, prima operaţie PESA a fost o
misiune de poliţie într-un mediu stabil (EUPM). A urmat o
misiune de gestionare a crizelor cu recurs la mijloace NATO
(tip Berlin Plus97), desfăşurată în imediata vecinătate
(CONCORDIA – Macedonia) şi într-un mediu mai puţin
permisiv şi, în cele din urmă, o operaţiune autonomă de
gestionare a crizelor într-un mediu ostil, dar de mică amploare
(ARTEMIS – R.D. Congo).
Operaţiile conduse de către UE au fost, în primul rând,
utile pentru verificarea procedurilor existente, îndeosebi a
procesului de analiză şi de luare a deciziilor – CONCORDIA a
reprezentat un succes al implementării Acordului Berlin Plus,

97
Aranjamentele “Berlin Plus” au fost finalizate în primăvara anului 2003
şi se referă la accesul UE la : capacităţile de planificare operaţională ale
NATO; disponibilizare, faţă de UE, a mijloacelor militare colective ale
NATO; opţiuni pentru o comandă europeană a operaţiilor UE desfăşurate cu
recurs la mijloacele NATO (DSACEUR având rolul de comandant
operaţional, iar SHAPE pe cel de comandament operaţional).
222
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

iar succesoarea sa, PROXIMA, a demonstrat abilitatea UE de a


se adapta la cerinţele operaţionale în teatru (tranzitul de la o
misiune militară la o misiune de poliţie) – precum şi pentru a
verifica modul de aplicare al tranziţiei cu alţi actori. UE a
preluat responsabilităţile altor organisme (ONU şi NATO) în
cazul EUPM şi CONCORDIA, în timp ce ARTEMIS a fost
iniţiată de către UE pentru a acorda un sprijin indirect unei
operaţii în derulare, sub conducerea ONU, care a preluat
ulterior responsabilităţi de la UE.
Acestea au reprezentat ingrediente valoroase pentru
dezvoltarea PESA atât în domeniul capacităţilor (eliminarea
deficienţelor constatate), cât şi în ceea ce priveşte desfăşurarea
viitoarelor misiuni (planificare, finanţare etc.), având în vedere
faptul că operaţia trebuie să determine capacităţile, şi nu invers.
ALTHEA98 este prima operaţie militară a UE de
anvergură (7 000 de militari din 22 de state membre şi 11 state
terţe), fiind o continuare a misiunii NATO – SFOR.
Deşi ALTHEA (ce are în principal un rol stabilizator)
este condusă de către uniune, NATO menţine la Sarajevo un
comandament (aproximativ 150 de militari) cu rol de sprijin
operaţional (monitorizarea aplicării Acordului-cadru general
de pace), acordând în acelaşi timp expertiza pentru reforma
structurilor de apărare centrale ale Bosniei-Herţegovinei.
Obiectivele operaţiei ALTHEA constau în realizarea
unui “stat multietnic stabil, viabil şi sigur, implicat în relaţii de
cooperare cu vecinii săi şi înscris ireversibil pe calea
integrării în UE”, ce va contribui la menţinerea unui mediu
sigur şi stabil pentru realizarea reformelor politice şi
economice, conducând, în final, la realizarea capacităţii de
autosusţinere a stabilităţii ţării. Pe măsură ce situaţia de
securitate din Bosnia-Herţegovina se va îmbunătăţi, UE
intenţionează să reducă progresiv caracterul militar al operaţiei,

98
Operaţie ce a debutat la 02.12.04.

223
Ioan CRĂCIUN
concomitent cu creşterea implicării componentelor civile de
management al crizelor. În momentul în care vor fi realizate
progrese în domeniul securităţii şi apărării99, operaţia îşi va
încheia mandatul, urmând ca toate responsabilităţile EUFOR să
fie transferate către autorităţile bosniace.
ALTHEA se aseamănă în multe privinţe cu operaţia
CONCORDIA. Este o misiune de gestionare a crizelor cu
recurs la mijloace NATO (de tip Berlin Plus), desfăşurată în
spaţiul ex-iugoslav, prin preluarea responsabilităţilor de la o
misiune condusă iniţial de către NATO (SFOR). Nivelul iniţial
al forţelor are aceeaşi valoare pe care o are misiunea condusă
de către NATO, iar lanţul de comandă este identic cu cel pentru
CONCORDIA.
Cu toate acestea, ALTHEA se evidenţiază prin
complexitatea sa, fiind pentru prima etapă o misiune cu
prezenţă preponderent militară, care înglobează însă şi o
componentă civilă, de poliţie (IPU). Date fiind premisele
utilizate în procesul de planificare (potrivit cărora, în timp,
când situaţia din zonă va deveni stabilă şi vor exista condiţii
favorabile transferului responsabilităţilor către instituţiile
democratice locale), importanţa acestei misiuni se va concentra
asupra consolidării statului de drept. Ca urmare, dimensiunea
forţei va fi ajustată, componenta civilă urmând să crească din
punct de vedere numeric, în detrimentul celei militare (ocazie
cu care se va schimba şi caracterul militar al misiunii).
Fără îndoială, operaţiile desfăşurate au reprezentat un
succes pentru uniune, fiecare în parte marcând o experienţă
suplimentară şi contribuind astfel la creşterea credibilităţii
PESA. În acelaşi timp însă, acestea au evidenţiat provocări
operaţionale, financiare şi de planificare, până atunci
percepute doar la nivel ipotetic.

99
Al căror rezultat se va materializa prin crearea unor instituţii viabile ale
statului.
224
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Din punct de vedere operaţional, în prezent numai


Franţa şi Marea Britanie au capacitatea de a desfăşura o forţă
importantă într-un teatru de operaţii îndepărtat şi pe care să fie
în măsură să o sprijine inclusiv cu acoperire aeriană. În misiuni
de impunere a păcii, succesul este determinat şi de structurile
de comandă şi control, dar şi de avizarea politică a ţărilor
participante, în măsură să accepte şi eventualele pierderi de
vieţi omeneşti.
Din acest punct de vedere se poate aprecia că, dacă
Anglia sau Franţa nu sunt dispuse să participe în astfel de
operaţii (datorită angajamentelor din alte teatre de operaţii) pe
termen scurt, UE nu are capacitatea de a interveni rapid pentru
a gestiona situaţii de criză în zone îndepărtate.
În ARTEMIS şi CONCORDIA a fost folosit conceptul
de “framework nation”, Franţa jucând un rol principal în
cadrul ambelor operaţii. Franţa ar fi avut capacitatea de a
executa independent misiunea din Bunia (sub mandat ONU şi
fără a fi sub auspiciile UE). Totuşi, ARTEMIS a devenit
operaţie a UE datorită voinţei politice de a demonstra valoarea
şi eficienţa capacităţilor europene în menţinerea păcii, ceea ce
s-a bucurat de un sprijin politic larg atât din partea altor ţări
membre ale UE, cât şi a statelor terţe care au participat în
ambele operaţii.
Chiar dacă participarea unui număr de 27 de ţări la
operaţii de o mică amploare (320 de militari în CONCORDIA)
nu aduce beneficii din punct de vedere operaţional, acest lucru
este compensat prin valoarea politică a deschiderii manifestate
faţă de participarea terţilor, îndeosebi când este vorba de puteri
regionale (cazul Rusiei pentru Macedonia şi al Africii de Sud
pentru R. D. Congo).
Se poate afirma că, până în prezent, acţiunea UE a fost
determinată by default de capacităţile de care dispune. Prin
mărimea contingentelor din compunerea forţelor, aceste
operaţii pot fi apreciate de valoare mică, dar şi desfăşurate într-

225
Ioan CRĂCIUN
o perioadă limitată, din cauza deficitului înregistrat în
domeniul transport strategic (pentru dislocare) şi a incapacităţii
de susţinere în teatru pentru un timp îndelungat. Chiar dacă
aceste deficienţe stau la baza dezvoltării unor mecanisme
precum HG 2010, procesul ECAP, Global Deployability
Approach, având ca obiectiv tocmai eliminarea acestora, se
pare că şi pentru viitor UE îşi va exprima preferinţa pentru
operaţii autonome de scurtă durată (prin utilizarea conceptului
BG) sau pentru operaţii de tipul Berlin Plus.
Într-adevăr, participarea la operaţii în sprijinul păcii de
lungă durată va reduce semnificativ marja de manevră
strategică în ceea ce priveşte angajarea în alte misiuni.
Dacă la nivelul uniunii nu se vor găsi modalităţi de
împărţire a responsabilităţilor (inclusiv financiare), va fi tot
mai greu să se găsească ţări care să-şi asume un rol în
conducerea operaţiilor, lucru ce va crea dificultăţi în crearea
capacităţii de reacţie rapidă din partea uniunii în situaţii de
criză.
Problema comandamentelor separate, ce urmează a fi
create la nivelul EUMS (Military HQ), a dat naştere la
controverse în raporturile UE – NATO. Discuţiile iniţiate pe
timpul Consiliului European din octombrie 2003 s-au
concentrat asupra stabilirii unei celule de planificare autonome
(la Tervuren), pentru acele operaţii pe timpul cărora nu se face
recurs la mijloacele NATO. Propunerea susţinută în principal
de Franţa, Germania, Belgia şi Luxemburg a pornit de la
posibilele scenarii în care uniunea ar putea fi solicitată să
participe (misiune condusă de NATO, misiune autonomă a UE
cu recurs la mijloacele NATO pe bazele acordurilor de tip
Berlin Plus şi misiuni ale UE, independente, a căror conducere
urmează a fi executată din comandamente operaţionale
naţionale).
Propunerea a fost primită cu mari rezerve din partea
Marii Britanii, dar, la rândul lor, membrii NATO (SUA şi

226
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Polonia) şi-au exprimat un profund dezacord. În timp, aceste


poziţii au căpătat nuanţări, ministrul britanic al Apărării
avansând ideea dezvoltării unui astfel de comandament la
SHAPE100. În prezent, la nivelul celor două organizaţii au loc
discuţii pentru stabilirea structurii şi responsabilităţilor Celulei
de Stat Major din cadrul SHAPE, al cărei rol va fi de a sprijini
comandantul operaţiei în planificarea şi conducerea operaţiilor
UE de management al crizelor (atunci când UE face recurs la
mijloace şi capacităţi NATO).
Din perspectivă britanică, larg susţinută în alte ţări
europene, nu este dorită dezvoltarea unor capacităţi militare
alternative la cele ale NATO, astfel încât planificarea la nivel
operativ să rămână în cadrul NATO. Pe de altă parte, UE a
transmis un mesaj potrivit căruia Africa reprezintă o zonă
posibilă pentru desfăşurarea forţelor sale.

Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi NATO

Apărarea şi securitatea comună bazată pe cooperare


reprezintă un instrument fundamental al politicii internaţionale
de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii în
organizarea securităţii europene presupune luarea în calcul a
unui sistem de securitate multietajat: UE, OSCE, NATO şi
ONU. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste niveluri va
depinde de specificul sarcinilor de securitate avute în vedere.
Necesitatea unei corelări, a optimizării cooperării între
diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând.
Evoluţiile în UE, competiţia dintre UE şi NATO, posibilitatea
ca interesele naţionale ale unor state occidentale să prevaleze
asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii
100
În timp, chiar Peter Struck, ministrul german al Apărării, s-a delimitat de
propunerea de la Tervuren, afirmând că ţara sa doreşte întărirea pilierului
european din interiorul NATO.

227
Ioan CRĂCIUN
ideologice şi nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a
muncii între statele participante sunt principalii factori care
influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul
securităţii europene. Nivelul de interoperabilitate pe care se
întemeiază relaţiile între UE şi NATO dau conţinut capacităţii
europene colective de gestionare a crizelor.
Realizarea IESA (Identităţii Europene de Securitate şi
Apărare) este un proces ireversibil, al cărui cadru instituţional
va fi construit prin dezvoltarea relaţiei existente între NATO şi
UE, pe măsură ce procesul de constituire a unei politici
comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate
statele membre NATO au recunoscut că este necesar ca
europenii să dispună de o forţă militară independentă de
contribuţia SUA, pentru promovarea politicii externe şi de
securitate comună a UE, a existat temerea că aceasta ar putea
duce la crearea unei alianţe pur europene şi la discriminarea
statelor europene care sunt membre ale NATO, dar nu şi ale
UE, precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării
resurselor de către NATO şi UE
Dezvoltarea IESA în cadrul NATO şi aplicarea
principiului creării unei forţe europene „separabile, dar nu
separate", afirmat în iunie 1996 la Consiliul Nord-Atlantic de
la Berlin, sunt destinate evitării acestor probleme. Formula
aprobată la Washington în 1999 oferă europenilor mai multă
greutate în luarea deciziilor în cadrul alianţei, iar UE –
instrumentele de care are nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile
asumate.
Aceasta se întemeiază pe următoarele elemente:
reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică,
inclusiv starea de pregătire de luptă, pentru a îndeplini
obiectivele de securitate comune, prin intermediul alianţei, ori
de câte ori va fi nevoie; continuarea procesului de întărire a
pilonului european al alianţei, în baza Declaraţiei de la
Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin în
1996 (sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui
228
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

comandant general european şi a unui cartier general NATO,


pentru acţiuni controlate de UE); dezvoltarea sistemului de
legătură între cele două organizaţii, inclusiv planificarea,
exerciţiile şi consultarea; recunoaşterea faptului că un rol
european intensificat va contribui la întărirea Alianţei,
constituind temelia apărării colective a membrilor.
În noul Concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se
consideră că dezvoltarea unei politici externe şi de securitate
comună, care include elaborarea progresivă a unei politici
comune de apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la
Amsterdam, este compatibilă cu politica comună de securitate
şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington.
Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu
sporirea responsabilităţilor şi capacităţilor aliaţilor europeni, cu
accent pe securitate şi apărare.

Concluzii

Securitatea europeană şi a aliaţilor reclamă o abordare


holistică, civil-militară strategică, aptă să combine scopuri şi
mijloace realizabile, în cadrul cărora segmentul pur militar al
apărării reprezintă o mică parte a efortului, un scop în sine.
Totuşi, pentru ca UE să reprezinte un actor de securitate
legitim, efectiv şi credibil, aceasta trebuie să posede şi o
componentă militară limitată şi credibilă, ancorată ferm în
“multilateralismul efectiv” al responsabilităţilor largi ale
uniunii în domeniul securităţii.
Strategia Europeană de Securitate, până în momentul
în care va fi definită cu claritate, reprezintă un preconcept care,
mai departe, trebuie tradus într-un mecanism care statuează
când, unde, de ce şi cum va acţiona Uniunea Europeană.
Numai un asemenea concept strategic poate genera consensul
care, în acţiunea practică, poate să reunească/asambleze toate
instrumentele de securitate ale uniunii (ajutor şi dezvoltare,
prevenirea acţiunilor teroriste, poliţie activă şi eficace, reguli

229
Ioan CRĂCIUN
de drept, sprijin pentru realizarea unei administraţii eficiente şi
forţele armate care să asigure credibilitate etc.) într-un cadru
instituţional unic, reclamat de conceptul contemporan de
securitate.
Strategia de Securitate Europeană trebuie dezvoltată de
instituţiile europene abilitate şi de către statele membre spre un
veritabil concept strategic, care să reprezinte un alt fel de
început în gândirea şi organizarea securităţii transnaţionale,
deoarece acesta s-ar putea dezvolta atât într-un cadru unic civil
şi militar, cât şi într-un sistem de securitate defensiv şi ofensiv
(la nevoie) şi un sistem specific de apărare.
Pentru elaborarea acestui concept strategic de
securitate, strategia ar trebui “tradusă” în misiuni de securitate
şi apărare care să cuprindă şi “o listă de misiuni militare” care,
ulterior, pot constitui bazele unei politici de securitate şi
apărare la nivel strategic. Aceste misiuni vor putea asigura un
cadru propice pentru transformarea şi integrarea forţelor armate
europene, pentru planificarea misiunilor, pentru programe de
echipare viitoare şi pentru finanţarea cerinţelor apărării.
Misiunile de securitate şi apărare reliefate în strategie reclamă
dezvoltarea unei politici de securitate şi apărare care să asigure
o arie mai largă a misiunilor pe care uniunea şi le poate asuma
în teatre aflate la distanţe strategice, la niveluri mai mari de
intensitate a conflictelor şi pentru perioade mai mari. Toate
acestea, coroborate cu procesul de extindere şi consolidare
politică a uniunii, ar trebui să conducă la realizarea unui
teritoriu european securizat101.
Unii analişti ai Strategiei Europene de Securitate
sugerează necesitatea creării unui nou cadru instituţional
european, în măsură să asigure punerea în practică a strategiei
şi, mai ales, a viitorului concept strategic.

101
Misiunile militare reclamate de Strategia de Securitate Europeană
sugerează necesitatea ca şi “forţele armate europene” să opereze progresiv
în cadrul unui conflict de mare intensitate, începând cu aspectele specifice
diplomaţiei preventive, până la un moment în care desfăşoară operaţii
militare robuste, oriunde în lume, acolo unde interesele uniunii o vor cere.
230
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Astfel, se sugerează crearea unui Consiliu de Securitate


al UE/EUSC (care ar putea încorpora actualul PSC/COPS şi
care ar fi menit să echilibreze eficienţa intervenţiei cu
legitimitatea politică, fiind responsabil atât pentru aspectele
civile, cât şi pentru cele militare ale securităţii, asigurând
direcţionările generale strategice şi controlul politic al
operaţiilor conduse de UE în situaţii de criză), a unei Agenţii
Interne de Securitate/Homeland Security Agency/EUHSA
(menită să asigure securitatea în interiorul continentului
european şi să înlăture birocraţia specifică instituţiilor naţionale
în domeniu) şi a unei Agenţii de Informaţii pentru Combatere a
Terorismului/EU Counter-Terrorism Agency/EUCTIA, ca să
folosim doar câteva exemple.
Conceptul privind apărarea comună/colectivă ar trebui
schimbat; conceptele privind integritatea teritorială şi
menţinerea politicilor de frontieră specific naţionale ar trebui
abordate prin alte prisme, deoarece cele actuale nu mai pot
explica suficient misiunile de apărare a securităţii colective. Un
nou concept strategic privind securitatea europeană comună
este necesar pentru apărarea infrastructurii europene critice,
cum ar fi sursele producătoare de energie, alimentele, sănătatea
populaţiei, produsele şi centrele IT, sistemele de transport etc.,
apărare care trebuie să fie transnaţională, profesionalizată şi
armonizată sub aspectul limbajului, instruirii, exerciţiilor şi al
doctrinei. În acest sens, o politică de securitate şi apărare
europeană va trebui să urmărească, în principal, două obiective
majore pentru planificarea forţelor angajate în îndeplinirea
noului tip de misiuni, şi anume, creşterea cantitativă a forţelor
foarte bine echipate, instruite şi adecvat sprijinite în teatre şi
dezvoltarea altor forţe care să fie în măsură să se angajeze în
misiuni de mică intensitate, misiuni ulterioare primei categorii,
aşa cum sunt cele angajate în misiuni de menţinere a păcii.
Necesitatea realizării rapide a eficacităţii militare
europene reclamă un concept şi o acţiune distinctă pentru
declanşarea unui proces de transformare a forţei europene (la
nivelul statelor membre şi/sau la nivel european), similar celui

231
Ioan CRĂCIUN
ce se petrece în NATO în momentul de faţă, a unor sisteme de
capacităţi electronice pentru conducerea operaţiilor (de tipul
European Network Enabling Capability/ENEC), în măsură să
integreze forţele europene de securitate şi apărare, un concept
specific european privind interoperabilitatea şi standardizarea,
o bază proprie de date pentru generarea forţelor pentru operaţii
conduse de UE, în care să fie incluse şi statele nemembre UE
care îşi manifestă disponibilitatea de a participa la acest tip de
operaţii.
Este important de subliniat faptul că, aşa cum observa
directorul general al EUMS, generalul Jean-Paul Perruche102,
participarea la operaţii a compensat într-o primă etapă lipsa
unor documente de referinţă, precum o Cartă Albă a Apărării
sau o doctrină strategică a UE, contribuind la dezvoltarea unei
culturi strategice în cadrul UE. Aşadar, participarea activă a
României la operaţiile PESA prezintă şi beneficiul suplimentar
de însuşire a acestei culturi strategice, aflată în stadiu
embrionar.
În orice caz, va fi necesară elaborarea unui concept
strategic de planificare a apărării UE, în scopul armonizării şi
coordonării ciclurilor de planificare ale statelor membre.
Pentru aceasta trebuie definite misiunile PESA
corespunzătoare nivelului de ambiţie stabilit de Strategia de
Securitate Europeană şi cuprinse în Tratatul Constituţional
(misiuni Petersberg extinse, plus apărarea teritoriului naţional
al statelor membre – clauza de solidaritate şi cea de apărare
reciprocă), împreună cu o lista detaliată de tipuri de operaţii
militare corespunzătoare acestor misiuni (de la diplomaţia
apărării până la misiuni de prevenire a atacurilor teroriste,
eventual cu ADM, oriunde în lume)103.

102
În cadrul prelegerii sale în faţa noului subcomitet pentru securitate şi
apărare al Parlamentului European (28 iulie a.c.).
103
Misiunea a informat despre documentul “Apărarea Europeană.
Propunere pentru o Cartă Albă”, care identifică cele mai probabile scenarii
generice privind tipul de crize cu care UE s-ar putea confrunta în
232
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

VIII

CONTRIBUŢIA ROMÂNIEI
LA PREVENIREA CONFLICTELOR
ŞI MANAGEMENTUL CRIZELOR

Fundamentele prevenirii conflictelor


şi managementului crizelor în viziune românească

În stabilirea cadrului general al gestionării crizelor,


definirea conceptelor de „criză” şi „gestionarea crizelor” ocupă
un loc important. În prezent, în literatura românească de
specialitate nu există definiţii unanim acceptate ale acestor
concepte. Într-o accepţiune foarte largă, prin „criză” se înţelege
o situaţie naţională sau internaţională în contextul căreia se
creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau
obiectivelor prioritare ale părţilor implicate. Există un grad
mare de subiectivism în aprecierea unei situaţii de criză de
către actorii implicaţi (o situaţie de criză pentru una din părţi
poate să fie percepută altfel de către cealaltă parte).
Gestionarea crizelor implică, în sens larg, organizarea
aranjamentelor şi măsurilor care îşi propun:
- să aducă situaţia de criză sub controlul gestionarilor
crizei;
- să permită gestionarilor crizei ca, în urma acţiunilor
întreprinse, să poată modela evoluţia acesteia şi să
o conducă spre o soluţionare acceptabilă.
Aceste proceduri şi activităţi acoperă o gamă foarte
largă de măsuri, începând cu obţinerea informaţiilor şi
elaborarea evaluărilor, stabilirea obiectivelor, elaborarea

următoarele două decenii şi despre raportul Venusberg cu privire la


dezvoltarea unui “PESA strategic”.

233
Ioan CRĂCIUN
opţiunilor acţionale şi compararea acestora, implementarea
opţiunilor şi terminând cu analiza şi anticiparea posibilelor
reacţii ale părţii adverse.
În accepţiunea românească, în funcţie de cauzele care le
generează, crizele pot fi economice, politice, militare,
ecologice, sociale etc. sau pot reprezenta o îmbinare a mai
multor cauze.
În principiu, situaţiile de criză în sfera geopolitică din
spaţiul României pot fi favorizate atât de factori externi, cât şi
de factori interni.
Dintre factorii externi pot fi amintiţi:
- desfăşurarea conflictelor militare zonale ori generarea şi
menţinerea de tensiuni în spaţiile apropiate României,
situaţii care concentrează atenţia opiniei publice
mondiale;
- înrăutăţirea relaţiilor politice şi diplomatice cu unele
state;
- acţiunile unor state sau organisme internaţionale de a
forţa includerea României în sfera lor de influenţă,
consecinţă a poziţiei geostrategice pe care o are, a
posibilităţilor multiple de a fi o bună piaţă de desfacere
ori spaţiu de investiţii rentabile;
- instituirea de către organizaţiile internaţionale a unor
măsuri de embargo pentru ţări legate de România prin
schimburi comerciale importante, a căror întrerupere
poate provoca însemnate pierderi şi serioase disfuncţii
economice;
- proliferarea tendinţelor revizioniste şi negarea sau
nerecunoaşterea tratatelor prin care sunt stabilite
actualele frontiere;
- evoluţia incertă a proceselor democratice din ţări vecine
sau apropiate României, ori venirea la putere în aceste
ţări a unor formaţiuni politice extremiste, naţionaliste,

234
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

cu vădite intenţii de a influenţa spaţiul geografic din


centrul şi estul Europei;
- realizarea unor alianţe zonale, politice, militare sau
economice, de la care România este exceptată, şi care,
în viitor, ar putea contribui la înrăutăţirea relaţiilor cu
vecinii;
- alimentarea artificială a unor bănuite tensiuni între
cetăţenii României în ceea ce priveşte minorităţile
naţionale;
- ofensiva catolicismului şi islamismului în zonele unde
predominant este elementul tradiţional ortodox.
Din multitudinea factorilor interni, ne vom opri doar la
cei cu o contribuţie mai mare la declanşarea situaţiilor de criză:
- declinul economiei naţionale şi înrăutăţirea condiţiilor
de viaţă ale populaţiei, în comparaţie cu situaţia din
ţările dezvoltate;
- pierderea controlului statului asupra resurselor
energetice;
- erodarea organismului social ca urmare a deprecierii
criteriului de valori naţionale;
- devalorizarea monedei naţionale şi creşterea
necontrolată a inflaţiei;
- reducerea nivelului siguranţei civice ca urmare a
creşterii criminalităţii, într-un ritm greu de controlat de
organele de ordine;
- lipsa de fermitate în aplicarea legii, manifestată de
instituţiile fundamentale ale statului;
- neconcordanţa dintre pericolul social al infracţiunilor
comise şi sancţiunile prevăzute de legislaţie;
- crearea de capital politic din conflicte de muncă
existente în diverse regii ori societăţi comerciale;
- colaborarea deficitară între instituţiile cu atribuţii în
domeniul securităţii naţionale, îndeosebi la nivel local,

235
Ioan CRĂCIUN
precum şi între unităţile teritoriale în care se manifestă
intoleranţa şi primează orgoliile personale;
- încercarea de a crea confuzie şi nesiguranţă în
structurile cu atribuţii în domeniul apărării, siguranţei
naţionale şi ordinii publice, pentru a fi mai uşor de
influenţat de factorul politic.
O soluţie posibilă în abordarea managementului crizelor
este considerată adoptarea unor principii general valabile care
să fie fundamentate pe următoarele reguli:
- crizele sunt inevitabile;
- gestionarea crizelor trebuie planificată, în sensul că
anumite proceduri pot fi convenite anticipat şi aplicate
în momentul apariţiei crizei;
- gestionarea crizei face parte integrantă din
responsabilitatea fiecărui gestionar.
Gestionarea efectivă a oricărui tip de criză depinde,
într-o măsură importantă, de eficienţa legăturilor stabilite atât
în interiorul organizaţiei respective, cât şi cu grupurile
interesate din exterior (modul în care o criză este tratată de la
debutul ei poate sugera dacă aceasta va dura, de exemplu, doar
o săptămână sau va produce ulterior pagube pentru mai mulţi
ani).
Conceptul strategic al alianţei, pe care trebuie să ni-l
însuşim şi să-l aplicăm în calitatea noastră de membru NATO,
identifică procesul de gestionare a crizelor ca o misiune
fundamentală, care obligă toate statele membre, în conformitate
cu art. 7 al Tratatului de la Washington, să contribuie eficient
la prevenirea conflictelor şi să se angajeze activ în
managementul crizelor.
Însă pentru abordarea corespunzătoare a prevenirii
crizelor, în managementul acestora România trebuie să ţină
cont şi de faptul că este membră şi a altor organizaţii
internaţionale (Organizaţiei Naţiunilor Unite, OSCE), este un
candidat serios pentru admiterea în Uniunea Europeană şi este,

236
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

de asemenea, parte a unor aranjamente regionale de securitate,


toate acestea atrăgând pentru ţara noastră responsabilităţi
importante în domeniul managementului crizelor şi prevenirii
conflictelor.
De asemenea, pentru abordarea corespunzătoare a
prevenirii crizelor, managementul acestora necesită dezvoltarea
şi parcurgerea, în mod discret, dar ferm, a unor etape în
procesul de răspuns la crize. Acesta trebuie să fie susţinut de
structuri adecvate de management al crizelor, de proceduri şi
aranjamente, precum şi de capabilităţi militare eficiente în
întreg spectrul de circumstanţe imprevizibile.

Contribuţia României la prevenirea conflictelor


şi managementul crizelor

Evoluţia mediului de securitate a cunoscut profunde


transformări prin lărgirea celor două organizaţii internaţionale,
NATO şi UE, precum şi prin redimensionarea şi reconsiderarea
rolului şi locului acestora în economia şi managementul
securităţii şi stabilităţii regionale şi globale. Securitatea şi
stabilitatea internaţională nu mai pot fi considerate apanajul
exclusiv a unor state şi nu se mai limitează la un număr restrâns
de probleme, precum războiul şi pacea. Acestea constituie
preocuparea organizaţiilor internaţionale şi a unor actori statali
şi nonstatali care împărtăşesc valori şi idealuri comune.
În condiţiile favorabile procesului general de integrare,
evidenţiate de demersurile pentru edificarea unei noi arhitecturi
de securitate şi de reevaluarea relaţiilor dintre state şi
consacrarea dialogului politic şi parteneriatului ca elemente
esenţiale ale soluţionării situaţiilor sensibile, asistăm la
recrudescenţa ameninţărilor asimetrice. Între acestea,
neoterorismul capătă valenţe globale prin gradul tot mai înalt
de periculozitate şi aria sa de manifestare, iar, alături de crima

237
Ioan CRĂCIUN
organizată şi de proliferarea armelor de distrugere în masă,
constituie o ameninţare majoră la securitatea regională şi
globală.
Persistenţa în continuare a unor zone instabile din punct
de vedere al securităţii, favorizată de existenţa unor regimuri
politice dictatoriale şi grefată pe adâncirea unor inegalităţi
socio-economice, determină activarea unor crize latente şi
generarea altora noi, cu impact local şi regional. Aceste stări de
lucruri, coroborate cu noile ameninţări şi provocări, relevă
situaţii de criză pe care comunitatea internaţională şi, în mod
particular, Alianţa Nord-Atlantică le identifică, analizează,
monitorizează. În acest context, sunt dezvoltate strategii,
modalităţi, capacităţi şi instrumente adecvate pentru asigurarea
unui management eficient al acestora.
Din această perspectivă, România acţionează ca un
actor statal important, având în acelaşi timp statutul de membru
al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Consiliului Europei, a
NATO şi a unui număr de alte organizaţii internaţionale. Este,
de asemenea, un promotor activ al cooperării regionale prin
participarea la o serie de organizaţii sau grupări regionale,
precum Organizaţia de Cooperare Economică la Marea Neagră
(OCEMN), Iniţiativa Central Europeană (ICE), Zona Central
Europeană de Liber Schimb (CEFTA), Procesul de Cooperare
a Statelor din Sud-Estul Europei (SEECP), Procesul
Royaumont, Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană
(SECI), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.
România se află într-un stadiu avansat al procesului de
rezolvare a tuturor aspectelor legate de relaţiile cu vecinii, pe
baza dreptului internaţional, şi s-a implicat într-o reţea de
acorduri trilaterale cu vecinii, menite a asigura pacea şi
stabilitatea în Europa Centrală şi de Sud-Est.
În acest context, în iunie 2003, România şi Ucraina au
semnat un tratat privind regimul frontierei de stat şi au căzut de
acord să continue negocierile pentru a găsi o soluţie reciproc

238
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

acceptabilă pentru delimitarea platoului continental. De


asemenea, relaţiile României cu Federaţia Rusă s-au
îmbunătăţit simţitor, în iulie 2003 fiind semnat un tratat
bilateral de prietenie şi cooperare.
România a continuat să-şi dezvolte relaţiile cu
Republica Moldova prin propunerea unui „Parteneriat pentru
Europa”, iar relaţiile economice cu Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei (FYROM), Bosnia şi Herţegovina şi Croaţia au
fost îmbunătăţite.
În timpul conflictului din Kosovo, poziţia României a
avut în vedere susţinerea securităţii şi stabilităţii la nivel
regional şi european. Această poziţie a fost susţinută şi în
cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi în
ceea ce priveşte sprijinul acordat eforturilor UE şi NATO de a
integra ţările fostei federaţii iugoslave în sistemul predominant
de valori europene. Obiective şi principii similare au fost
promovate în timpul Preşedinţiei României a SEECP (martie
1999 – martie 2000), precum şi pe perioada Preşedinţiei
României a OSCE, în 2001.
România a continuat să aplice sancţiunile internaţionale
şi măsurile restrictive impuse de Naţiunile Unite, Uniunea
Europeană, OSCE şi altele, rezultate din Acordul de la
Wassenaar privind controlul exporturilor de arme
convenţionale şi de produse cu dublă utilizare.
În acest context, România, consecventă opţiunilor
politice declarate, participă în mod activ la soluţionarea crizelor
majore specifice începutului de mileniu, inclusiv la campania
antiteroristă. Încă de la declanşarea „războiului împotriva
terorismului”, în 2001, România şi armata sa au acţionat ca
membru de facto şi în prezent de jure al alianţei, angajând în
coaliţia antiteroristă efective şi mijloace importante.
Participarea Armatei române la operaţiuni în sprijinul
păcii este un alt element care subliniază viabilitatea
organismului militar românesc în plan internaţional.

239
Ioan CRĂCIUN
Rezultatele şi aprecierile partenerilor de coaliţie la adresa
profesionalismului şi devotamentului militarilor români,
dovedite pe timpul îndeplinirii misiunilor pe teatrele de operaţii
din Irak şi Afganistan, constituie nu numai elemente de
satisfacţie, ci şi dovezi ale angajamentului plenar şi total al ţării
noastre la eforturile comunităţii internaţionale pentru
combaterea ameninţărilor şi provocărilor începutului de
mileniu.
Începând din anul 1991, România a participat la mai
multe operaţiuni de acest tip, respectiv în IFOR/ KFOR
conduse de NATO în Bosnia şi Herţegovina (203 militari),
ALBA şi MAPE în Albania (un poliţist), UNMIK în Kosovo
(46 de politişti, 4 experţi civili, un ofiţer de legătură). Totodată,
România a participat la misiunile de poliţie ale Uniunii
Europene (EUPM), şi ulterior, la misiunea ALTHEA din
Bosnia şi Herţegovina şi la operaţiunea militară CONCORDIA
a Uniunii Europene din Macedonia.
Comisia Europeană a apreciat104 drept „considerabile”
eforturile făcute de România pentru a susţine misiunile
internaţionale de menţinere a păcii. Astfel, România a
contribuit cu trupe la Forţa Internaţională de Asistenţă pentru
Securitate şi la operaţiunile ENDURING FREEDOM din
Afganistan şi Irak. Totodată, România a participat şi la o serie
de operaţiuni de menţinere a păcii şi de observare ale ONU,
KFOR, SFOR şi OSCE.
Cuantumul forţelor ce pot fi angajate în misiuni de
menţinere a păcii este relevant pentru credibilitatea acţiunii
militare a României în afara graniţelor: patru batalioane de
infanterie, un batalion de geniu, un spital militar de campanie şi
alte subunităţi luptătoare şi de asigurare.

104
European Commission, 2003 Regular Report on Romania’s progress
towards accession, Brussels, 5 noiembrie 2003, la:
http://www.infoeuropa.ro/docs/2003%20Regular%20Report%20on%20Ro
manias%Progress% 20Towards%20Accession.pdf.
240
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Pentru România, perioada 2004-2005 a fost una


specială, a certitudinilor: platforma pluridimensională
reprezentată de mandatul de membru ales în Consiliul de
Securitate, obţinerea calităţii de membru NATO, semnarea
Tratatului de Aderare la UE în 2005, Preşedinţia din 2004 a
celui mai important format de cooperare politică sud-est
europeană – SEECP. Toate acestea sunt de natură a plasa
România la confluenţa celor mai importante procese de pe
scena politică europeană şi globală.

România şi Organizaţia Naţiunilor Unite

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost


exprimată oficial încă din 1946, aderarea noastră a fost blocată
până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a
ONU a decis, prin rezoluţia nr. 995(X), primirea României în
ONU, alături de alte 15 state.
Încă de la primirea sa în cadrul ONU, România a
participat activ într-o serie de comitete, organe şi programe
derulate de organizaţia mondială în domeniul prevenirii şi
soluţionării paşnice a conflictelor. Printre organismele ONU în
care activitatea României este remarcabilă se numără:
Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul
pentru folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic, Comitetul
special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii,
Comitetul ad-hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru
Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul pentru
eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile
economice, sociale şi culturale, Comisia de Drept Internaţional,
Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul
pentru probleme administrative şi bugetare (ACABQ), Comisia
Economică a ONU pentru Europa, Subcomisia pentru
prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia

241
Ioan CRĂCIUN
ONU pentru droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală,
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător.
România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU,
are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul
organizaţiei mondiale, cu influenţe asupra situaţiei
internaţionale la nivel global şi în zone geografice
apropiate. De asemenea, participarea României la operaţiuni
ONU de menţinere a păcii (vezi anexa 4) a evidenţiat eficienţa
Armatei române şi disponibilitatea politică a României de a se
implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea
stabilităţii internaţionale, managementul crizelor şi prevenirea
conflictelor.
ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale
organisme specializate din România, o sursă de susţinere a
eforturilor ţării noastre, într-o perioadă de transformări sociale
şi economice definitorii.
În ceea ce priveşte raportarea la priorităţile de maximă
actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de
a găsi formule eficiente pentru reformarea sistemului
Naţiunilor Unite. Anul 2005 a reprezentat o etapă-cheie de
cristalizare productivă a tendinţelor înregistrate în domeniu şi,
totodată, de opţiune. La 2 decembrie 2004, a fost prezentat
Raportul Panelului personalităţilor eminente privind
ameninţările, provocările şi reforma ONU, conţinând ample
recomandări în direcţia adaptării organizaţiei la contextul
internaţional al începutului de mileniu, marcat de o dinamică şi
o complexitate fără precedent. România participă activ la
procesul de consultări declanşat o dată cu publicarea raportului.
De asemenea, România urmăreşte cu atenţie evoluţiile
conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii, în vederea
intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni.
Astfel, România figurează în grupul de state care au manifestat
disponibilitate de a participa la aranjamentele stand-by ale
ONU, având ca obiectiv creşterea operativităţii intervenţiei

242
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

ONU în situaţii de conflict şi urgenţe umanitare. În acelaşi


context, este de menţionat că România a asigurat, în 2005,
Preşedinţia Comitetului Director SHIRBRIG. În această
calitate, beneficiind şi de statutul de membru ales al Consiliului
de Securitate, România a acţionat pentru accentuarea
dimensiunii de cooperare operaţională ONU-SHIRBRIG, în
vederea creşterii capacităţilor de răspuns rapid şi integrat la
evoluţiile situaţiilor din zonele de interes.
De la intrarea în organizaţia mondială, în 1955,
România a deţinut trei mandate în Consiliul de Securitate:
1962, 1976-1977, 1990-1991.
În perioada ianuarie 2004 - decembrie 2005, România a
exercitat cel de-al patrulea mandat de membru nepermanent al
Consiliului de Securitate al ONU, principalul organism din
cadrul organizaţiei mondiale cu atribuţii în menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale.
În calitate de membru nepermanent (ales) al Consiliului
de Securitate (CS), ţara noastră şi-a propus ca linie principală
de conduită coerenţa prestaţiei în cadrul acestui organism şi
consolidarea profilului României ca partener responsabil şi
eficient al structurilor europene şi euroatlantice.
Demersurile de consolidare şi afirmare a profilului
european al României au trebuit să valorifice atât potenţialul de
convergenţă a priorităţilor UE cu cele ale CS, cât şi
oportunităţile oferite de însăşi agenda consiliului, prin
promovarea unei abordări pragmatice şi constructive a
dosarelor europene (ţara noastră fiind un partener de încredere
şi furnizor de expertiză în soluţionarea paşnică a conflictelor în
proximitatea geografică: Balcanii de Vest, Caucaz, Cipru).
Mandatul de membru nepermanent în Consiliul de
Securitate, obţinut de România într-o perioadă deosebit de
dinamică, cu evoluţii determinante pentru destinul său
european şi euroatlantic, a presupus responsabilităţi sporite în
domeniul păcii şi securităţii mondiale şi a oferit oportunităţi

243
Ioan CRĂCIUN
deosebite de dialog şi conlucrare cu celelalte state partenere.
România a fructificat în acest exerciţiu politic şi diplomatic
complex experienţa dobândită prin participarea la operaţiunile
de pace ale ONU şi la acţiunile internaţionale pentru asigurarea
stabilităţii şi reconstrucţiei democratice. Totodată, acţiunea
României în cadrul consiliului s-a bazat pe experienţa deţinerii
Preşedinţiei OSCE şi a construirii unei societăţi democratice,
factor de stabilitate regional deschis pentru acţiunea la nivel
global.

România si Organizaţia pentru Securitate


şi Cooperare în Europa

OSCE reprezintă un mecanism credibil pentru


promovarea dialogului, solidarităţii, parteneriatului şi
cooperării, folosind instrumente de prevenire a conflictelor,
gestionare a crizelor şi reconstrucţie postconflict.
Secolul XXI a consacrat formula “securitate europeană
egal structuri de securitate interconectate”. În cadrul abordării
securităţii prin cooperare, România, deţinând în 2001
Preşedenţia OSCE, a depus eforturi substanţiale pentru
folosirea potenţialului OSCE în reglementarea tensiunilor şi
conflictelor, prin implicarea în acţiunile OSCE în Bosnia-
Herţegovina, Albania, R.F. Iugoslavia, FYROM etc. O serie de
reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai misiunilor
OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri.
România consideră deciziile Summit-ului OSCE de la
Istanbul (1999) un document de referinţă pentru dezvoltarea şi
adaptarea organizaţiei la noile realităţi politico-militare de pe
continent. În acest sens, ţara noastră s-a implicat în negocierile
privind adaptarea Tratatului CFE, controlul armelor mici şi al
armamentelor uşoare, precum şi în cele privind îmbunătăţirea şi
dezvoltarea documentului de la Viena.

244
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Responsabilitatea asigurării preşedinţiei în exerciţiu a


OSCE a oferit României o oportunitate deosebită de afirmare
ca partener credibil, o şansă de a contribui la formarea şi
consolidarea unei comunităţi de state prospere şi paşnice,
bazată pe respectul valorilor democratice comune.
Preşedinţia română a acţionat, în principal, pentru:
- consolidarea rolului OSCE ca for de dialog politic
şi de cooperare în problemele securităţii;
- sporirea eficienţei OSCE în domeniul diplomaţiei
preventive, al gestionării crizelor şi în reconstrucţia
postconflict;
- realizarea unor progrese pe linia soluţionării
conflictelor care ameninţă stabilitatea şi pacea în
spaţiul euroatlantic;
- întărirea cooperării OSCE cu alte organizaţii cu
atribuţii în domeniul securităţii (ONU, NATO,
UE).
De asemenea, România sprijină dezvoltarea
capacităţilor acţionale ale OSCE, incluzând structurile de
reacţie rapidă prevăzute la Summit-ul de la Istanbul. Ca
deţinătoare a Preşedinţiei OSCE, România a participat în mod
direct la negocierile pentru soluţionarea crizei din Fosta
Republică Iugoslavă a Macedoniei şi consideră necesară o
participare susţinută şi în continuare, de la aspectele politice la
cele operaţionale, incluzând creşterea numărului de observatori
OSCE în zonă.

România şi Uniunea Europeană

Ca ţară care a început negocierile de aderare la UE,


România sprijină deciziile Consiliului European de la Helsinki,
care au stabilit elementele esenţiale pentru înfăptuirea Politicii
Europene de Securitate şi Apărare (ESDP). În acelaşi timp,

245
Ioan CRĂCIUN
consideră că dezvoltarea politicii amintite este de natură să
întărească capabilităţile UE în ceea ce priveşte managementul
crizelor.
România consideră că Uniunea Europeană posedă o
serie de instrumente politico-economice ce îi permit o abordare
globală a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări la adresa
securităţii, în special în ceea ce priveşte diplomaţia preventivă
şi aspectele civile ale managementului crizelor. România are
şansa unică de a participa la un proces de anvergură europeană,
PESA, încă de la lansarea sa. Aceasta reprezintă o oportunitate
de a contribui la consolidarea stabilităţii şi securităţii în spaţiul
european şi subregional, prin includerea ţării noastre într-un
proces complex de prevenire şi gestionare a crizelor.
În acest context, legitimitatea demersurilor noastre este
justificată, în primul rând, de interesele securităţii naţionale, cât
şi de experienţa acumulată prin participarea la misiuni şi
operaţiuni de sprijin al păcii în diverse zone de conflict, în
special cele din spaţiul fostei Iugoslavii.
Progresele înregistrate în planul implementării
obiectivelor asumate de către Uniunea Europeană la Helsinki –
definirea aranjamentelor privind rolul statelor candidate în
cadrul PESA şi crearea structurilor politico-militare din cadrul
Consiliului UE – sunt de natură să ateste determinarea Uniunii
Europene în a-şi asuma responsabilităţi sporite în domeniul
asigurării securităţii continentului european. Contribuţia la
edificarea politicii europene de securitate se poate realiza prin
implicarea candidaţilor atât în mecanismele de analiză şi
reflexie a dinamicii mediului de securitate internaţional,
precum şi în procesul de evaluare a capacităţilor. O condiţie
necesară este participarea statelor candidate la activitatea
organismelor militare şi la subgrupurile de lucru existente la
nivelul UE. În egală măsură, este util ca statele candidate să fie
implicate în cadrul activităţilor desfăşurate de Uniunea
Europeană în plan militar – exerciţii, aplicaţii etc., având în

246
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

vedere experienţa acumulată de către acestea în urma


participării la astfel de activităţi derulate sub egida ONU,
NATO sau OSCE.
Având în vedere-elementele cheie pe care
implementarea obiectivelor stabilite la Helsinki le impune,
România consideră cooperarea europeană în domeniul
industriei de apărare ca având un rol esenţial în cadrul
procesului de implementare a PESA. În acest sens, experienţa
unora dintre statele candidate, printre care şi România, poate fi
utilizată în amplul efort de constituire a unei agenţii europene
în domeniu.
Cu prilejul Conferinţei de Angajare a Capacităţilor de
Apărare, desfăşurată în noiembrie 2000, la Bruxelles, România
a pus la dispoziţia Uniunii Europene un pachet de forţe rezultat
în urma reevaluării capacităţilor sale militare, puse anterior la
dispoziţia Uniunii Europei Occidentale (UEO). Oferta
românească s-a bucurat de aprecierea organismelor europene
cu atribuţii în domeniul securităţii şi apărării, atât pe parcursul
diferitelor reuniuni ale acestor structuri, cât şi în cadrul
discuţiilor bilaterale UE – România.
Expresie a disponibilităţii de a participa la viitoarea
structură europeană de apărare, România şi-a propus să
eficientizeze contribuţia sa cu forţe şi mijloace la Forţa de
Reacţie Rapidă a UE. Aceasta presupune un pachet de forţe
îmbunătăţit, pus la dispoziţia UE pentru crearea Forţei de
Reacţie Rapidă (FRR), contribuţia ţării noastre în cadrul FRR
urmând să fie în concordanţă cu oferta de forţe puse la
dispoziţie pentru operaţiuni în sprijinul păcii conduse de
NATO. Contribuţia României presupune un număr de 3500 de
militari, din cadrul tuturor categoriilor de forte armate, precum
şi o serie de capabilităţi militare (nave si aeronave), care să
contribuie la constituirea capacităţilor strategice ale FRR.
Prin creşterea ofertei sale la FRR, România contribuie
într-o manieră mai eficace la realizarea Headline Goal, precum

247
Ioan CRĂCIUN
şi a “obiectivelor colective de capacitate” – domenii-cheie
pentru a oferi UE o capacitate credibilă de acţiune în situaţii de
criză – şi la întărirea poziţiei României ca furnizor de securitate
şi factor de stabilitate în regiune, în perspectiva creşterii rolului
UE în gestionarea crizelor din Bosnia-Herţegovina, Kosovo,
FYROM.

România şi NATO

Alianţa Nord-Atlantică, la 50 de ani de la înfiinţare, a


devenit, prin întreaga sa activitate, un pilon central al securităţii
şi stabilităţii ariei euroatlantice. Aderarea României la NATO
reprezintă modalitatea optimă de asigurare a securităţii
naţionale, precum şi o consacrare a continuităţii şi profunzimii
eforturilor naţionale în această direcţie.
În prezent, atât alianţa, cât şi întreaga comunitate
internaţională trec printr-o perioadă de reconceptualizare a
principiilor şi mijloacelor de acţiune în promovarea stabilităţii
şi securităţii, incluzând o reevaluare a riscurilor şi provocărilor
în plan global.
Obiectivele României, ca stat membru al NATO,
răspund intereselor naţionale ale ţării şi se pot defini astfel:
- o alianţă robustă şi relevantă, bazată pe un
parteneriat transatlantic solid;
- consolidarea parteneriatului NATO cu statele din
Balcani, Europa de Est, Caucaz şi Asia Centrală, în
sprijinul stabilităţii şi dezvoltării lor democratice;
- succesul procesului de transformare al NATO şi a
misiunilor alianţei;
- un aliat activ şi valoros în combaterea terorismului.
România s-a implicat activ în acţiunile alianţei în
domeniul combaterii terorismului (vezi anexa 4), încă din
perioada de preaderare, având convingerea importanţei

248
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

cooperării şi a eforturilor conjugate ale aliaţilor şi partenerilor


de a lupta împotriva acestui flagel.
Ţara noastră a sprijinit îmbunătăţirea pachetului de
măsuri, adoptat la 2 aprilie 2004, în vederea sporirii
contribuţiei alianţei la efortul comunităţii internaţionale de
combatere a ameninţărilor teroriste, prin promovarea unei
abordări cuprinzătoare şi adaptate fiecărei situaţii în parte.
Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în
cadrul Summit-ului de la Istanbul, prevede dezvoltarea unor
capacităţi destinate apărării civililor şi militarilor împotriva
atacurilor teroriste. Acestea includ:
- apărarea împotriva armelor de distrugere în masă;
- protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor;
- protecţia elicopterelor împotriva ameninţărilor
terestre;
- protecţia porturilor şi a flotelor civile şi militare;
- detectarea minelor.
Aceste măsuri nou adoptate au rezultat din analiza
experienţei desfăşurate de alianţă prin intermediul operaţiunilor
sale, inclusiv patrulare în Marea Mediterană, operaţiuni
împotriva grupurilor teroriste afiliate reţelei Al-Qaeda în
Balcani, precum şi din cooperarea cu partenerii.
Deocamdată, la orizontul anului 2006, România îşi
propune, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul
NATO, realizarea unei capacităţi de reacţie şi proiecţie a
forţelor care să permită angajarea a şase brigăzi luptătoare, cu
sprijinul de luptă şi logistic aferent, a două-trei escadrile de
luptă, a unei escadrile de transport, a patru-cinci nave de luptă
de tip fregată multi-rol şi desfăşurarea simultană a 5.000 de
militari. Se apreciază că, în acest an, România va fi în măsură
să deplaseze în afara teritoriului naţional o brigadă aeromobilă,
o flotilă de transport aerian, unităţi de infanterie, vânători de
munte şi paraşutişti, precum şi structuri de sprijin de luptă şi
logistice.

249
Ioan CRĂCIUN
La început de secol XXI, România face acum parte
dintr-o alianţă care îşi continuă misiunea fundamentală de
apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de
securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează
capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un
mediu în care “securitatea naţională” înseamnă mai mult decât
putere militară sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori
comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor
societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă).

Participarea României la cooperarea subregională şi


regională

Politica de cooperare şi bună vecinătate reprezintă un


obiectiv prioritar al politicii externe a României, fiind
concepută ca o dimensiune complementară demersurilor
diplomatice pentru aderarea la NATO si UE. Situată într-o
regiune cu potenţial ridicat de risc, ţara noastră continuă să
reprezinte un reper în creşterea zonei de stabilitate democratică
a continentului european, având relaţii bune cu toate statele
vecine. Politica regională promovată de România poate facilita
identificarea unor formule de reconciliere şi cooperare.
În acest sens, România va acţiona la nivel bilateral şi
multilateral pentru:
- dezvoltarea unei politici coerente, care să susţină
aspiraţiile ţării noastre de a exercita un rol de
autoritate subregională;
- întărirea relaţiilor de colaborare cu ţările din spaţiul
geografic proxim şi participarea la structurile
militare multinaţionale constituite la nivel regional;
- promovarea proiectelor de interes regional şi
naţional în cadrul Pactului de Stabilitate;

250
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- intensificarea demersurilor în cadrul diplomaţiei


preventive, insuficient exploatate până în prezent în
stabilitatea sud-estului Europei;
- îndeplinirea angajamentelor internaţionale ce revin
României în domeniul neproliferării şi controlului
armamentelor;
- continuarea participării la operaţiunile în sprijinul
păcii sub egida ONU, OSCE şi NATO, în primul
rând la cele din zona de interes a României;
- optimizarea capabilităţilor de participare a
României la managementul crizelor şi operaţiuni în
sprijinul păcii;
- continuarea participării la exerciţiile de
management al crizelor şi în sprijinul păcii
organizate în cadrul NATO/PpP;
- armonizarea legislaţiei interne privind participarea
la operaţiunile în sprijinul păcii cu cea a ţărilor
membre NATO.
Cooperarea regională reprezintă o dimensiune
semnificativă a diplomaţiei româneşti, complementară
procesului de integrare europeană şi euroatlantică. Structurile
regionale existente, între care: Procesul de Cooperare în
Europa de Sud-Est (SEECP), Organizaţia Cooperării
Economice a Mării Negre (OCEMN), Iniţiativa de Cooperare
în Europa de Sud-Est (SECI), Iniţiativa Central Europeană
(ICE) şi Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
(PSESE) ş.a. au fost create cu scopul de a întări cadrul de
stabilitate economică şi politică din zonă, pentru a asigura
dezvoltarea statelor într-un climat de pace, securitate, bună
vecinătate şi cooperare.
Ca parte a demersurilor de consolidare a poziţiilor sale
în procesul de integrare europeană şi euroatlantică, România
s-a implicat activ în promovarea politicii şi programelor de
cooperare regională, printr-o participare dinamică în toate

251
Ioan CRĂCIUN
organizaţiile din Europa de Sud-Est şi a contribuit constant la
dezbaterea problemelor de interes pentru statele din zonă.

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP)


La Summit-ul SEECP din 12 februarie 2000, care a
avut loc la Bucureşti, şefii de stat şi de guvern din Albania,
Bulgaria, Grecia, Macedonia, România şi Turcia au adoptat
Carta Bunei Vecinătăţi, Stabilităţii, Securităţii şi Cooperării în
Europa de Sud-Est. Carta de la Bucureşti reiterează dorinţa
statelor participante la SEECP de a dezvolta relaţii de bună
vecinătate şi de a înfăptui reformele democratice şi economice.
În timp, SEECP s-a consolidat ca forum de cooperare politică,
în cadrul căruia statele participante au încheiat o serie de
înţelegeri, cum ar fi: Declaraţia comună privind lupta
împotriva terorismului sau cele referitoare la lupta împotriva
criminalităţii organizate şi corupţiei, eliminarea armelor mici şi
a armamentului uşor, precum şi la promovarea investiţiilor şi
crearea pieţei regionale a energiei.
În perioada aprilie 2004 – aprilie 2005, România a
deţinut Preşedinţia în exerciţiu a SEECP. Preşedinţia română în
exerciţiu a SEECP şi-a propus să dinamizeze cooperarea
regională în cadrul SEECP, astfel încât această structură să
devină, cu adevărat, “vocea regiunii”.
Obiectivele principale urmărite de ţara noastră pe durata
exercitării acestui mandat au vizat: promovarea unei solidarităţi
sporite a ţărilor din Balcanii Occidentali cu ţările învecinate;
consolidarea şi coordonarea eforturilor de integrare europeană
a ţărilor din Balcanii de Vest, în conformitate cu principiile
stabilite în Agenda de la Salonic; utilizarea eficientă a
oportunităţilor oferite de diferenţele în statut şi experienţă ale
statelor din Europa de Sud-Est în procesul integrării europene,
în vederea obţinerii unui transfer cât mai punctual de know-
how către ţările din Balcanii de Vest; întreprinderea unor
măsuri concrete în implementarea conceptelor de regional

252
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

ownership şi regional leadership, prin conturarea unor strategii


şi a unor acţiuni conforme nevoilor specifice ale ţărilor din
regiune; amplificarea cooperării interparlamentare, prin
găzduirea unei conferinţe regionale parlamentare; lansarea unui
punct de reflecţie la nivel academic, în scopul elaborării unui
model geopolitic regional, care ar putea fi util şi zonelor
învecinate (Marea Neagră, Caucaz), şi organizarea unor
seminarii şi conferinţe pe teme privind sprijinirea
întreprinderilor mici şi mijlocii, a democraţiilor locale şi a
cooperării transfrontaliere în vederea susţinerii dezvoltării unor
euroregiuni viabile, securizarea frontierelor, combaterea crimei
organizate, a terorismului şi a corupţiei în zonă; sprijinirea
procesului privind crearea Comunităţii Energiei în Europa de
Sud-Est, fapt care constituie o premisă pentru
dezvoltarea durabilă şi integrarea europeană a regiunii. O
atenţie deosebită va fi acordată cooperării regionale în
domeniul combaterii criminalităţii organizate şi a corupţiei,
prin lansarea unei campanii ample în acest sens, precum şi prin
lansarea iniţiativei adoptării unei Carte Anticorupţie în Europa
de Sud-Est.
SEDM (Reuniunile Ministrilor Apărării din Sud-Estul
Europei) şi Forţa Multinaţională de Pace din Sud-Estul
Europei (FMPSEE)
Scopul acestor reuniuni este de a realiza un schimb de
informaţii şi experienţă în domeniul militar, având ca finalitate
pregătirea comună pentru integrare în structurile de securitate
europene şi euroatlantice, în conformitate cu înţelegerile din
cadrul reuniunilor miniştrilor Apărării din ţările sud-est
europene participante la PpP.
La FMPSEE participă: Albania, Bulgaria, Grecia, Italia,
Macedonia, România şi Turcia. SUA, Slovenia şi Croaţia
participă ca observatori. Iniţiativa se înscrie în seria de acţiuni
de cooperare militară pentru materializarea Aranjamentelor
ONU Stand-by privind sprijinul organizaţiilor de securitate

253
Ioan CRĂCIUN
internaţionale. România este hotărâtă să acţioneze în
conformitate cu principiul regional ownership şi să contribuie
la cooperarea în plan regional prin realizarea unor structuri de
securitate regională şi a capacităţilor de acţiune necesare în
acest sens, facilitând astfel integrarea în structurile
euroatlantice, precum şi procesul de modernizare,
profesionalizare, reformă şi conducere a forţelor armate. Atât
iniţiativa SEDM, cât şi FMPSEE au un caracter deschis şi
transparent pentru intensificarea cooperării cu alte instituţii
regionale şi internaţionale din Europa de Sud-Est.
România participă la constituirea FMPSEE cu 1
batalion de infanterie în structură modulară; 1 pluton de
cercetare; 1 pluton de transport; o grupă de ofiţeri şi subofiţeri
de stat major.
În cadrul acestei iniţiative, România a propus
extinderea proiectelor SEDM, pentru a aborda şi modalităţile
de contracarare a noilor riscuri la adresa securităţii (o iniţiativă
pe contraterorism, contraproliferare a armelor de distrugere în
masă şi securitatea frontierelor).
Priorităţile Preşedinţiei României au vizat:
- asigurarea unei contribuţii reale la procesul de
creştere a stabilităţii şi securităţii în sud-estul
Europei, în contextul continuării eforturilor
României, concretizate anterior în elaborarea
SEECAP (South East European Common
Assesment Paper);
- asigurarea unei capacităţi credibile de gestionare a
problematicii complexe circumscrise în iniţiativa
SEDM;
- menţinerea caracterului transparent şi deschis al
iniţiativei, în perspectiva includerii de noi membri
în SEDM;
- crearea condiţiilor necesare pentru participarea
FMP/SEE la operaţiuni de sprijin al păcii şi

254
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

umanitare, în conformitate cu acordul de înfiinţare


a forţei;
- pregătirea transferului în condiţii optime a
comandamentului FMP/SEE la Constanţa.
Batalionul româno-ungar de menţinere a păcii
Această formă de colaborare reprezintă un proiect
comun româno-ungar, supervizat de Franţa şi Germania, menit
să conducă la sporirea încrederii şi apropierii dintre cele două
armate, concomitent cu asigurarea compatibilităţii şi
interoperabilităţii la nivelul subunităţilor din compunerea
acestei unităţi mixte.
Comanda acestui batalion aparţine succesiv celor două
ţări, iar 30% din programul de pregătire în comun al
personalului unităţii este alocat operaţiunilor de menţinere a
păcii şi umanitare.
Iniţiativa de Cooperare Central Europeană
(CENCOOP)
Această iniţiativă a fost lansată de Austria, în 1998. La
ea participă: Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Slovenia şi
România.
CENCOOP reprezintă o iniţiativă importantă, datorită
caracterului său unic – este singurul proiect militar dezvoltat în
cadrul cooperării central-europene şi include atât state membre
NATO şi UE, cât şi parteneri şi candidaţi la aderarea în aceste
organizaţii sau state neutre. Varietatea aranjamentelor de
securitate în care sunt angajate statele participante poate
reprezenta un catalizator al cooperării regionale atât politice,
cât şi militare, sprijinind dezvoltarea parteneriatelor
interinstituţionale, care reprezintă în prezent esenţa arhitecturii
securităţii europene.
Brigada Multinaţională cu Capacitate de Luptă
Ridicată a Forţelor ONU în Aşteptare (SHIRBRIG)
Această iniţiativă a fost lansată de Danemarca, în 1995,
şi vizează constituirea unei brigăzi multinaţionale cu capacitate

255
Ioan CRĂCIUN
de luptă ridicată, în măsură să fie desfăşurată rapid (15-30 de
zile) pentru îndeplinirea unei misiuni de menţinere a păcii sub
mandat ONU.
Ţările care au semnat toate documentele SHIRBRIG
sunt: Argentina, Austria, Canada, Danemarca, Olanda,
Norvegia, Polonia, Italia, Suedia şi România. Disponibilitatea
forţei a fost declarată începând cu 1 ianuarie 2002. Misiunile
forţei s-au materializat în cadrul misiunii ONU de menţinere a
păcii din Etiopia şi Eritreea (UNMEE). Contribuţia României
cu forţe şi mijloace constă în: 1 companie de infanterie; 11
ofiţeri şi subofiţeri de stat major.
În prezent, România deţine, în cadrul SHIRBRIG, 4
posturi: un post permanent şi trei posturi nepermanente.
Forţa navală multinaţională din Marea Neagră
(BLACKSEAFOR)
Ideea constituirii acesteia este inspirată din cooperarea
militară regională la Marea Baltică. Ţările participante sunt:
Ucraina, Federaţia Rusă, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România.
Scopul este constituirea unui grup de cooperare navală în
Marea Neagră, în vederea participării la operaţiuni comune de
căutare-salvare.
BLACKSEAFOR reprezintă o iniţiativă importantă
pentru creşterea încrederii şi securităţii în zona Mării Negre,
spaţiu de tranzit dinspre Caucaz spre Europa Centrală şi de
Vest, precum şi un element de susţinere a iniţiativelor politico-
militare existente în regiune.
Forţa Multinaţională de Geniu
Pe data de 15 ianuarie 1999, la întâlnirea trilaterală a
miniştrilor Apărării din România, Ungaria şi Ucraina, de la
Ujgorod (Ucraina), s-a propus constituirea unei unităţi militare
de geniu, în scopul participării la operaţiuni internaţionale de
menţinere a păcii şi umanitare, dar şi pentru limitarea şi
înlăturarea efectelor unor calamităţi în zona bazinului râului
Tisa. Colaborarea – iniţial trilaterală – a devenit o colaborare

256
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

cu patru state membre: România, Ungaria, Ucraina şi Slovacia.


Misiunea principală a modulului românesc ar urma să fie
supravegherea, intervenţia în regim de urgenţă în cazul
revărsărilor râului Tisa şi participarea la înlăturarea efectelor
unor astfel de evenimente.
România poate participa la constituirea unei unităţi
multinaţionale de geniu de nivel batalion cu o companie având
până la 200 de militari.
Cooperarea multinaţională în domeniul menţinerii păcii,
a urgenţelor civile şi misiunilor umanitare s-a dovedit esenţială
într-o regiune expusă adesea calamităţilor naturale şi crizelor
interne.
Iniţiativa Central Europeană (ICE)
Alături de alte 16 state, România participă la activitatea
ICE, sprijinind consolidarea rolului acestei iniţiative, de liant
între Estul şi Centrul Europei şi, totodată, de partener solid în
dialogul instituţional cu UE, Consiliul Europei şi NATO.
România a aderat la ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de
la Viena a miniştrilor Afacerilor Externe ai ţărilor membre ale
acestei organizaţii.
ICE este o formă flexibilă şi pragmatică de cooperare
regională, creată în anul 1989, care reuneşte 17 state: Albania,
Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Republica
Cehă, Croaţia, Italia, Macedonia, Republica Moldova, Polonia,
România, Serbia şi Muntenegru, Slovacia, Slovenia, Ucraina şi
Ungaria.
În cadrul ICE, România acţionează pentru promovarea
unor proiecte de formare profesională a viitorilor funcţionari
publici, conform criteriilor UE, precum şi de împărtăşire a
celor mai bune practici şi a experienţei în materie de
management postprivatizare şi de acces la fondurile de
dezvoltare.
În perspectiva integrării sale în UE, România consideră
creşterea competitivităţii economice ca fiind o prioritate

257
Ioan CRĂCIUN
decisivă atât pentru guvernul român, cât şi pentru toate statele
membre ICE, manifestând un interes deosebit în: dezvoltarea
reţelei de infrastructuri de energie şi de transport, mai cu seamă
că ţara noastră va avea un rol important în viitorul coridor
european Nord – Sud, care va lega Marea Adriatică de Marea
Neagră; urgentarea redeschiderii cursului superior al Dunării,
pentru care este necesară găsirea de fonduri la nivel european şi
internaţional.
O preocupare deosebită a guvernului român o constituie
combaterea criminalităţii, a migraţiei şi a traficului ilegal,
văzute ca obligaţii comun asumate de toate statele membre
ICE, iar întărirea colaborării între ICE şi Centrul Regional
pentru Combaterea Crimei Transfrontaliere de la Bucureşti în
acest domeniu, concretizată în semnarea Înţelegerii de
cooperare în cadrul centrului, reprezintă un pas important în
eforturile de aliniere la reglementările UE în materie.
Reprezentanţii României coordonează Grupul de lucru
pentru minorităţi şi Grupul de lucru pentru informaţii şi mass
media.
Activităţile şi proiectele realizate în cadrul diferitelor
grupuri de lucru şi Task Force-uri ale ICE, în diverse domenii,
plasează ţara noastră în poziţia dublă, de beneficiar, dar şi de
furnizor de experienţă şi asistenţă în Balcanii de Vest, în ceea
ce priveşte integrarea euroatlantică şi europeană, de interes
efectiv pentru alte ţări ICE.
Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
Prin declaraţia privind “Pactul de Stabilitate pentru
Europa de Sud-Est (PSESE)”, adoptată la 10 iunie 1999, la
Koln, peste 40 de state-partenere şi organizaţii internaţionale s-
au angajat să sprijine ţările din Europa de Sud-Est (Albania,
Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Republica
Moldova, România şi Serbia şi Muntenegru) în eforturile lor de
promovare a păcii, democraţiei, respectului drepturilor omului

258
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

şi prosperităţii economice, în vederea asigurării stabilităţii


întregii regiuni.
PSESE reprezintă cea mai ambiţioasă încercare a
comunităţii internaţionale, îndeosebi a Uniunii Europene şi
SUA, de a contribui la stabilizarea fostei Iugoslavii şi, în
general, a Balcanilor.
Comisia Europeană şi Banca Mondială au fost
desemnate să coordoneze măsurile de asistenţă economică
pentru regiune.
În cadrul unor foruri de cooperare, statele beneficiare şi
donatoare se manifestă critic la adresa Pactului de Stabilitate,
apreciind că potenţialul enunţat în 1999 nu a fost folosit la
nivelul aşteptat în folosul regiunii, iar fondurile de compensare
alocate Bulgariei, României şi Macedoniei pentru daunele
suferite ca urmare a intervenţiei armate în fosta Iugoslavie sunt
mult sub aşteptări.
România, în calitate de co-preşedinte al „Mesei de lucru
III”, care are în atenţie probleme de securitate, apărare, afaceri
interne şi justiţie, urmăreşte cu prioritate:
• punerea în aplicare a convenţiei ONU privind
criminalitatea organizată transnaţională;
• consolidarea sprijinului politic acordat SEECAP
(South East Europe Common Assessment Paper on
Regional Security Challenges and Opportunities);
• sporirea rolului Centrului Regional pentru
Combaterea Crimei Transfrontaliere, ca un proiect
major al cooperării regionale în domeniul aplicării
legii împotriva riscurilor asimetrice, în special în
lupta împotriva terorismului;
• încurajarea unei cooperări mai strânse între ţările
din Europa de Sud-Est, precum şi consolidarea
coordonării între iniţiativele din această zonă;
• implementarea proiectelor în cadrul „Mesei de
lucru III”;

259
Ioan CRĂCIUN
• sporirea vizibilităţii publice şi politice a
obiectivelor şi a realizărilor obţinute la „Masa de
lucru III”.
Iniţiativa de Cooperare în Europa de Sud-Est (SECI)
A fost lansată în decembrie 1996, după semnarea
Acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a
Uniunii Europene şi Statelor Unite, cu scopul dezvoltării unei
strategii economice şi de mediu viabile în regiune.
SECI este o structură subregională care încurajează
cooperarea între statele participante şi facilitarea integrării lor
în structurile europene. SECI urmăreşte coordonarea planurilor
de dezvoltare regională, asigură o mai bună prezenţă a
sectorului privat în economia zonei, încurajează transferul de
know-how şi realizarea de investiţii în sectorul privat. Statele
participante la SECI sunt: Albania, Bosnia-Herţegovina,
Bulgaria, Croaţia, Macedonia, Grecia, Moldova, România,
Slovenia, Turcia şi Ungaria. Statele observatoare sunt Austria,
Azerbaidjan, Belgia, Franţa, Germania, Spania, SUA şi
Ucraina. Există propunerea de acordare a statutului de
observator permanent şi Georgiei.
Cu ocazia reuniunii Comitetului de Agendă al SECI,
din 26 ianuarie 1998, România a propus înfiinţarea la Bucureşti
a unui Centru Regional SECI pentru combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere. În cadrul reuniunii de la
Geneva, din 15 aprilie 1998, a fost acceptat proiectul ţării
noastre privind instituirea centrului.
La 26 mai 1999, a avut loc la Palatul Parlamentului din
Bucureşti reuniunea dedicată ceremoniei de semnare a
Acordului de cooperare pentru prevenirea si combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere, având ca parte integrantă
Carta de organizare şi funcţionare a Centrului Regional SECI.
Statele semnatare sunt Albania, Bosnia-Herzegovina,
Bulgaria, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România,
Turcia şi Ungaria. România a ratificat Acordul de cooperare

260
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii


transfrontaliere prin Legea nr. 208 din 1999. Acordul a intrat
în vigoare la 1 februarie 2000.
În luna iulie 2001, la Bucureşti, a fost negociat Acordul
de sediu (tratat bilateral) cu Centrul SECI privind statutul
juridic, regimul oficialilor iniţiativei şi al delegaţiilor la
reuniuni, precum şi sprijinul acordat de România.

Sistemul naţional de prevenire a conflictelor şi


management al crizelor

Noul mediu de securitate post război rece a impus noi


exigenţe organizării şi funcţionării sistemelor de gestionare a
crizelor. Ele vizează, cu prioritate, elemente precum:
- elaborarea unor strategii preventive (nu reactive);
- promovarea unor sisteme flexibile (nu centralizate),
deschise permanent inovaţiilor, care să faciliteze cooperarea
orizontală (nu verticală) şi adaptarea cu uşurinţă la specificul şi
evoluţia crizelor;
- întemeierea deciziilor pe un set de măsuri generice (nu
pe soluţii ad-hoc) înscrise într-un plan general predeterminat;
- luarea în considerare a dimensiunii politico-militare a
crizelor.
Dincolo de acest numitor comun, în plan naţional
sistemele de prevenire şi gestionare a crizelor se caracterizează
printr-o mare varietate. Unele sisteme au o componentă
militară foarte dezvoltată, în vreme ce altele pun accentul pe
structuri civile. Unele state consideră ca fiind prioritare crizele
din afara graniţelor, în vreme ce altele sunt orientate spre cele
interne.
Din punct de vedere instituţional, unele state au
structuri destinate gestionării crizelor cu rang de minister
(Federaţia Rusă), în timp ce altele au o structură

261
Ioan CRĂCIUN
interdepartamentală (SUA) sau una în subordinea preşedinţiei.
Sunt, de asemenea, state care au structuri separate pentru
gestionarea catastrofelor naturale şi, respectiv, a celor produse
de om.
Uniunea Europeană a dezvoltat un concept integrator
privitor la gestionarea crizelor, prin introducerea, în proiectul
de Constituţie Europeană, a unei clauze de solidaritate pentru
cazurile producerii unor atacuri teroriste şi a unor dezastre
naturale sau produse de om. În acelaşi timp însă, propunerea de
creare a unui sistem european pentru ajutor umanitar în caz de
dezastre (EU-FAST - European Union First Aid and Support
Team), avansată de către Germania, Franţa, Belgia şi
Luxemburg la Mini-Summit-ul pe problemele apărării
europene din aprilie 2003, nu s-a bucurat de acceptul celorlalţi
membri ai UE la Summit-ul UE de la Salonic.
Gestionarea crizelor se prezintă azi ca unitate a trei
momente succesive: prevenirea; gestionarea propriu-zisă; şi
gestionarea postcriză. Pentru transpunerea în practică a acestui
concept integrator este necesară crearea cadrului instituţional,
care să asigure atât execuţia, cât şi planificarea şi asigurarea
resurselor necesare gestionării crizelor.
În ţara noastră problematica managementului crizelor şi
prevenirii conflictelor este abordată secvenţial şi neunitar, iar
absenţa unei legislaţii corespunzătoare, care să gestioneze o
criză complexă, a făcut ca până în prezent România să nu
dispună de un sistem integrat de management al crizelor. Acest
fapt a condus întotdeauna la inventarea unor structuri care să
gestioneze o situaţie creată sau să facă faţă scenariilor
complexe ale unor exerciţii organizate în plan naţional sau
internaţional de către NATO sau Uniunea Europeană. De
aceea, elaborarea unui act normativ integrator, care să satisfacă
cerinţele acestui domeniu, este de o necesitate imediată. În
prezent, în România există doar reglementări care vizează
parţial aspecte referitoare la situaţiile de urgenţă civilă, precum

262
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

şi aspecte relativ la prevenirea şi combaterea terorismului.


Aşadar, e clar că legislaţia existentă este insuficientă; aceasta
nu acoperă întreaga problematică a domeniului „criză” iar la
nivel naţional nu operează o strategie de acţiune unitară care să
se adreseze întregului spectru al crizelor. Contextul ca atare
impune, cu caracterul necesităţii imperioase, realizarea unui
cadru legislativ şi instituţional unitar, care să integreze sistemic
structurile cu atribuţii în domeniul managementului crizelor şi
prevenirii conflictelor şi care să asigure gestionarea, în mod
coerent şi flexibil, a tuturor situaţiilor de criză.
Cadrul instituţional optim de natură să conducă la
realizarea acestui deziderat îl constituie cooperarea interagenţii.
Conceptul vizează cooperarea pe orizontală între diversele
instituţii ale statului cu atribuţii în domeniu, în vederea
elaborării unei strategii integrate de prevenire şi gestionare a
crizelor.
Eficienţa cooperării interagenţii este dată de nivelul
operaţionalizării tuturor celor trei planuri de manifestare a
acesteia: cooperarea în luarea deciziilor strategice; cooperarea
în implementarea deciziilor; şi cooperarea în execuţie.
Sunt chemate să participe la transpunerea în practică a
acestui concept novator MAE, MApN, Ministerul
Administraţiei şi Internelor (Poliţia, Jandarmeria), serviciile de
informaţii (SRI, SIE, STS, SIPA, Ministerul Mediului (inclusiv
Garda de Mediu), Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor şi
Secretariatul General al Guvernului.
Soluţia deja prefigurată, cel puţin în perspectivă
proiecţională, este simplă: constituirea unui sistem naţional
integrat de management al crizelor şi prevenire a conflictelor,
care prin responsabilităţile conferite să răspundă cerinţelor
specifice pregătirii şi gestionării propriilor structuri şi a
populaţiei, precum şi exigenţelor planificării, organizării şi
conducerii procesului de prevenire şi de răspuns la crize atât pe
teritoriul naţional, cât şi în contextul participării la gestionarea

263
Ioan CRĂCIUN
crizelor pe plan internaţional sub egida ONU, NATO, UE,
OSCE. În ceea ce priveşte arhitectura acestuia, în principiu,
organizarea sa generală trebuie să cuprindă „organisme de
conducere, de execuţie, structuri informaţionale de avertizare
timpurie, precum şi de comunicaţii şi informatică”105..
Cerinţele la care trebuie să răspundă sistemul se pot formula
astfel: să răspundă eficient şi oportun întregului spectru de
manifestare a crizelor la nivel naţional; să permită participarea
la gestionarea situaţiilor de criză regionale sau internaţionale,
sub autoritatea organizaţiilor internaţionale şi regionale; să
asigure controlul politic, indispensabil aplicării măsurilor de
răspuns la criză; să optimizeze interacţiunea dintre structurile
civile şi cele militare angajate cu responsabilităţi în acest
domeniu; să asigure interoperabilitatea cu sistemele
internaţionale, în primul rând cu sistemul NATO de răspuns la
crize şi compatibilitatea cu principiile şi procedeele de
management al crizelor şi de prevenire a conflictelor existente
la nivelul acestora; să sprijine, în limita resurselor disponibile,
statele partenere, potrivit acordurilor promovate în acest sens;
să asigure avertizarea oportună a factorilor de decizie privind
potenţiale riscuri şi ameninţări din mediul de securitate intern
şi internaţional.
Sistemul naţional integrat de management al crizelor şi
prevenire a conflictelor trebuie să gestioneze situaţiile de criză
în concordanţă cu natura, tipul, intensitatea şi amploarea
acesteia, prin aplicarea unor pachete de măsuri, cu un grad
ridicat de interdependenţă, natura acestora prefigurând:
- măsuri preventive, ce cuprind opţiuni generale de
acţiune, a căror aplicare se decide la nivel politic
înalt, de regulă în stadiile incipiente de evoluţie a
unei situaţii de criză;

105
Col. dr Marian BUCIUMAN, Comanda şi controlul operaţional în
gestionarea situaţiilor de criză, în: Gândirea Militară Românească,
nr. 6/2004.
264
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- măsuri de răspuns la criză, ce vizează acţiuni


predefinite, planificate în detaliu, din timp şi
disponibile imediat, pentru a fi implementate în
vederea îmbunătăţirii gradului de operativitate a
sistemului naţional integrat, iniţierii procesului de
activare a forţelor şi mijloacelor, creşterii gradului de
protecţie a acestora;
- măsuri de contracarare a surprinderii, relevate de
acţiuni defensive militare şi civile, care trebuie
executate cu rapiditate, pentru siguranţa forţelor
naţionale sau ale aliaţilor, populaţiei şi/sau
obiectivelor strategice atât militare, cât şi civile în
cazul unui atac prin surprindere ori în cazul unui atac
iminent cu avertizare limitată;
- măsuri de contraagresiune, care cuprind acţiuni
desemnate pentru implementarea planurilor
corespunzătoare pentru apărarea teritoriului naţional,
în cazul unei agresiuni directe împotriva României,
precum şi pentru participarea, în cadrul Alianţei
Nord-Atlantice, la operaţiile de tip art. 5 din Tratatul
de la Washington;
- măsuri de instituire a stărilor de alertă, aceasta
referindu-se la acţiuni care pot fi adoptate în funcţie
de amploarea şi intensitatea unei ameninţări sau
crize.

265
Ioan CRĂCIUN

IMPLICAREA INSTITUŢIILOR EUROPENE ÎN


SOLUŢIONAREA PROBLEMEI TRANSNISTRENE

STUDIU DE CAZ∗

La aproape un deceniu şi jumătate de la încheierea


ostilităţilor dintre guvernul Republicii Moldova şi autorităţile
separatiste din stânga Nistrului, perspectivele unei soluţii
politice care ar respecta integritatea teritorială şi independenţa
Moldovei rămân neclare. Chişinăul şi Tiraspolul s-au angajat
într-un proces îndelungat de negocieri care vizează definirea
unui statut al regiunii transnistrene în cadrul unei Moldove
unificate. Negocierile sunt mediate de către Rusia, Ucraina şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),
iar o Comisie Constituţională lucrează asupra elaborarii unei
noi constituţii pentru o Moldovă reunificată.
Concretizarea acestor oportunităţi de reintegrare a
Moldovei depinde de capacitatea de coordonare a eforturilor
interne de soluţionare a conflictului transnistrean cu evoluţiile
internaţionale legate de extinderea UE şi NATO şi a relaţiilor
acestor instituţii cu Rusia şi Ucraina.
Extinderea UE şi NATO constituie un context favorabil
reconsiderării atitudinilor Occidentului faţă de problema
transnistreană. În condiţiile în care Moldova se află din 2004 la
graniţa NATO şi, probabil, în 2007 la cel al UE, problema
transnistreană cunoaşte un transfer din categoria unui conflict
post-sovietic “eurasiatic” în care Rusia ar avea un rol special,
într-un conflict “european” în care UE devine o parte
indispensabilă procesului de soluţionare.


Datele de bază sunt preluate din Nicu Popescu, Noile opurtunităţi de
soluţionare a problemei transnistrene prin mecanismele Europei moderne,
Institutul de politici publice, Chişinău, 2004.
266
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Studiul de faţă se va referi la implicarea instituţiilor


europene în soluţionarea crizei transnistrene cu accent pe
schimbările de poziţie ale UE vis-à-vis de această problemă,
schimbare care nu este un proces autonom, ci se înscrie în
cadrul dezvoltării Politicii Europene de Securitate şi Apărare şi
a politicii pentru “noii vecini” (Wider Europe – New
Neighbourhood).

Problema transnistreană şi procesul de negociere

În 1992 guvernul de la Chişinău a fost angajat într-un


război de scurtă durată cu zona din est a republicii. Printre
consecinţele ostilităţilor din acea perioadă poate fi evocată şi
incapacitatea Moldovei de a deveni un stat viabil, atâta timp cât
problema transnistreană nu este rezolvată. Întreruperea
ostilităţilor în vara 1992 a fost urmată de lansarea procesului de
negocieri privind soluţionarea conflictului. Negocierile privind
definirea unui statut al zonei de est a republicii în cadrul
Moldovei sunt purtate între autorităţile separatiste şi guvernul
de la Chişinău cu participarea mediatorilor Rusia, Ucraina şi
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Rusia şi formatul pentalateral de negocieri privind


reglementarea transnistreană
Unul din aspectele oarecum marginalizate în cadrul
discuţiilor privind reglementarea transnistreană este problema
durabilităţii şi eficacităţii eventualei soluţii în rezolvarea
acestui conflict. Oricare ar fi modelul unei eventuale
reglementări – federaţie, stat unitar sau alte forme de
organizare adminstrativă – problema cheie este dacă aceste
aranjamente vor fi durabile şi într-adevăr vor garanta o
întregire a Moldovei, şi nu vor constitui un pas spre o scindare
definitivă a republicii. În condiţiile actuale, şi cu formatul

267
Ioan CRĂCIUN
actual de negocieri, pot apărea anumite dubii privind
perspectivele acestei reglementări.
Unul din factorii care diminuează potenţialul unei
reglementări echitabile a problemei transnistrene ţine de faptul
că formatul pentalateral de negocieri este dominat de o singură
ţară, care este departe de a fi imparţială în conflictul
transnistrean. În plus, formatul de negocieri nu ţine cont de
interesele UE şi NATO lărgite, chiar dacă Rusia se află la peste
o mie de kilometri de Transnistria, şi republica separatistă nu
creează nici un fel de probleme de securitate Federaţiei Ruse.
În acelaşi timp, Transnistria se va afla la mai puţin de o sută de
kilometri de graniţa UE şi NATO, iar problemele de securitate
şi stabilitate care îşi au rădăcina în existenţa acestei entităţi
separatiste, vor afecta interesele de securitate ale instituţiilor
occidentale lărgite.
Rusia este considerată un jucător dominant în formatul
pentalateral, deţinând putere de veto în cadrul OSCE,
posibilitatea de a aplica o gamă largă de pârghii politice şi
economice asupra Ucrainei sau Moldovei, iar Transnistria
datorează Rusiei însăşi existenţa sa, asigurată cu sprijinul
militar, politic şi economic acordat de către Moscova.
În aceste condiţii reglementarea strategică a conflictului
transnistrean devine dependentă de un singur actor
internaţional. Dependenţa excesivă a procesului de
reglementare transnistreană de Rusia vine în contradicţie cu
necesitatea de a asigura o soluţie durabilă a conflictului. Cu
alte cuvinte dacă Moldova doreşte ca Transnistria să nu îşi
reactiveze tendinţele separatiste după o eventuală reunificare,
atunci trebuie să existe o balanţă a garanţilor în reglementarea
transnistreană. Dacă Chişinăul nu doreşte să fie în permanenţă
ameninţat de către Tiraspol cu o nouă secesiune, această
perspectivă trebuie eliminată. Iar pentru aceasta este nevoie să
existe forţe externe care vor fi capabile să aplice suficiente

268
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

presiuni asupra Transnistriei ca aceasta să nu recurgă la


argumentul “separatist” atunci când îi va conveni.
Până la momentul actual nici Federaţia Rusa, nici
OSCE sau Ucraina nu au putut demonstra că deţin pârghiile sau
voinţa politică de a presa cu succes Transnistria. Nu există nici
un semnal că după o eventuală reunificare, Rusia, OSCE sau
Ucraina îşi vor schimba atitudinile.
În condiţiile în care nu vor exista şi alţi garanţi în afară
de Rusia şi Ucraina (OSCE nu este garant), o eventuală
reglementare a conflictului transnistrean ridică două probleme
– cea a libertăţii de a alege căile de dezvoltare a Moldovei, şi
cea a durabilităţii reglementării transnistrene. Astfel, putem
afirma că formatul actual de garanţii nici nu asigură libertatea
de a alege căile ulterioare de dezvoltare a Moldovei, nici nu
rezolvă cu adevărat problema transnistreană, ci o suspendă.
S-a evocat de mai multe ori faptul că menţinerea
actualei formule de garanţii va permite implicarea directă a
statelor garante în treburile interne ale republicii. În afară de
aceste temeri legitime, ar mai exista şi pericolul ca o eventuală
rezolvare a conflictului transnistrean nu ar fi decât o
soluţionare mimată, care ar putea fi “anulată” prin încurajarea
unor noi tendinţe separatiste, atunci când unul din garanţi va
considera că aceasta corespunde intereselor sale. În aceste
condiţii există pericolul ca o eventuală rezolvare a conflictului
ar fi condiţionată de politica externă a guvernului de la
Chişinău, astfel politica externă devenind ostatecă a
Tiraspolului, şi a statelor garante. O astfel de situaţie ar implica
revizuirea unor priorităţi externe, printre care şi integrarea
Moldovei în UE.
O eventuală soluţie a conflictului transnistrean trebuie
să ţină cont de necesitatea minimizării riscului ca odată cu
schimbările politice din Moldova, conflictul transnistrean ar
putea fi revitalizat de forţe interne sau externe. Introducerea
unui element de durabilitate a soluţionării conflictului trebuie

269
Ioan CRĂCIUN
făcută prin implementarea unor noi mecanisme de garanţie a
reglementării şi echilibrarea actualului format de mediatori şi
garanţi prin implicarea unor instituţii occidentale. În caz
contrar, chiar şi în condiţiile unei soluţionări formale a
conflictului, problema transnistreană nu ar fi rezolvată, ci
suspendată, atâta timp cât aceasta îi va conveni Federaţiei Ruse
sau Tiraspolului.
Pentru rezolvarea conflictului transnistrean este nevoie
de introducerea unor garanţii şi elemente care ar stabiliza şi
echilibra asimetria statelor garante. Stabilizarea formatului de
reglementare a conflictului şi de garanţie a integrităţii
teritoriale a Moldovei se poate atinge prin implicarea Uniunii
Europene în rezolvarea conflictului transnistrean.
Posibilităţile de a realiza această opţiune vor fi analizate
în continuare. Însă este important să ţinem cont de faptul că
implicarea UE în reglementarea transnistreană nu este susţinută
de pe poziţiile unei dileme Est – Vest, sau a unei opoziţii dintre
Rusia şi Occident. Prezenţa UE în mecanismele de
reglementare transnistreană (inclusiv în procesul de negocieri)
va limita politica actuală a Rusiei şi Ucrainei.
Astfel, Moldovei îi este benefică promovarea ideii că
reglementarea transnistreană este unul din testele care
demonstrează faptul că Rusia într-adevăr este gata să îşi
construiască parteneriatul strategic cu UE pe o comunitate de
valori şi principii de conduită internaţională comune.

OSCE şi rezolvarea conflictului transnistrean


După un deceniu de negocieri, cel mai important
rezultat al perioadei scurse de la finalul fazei violente a
conflictului este faptul că Transnistria a reuşit să
supravieţuiască în calitatea unui stat de facto. Regimul
transnistrean a beneficiat de suport politic şi economic din
partea Rusiei şi parţial a Ucrainei şi anumitor actori politici şi
economici din Chişinău. În acelaşi timp realizările statului

270
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Republica Moldova au fost extrem de modeste, aceasta fiind


incapabilă să devină un stat viabil politic şi economic.
Din perspectiva comunităţii internaţionale, conflictul
transnistrean constă din câteva probleme. Prima este problema
retragerii trupelor ruse din stânga Nistrului conform
angajamentelor asumate de către Federaţia Rusă la Summit-ul
OSCE de la Istanbul în noiembrie 1999. A doua problemă ţine
de negocierile privind soluţionarea politică a conflictului şi
identificarea unui statut pentru Transnistria în cadrul Moldovei
reîntregite.
O a treia problemă se referă la cine vor fi garanţii
reglementării transnistrene şi care vor fi statele sau
organizaţiile ce vor garanta implementarea şi durabilitatea
aranjamentelor privind reintegrarea Republicii Moldova. Până
la momentul actual problema “garanţiilor” este legată de un set
de măsuri, printre care şi asigurarea unei forţe militare de
menţinere a păcii. OSCE a jucat un rol cheie în setul de
probleme sus menţionate.
Una din funcţiile implicite ale OSCE era reprezentarea
viziunii comunităţii internaţionale în rezolvarea conflictului
transnistrean. Totuşi, ar fi exagerat să se afirme că OSCE ar fi
putut asigura rolul unei contrabalanţe sprijinului acordat de
către Rusia autorităţilor din stânga Nistrului. După un deceniu
de negocieri cu rezultate modeste, capacitatea OSCE de a
contribui la un rezultat pozitiv al negocierilor privind
soluţionarea conflictului este tot mai des sub semnul întrebării.
Situaţia este specifică nu numai Moldovei, ci şi altor conflicte
din spaţiul de responsabilitate al OSCE.
Scepticismul faţă de capacitatea OSCE de a juca un rol
decisiv în reîntregirea Moldovei este cauzat de o serie de
factori. În primul rând OSCE nu are un mecanism care ar
asigura implementarea deciziilor sale. În al doilea rând OSCE
este prea dependentă de interesele tactice ale statelor membre.

271
Ioan CRĂCIUN
Orice stat membru al OSCE are drept de veto în
deciziile acestei organizaţii. Aceasta reduce capacitatea OSCE
de a dezvolta o autonomie mai mare de acţiune, care s-ar baza
pe interesele întregii comunităţi de state OSCE şi al valorilor
declarate în Actul Final de la Helsinki. Cu atât mai mult cu cât
OSCE a devenit ostateca intereselor unor state membre,
capabile să blocheze întregul proces de luare a deciziilor în
OSCE prin dreptul lor de veto. Chiar negocierile de constituire
a Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa au fost
blocate în 1974 de către Malta. Acest neajuns “orginar”
marchează şi acum activitatea OSCE. În al treilea rând,
politicile externe ale statelor membre OSCE se bazează pe
valori (şi bineînţeles interese) diferite, accentuând şi mai mult
incapacitatea Organizaţiei de a-şi justifica denumirea, şi anume
de a asigura securitatea în spaţiul de la Vancouver la
Vladivostok. Prin acest set de factori se explică de ce în toate
conflictele rezolvate măcar parţial, primul rol le-a revenit
NATO şi UE, iar OSCE juca un rol complementar foarte
important, dar nu hotărâtor.
Problema ineficienţei OSCE nu se referă numai la rolul
său în Moldova, deşi cazul Moldovei confirmă o tendinţă
generală. Intervenţia OSCE nu a fost suficientă pentru
prevenirea conflictelor din Kosovo sau Macedonia, unde a fost
nevoie de implicarea altor instituţii – NATO, UE, ONU –
pentru ca OSCE să revină abia în faza post-conflict.
Securitatea europeană de după războiul rece este
edificată pe baza principiului complementarităţii instituţiilor de
securitate. În această arhitectură, OSCE îi revin roluri legate de
prevenirea conflictelor, democratizarea societăţilor,
reconstrucţia postconflictuală, dar niciodată rezolvarea
conflictelor per se. Acelaşi principiu al complementarităţii
instituţiilor de securitate trebuie aplicat şi în cazul Moldovei,
pentru că este singurul principiu care a dat rezultate pozitive.

272
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Amploarea conflictelor din Balcani a fost limitată doar


la intervenţia decisivă a altor organizaţii, precum NATO sau
UE. Rolul OSCE în crizele din Bosnia, Albania, Kosovo sau
Macedonia a fost foarte diferit de activităţile OSCE în unele
din conflictele post-sovietice. În Balcani a fost aplicat
principiul complementarităţii instiţutiilor de securitate, în care
NATO, UE, OSCE şi ONU colaborau pentru rezolvarea unor
conflicte, fiecare din aceste structuri fiind implicată în mod
diferit la diverse etape ale crizelor. Principala preocupare a
OSCE în stabilizarea acestor conflicte ţinea de promovarea
normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea
dialogului între diverse comunităţi etnice sau religioase,
reforma sistemului educaţional, elaborarea unor măsuri de
întărire a securităţii şi încrederii dintre părţile implicate în
conflict, elaborarea recomandărilor pentru detensionarea
relaţiilor dintre diverse comunităţi etc. Fără îndoială rolul
OSCE în Balcani este foarte important, însă trebuie să se ţină
cont de segmentele unde OSCE poate contribui pozitiv la
atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize sau
conflicte secesioniste. OSCE nu a avut niciodată nici
capacitatea politică proprie şi nici mecanismele necesare pentru
a rezolva anumite situaţii de conflict. OSCE însă poate facilita
realizarea deciziilor, şi acesta este lucrul pe care îl poate face
cel mai bine, după cum a demonstrat experienţa din Balcani.
În Balcani, OSCE nu s-a ocupat de rezolvarea crizelor
propriu-zise. OSCE a fost implicată în etapele de prevenire a
crizelor, şi în fazele ulterioare unei crize. Tentativa de a rezolva
criza din Kosovo în 1998-1999 prin mecanismele OSCE
(Kosovo Verifying Mission) a eşuat. Pentru stabilizarea
Macedoniei în 2001, a fost necesară implicarea Secretarului
General al NATO, George Robertson, şi a Înaltului
Reprezentant al UE pentru Politica Externă şi de Securitate
Comună, Javier Solana. Nici experienţa Bosniei sau Albaniei
nu confirmă existenţa unor mecanisme proprii ale OSCE de

273
Ioan CRĂCIUN
stabilizare a unor ţări, fără sprijinul decisiv al altor organizaţii
sau state. Mecanismele politice, economice şi de securitate
pentru stabilizarea Europei de Sud-Est sunt asigurate de NATO
(Kosovo, Macedonia), UE (Macedonia, Bosnia) sau unele state
membre ale acestor organizaţii acţionând la cererea guvernelor
din regiune (Italia şi Grecia acţionând la cererea guvernului
albanez în 1997). În aceste crize, rolul OSCE se rezumă la
asistenţă în implementarea deciziilor luate într-un alt cadru
politic, în care resursele politice ale NATO sau UE sunt
principalele mecanisme care asigură stabilitatea.
Cu alte cuvinte NATO şi UE se ocupau de stabilizarea
situaţiei, medierea între părţile aflate în conflict, aplicarea
presiunilor politice necesare pentru atingerea unor înţelegeri,
garantarea înţelegerilor.
În cazul conflictelor post-sovietice din Moldova,
Georgia (Abhazia, Osetia de Sud) şi Azerbaijan (Karabah),
ideea complementarităţii instituţiilor de securitate europene a
fost aplicată într-o măsură mult mai limitată. OSCE i-au fost
atribuite roluri centrale în soluţionarea acestor conflicte (mai
puţin în Abhazia) nu din convingerea că OSCE va rezolva
aceste probleme, ci pentru că interesele occidentalilor în
regiune erau prea mici ca UE sau NATO să intre într-un
conflict de interese cu Rusia. Totodată nici monopolul rus în
reglementarea acestor conflicte nu ar fi fost acceptabil. De
aceea s-a ales soluţia intermediară reprezentată de către OSCE.
Lipsa de progres în rezolvarea crizelor din spaţiul post-
sovietic contrastează cu efectele stabilizatoare ale implicării
NATO şi UE în Albania şi Macedonia, şi într-o anumită
măsură în Bosnia şi Kosovo, chiar dacă situaţia rămâne incertă.
Deciziile politice importante erau adoptate cu concursul NATO
sau UE şi a statelor membre. În acelaşi timp, OSCE se ocupă
de facilitarea realizării deciziilor luate la un alt nivel.
OSCE, o instituţie interguvernamentală prin excelenţă,
manifestă o dependenţă sporită de poziţiile statelor membre

274
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

comparativ cu instituţiile europene. Spre deosebire de UE,


OSCE nu are o sinergie şi o identitate instituţională bine
definită atunci când se cere soluţionarea conflictelor. În plus,
spre deosebire de NATO sau chiar Organizaţia Tratatului
privind Securitatea Colectivă/OTSC (Rusia, Armenia, Belarus,
Kazahstan, Kirghzistan, Tajikistan), OSCE nu are un statut de
lider care ar contribui prin statutul său la mărirea credibilităţii
OSCE. Faptul că OSCE nu beneficiază de sprijinul unor state
membre cheie (SUA, Marea Britanie, Franţa, şi chiar Rusia), şi
nu posedă capacitatea de a-şi promova agenda în lipsa
susţinerii statelor membre, subminează capacitatea sa de a fi un
factor decisiv în dezamorsarea focarelor de instabilitate în
Europa, printre care se numără şi Transnistria. În condiţiile în
care OSCE pare a fi mai degrabă “un ansamblu de state mici”,
această organizaţie nu se mai bucură nici de sprijinul Rusiei,
nici de cel al UE, iar scepticismul SUA faţă de OSCE este şi
mai vechi. Or dacă organizaţia nu beneficiază de sprijinul
actorilor internaţionali-cheie, nu este clar de ce Moldova
trebuie să-şi menţină ataşamentul faţă de formatul de negocieri
în care OSCE nu are capacitatea şi sprijinul politic necesar de a
promova o reglementare transnistreană durabilă, nu de
conjunctură.
Marginalizarea OSCE este şi mai evidentă în condiţiile
în care: (1) UE şi NATO îşi lărgesc spectrul funcţiilor,
asumându-şi responsabilităţi largi legate de gestionarea
crizelor; (2) NATO şi UE se extind. În 2004 la NATO au
aderat 7 noi membri (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania,
România, Slovacia, Slovenia), iar la UE – 8 membri (Estonia,
Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia,
Ungaria). Bulgaria, Croaţia şi România urmează să adere la UE
în 2007; (3) NATO şi UE creează noi mecanimse de cooperare
în sfera securităţii cu Rusia.
Acum câţiva ani, unul din avantajele OSCE în
gestionarea crizelor faţă de NATO şi UE era considerată

275
Ioan CRĂCIUN
participarea Rusiei şi a statelor din Europa Centrală şi de Est,
de vocea cărora trebuia să se ţină cont în anumite probleme.
Astăzi, acest presupus avantaj nu mai este valabil din câteva
motive. În cazul Rusiei s-a văzut că implicarea sa în
soluţionarea anumitor crize poate fi realizată şi ad hoc (fără ca
OSCE să joace un rol central într-o criză), aşa cum s-a
întâmplat în Bosnia şi Kosovo, unde Rusia a făcut parte din
trupele de menţinere a păcii în baza unor înţelegeri separate cu
NATO. Crearea Consiliului Rusia – NATO în mai 2002, care
prevede şi cooperarea în operaţiuni de menţinere a păcii şi
gestionare a crizelor, reduce şi mai mult funcţia OSCE de a
angaja Rusia într-un dialog. În acelaşi timp, există şi un
mecanism de consultări regulate între Comitetul Politic şi de
Securitate (COPS) al UE şi Rusia, la nivel ambasadorial, care
asigură un schimb de păreri pe probleme de securitate între
Moscova şi Bruxelles. Astfel, instituţionalizarea relaţiilor
dintre Rusia pe de o parte, şi UE sau NATO pe de altă parte,
reduce din importanţa OSCE atunci când e necesar dialogul
între Vest şi Est.
În lumina evoluţiilor sus-menţionate apare nevoia de a
reconsidera rolul OSCE în soluţionarea conflictului
transnistrean. Dacă Moldova doreşte o soluţionare durabilă a
conflictului transnistrean, Chişinăul trebuie să susţină o
modificare a aranjamentelor de soluţionare a conflictului. Este
în interesele Chişinăului ca OSCE să îşi asume în Moldova
acele sarcini pe care le-a implementat cu un anumit succes în
alte state afectate de conflicte. OSCE s-ar putea concentra mai
mult pe promovarea normelor democratice şi a drepturilor
omului, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului între
minorităţile naţionale şi populaţia majoritară, promovarea şi
monitorizarea reformei structurilor de securitate în Transnistria
etc. OSCE s-ar ocupa de lucruri pe care le realizează cu
eficacitate şi în alte societăţi afectate de tensiuni şi conflicte.
Rolul OSCE în Moldova trebuie să fie determinat de experienţa

276
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

pozitivă a acestei organizaţii în alte state Sud-Est Europene, şi


să ţină cont de segmentele pe care OSCE poate contribui
pozitiv la atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor
crize.
Astfel de interpretări ale rolului OSCE în soluţionarea
crizelor sunt confirmate şi de înalţi oficiali OSCE. De exemplu,
Ambasadorul Gerard Stoudmann, Directorul Centrului pentru
Politici de Securitate din Geneva, fost director (1997-2002) al
Biroului OSCE pentru Instituţii Democratice şi Drepturile
Omului din Varşovia afirma: “În mai multe state din Europa
centrală şi de est “valoarea adăugată” a OSCE s-a redus
foarte mult în contextul extinderii NATO şi UE. În Balcani,
OSCE nu mai este instituţia principală care se ocupă de
gestionarea crizelor. Acest rol revine din ce în ce mai mult
NATO…iar UE se dotează cu propriile capacităţi operaţionale
… pentru a-şi spori capacităţile de acţiune pe teren. Aceasta
nu înseamnă că OSCE devine irelevantă. Zona eurasiatică –
Asia Centrală şi Caucazul – devin mai importante din
perspectiva problemelor de securitate, şi OSCE are un rol
esenţial în această regiune. În plus, OSCE are un rol de
necontestat în chestiunile electorale în zona statelor membre
OSCE, nu doar prin monitorizarea alegerilor, dar şi prin
elaborarea cadrului legal electoral şi îmbunătăţirii
administrării alegerilor.”
Implicit, fostul oficial OSCE recunoaşte că organizaţia
este importantă predominant pentru ţările care nu pot conta pe
contribuţia NATO sau UE în rezolvarea crizelor (Caucaz şi
Asia Centrala), şi că OSCE este importantă şi utilă prin
contribuţia sa la democratizare mai mult decât la rezolvarea
crizelor în derulare.
Pentru rezolvarea problemei transnistrene e nevoie de
alte mecanisme şi instituţii decât OSCE – lucru confirmat atât
la Bruxelles, cât şi la Moscova. În aceste condiţii este în
interesul Chişinăului să invite UE şi SUA în calitate de garanţi

277
Ioan CRĂCIUN
ai unei eventuale soluţionări a problemei transnistrene. UE şi
SUA, alături de Rusia şi Ucraina ar garanta şi sprijini
reintegrarea Moldovei, iar OSCE ar facilita realizarea
garanţiilor, aşa cum o face în Macedonia, Bosnia sau Kosovo.
Un astfel de rol pentru OSCE ar fi perfect legitim şi ar
corespunde funcţiei şi experienţei OSCE în alte conflicte.
OSCE poate contribui la elaborarea unor decizii, dar nu poate
garanta realizarea lor, aşa cum s-a demonstrat şi în cazul
neretragerii trupelor ruse de pe teritoriul Moldovei sau
Georgiei. Această retragere şi astăzi depinde numai de
bunăvoinţa Rusiei şi presiunile UE şi SUA asupra Rusiei, dar
nu de capacitatea OSCE, care poate doar să “monitorizeze” nu
şi să asigure retragerea trupelor străine de pe teritoriul unor
state ca Moldova sau Georgia.
În aceste condiţii, Republica Moldova trebuie să caute
oportunităţi de “modernizare” a mecanismelor de soluţionare a
conflictului transnistrean, ţinând cont de experienţa altor
conflicte din Europa de Sud-est. O atenţie deosebită trebuie
acordată contribuţiei UE la reglementarea unor conflicte.
Implicarea UE în soluţionarea conflictului transnistrean ar fi
binevenit din patru motive fundamentale:
1. UE deţine întregul spectru de pârghii politice,
economice şi de securitate pentru a impulsiona negocierile
dintre Moldova şi Transnistria, inclusiv utilizând cadrul de
relaţii UE – Rusia şi UE-Ucraina. OSCE din păcate nu are
aceste capabilităţi;
2. implicarea directă a UE în soluţionarea conflictului
transnistrean ar putea constitui un mecanism de asociere, iar
apoi de integrare în UE pentru Moldova;
3. UE este singura organizaţie europeană cu experienţă
în domeniul gestionării civile a crizelor. O dimensiune de care
trebuie să se ţină cont în eforturile de reîntregire a Moldovei
ţine de aspectele non-militare de garanţie a soluţionării
conflictului. O forţă de menţinere a păcii în Transnistria,

278
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

indiferent de componenţa sa, nu va putea asigura întreg


spectrul de acţiuni menite să reîntregească Moldova, şi să
garanteze viabilitatea statului. Moldova va avea nevoie de o
operaţiune internaţională civilă care ar facilita reîntregirea ţării
prin asigurarea unei forţe de poliţie internaţională în
Transnistria, şi a unei forţe de control a frontierei cu Ucraina;
4. UE are interese clare şi “urgente” ce ţin de
soluţionarea conflictului transnistrean fără întârziere.
Contextul politic internaţional favorizează o conectare a
UE la eforturile de soluţionare a problemei transnistrene. O
astfel de evoluţie corespunde intereselor Moldovei, care
doreşte o reîntregire şi stabilizare a ţării, întărirea statului şi
integrarea ulterioară în UE.

Uniunea Europeană şi conflictul transnistrean:


poziţii, acţiuni şi perspective

Poziţia Uniunii Europene faţă de conflictul


transnistrean
Extinderea UE şi a NATO constituie un context
favorabil reconsiderării atitudinilor Occidentului asupra
problemei transnistrene. În condiţiile în care Moldova se va
afla în scurt timp la graniţa UE şi NATO, iar ţara mai rămâne
un factor de instabilitate regională, problemele interne ale
Moldovei legate de existenţa regiunii separatiste din est capătă
o nouă dimensiune internaţională. Instituţiile europene nu mai
percep conflictul transnistrean conform vechii paradigme în
care Rusiei i se recunoşteau anumite “drepturi speciale” în
gestionarea crizelor din Comunitatea Statelor Independente.
Acest lucru este valabil în special în cazul conflictului
transnistrean, care afectează mai mult securitatea Uniunii
Europene lărgite, decât securitatea Rusiei. Procesul de
reglementare transnistreană cunoaşte un transfer din categoria
unui conflict post-sovietic “eurasiatic” în care Rusia ar avea un

279
Ioan CRĂCIUN
rol special, într-un conflict “european” în care UE ar trebui să
joace un rol mai activ pentru că interesele sale sunt afectate
direct.
În condiţiile în care formatul pentalateral de negocieri
nu a reuşit să contribuie decisiv la rezolvarea problemei
transnistrene, Uniunea Europeană s-a arătat tot mai interesată
să contribuie la rezolvarea conflictului transnistrean.
Problema transnistreană preocupă statele şi instituţiile
de securitate occidentale. Comisarul UE pentru relaţii externe,
Chris Patten, declara că UE nu doreşte să aibă la graniţele sale
un stat împotmolit în conflict. Este recunoscut şi faptul că
Transnistria constituie o problemă de securitate pentru Uniunea
Europeană lărgită. Transnistria este o sursă directă de sfidări la
adresa securităţii regionale.
Începând cu luna decembrie 2002, a devenit evidentă o
schimbare de poziţie a UE faţă de problema transnistreană, prin
care UE doreşte să contribuie la stabilizarea unei regiuni care
pe viitor ar putea afecta securitatea Uniunii lărgite. Schimbarea
de poziţie a UE se referă nu numai la rezolvarea propriu zisă a
conflictului, dar şi la rolul Rusiei, Ucrainei şi OSCE în
reglementarea transnistreană.
UE a ridicat problema transnistreană de o manieră tot
mai categorică în dialogul său cu Ucraina şi Rusia, şi a sugerat
că nu mai consideră OSCE relevantă pentru rolul care îi revine
în reglementarea transnistreană. O analiză comparativă a
declaraţiilor şi acţiunilor UE de până şi după iarna 2002/2003,
indică o schimbare de atitudine a UE în problema
transnistreană.
O retrospectivă a poziţiei şi acţiunilor UE de până în
2003 faţă de problema transnistreană relevă o serie de
caracteristici. UE era gata să sprijine eventualele progrese în
reglementarea transnistreană, dar nu era gata să contribuie
decisiv pentru a impulsiona procesul de reglementare. Uniunea
recunoştea formatul pentalateral de negociere drept unul

280
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

adecvat, sprijinea rolul OSCE şi demonstra dorinţa de a-şi


promova viziunea asupra reglementării transnistrene prin
intermediul OSCE. În plus, UE ridică problema transnistreană
în cadrul relaţiilor sale cu Ucraina şi Rusia, “îndemnând”
aceste state să contribuie la soluţionarea conflictului, însă
abordarea UE era mai curând formală. Unul din cazurile care
ilustrează atitudinea reticentă a UE faţă de problema
transnistreană ţine de includerea Moldovei în Pactul de
Stabilitate pentru Europa de Sud-est (PSESE). Una din
condiţiile pentru a accepta Moldova în PSESE era ca guvernul
de la Chişinău să nu ceară includerea problemei transnistrene
în lucrările Pactului de Stabilitate. În 2001 UE dorea să evite
chiar şi o implicare indirectă în problema transnistreană.
La începutul anului 2002, într-un document UE despre
politica faţă de Moldova, se afirma că prin intermediul OSCE,
Uniunea ar trebui să măreasca sprijinul pentru reglementarea
transnistreană, şi să “menţină Moldova printre priorităţile
OSCE”.
De asemenea, UE ridica problema transnistreană în
relaţiile sale cu Rusia şi Ucraina. În mod normal, UE
“accentua” importanţa OSCE în reglementarea transnistreană şi
“încuraja” mediatorii - Rusia, Ucraina şi OSCE - în procesul de
negocieri.
Către sfârşitul anului 2002, UE şi-a modificat vizibil
atitudinea faţă de reglementarea transnistreană. Instituţiile
europene au ajuns la concluzia că fără o impulsionare din
partea UE şi o implicare mai activă în procesul de reglementare
transnistreană, rezolvarea problemei nu va fi atinsă, astfel fiind
periclitată securitatea Uniunii lărgite. UE a mai concluzionat că
voinţa politică a Rusiei de a rezolva conflictul transnistrean
este insuficientă pentru a realiza o stabilizare durabilă a
Moldovei. Realizarea acestor fapte a fost condiţionată şi de
procesul de elaborare a unei politici UE pentru noii vecini din
“Europa lărgită”.

281
Ioan CRĂCIUN
Uniunea Europeană şi sistemul de garanţii în conflictul
transnistrean
Eventualitatea unei soluţii în conflictul transnistrean
ridică problema garanţilor acestei soluţii. Rusia, Ucraina şi
OSCE sunt atât mediatori în negocierile privind reglementarea
conflictului cât şi presupuşii viitori garanţi ai soluţiei. Conform
asumpţiilor curente, mecanismul de garanţii al reglementării
transnistrene va avea, probabil, şi o dimensiune militară care va
presupune existenţa unei forţe de pace în Transnistria. Într-un
fel sau altul se subînţelege că o astfel de forţă ar fi sub
mandatul OSCE, şi că Rusia ar asigura partea covârşitoare a
acestei forţe de menţinere a păcii.
Aceste asumpţii nu mai sunt atât de incontestabile în
condiţiile extinderii UE şi NATO, şi al interesului crescând faţă
de problema transnistreană.
Acum percepţia viitoarei operaţiuni de menţinere a
păcii este diferită atât în UE şi OSCE, cât şi în Moldova. Un
model de reglementare a conflictului transnistrean în care
Rusia ar juca un rol dominant, chiar quasi-monopolist, nu ar
asigura o soluţie durabilă fără implicarea constantă a actorilor
din exterior în afacerile interne ale noului stat. În fond nici la
Chişinău, nici la Bruxelles, nu se doreşte ca Republica
Moldova reunificată să devină un nou protectorat în Europa (de
tipul Kosovo sau Bosnia) cu diferenţa că ar fi un protectorat al
Rusiei şi Ucrainei, fără perspective de integrare europeană.
Totodată, situaţia în care Rusia ar fi principalul garant (pe
fundalul slăbiciunii OSCE şi Ucrainei) în reglementarea
transnistreană ar ignora o serie de factori indispensabili
stabilizării reale a Moldovei. Criteriul de bază al analizei
evoluţiilor în reglementarea conflictului transnistrean trebuie să
fie eficacitatea şi durabilitatea soluţiei. Este în interesul
Moldovei ca reglementarea transnistreană, oricare ar fi forma
sa, să fie durabilă. Însă, durabilitatea reglementării ar fi sub
semnul întrebării atât timp cât mecanismul de garanţii nu ar

282
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

ţine cont de: (1) interesele Uniunii lărgite, care spre deosebire
de Rusia va avea graniţă comună cu Moldova, şi va fi afectată
în primul rând de instabilitatea regională; (2) necesitatea de a
asigura o independenţă reală a Moldovei, inclusiv capacitatea
de a promova o politică externă independentă; (3) necesitatea
de a ajunge la o soluţie “durabilă” a conflictului, nu la
“îngheţarea” problemei. Toţi aceşti factori susţin necesitatea
reconsiderării formatului de reglementare a conflictului şi în
special a mecanismului de garanţii.

Procesul de Stabilizare şi Asociere


La şedinţa Consiliului de Cooperare Moldova – UE din
18 martie 2003 a fost lansată ideea unei eventuale contribuţii a
UE la rezolvarea problemei transnistrene conform modelelor
testate în Bosnia şi Macedonia.
Posibilitatea implicării UE în reglementarea
transnistreană prin trupe de menţinere a păcii nu este nouă.
Într-un mod sau altul această eventualitate s-a discutat atât în
Moldova cât şi în cadrul UE.
În ianuarie 2003 şeful Misiunii OSCE din Moldova,
William Hill, declara că nu exclude participarea nici unei ţări
membre OSCE la operaţiunea de menţinere a păcii în
Transnistria, şi că această operaţiune “trebuie să fie realmente
una internaţională, să fie asigurată de un contingent cu
adevărat internaţional, care să difere esenţial de formula
actuală”. În plus, reprezentantul special al Preşedinţiei în
Oficiu al OSCE deţinută de Olanda, în 2003, Adriaan
Jacobovits, declara că “trebuie să ne gândim chiar astăzi la
componenţa şi la statutul viitoarelor forţe de pace din
regiune”.
În 2002, în cadrul Secretariatului General al Consiliului
UE condus de Înaltul Reprezentant pentru PESC, Javier
Solana, s-a discutat problema unei eventuale participări a UE
cu trupe de pace în Transnistria. Atunci aceste discuţii au fost

283
Ioan CRĂCIUN
suspendate din cauza unor divergenţe de ordin birocratic din
cadrul UE. Însă în perspectiva evoluţiilor politice ale UE faţă
de problema transnistreană, problema a revenit pe agenda
Consiliului. La momentul actual discuţiile din cadrul UE nu se
mai axează pe necesitatea unei implicări în reglementarea
transnistreană, ci asupra modalităţilor concrete de implicare.
Preşedinţia greacă a UE a propus Transnistria drept
unul din conflictele din “Europa lărgită” în care UE trebuie să
se implice. Problema transnistreană a fost discutată şi în
Comitetul Politic şi de Securitate al UE în mai 2003. În plus,
Declaraţia Finală a Comitetului de Cooperare Parlamentară
Moldova – UE din 11 iunie 2003 semnată de către
copreşedinţii Jan Marinus Wiersma şi Victor Stepaniuc saluta
“o participare mai activă a UE în implementarea unui acord (în
problema transnistreană - n.a.), inclusiv prin posibilitatea de a
trimite trupe de pace.
Ţinând cont de aceste evoluţii, Republica Moldova are
tot interesul să ridice problema mecanismelor exacte de
garanţie a unei eventuale soluţii a conflictului transnistrean, şi a
contribuţiei principalelor instituţii europene. În general
experienţa anterioară în gestionarea conflictelor a actualilor
mediatori în problema transnistreană indică necesitatea ca
eforturile OSCE, Rusiei şi Ucrainei să fie plasate într-un
context mai larg al acţiunilor comunităţii internaţionale.

De ce e nevoie de implicarea UE în procesul de


reglementare transnistreană?
Dov Lynch, expert la Institutul de Studii de Securitate
al UE menţiona că: “Reglementarea acestui conflict necesită
un impuls politic major. Aici se observă avantajul UE faţă de
OSCE. Bruxelles poate întreprinde un set de măsuri politice şi
economice care nu sunt accesibile OSCE-ului. În plus,
problema este mult mai urgentă pentru UE decât pentru OSCE.

284
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Scopul UE trebuie să fie lansarea unei noi dinamici în


regiune”.
Un mecanism care ar facilita rezolvarea şi garantarea
durabilităţii reglementării conflictului transnistrean, ar putea fi
atragerearea UE, prin Politica Externă şi de Securitate
Comună/PESC (pilonul II), şi Cooperarea în domeniul Justiţiei
şi a Afacerilor Interne/JAI (pilonul III). Începând cu 2003 UE
deţine “capacitatea necesară pentru a întreprinde operaţiuni de
tip Petersberg” (printre care şi menţinerea păcii) în cadrul
Politicii Europene de Securitate şi Apărare (PESA).
După o perioadă de câţiva ani în care a fost definitivat
cadrul politic şi juridic al PESA, în 2003 Uniunea Europeană
pentru prima dată s-a angajat direct în gestionarea unor crize de
la periferia sa. La 1 ianuarie 2003 a fost lansată Misiunea de
Poliţie a Uniunii Europene în Bosnia-Herţegovina, drept
dovadă a faptului că UE deţine capabilităţile operaţionale civile
de gestionare a crizelor prin PESA. La 1 aprilie 2003, UE a
preluat de la NATO operaţiunea de menţinere a păcii în
Macedonia, aceasta marcând prima acţiune internaţională de
ordin militar a UE. Astfel, UE deţine şi capacitatea
operaţională, şi voinţa politică de a fi implicată în acţiuni de
stabilizare a crizelor din Europa.
Un următor pas ar putea fi implicarea UE în procesul de
reconstrucţie a regiunii afectate de conflict (Moldova, inclusiv
Transnistria), aşa cum se întâmplă în Bosnia, Kosovo,
Macedonia, şi chiar Orientul Mijlociu. UE ar avea o contribuţie
importantă în mecanismele de “motivare” politico-economică a
Tiraspolului şi Chişinăului pentru a menţine împreună viitorul
stat Moldova.
Factorii care înclină balanţa în favoarea implicării UE
în reglementarea transnistreană sunt:
a) interesul UE în eliminarea riscurilor de securitate ce
proliferează în condiţiile instabilităţii ce are drept sursă
regiunea transnistreană;

285
Ioan CRĂCIUN
b) UE este singurul actor ce deţine întregul spectru de
capacităţi economice, politice şi de securitate pentru a susţine
o reglementare pe termen lung a conflictului transnistrean. În
cazul stabilizării situaţiei din Macedonia, dar şi pentru a
menţine aparenţa integrităţii teritoriale în cazul Serbiei şi
Muntenegru, UE a recurs la mecanisme politice şi financiare
pentru a menţine integritatea acestor state. Este vorba de
promisiunea de asociere la UE, prin includerea în Procesul de
Stabilizare şi Asociere (care îi este refuzat Moldovei în etapa
actuală), şi de asistenţă economică. Nu există raţiuni evidente
care ar exclude şi pentru o Moldovă reîntregită aplicarea
aceleiaşi strategii – asocierea la UE - care implică atât facilităţi
economice, cum ar fi fonduri de dezvoltare şi comerţ asimetric;
cât şi politice – perspectiva integrării europene. Un astfel de
rezultat va servi interesele ambelor părţi aflate acum în
conflict;
c) UE are voinţa politică de a-şi asuma misiuni de
securitate în Europa, inclusiv în Transnistria, fapt reiterat de
către Consiliul UE, Comitetul Politic şi de Securitate şi de
Comisia Europeană, inclusiv în Comunicarea privind relaţiile
cu noii vecini din 11 martie 2003 unde se face referinţă la o
“responsabilitate comună pentru prevenirea conflictelor dintre
UE şi vecinii săi”, şi la contribuţia UE la realizarea
mecanismelor de stabilizare internă a statelor prin mecanismele
UE de gestionare a crizelor;
d) prin Forţa de Poliţie (Police Action Plan), declarată
operaţională, UE are capabilităţile civile necesare pentru
asigurarea securităţii în regiunile afectate de conflicte.
Moldova este mult mai expusă riscurilor non-militare (crima
organizată, lipsa de facto a frontierelor, traficul de droguri,
arme şi persoane etc.) la adresa securităţii decât celor militare
(pericolul unui război). De aceea, e nevoie de o operaţiune
civilă de amploare care ar urma să lupte cu crima organizată,
traficul de persoane, arme şi droguri, contrabanda şi proasta

286
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

gestionare a frontierei. Trupele militare sub egida OSCE nu ar


putea face acest lucru. Numai UE are experienţa necesară
acumulată în administrarea civilă a oraşului Mostar în Bosnia
(1994), în Albania (1998) prin “Elementul multinaţional de
Consiliere a Poliţiei” şi prin Misiunea de Poliţie a UE în
Bosnia (din 1 ianuarie 2003). În plus, există şi experienţa
atragerii statelor terţe în aceste operaţiuni civile. Rusia şi
Ucraina iau parte la operaţiunea civilă din Bosnia sub
comandament UE;
e) perceperea UE în calitate de putere civilă, nu ar trezi
asociaţii atât de negative în rândul populaţiei din stânga
Nistrului sau al clasei politice ruse, precum în cazul NATO. În
plus, Rusia a avut tradiţional o atitudine favorabilă faţă de
dezvoltarea capacităţilor militare şi civile de gestionare a
crizelor a UE, chiar dorindu-şi o cooperare mai intensă cu UE
în domeniul gestionării crizelor. Transnistria ar trebui să fie un
prim test în acest sens;
f) nu poate fi neglijată nici preocuparea UE de
democratizare, pe care o va promova şi o va susţine odată cu o
eventuală implicare în susţinerea reunificării Moldovei. Rusia
şi Ucraina nu vor promova a priori democraţia în Transnistria,
iar OSCE a avut un deceniu pentru a promova această cauză în
Transnistria şi progresele sunt ca şi inexistente. Dacă se doreşte
o democratizare a Transnistriei e nevoie de alte forţe
internaţionale capabile să promoveze democratizarea nu doar
prin presiuni asupra Transnistriei, dar şi asupra altor mediatori.
Un aparent dezavantaj este lipsa unor mecanisme
instituţionale UE de cooperare în probleme de securitate cu
Rusia şi Ucraina. Însă o implicare a UE în reglementarea
transnistreană ar fi acel impuls care ar dezvolta un cod de
cooperare în domeniul securităţii dintre UE, Rusia şi Ucraina,
astfel realizând dorinţa mai veche a Rusiei de a crea instituţii
comune cu UE responsabile de probleme de securitate în
Europa. În plus, o cooperare în problema transnistreană dintre

287
Ioan CRĂCIUN
UE şi Rusia poate mări încrederea reciprocă între părţile
implicate, şi ar contribui la cristalizarea unor mecanisme de
cooperare în sfera securităţii, de care până acum s-a vorbit
doar, şi pe care şi Rusia şi le doreşte. Cazul Transnistriei
trebuie să devină o realizare în practică a intenţiilor de
cooperare în sfera securităţii dintre UE şi Rusia.
O implicare a UE în reglementarea transnistreană cu
Forţa de Reacţie Rapidă, dar mai ales cu corpul de poliţie se va
face în strânsă cooperare cu Federaţia Rusă şi Ucraina.
În noua conjuctură internaţională de după Praga şi
Copenhaga (unde s-a anunţat extinderea NATO şi respectiv
UE), atât Rusia, cât şi Ucraina pot testa viabilitatea
aranjamentelor de securitate în cooperare cu UE şi NATO (prin
Consiliul Rusia - NATO), iar Vestul poate testa sinceritatea
partenerilor săi din Est, în special al Rusiei. Moldova are tot
interesul ca reglementarea tranistreană să devină una din
sferele de cooperare mai intensificate dintre Rusia şi Occident,
fapt care va contribui la o reunificare durabilă a Moldovei.

Mecanisme de soluţionare şi garanţii


în reglementarea transnistreană

Soluţionarea conflictului cuprinde problema formatului


de negocieri, a retragerii trupelor ruse, rezolvarea problemei
frontierei moldo-ucrainene şi exercitarea influenţei asupra
Tiraspolului. Problema garanţiei este compusă din chestiunile
legate de viitorul statut şi funcţionarea Moldovei reîntregite,
reabilitarea şi reconstrucţia post-conflict, viitorul formaţiunilor
para-militare şi militare ale Tiraspolului, democratizarea
Transnistriei etc.
Întregul complex de probleme legate de conflictul
transnistrean nu pot fi rezolvate exclusiv în cadrul formatului
pentalateral. Reîntregirea Moldovei nu se va face prin
semnarea unor documente, ci prin realizarea unui complex

288
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

întreg de acţiuni de ordin politic, militar, economic, financiar,


social şi cultural. Capacitatea politică şi experienţa anterioară a
Rusiei, Ucrainei şi OSCE sugerează că acestea nu vor putea
garanta integral un rezultat pozitiv al eforturilor de reîntregire a
Moldovei. Actualii mediatori sunt părţi indispensabile, dar
prezenţa lor nu este suficientă pentru soluţionarea definitivă a
problemei transnistrene. Numai OSCE a fost implicată în
reintegrarea unor state (Bosnia, Macedonia), dar şi atunci
OSCE a jucat rolul de susţinător secund al eforturilor
întreprinse de către NATO şi UE. Rusia şi Ucraina au
participat tehnic la implementarea unor operaţiuni de menţinere
a păcii în Bosnia şi Kosovo, însă acestea nici pe departe nu au
avut responsabilităţi politice de prim plan, ci au acţionat sub
comandament politic şi militar NATO.
În decursul ultimului deceniu Europa de Sud-est a
trecut printr-o serie întreagă de conflicte mai mult sau mai
puţin violente. Totuşi, datorită implicării actorilor occidentali
situaţia din Balcani cunoaşte o ameliorare graduală. Ţări ca
Albania, Bosnia, Croaţia, Macedonia, Serbia-Muntenegru, care
au trecut prin conflicte acum au perspective clare de aderare la
UE fiind parte în Procesul de Stabilizare şi Asociere (PSA). O
simplă comparaţie a situaţiilor de conflict din Europa de Sud-
est cu cele din spatiul post-sovietic indică de ce Moldova
trebuie să tindă spre un model de soluţionare a conflictului
transnistrean după un model sud-est european, aceasta
presupunând în primul rând participarea UE şi NATO în
calitate de garanţi în soluţionarea unor conflicte.
În Bosnia, după semnarea acordurilor de la Dayton în
1995, comunitatea internaţională, prin NATO, UE, ONU şi
OSCE este implicată politic şi economic în edificarea unui stat
cât de cât stabil. Prezenţa militară internaţională este în
scădere, iar accentul trece pe aspectele civile de gestionare a
crizei – edificarea instituţiilor (poliţie, vamă, sistemul

289
Ioan CRĂCIUN
judecătoresc etc), controlul frontierelor, lupta cu crima
organizată şi traficul de droguri, arme şi persoane.
În Albania, implicarea Greciei, Italiei şi altor state UE
în 1997 au înlăturat pericolul unui război civil în această ţară,
permiţând acestui stat, considerat altădată cel mai sărac din
Europa, să se angajeze în procesul de integrare europeană şi
euro-atlantică.
Macedonia, după ce a fost zguduită de ciocniri violente
între comunităţile slavă şi albaneză în 2001, a supravieţuit ca
stat numai datorită presiunilor politice ale NATO şi UE asupra
ambelor părţi aflate în conflict şi promisiunilor de apropiere de
NATO şi UE condiţionate de flexibilitatea părţilor. Eforturile
NATO şi UE au constat în vizitele frecvente ale Secretarului
general NATO George Robertson şi a Înaltului Reprezentant
pentru PESC Javier Solana la Skopje, o operaţiune de
demilitarizare şi monitorizare a situaţiei condusă de NATO, iar
din aprilie 2003 de către UE. Un rol cheie în eforturile de
stabilizare a situaţiei în Macedonia a fost promisiunea unor
perspective europene pentru acest stat. În cazul Macedoniei,
pentru prima dată a fost folosită perspectiva aderării la UE prin
semnarea unui acord de stabilizare şi asociere în calitate de
instrument politic de rezolvare/gestionare a conflictelor. Pe
viitor este posibilă o transformare a funcţiilor forţei de
menţinere a păcii UE din Macedonia pentru a face faţă
riscurilor non-militare din regiune. UE şi-ar putea asuma un rol
în gestionarea frontierei dintre Macedonia şi Kosovo, care este
insuficient de sigură pentru a limita traficul de droguri, arme şi
persoane, reţelele transnaţionale de crimă organizată.
În cazurile problemelor secesioniste, în Macedonia şi
Serbia-Muntenegru perspectiva de aderare la UE a fost utilizată
drept instrument care a împiedicat, sau cel puţin suspendat,
dezintegrarea unui stat. UE a condiţionat acordarea statutului
de membri asociaţi pentru Beograd şi Podgorica prin

290
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

menţinerea unei forme de asociere statală. În acelaşi mod UE


acţionează în prezent şi în Bosnia-Herţegovina.
În toate aceste state afectate de conflicte, UE a fost
implicată în calitate de actor politic cheie în ameliorarea
situaţiei. Pârghiile utilizate au fost economice şi politice -
reconstrucţie post-conflictuală, edificarea unor instituţii
democratice, perspectiva de integrare europeană ca factor
unificator al ţării şi al bunelor relaţii cu vecinii. Astăzi în
Europa de Sud-est situaţia rămâne dificilă, însă tendinţele
politice şi economice sunt destul de pozitive. Procesele
pozitive din Europa de Sud-Est se datorează în mare parte
perspectivei de integrare europeană a statelor afectate de
conflict, fapt ce a avut un efect stabilizator asupra evoluţiilor
regionale.
Prin contrast cu tendinţele pozitive din Europa de Sud-
Est situaţia conflictelor din spaţiul post-sovietic rămâne în cel
mai bun caz “îngheţată”. Situaţia din jurul Karabah-ului
rămâne la fel de tensionată. Prezenţa militară rusă în Armenia
creşte. Azerbaijanul investeşte o parte considerabilă a
veniturilor provenite din extragerea şi tranzitul de petrol în
modernizarea armatei. Sistemele politice rămân la fel de
nedemocratice. Aceste evoluţii nu contribuie deloc la
demilitarizarea Caucazului de Sud, şi nici la stabilizarea
situaţiei pe termen lung. Situaţia din Abkhazia este o sursă
permanentă de tensiuni dintre Georgia şi Rusia ajungându-se
până la acuzaţii reciproce de agresiune. Georgia suspectează
Rusia de “anexarea” graduală a Abkhaziei prin acordarea
masivă a cetăţeniei ruse şi achiziţionarea obiectivelor
economice. Pe termen mediu şi lung, tendinţele rămân
negative. În Transnistria există anumite tendinţe pozitive, însă
şi acestea sunt într-o bună parte efecte ale evoluţiilor externe
legate de extinderea NATO şi UE. În plus, când este vorba de
conflictele post-sovietice se subestimează importanţa
reconstrucţiei post-conflictuale şi a dimensiunii non-militare de

291
Ioan CRĂCIUN
gestiune a crizelor, care ar viza democratizarea, controlul
frontierelor şi lupta cu crima organizată.
Ţinând cont de comparaţia dintre situaţia conflictelor
din Europa de Sud-Est cu cele din spaţiul post-sovietic,
Moldova trebuie să ţină cont de limitele OSCE, Rusiei şi
Ucrainei în soluţionarea conflictelor. Aceasta este valabilă în
special în condiţiile necesităţii unor mecanisme internaţionale
de garanţie a soluţionării conflictului.

Modele de garanţie a reglementării transnistrene


Mecanismele internaţionale de garanţii pentru
soluţionarea unui conflict presupun de cele mai multe ori o
dimensiune supranaţională. Prin urmare, subscrierea la un
anumit mecanism de garanţii în problema transnistreană va
însemna cedare de suveranitate din partea Moldovei în
favoarea garanţilor.
Modelele expuse în continuare sunt analizate din
perspectiva necesităţii de a asigura o reglementare
transnistreană complexă şi de durată. Un al doilea punct de
pornire pentru analiză ţine de dimensiunile de securitate,
politică şi economică al mecanismului de garanţii. Este
important să se realizeze faptul că soluţionarea definitivă a
conflictului transnistrean nu poate fi atinsă exclusiv prin
semnarea unor documente şi desfăşurarea unei forţe de pace.
Chiar mai importante sunt aspectele non-militare ale
soluţionării – reconstrucţia economică, integrarea spaţiului
vamal, controlul frontierelor din est, reforma şi demilitarizarea
structurilor de forţă din Transnistria, democratizarea întregii
Moldove etc.
Modelele analizate au fost lansate deja în circuitul de
discuţii de către OSCE, Federaţia Rusă şi Institutul de Studii de
Securitate al Uniunii Europene.

292
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Modelul OSCE - Operaţiune de pace “multinaţională”


Modelul de garanţii pentru reglementarea transnistreană
promovat de misiunea OSCE în Moldova presupune o
operaţiune de pace “multinaţională” sub mandat OSCE, fără
dominarea trupelor ruseşti. Garanţiile politice ar veni din partea
Rusiei şi Ucrainei.
Dimensiunii economice a reglementării, care este
extrem de importantă, nu i se acordă atenţia cuvenită.
Aspectele civile ale reglementării transnistrene sunt şi ele
practic absente.
a) Dimensiunea de securitate
În viziunea şefului misiunii OSCE în Moldova, William
Hill, în Moldova va fi necesară o operaţiune “realmente
internaţională… asigurată de un contingent cu adevărat
internaţional, care să difere esenţial de formula actuală”,
adică formula dominată de trupe ruseşti. Mandatul acestei
operaţiuni trebuie să fie limitat în timp, şi foarte concret.
Trupele ruse ar asigura doar o parte din aceasta operaţiune, şi
nu ar fi majoritare.
Totodată misiunea OSCE în Moldova accentuează
necesitatea unui mandat de operaţiune militară limitat în timp.
Problema este că limitele mandatului vor putea fi stabilite
numai cu acordul Rusiei, care ar putea fi interesată în
prelungirea nejustificată a operaţiunii militare. Astfel, nu sunt
deloc clare mecansimele care ar face mandatul operaţiunii de
pace cu adevărat limitat în timp.
În plus, modelul de garanţii de securitate promovat de
OSCE nu ne spune suficiente despre aspectele civile ale
reglementării transnistrene. Cine şi cum se va ocupa de
securizarea graniţei de est al republicii, de crearea unui sistem
de gestionare a frontierelor unificat, de reformele democratice
în Transnistria, de reforma şi controlul structurilor de securitate
transnistrene, de reforma sistemului juridic, implementarea
unui sistem de control civil al armatei etc. Răspunsul pe care ar

293
Ioan CRĂCIUN
dori să îl dea OSCE este că de aceste lucruri se va ocupa chiar
Misiunea OSCE de la Chişinău. Însă experienţa tuturor
conflictelor din Europa din perioada de după sfârşitul
războiului rece sugerează că OSCE cel mult poate ajuta UE,
NATO şi ONU să rezolve aceste probleme, însă nu le poate
rezolva de una singură sau în cooperare cu Rusia şi Ucraina.
Din punct de vedere militar operaţiunea
“multinaţională” propusă de OSCE pare echilibrată, însă acest
echilibru nu este valabil şi pentru dimensiunile civilă, politică
şi economică a garanţiilor. După cum s-a mai menţionat,
aspectele economice şi politice ale soluţionării crizei sunt mai
importante decât cele militare, de aceea modelul susţinut de
OSCE poate contribui la soluţionarea doar unei părţi a
problemei transnistrene, şi nu a întregului complex de
probleme din Transnistria.
b) Dimensiunea politică
Modelul susţinut de OSCE prevede ca garanţiile
politice pentru reglementarea transnistreană şi cadrul politic de
control al trupelor de menţinere a păcii vor fi asigurate de
Rusia şi Ucraina. Aceasta ar însemna o proiectare a
problemelor formatului pentalateral şi în viitor. Problemele
acestea, menţionate mai sus, sunt:
- dominarea formatului de către Rusia prin veto-ul său
din cadrul OSCE şi capacitatea de a influenţa Ucraina;
- lipsa clară de voinţă politică şi interes din partea
Rusiei de a contribui cu adevărat la rezolvarea problemei
transnistrene. Obiectivul principal al Rusiei este prezenţa
militară şi politică în regiune, şi nu reglementarea
transnistreană;
- incapacitatea OSCE şi a Ucrainei de a contrabalansa
Rusia şi Tiraspolul în cadrul formatului pentalateral;
- lipsa NATO şi UE în formatul de garanţii; aceste
organizaţii, alături de Chişinău, fiind tocmai părţile cele mai
interesate de soluţionarea definitivă a problemei transnistrene;

294
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

- lipsa de capacitate politică a garanţilor actuali de a


promova o democratizare, decriminalizare şi demilitarizare a
Transnistriei. Fără atingerea acestor obiective, Moldova nu va
rezolva problema transnistreană, chiar dacă se va ajunge la o
soluţie formală semnată de către mediatori, Chişinău şi
Tiraspol.
c) Dimensiunea economică
Modelul sprijinit de OSCE subestimează valoarea
componentei economice a soluţionării transnistrene. Aceasta se
datorează lipsei de capacitate a OSCE de a face ceva consistent
pentru reconstrucţia post-conflictuală. Chiar conştienţi de acest
fapt, oficialii OSCE nu au ţinut suficient cont de declaraţiile
înalţilor oficiali de la Chişinău - preşedintele, primministrul şi
ministrul reintegrării – privind implicarea mai activă a Uniunii
Europene în soluţionarea conflictului, în special la etapa de
reabilitare post-conflict. Astfel pentru anumite grupuri de
opinie din OSCE rivalităţile instituţionale cu UE sunt mai
importante decât eforturile de a rezolva problema
transnistreană în toată complexitatea sa, chiar şi atunci când
statul vizat - Republica Moldova îşi exprimă clar dorinţa ca UE
să joace un rol mai mare în reglementarea transnistreană.
După cum s-a mai menţionat, nici OSCE, nici Rusia şi
nici Ucraina nu pot asigura şi implementa un plan de
reconstrucţie economică a regiunii. Se va conta din nou pe
sprijinul UE, însă este lipsit de temei să se creada că UE va fi
gata să contribuie prin fonduri importante la reconstrucţia
economică în faza post-conflict, fiind exclusă din procesul de
garanţii politice în Moldova. Cu alte cuvinte, UE nu va accepta
să finanţeze un model de garanţii al reglementării transnistrene
în care conducerea politică îi revine OSCE, Rusiei şi Ucrainei,
iar UE îi revine simplul rol de finanţator fără drept de decizie
politică. Astfel de speranţe sunt rupte de realitate. Dacă se
doreşte ca UE să îşi asume responsabilităţi economice în
reglementarea transnistreană, atunci UE trebuie să joace şi un

295
Ioan CRĂCIUN
rol cheie în sistemul de garanţii politico-militare în Moldova.
Iar modelul de garanţii propus de către OSCE nu prevede nici
un rol de prim plan pentru UE.

Modelul rus de garanţii – operaţiune de pace


“predominant rusească”
Modelul propus de Federaţia Rusă presupune o forţă de
pace în Transnistria sub mandat OSCE cu o componentă
militară “predominant rusească”. Această formulă de garanţii
militare urmează a fi pusă sub controlul politic al actualilor
mediatori în problema transnistreană – Rusia, Ucraina şi
OSCE. Modelul de garanţii rusesc nu presupune o dimensiune
clară de reconstrucţie economică, iar garanţiile politice din
partea Rusiei, Ucrainei şi OSCE riscă să fie lipsite de
eficacitate.
a) Dimensiunea de securitate
Propunerile Federaţiei Ruse se bazează pe asumpţii mai
vechi conform cărora Rusia ar asigura “coloana vertebrală” a
forţei de pace în Transnistria. Iniţial aceste asumpţii erau
implicit recunoscute de OSCE şi de UE, însă în ultimul an,
odată cu dubla extindere a NATO şi UE, instituţiile occidentale
şi OSCE au renunţat la ideea conform căreia Rusia ar trebui să
fie principalul garant militar al reglementării transnistrene. În
condiţiile în care Transnistria este o sfidare la adresa securităţii
UE şi NATO extinse, nu este logic ca situaţia să fie controlată
integral de către Federaţia Rusă, care nu are interese directe în
a elimina focarul de instabilitate din Transnistria. Republica
separatistă, aşa cum este astăzi, nu creează nici un fel de
probleme Rusiei – nici economice, nici de securitate – şi
motivaţia Rusiei de a menţine regiunea stabilă va fi întotdeauna
mult mai mică decât dorinţa Moldovei sau a UE de a rezolva
această problemă, inclusiv în ce priveşte graniţele din est,
contrabanda, crima organizată etc. Astfel o operaţiune de pace
“predominant rusească” nu rezolvă problema transnistreană, ci

296
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

va contribui la menţinerea unei republici nistrene puternice,


autoritare şi mafiote.
Modelul operaţiunii de pace promovat de către
Federaţia Rusă nu este un model care să asigure rezolvarea
problemelor legate de Transnistria în toată complexitatea lor.
Logica propunerilor venite de la Moscova reiese nu din
necesitatea de a rezolva definitiv problema transnistreană, ci
din necesitatea de a menţine prezenţa rusă în regiune dupa
retragerea Grupului Operativ de Trupe Ruseşti.
Propunerile ruse intenţionat evită problema numărului
şi limitelor în timp a mandatului. Din perspectiva Rusiei este
important ca numărul de militari din trupele de menţinere a
păcii să fie cât mai mare, şi cu posibilitatea de a extinde cât mai
mult mandatul acestora.
Însă aceasta nu ţine cont de situaţia reală din Moldova.
În Transnistria nu există pericolul unui război, şi nu este nevoie
de o operaţiune de pace lungă şi numeroasă. Din contră,
Moldova are nevoie de o operaţiune de pace civilă care ar
consta dintr-un grup de observatori militari şi forţa de poliţie
civilă. Rusia nici nu a luat în consideraţie aspectele civile ale
unei operaţiuni de pace, pentru că interesele sale sunt de cu
totul altă natură decât simpla rezolvare a problemei
transnistrene.
Dimensiunea civilă a modelului de reintegrare a
Moldovei este mai importantă decât operaţiunea militară însăşi.
Problema este că militarii ruşi nu pot contribui cu nimic la
securizarea graniţei de est a republicii, integrarea spaţiului
vamal, acordarea de sprijin logistic şi de experienţa pentru
vame şi grăniceri, reformele democratice în Transnistria,
edificarea unui stat de drept, reforma şi controlul structurilor de
securitate transnistrene, reforma sistemului juridic,
implementarea unui sistem de control civil al armatei etc. Cine
se va ocupa de rezolvarea acestor probleme de care va depinde
viitorul statului reîntregit?

297
Ioan CRĂCIUN
Modelul de garanţii promovat de Federaţia Rusă nu
răspunde la aceste întrebări, care nici nu sunt pe agenda
oficialilor ruşi.
b) Dimensiunea politică
Formatul de garanţii politice ar fi menţinut în actuala
componenţă – Rusia şi Ucraina, sprijinite de OSCE. Acesta ar
exercita controlul politic asupra forţelor de pace, dar şi asupra
procesului de reintegrare a Moldovei. Problema este că un
astfel de format nu poate garanta nimic. OSCE nu a putut
garanta retragerea trupelor ruseşti conform prevederilor OSCE
de la Istanbul; Ucraina nu a putut “garanta” impermeabilitatea
graniţei de est a Moldovei; iar Rusia nu are interesul să
garanteze nici una nici alta. În plus, Rusia, Ucraina şi OSCE nu
deţin capacităţile şi nici dorinţa să exercite presiuni credibile
asupra Transnistriei, atunci când Tiraspolul face tentative de a
destabiliza situaţia. Un deceniu de negocieri cu aceşti trei
mediatori a demonstrat lipsa de viabilitate a acestui format,
care nu poate asigura nici motivaţii pozitive (“carrot) şi nici
presiuni (“stick”) asupra Tiraspolului.
Pe viitor nu este prea clar cum va funcţiona formatul
Rusia – Ucraina – OSCE pentru că acesta nu reflectă
schimbările politice fundamentale din regiune. Un format care
nu include UE şi NATO în reglementarea unui conflict situat
chiar la graniţa acestor organizaţii, în timp ce Rusia e la 1000
de kilometri, nu va fi un format credibil pentru că nu ţine cont
de interesele noilor actori regionali.

c) Dimensiunea economică
Modelul de garanţii propus de Rusia nu prevede o
dimensiune economică. Cu alte cuvinte, Rusia vrea să îşi
asigure rolul de lider militar şi politic în reglementarea
transnistreană, fără a contribui financiar la reabilitarea post-
conflictuală în Moldova. În plus, nici Ucraina, nici OSCE nu
pot face nimic pentru reconstrucţia economică a Moldovei.

298
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Desigur se va conta pe instituţiile financiare


internaţionale şi europene – Fondul Monetar Internaţional,
Banca Mondială, Banca Europeană de Reconstrucţie şi
Dezvoltare – şi fondurile din partea UE. Însă fără implicarea
acestor instituţii în formatul de garanţii politice şi chiar de
securitate (în cazul UE), instituţiile financiare internaţionale şi
UE nu vor avea acelaşi nivel de responsabilitate politică şi
economică pentru stabilizarea Moldovei, comparativ cu alte
state afectate de conflicte în Balcani.

Modelul ISS – Garanţii comune UE – Rusia


Un al treilea model de garanţii în reglementarea
transnistreană a fost propus de către Institutul de Studii de
Securitate (ISS) al Uniunii Europene, o agenţie oficială a UE
care elaborează recomandări pentru Consiliul UE şi Înaltul
Reprezentant pentru PESC, Javier Solana. Propunerile
autorului Dov Lynch de la ISS sunt cel mai complex şi credibil
model de garanţii în problema transnistreană dintre cele lansate
în circuitul public.
Soluţionarea transnistreană este văzută ca un proces
care necesită garanţii nu doar politico-militare, ci şi economice.
ISS se distanţează de abordarea simplistă specifică mediatorilor
actuali, şi propune un set de măsuri menite să facă faţă
întregului complex de probleme legate de Transnistria.
a) Dimensiunea politică
În calitate de garant al reglementării transnistrene ar fi
creat un mecanism multilateral numit Grupul Regional de
Lucru (Regional Task Force/RTF) compus din OSCE, Rusia,
Ucraina, Romania şi instituţiile financiare internaţionale.
Grupul ar fi co-prezidat de către UE şi Rusia prin intermediul
unor trimişi speciali. Printre funcţiile grupului s-ar număra:
- exercitarea de presiuni asupra Moldovei, şi în special
a Transnistriei pentru atingerea unui numitor comun în
procesul de reglementare;

299
Ioan CRĂCIUN
- aplicarea unor presiuni politice asupra Ucrainei pentru
a facilita securizarea graniţei de est a Moldovei;
- garanţiile de securitate a reglementării conflictului.
b) Dimensiunea economică
În cadrul politicii UE pentru “noii vecini” trebuie create
mecanisme care ar impulsiona reglementarea transnistreană.
Aceasta se poate realiza prin implementarea unui instrument
asemănător Procesului de Stabilizare şi Asociere (PSA) care
permite UE să exercite influenţă asupra statelor din Balcani
datorită folosirii explicite a asocierii cu UE prin PSA. Printre
altele, PSA prevede perspective clare de aderare la UE,
asistenţă financiară sporită şi liberalizarea asimetrică a
comerţului dintre statele semnatare şi UE.
O apropiere a Moldovei de UE conform modelului de
“stabilizare şi asociere” ar crea un cadru favorabil pentru
actorii economici şi chiar populaţia din Transnistria ce ar putea
fi cointeresaţi de reintegrarea cu Moldova, moment care le-ar
aduce şi beneficii de ordin economic, prin acces pe “piaţa
unică” şi la fondurile UE. Astfel, în afară de presiuni, vor fi
create şi impulsuri pozitive pentru ca Transnistria să accepte
reunificarea cu Moldova.

c) Dimensiunea de securitate
Modelul ISS pune sub semnul întrebării necesitatea
unor trupe de pace în Moldova. Acest moment ridică o
întrebare fundamentală: mai există pericolul unui război între
Tiraspol şi Chişinău? Puţine persoane cred cu adevărat că mai
exista pericolul unui nou război pe Nistru. În acest caz chiar nu
e nevoie de nici o operaţiune militară de menţinere a păcii în
Transnistria. Există indicii care sugerează că pacea poate fi
asigurată şi prin garanţii politice şi observatori militari cu
participarea UE, iar eforturile comunităţii internaţionale trebuie
să se concentreze mai curând pe reconstrucţia economică.

300
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

ISS propune crearea unei misiuni de observatori


militari, sub conducerea politică a grupului regional. Misiunea
de observatori ar fi compusă din reprezentanţi UE şi ai Rusiei.
Mandatul Misiunii ar cuprinde:
- sprijin material pentru casarea şi retragerea muniţiilor
fostei armate 14;
- sprijin pentru Tiraspol în demobilizarea numeroaselor
“forţe de securitate”, “grăniceri”, “poliţie de frontieră” şi
crearea unei singure forţe neînarmate (numită “Forţa Nistru”)
după modelul Forţei de Protecţie din Kosovo;
- antrenarea şi sprijinul pentru gestionarea comună a
segmentului transnistrean a frontierei moldo-ucrainene de către
Chişinău şi Tiraspol;
- preluarea funcţiilor Misiunii de observatori OSCE în
monitorizarea zonei de securitate;
- monitorizarea “Forţei Nistru” şi a posturilor vamale
comune la graniţa cu Ucraina;
- desfiinţarea Comisiei Unificate de Control şi crearea
unei “Comisii de Securitate Comună” care se va reuni
săptămânal pentru a monitoriza toate evoluţiile din zona de
securitate. Această nouă Comisie ar fi co-prezidată de UE şi
Rusia, şi ar include OSCE, Moldova, Transnistria şi Ucraina.
Comisia ar fi subordonată Grupului Regional de Lucru.
Modelul propus de către ISS este favorabil Moldovei
din următoarele considerente:
- prin realizarea unei operaţiuni civile de pace în
Moldova se elimină incertitudinile (termenul şi componenţa)
legate de eventuala forţă de pace, care poate deveni o altă
formă de prezenţă militară rusă pe teritoriul Moldovei;
- este sugerat un întreg “pachet” de măsuri menite să
contribuie la reintegrarea Moldovei. Aceste măsuri sunt de
ordin politico-militar şi economic, şi este mai complex şi mai
credibil decât modelele promovate de OSCE şi Rusia;

301
Ioan CRĂCIUN
- se propune o apropiere a Moldovei la UE după
modelul PSA, care ar crea impulsuri pozitive pentru
reglementarea transnistreană. Aceasta este în concordanţă cu
eforturile de integrare europeană a Moldovei;
- operaţiunea civilă de gestionare a conflictului
transnistrean se va ocupa de problema graniţei moldo-
ucraineană, de reforma şi demilitarizarea structurilor de
securitate nelegale ale Tiraspolului. În plus, Misiunea de
observatori UE-Rusia va sprijini logistic şi financiar măsurile
de mai sus.

Concluzii

Republica Moldova are nevoie de o reglementare


transnistreană durabilă. Mecanismul actual de mediatori şi
garanţi nu corespunde întru totul acestor exigenţe, şi nici
realităţilor regionale în contextul extinderii UE şi NATO.
Pentru a obţine o soluţionare durabilă a conflictului e nevoie ca
formatul de reglementare a acestuia să ţină cont de lărgirea UE
şi NATO, şi al interesului crescând din partea acestor instituţii
faţă de problema transnistreană. După cum a demonstrat
participarea parţială a UE la soluţionarea problemelor ce ţin de
frontiera moldo-ucraineană şi în exercitarea de presiuni asupra
Transnistriei, o implicare mai consitentă din partea UE în
reglementarea transnistreană va aduce beneficii Moldovei.
Dependenţa excesivă a unei eventuale reglementări de
vreunul dintre mediatori, vine în contradicţie cu necesitatea de
a asigura o soluţie durabilă a conflictului transnistrean. Cu alte
cuvinte dacă Moldova doreşte ca Transnistria să nu îşi
reactiveze tendinţele separatiste după o eventuală reunificare,
atunci trebuie să existe o balanţă a garanţilor reglementării
transnistrene. Există temeri că mecanismul actual de garanţii
nu va putea asigura rezolvarea durabilă a conflictului, ci

302
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

suspendarea lui. După o eventuală reunificare a Moldovei, între


Chişinău şi Tiraspol vor exista suficiente probleme şi tensiuni
politice, economice, sociale sau culturale. Este necesară
existenţa unor forţe externe care vor fi capabile să aplice
suficiente presiuni asupra Transnistriei ca aceasta să nu recurgă
la argumentul “separatist” atunci când îi va conveni. Până la
momentul actual nici Federaţia Rusă, nici OSCE sau Ucraina
nu au putut demonstra că deţin pârghiile sau voinţa politică de
a presa cu succes Transnistria. În schimb acest tip de
instrumente pot fi aplicate de către UE, inclusiv în cooperare
cu SUA, OSCE, Ucraina şi Rusia.
Un model de reglementare al conflictului transnistrean
în care Rusia ar juca un rol dominant, chiar quasi-monopolist,
nu ar asigura o soluţie durabilă fără necesitatea implicării
constante a actorilor din exterior în afacerile interne ale noului
stat. În fond nici la Chişinău, nici la Bruxelles, nu se doreşte ca
Republica Moldova reunificată să devină un nou protectorat în
Europa, cu diferenţa că ar fi un protectorat al Rusiei şi
Ucrainei, fără perspective de integrare europeană. Totodată,
situaţia când Rusia ar fi principalul garant în reglementarea
transnistreană ar ignora o serie de factori politico-economici
care sunt indispensabili stabilizării reale a Moldovei.
Democratizarea, demilitarizarea şi decriminalizarea
Transnistriei nu pot fi atinse prin garanţii ruso-ucrainene.
În plus, actualii mediatori nu pot veni cu un program
economic de reconstrucţie a Moldovei, şi nici garanţiile
politice nu sunt suficient de credibile în condiţiile în care nici
Ucraina, nici OSCE nu ar putea contrabalansa un eventual
sprijin al Federaţiei Ruse faţă de tendinţele centrifuge în
Moldova. UE este singurul actor european care poate activiza
întreg spectrul de instrumente necesare pentru reglementarea
transnistreană – economice, politice şi de securitate. Rusia,
Ucraina şi OSCE nu posedă aceste capabilităţi, şi nici un
interes clar de a le aplica.

303
Ioan CRĂCIUN
Trebuie reconsiderat şi rolul OSCE în soluţionarea
conflictului transnistrean. OSCE va fi foarte utilă în rezolvarea
problemei transnistrene, dar nu în calitatea pe care o are astăzi.
Dacă Moldova doreşte o soluţionare durabilă a
problemei transnistrene, Chişinăul trebuie să susţină o
modificare a aranjamentelor de soluţionare al conflictului.
Interesul Chişinăului este ca OSCE să se ocupe în Moldova de
ceea ce face cu succes şi în alte părţi. Astfel, OSCE ar trebui să
se concentreze mai mult pe promovarea normelor democratice,
monitorizarea alegerilor (inclusiv în Transnistria), facilitarea
dialogului între minorităţile naţionale şi populaţia majoritară,
democratizarea Transnistriei, promovarea şi monitorizarea unei
eventuale reforme a structurilor de securitate în Transnistria
etc. Rolul OSCE în Moldova trebuie să fie determinat de
experienţa pozitivă a acestei organizaţii în Balcani, şi să ţină
cont de segmentele pe care OSCE poate contribui pozitiv la
atenuarea sau prevenirea, dar nu rezolvarea, unor crize. Un
astfel de rol pentru OSCE este larg acceptat atât între oficiali ai
ogranizaţiei, cât şi între oficiali ruşi şi europeni.
În cadrul politicii pentru “Europa lărgită” UE se declară
gata de a fi mai activă în soluţionarea crizelor de la periferia sa,
inclusiv în Transnistria.
Implicarea UE în mecanismul de negocieri va trebui să
fie proiectată în special asupra mecanismelor de garantii în
conflict. UE este singurul actor capabil să dezvolte o întreagă
strategie de garanţii în problema transnistreană, pentru că o
astfel de strategie trebuie să cuprindă nu doar elemente politice
şi de securitate, dar şi economice. OSCE, Rusia şi Ucraina nu
pot activiza întregul set de măsuri necesare reintegrării
Moldovei.
Chiar dacă din perspectiva Rusiei şi Ucrainei o
implicare a UE în reglementarea transnistreană ar putea trezi
critici din partea unor actori politici, la nivel oficial Moscova şi
Kievul au pregătit demult baza politică pentru implicarea UE în
reglementarea transnistreană. Fără a face referiri directe la

304
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Transnistria, Rusia şi Ucraina au făcut suficiente declaraţii


politice privind cooperarea în domeniul securităţii şi a
gestionării conflictelor din Europa. Toate aceste declaraţii,
lansate practic la toate summiturile UE – Rusia şi UE –
Ucraina din ultimii ani, pot fi invocate drept o bază politică
pentru o cooperare concretă, nu declarativă dintre Bruxelles cu
Moscova şi Kiev. În plus, Ucraina s-a asociat unilateral la
Politica Externă şi de Securitate Comună a UE în septembrie
2001, şi acest lucru trebuie subliniat atunci când politica
Ucrainei faţă de Transnistria nu corespunde întru totul politicii
europene.
Cooperarea dintre UE şi Rusia în reglementarea
transnistreană trebuie prezentată drept un impuls care ar
dezvolta un cod de cooperare în domeniul securităţii dintre
aceşti actori.
Astfel s-ar realiza dorinţa mai veche a Rusiei de a crea
instiţutii comune cu UE responsabile de probleme de securitate
în Europa. În plus, o cooperare în problema transnistreană
dintre UE şi Rusia poate mări încrederea reciprocă între părţi şi
ar contribui la cristalizarea unor mecanisme de cooperare în
sfera securităţii, de care până acum s-a vorbit doar, şi pe care şi
Rusia şi le doreşte. Cazul Transnistriei trebuie să devină o
realizare în practică a intenţiilor de cooperare în sfera
securităţii dintre UE şi Rusia. Moldova are tot interesul ca
reglementarea transnistreană să devină una din sferele de
cooperare mai intensificată dintre Rusia şi UE, fapt care ar
putea contribui la o reunificare durabilă a Moldovei.

305
Ioan CRĂCIUN

306
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

BIBLIOGRAFIE

1. Antonio, Missiroli, The Constitutional Treaty:


enabling text for foreign policy and defence,
EUROPEAN VOICE, 21-27 october 2004;
2. * * * Adunarea generală a Naţiunilor Unite,
Raportul Secretarului General A/47/277 - S/24111,
“An Agenda for Peace Preventive diplomacy,
peacemaking and peace-keeping”, 31 Ianuarie
1992;
3. * * * Adunarea Milenară a Naţiunilor Unite,
Raportul Secretarului General A/54/2000 “Noi
popoarele: rolul Naţiunilor Unite în secolul 21”,
27 martie 2000;
4. * * * Austrian Chairmanship 2000 of the
Organization for Security and Co-operation in
Europe (OSCE) Challenges and Tasks, Working on
the front line: the OSCE in the conflict regions,
disponibil pe
http://www.osze.at/seite4_programm_en.html;
5. Brémond, J.; Gélédan, A., Dictionnaire
économique et social, Ed. Hatier, Paris, 1990;
6. Badrus, Gh., Globalitate şi management, Editura
All Beck, Bucureşti, 2000;
7. Brecher, M., Studies in crisis behavior Special
Issue The Ierusalim of International Relations,
1978;
8. Benedikt, von T.; Linus, von C., The Work on a
Security Model for Europe for the 21st Century,
OSCE Yearbook, 1995/1996;

307
Ioan CRĂCIUN

9. Charles, Herman, F., Crises in Foreign Policy. A


Simulation Analysis, Indianapolis, 1969;
10. Marian, Buciuman, Interviu acordat revistei
Gândirea Militară Românească, în Gândirea
Militară Românească nr.4/2004;
11. Marian, Buciuman, Comanda şi controlul
operaţional în gestionarea situaţiilor de criză, în
Gândirea Militară Românească nr.6/2004;
12. * * * Constituţia României;
13. * * * Carta ONU;
14. * * * Centrul de Studii Strategice de Apărare şi
Securitate, “Anul 2003. Unicitate, evoluţie,
perspective”, coord. DOLGHIN Nicolae, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2004;
15. Cameron, F, Towards an EU strategic concept, în:
Romanian Journal of European Affairs, vol. 3, no.
3, Institutul European din România, Bucureşti,
septembrie 2003;
16. Carpinschi, Anton; Bocancea, Cristian, Ştiinţa
politicului, vol. I, Editura Universităţii "Al.I.
Cuza", Iaşi, 1998;
17. Corneliu BALTĂ, Managementul riscului în
Bazinul Mării Negre, în Gândirea Militară
Românească nr.1/2005;
18. * * * Common Purpose: Towards a more effective
OSCE, Final Report and Recommendations of the
Panel of Eminent Persons On Strengthening the
Effectiveness of the OSCE, 27 June 2005;
19. Doucet, Ian, Wars, Met Report, Medical
Educational Trust, London, 1991;
20. David, Abshire; James, Woolsey; Richard, Burt,
The Atlantic Alliance Transformed, Center for
308
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Strategic and International Studies, Washington,


1992;
21. Deutsch, Karl, W., Crisis Decision-Making The
Information Approach, 1982;
22. Ernst-Otto, Czempiel, Friedensstrategien,
Systemwandel durch Internationale
Organisationen, Demokratisierung und Wirtschaft,
Paderborn 1986;
23. * * * Early Warning, Conflict Prevention, Crisis
Management and Post-Conflict Re-habilitation in a
Comprehensive Security Framework, disponibil pe
http://europa.eu.int/comm/external_relations/osce/ ;
24. * * * European Commission, 2003 Regular Report
on Romania’s progress towards accession,
Brussels, 5 November 2003;
25. Frunzeti, Teodor, Organizaţiile internaţionale în era
globalizării, Editura Academia Forţelor Terestre,
Sibiu, 2000;
26. Frans, Timmermans, The Activities of the OSCE
High Commissioner on National Minorities in
Conflict Prevention, OSCE Yearbook, 1995/1996;
27. Günther, Gugel, Seminar Gewaltprävention,
Institut für Friedenspädagogik Tübingen, 2003;
28. * * * George C. Marshall European Center for
Security Studies, Conflict Prevention and
Management of Crisis and Conflict,
http://www.marshallcenter.org/site-text/lang-
en/page-coll-ep-1/xdocs/coll/ep-syllabus-04-
01/module-10.htm;
29. Gerrard, Quille, Turning the Rhetoric of European
Defence Cooperation into Reality. În: New
Defence Agenda, Fresh Perspectives on European
Security, Brussels, NDA, 2004;

309
Ioan CRĂCIUN

30. Günther, Unser; Michaela, Wimmer, Die Vereinten


Nationen. Zwischen Anspruch und Wirklichkeit,
Bundeszentrale für politische Bildung, Bonn 1995;
31. Herfried, Münkler, Das Ende des "klassischen"
Krieges. Warlords, Terrornetzwerke und die
Zukunft kriegerischer Gewalt, în: Neue Zürcher
Zeitung din 14.09.2002;
32. Herfried, Münkler, Krieg und Frieden, în: Iring
Fetscher/Herfried Münkler, Politikwissenschaft.
Begriffe - Analysen - Theorien, Ein Grundkurs,
Reinbek 1985;
33. H., Miall; O., Ramsbotham; T., Woodhouse,
Contemporany Conflict Resolution, Polity Press,
Cambridge, 2000;
34. Heinz, Vetschera, Ten Years of the Conflict
Prevention Centre - Origins and Development,
OSCE Yearbook, 2001;
35. * * * High Commissioner on National Minorities,
în OSCE Magazine, Decembrie 2004;
36. * * * Helsinki Final Act, 1975-2005, în OSCE
Magazine, Iunie 2005;
37. * * * International Crisis Group Report no. 2, EU
Crisis Response Capability. Institutions and
Processes for Conflict Prevention and
Management, 2001;
38. Ingo, Peters, The Relations of the OSCE to othe
International Organizations, OSCE Yearbook,
1995/1996;
39. Ingo, Peters, The OSCE, NATO and the EU within
the “Network of Interlocking European Security
Institutions”: Hierarchization, Flexibilization,
OSCE Yearbook, 1995/1996;

310
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

40. * * * Instruments of the OSCE, disponibil pe


http://www.auswaertiges-
amt.de/www/en/aussenpolitik/friedenspolitik/osze/i
ndex_html;
41. Johan, Galtung, Kulturelle Gewalt, în Der Bürger
im Staat 43, 2/1993;
42. Jolyon, Howorth; John T.S. Keeler, Defending
Europe: The EU, NATO and the Quest for
European Autonomy, Palgrave Macmillan, 2003;
43. Javier, Solana, A secure Europe in a better world,
Thessaloniki European Council, June 20, 2003, la
http://www.eu.int./oressdata/EN/ reports/
76255.pdf.;
44. Kriendler, John, NATO Crisis Management and
Conflict Prevention, în „Conflict Prevention: Is the
European Union Ready?”, George C. Marshall
European Center for Security Studies, 2003;
45. Lebow, Richard, Between Peace and War. The
Nature of International Crisis, Baltimore, 1981;
46. Lucian Pahonţu, Cristian, Popescu, Gestionarea
crizelor în domeniul ordinii publice, în Gândirea
Militară Românească nr.6/2004;
47. * * * Legal Aspects of Border Management în
Central Asia, disponibil pe http://www.osce-
academy.net/en/;
48. Michael, Brecher, Studies in crisis behavior Special
Issue The Ierusalim of International Relations,
1978;
49. M., Maliţa, Teoria şi practica negocierilor, Editura
Politică, Bucureşti, 1972;
50. Mihaela, Matei, Politica de securitate naţională în
ecuaţia integrării euroatlantice, în Gândirea
Militară Românească nr.1/2005;
311
Ioan CRĂCIUN

51. Nicolae, Dolghin, Răspunsul la crize – noua


responsabilitate a NATO, în România – membru al
Alianţei Nord-Atlantice, CSSAS, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti,
2004;
52. * * * NATO Partnership for Peace: Framework
Document, adoptat la întâlnirea ministerială a
Consiliului Nord Atlantic, Brusseles, 10-11
Ianuarie 1994;
53. * * * NATO After Prague: New Members, new
Capabilities, New Relations, NATO Office of Press
and Information, 2002;
54. * * * NATO Handbook, Brussels – Belgium, 2001;
55. * * * OSCE Handbook, 1999;
56. * * * Prague Summit Declaration, 21 Noiembrie
2002;
57. Pál, Dunay, Coping with Uncertainty: The "Vienna
and Berlin Mechanisms" in Light of the First
Decade of Their Existence, OSCE Yearbook, 2000;
58. Reinhard, Meyers, Strukturen und theoretische
Perspektiven der Internationalen Beziehungen, în
Bundeszentrale für politische Bildung, Ed.
Grundwissen Politik, Bonn, 1993;
59. R., Lewicki; D., Sauders; J., Minton, Negociation,
McGraw-Hill, Boston, 1999;
60. * * * Report by the colloquium on "The Future of
the OSCE", A Joint Project of the OSCE
Parliamentary Assembly and the Swiss Institute for
World Affairs, Washington, 5-6 June 2005;
61. * * * SIPRI Yearbook 1995, Stockholm
International Peace Research Institute, Oxford:
OUP, 1995;

312
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

62. S., J.,Carroll;F.,T.,Paine;J.,B.,Miner,The


Management Process. Cases and Readings,
Macmillan Publishing Co., 1977;
63. Sava, C., Stările exceptionale, Editura Forum,
Bucureşti, 2000;
64. Sven,Biscop, The UK’s Change of Course: A New
Chance for the ESDI, în: European Foreign Affairs
Review, vol. 4, 1999, no. 2;
65. Sven, Gareis; Johannes, Varwick, Die Vereinten
Nationen. Aufgaben, Instrumente und Reformen;
Bundeszentrale für politische Bildung
Schriftenreihe Band 403, Bonn 2003;
66. * * * The Alliances’s New Strategic Concept,
adoptat de Şefii de Stat şi de Guvern la Roma la
data de 09 Noiembrie 1991;
67. * * * The Alliances’s New Strategic Concept,
adoptat de Şefii de Stat şi de Guvern la
Washington la data de 24 Aprilie 1999, capitolul
“Fundamental Security Tasks”, Press Release
NAC-S(99)65;
68. * * * US Department of Defense, Joint Publication
1-02. DoD Dictionary of Military and Associated
Terms, 2004;
69. Valeriu Nicuţ, Armonizări conceptuale în
managementul crizelor în contextul apartenenţei
României la NATO, Lucrare prezentată în cadrul
seminarului cu participare internaţională organizat
de Universitatea Naţională de Apărare, prin Centrul
de Studii Strategice de Apărare şi Securitate, 3-4
iunie 2004 editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2004;
70. Weick, K.E., Enacted Sensemaking in Crisis
Situations, în “Journal of Management Studies”,

313
Ioan CRĂCIUN
1988, vol. 25, reprodus în Pugh, S. Derek,
Organization Theory. Selected Readings, Penguin
Books, London, 1997;
71. * * * World Dictionary,
http://www.wordiq.com/dictionary/stage.htm şi
http://www.wordiq.com/dictionary/situation.htm;
72. William, L. Ury; Jeanne, M. Brett; Stephen B.
Goldberg, Konfliktmanagement. Wirksame
Strategien für den sachgerechten
Interessenausgleich, Frankfurt/New York 1991;
73. W., F., Mastenbroek Conflict Management and
Organization Development, John Wiley & Sons
Ltd., England, 1987;
74. Williams, Phil, Crisis Management in Europe; Old
Mechanism and New Problems, în Alexander L.
George, Avoiding War: Problems of Crisis
Management, Oxford Westview, Press, 1991;
75. Zamfir, Cătălin; Lazăr Vlăsceanu Criză, în
Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,
1998;
76. http://www.caii-dc.com;
77. http://www.caii-dc.com;
78. http://europa.eu.int/comm/development/prevention/
definition.htm;
79. www.osce.org;
80. http://www.usosce.rpo.at/;
81. www.oscepa.org;
82. www.mapn.ro;
83. www.mae.ro.

314
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

ANEXE
Anexa nr. 1

ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE (ONU)

ONU

CARTA ADUNAREA CONSILIUL CONSILIUL CONSILIUL


GENERALĂ DE ECONOMIC DE
SECURITATE ŞI SOCIAL TUTELĂ

Scop: Funcţii şi puteri: Compunere: Compunere:


• menţinerea păcii • recomandări CURTEA
• 15 membri din • 9 membri
şi sec.; referitoare la INTERNAŢIONALĂ
care 5 Funcţii şi puteri:
• dez. relaţiilor principii; permanenţi; DE
• iniţiază studii în
prieteneşti; • discutarea Funcţii şi puteri:
• realiz.
toate domeniile JUSTIŢIE
probl. • menţinerea păcii economico-
cooperării; referitoare la şi securităţii; sociale şi face
• centru de pace şi • supune spre recomandări
armonizare a securitate; aprobare Adunării
intereselor. • recomandări Adunării Generale;
Principii: şi atenţionări Generale • recomandări
• egalitatea asupra rapoarte anuale privind drepturile
suverană; Consiliului SECRETARIATUL
şi speciale; omului;
• buna credinţă în de Securitate. • Hotărârile • pregăteşte
obligaţii; Hotărârile se iau Consiliului sunt convenţii pentru a
• nerecurgerea la cu 2/3 din voturi. obligatorii. fi aprobate de
forţă sau la Hotărârile: se iau Adunarea
ameninţare; cu 9 voturi din care Generală;
• abţinerea de la ale celor • convoacă
ajutorarea permanenţi conferinţe
statelor obligatorii internaţionale;
sancţionate de • face recomandări
ONU; şi primeşte
• neamestecul în rapoarte de la
treburile interne instituţiile
internaţionale
Hotărârile se iau cu
majoritate de
voturi

315
Ioan CRĂCIUN
Anexa nr. 2
ORGANIZAŢIA PENTRU SECURITATE
ŞI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)

Sursa: O.S.C.E. Handbook, 1999

316
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Anexa nr. 3

SISTEMUL OSCE DE PREVENIRE A CONFLICTELOR

317
Ioan CRĂCIUN
Anexa nr. 4

Participarea actuală a României în operaţii în sprijinul păcii


sub egida ONU, NATO, OSCE şi UE în lupta împotriva terorismului

Operaţia/Mi-
Nr. Observatori
siunea Organizaţia Poliţie Militari Jandarmi Civili Total
crt. militari
(Locul)

1 KFOR NATO 122 122


(Kosovo)

2 FORŢA DE NATO 76 76
ASISTENŢĂ
PENTRU
SECURITATE
ÎN
AFGANISTAN

3 UNMEE ONU 8 8
(Eritreea)

4 MONUC ONU 27 1 28
(Congo)

5 UNMIK ONU 1 70 115 186


(Kosovo)

6 UNAMA ONU 1 1
(Afganistan)

7 UNOB ONU 1 1
(Burundi)

8 UNOCI ONU 3 3
(Coasta de
Fildeş)

9 UNMIL ONU 3 3
(Liberia)

10 UNMISUD ONU 1 1
(Sudan)

11 MINUSTAH ONU 4 4
(Haiti)

12 Misiunea OSCE OSCE 1 1 2


"SPILLOVER"
la
Skopje
(Macedonia)

13 Misiunea OSCE OSCE 4 2 6


în Georgia

14 Misiunea OSCE OSCE 1 7 8


în Kosovo

15 Prezenta OSCE OSCE 1 1


în Albania

318
Prevenirea conflictelor şi managementul crizelor

Nr. Operaţia/Mi- Organizaţia Observatori Poliţie Militar Jandarmi Civil Total


crt. siunea militari i i
(Locul)

16 MISIUNEA OSCE 1 1
OSCE ÎN
SERBIA ŞI
MUNTENEGRU

17 Misiunea OSCE OSCE 2 2


în Croaţia

18 Misiunea OSCE OSCE 1 1


la Biskek

19 Misiunea de UE 9 9
Poliţie a Uniunii
Europene
(Bosnia-
Herţegovina)

20 MISIUNEA UE UE 109 109


ALTHEA
(Bosnia-
Herţegovina)

21 Operaţia Coaliţie 466 466


ENDURING internaţională
FREEDOM
(Afganistan)

22 Operaţia IRAQI Coaliţie 771 771


FREEDOM internaţională
(Irak)
Total general 54 85 1544 115 15 1813

Sursa: http://www.mae.ro

319
Ioan CRĂCIUN

EDITURA UNIVERSITĂŢII NAŢIONALE DE APĂRARE ”CAROL I”

Redactor:
Tehnoredactare computerizată: Liliana ILIE

Bun de tipar: 2006


Hârtie copiator: A3 Format: A5
Coli tipar: Coli editură:

Lucrarea conţine 320 de pagini.


Tipografia Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”

Şoseaua Panduri, nr. 68-72, sector 5, Bucureşti


e-mail: editura@unap.ro
Tel.: 319.48.80/215; 307
Fax: 319.59.69

141/ /06/ C. /06

320