Sunteți pe pagina 1din 3

Amprente sacre în satul românesc

Ciprian Voicilă, 31 Martie 2019

Troița sfințește spațiul. Îl orientează pe călător, indicându-i direcția cea bună. Ea este și un
obiect al memoriei. Mergi pe drum, sprinten sau agale, plin de energie sau ostenit, pe vreme
frumoasă sau dimpotrivă. Dintr-odată, privirea îți este atrasă irezistibil de o cruce. Poate fi din
lemn sau de piatră. Gândul îți zboară pe dată la Dumnezeu: te oprești pentru câteva clipe, îți
faci semnul crucii și înalți o rugăciune. Poate fi cea mai simplă: „Doamne, miluiește-mă!”
Sau: „Doamne, ajută-mi să ajung cu bine!” Troița, așa cum o arată numele, este și o adeverire
a prezenței Sfintei Treimi.

Negreșit, sute de ani, poate mii de ani, călătorii au socotit în sinea lor, pe bună dreptate, că
drumul străjuit de cruci te ajută să ajungi cu bine la capăt. Să îți atingi ținta.

Cine străbate satele României se va uimi de mulțimea crucilor care le străjuiesc, protector.
Din lemn sau din piatră, lăsate libere în bătaia soarelui și a vântului, sau acoperite, întocmite
mai simplu sau mai laborios, ele continuă să marcheze semnificativ topografia satelor. Simpla
lor prezență indică un aspect important, definitoriu pentru psihologia românilor de astăzi: în
ciuda transformărilor radicale pe care le-a suportat satul românesc (colectivizarea,
industrializarea forțată, politica de descreștinare - toate orchestrate de regimul comunist -, la
care s-a adăugat, mai târziu, pătrunderea masivă a mentalității individualist-consumeriste),
românii și-au păstrat obiceiurile creștinești, certificate în timp. Din această perspectivă, crucea
de la drum sau troița este un obiect al memoriei și în alt sens: ea adeverește continuitatea, de
viziune spirituală și de trăire, cu străbunii noștri. Cu țăranul român.

La răscruce de drumuri

Cine străbate un sat contemplând din loc în loc crucile de pe drum își va pune, inevitabil, o
întrebare: de ce, în marea lor majoritate, ele sunt ridicate la răscruci? Acolo unde se întretaie
drumurile. Explicațiile sunt diferite și fac parte din registre diferite. În mentalitatea arhaică, la
răscrucea drumurilor apăreau tâlharii, dar și duhurile necurate. Cu atât mai mult, dacă ne
referim la drumurile care depășeau hotarul satului respectiv. Pe drumețul care părăsea spațiul
cunoscut și ordonat al satului îl puteau paște pericole nebănuite. Drumul însuși presupunea
pătrunderea în teritorii necunoscute, nefamiliare, lipsite de repere clare. Cu atât mai benefic,
deci, era să te oprești în fața unei cruci, să îți înalți gândul spre Dumnezeu și să nădăjduiești în
purtarea Sa de grijă.

În cartea Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, etnograful Ernest Bernea citează câteva
răspunsuri primite de la țărani, pe vremea în care colinda satele românești împreună cu
echipele interdisciplinare ale Școlii Sociologice, întemeiate și coordonate de Dimitrie Gusti.
Hotarul, ca limită între lumea ordonată, locuită, cunoscută, securizată și lumea largă din afara
lui (fără repere, necunoscută, plină de primejdii), este descris de un țăran în cuvinte sugestive:
„În hotar merge omu' liniștit, merge ca pe locu' lui; n-are de ce se teme. Hotaru' e așa, ca o
îngrădire ce cuprinde satu'-ntreg. Hotaru' nostru e satu' nostru.” Iar un altul mărturisește:
„Cine a trecut hotaru' nu mai e la el acasă. Dincolo e altceva și nu știi ce; poate-i o lume bună,
poate nu. Eu știu că de trec, nu mă mai simt bine; am așa o teamă, știu eu?” Răspunsurile pe
care le-au dat țăranii intervievați de Ernest Bernea la întrebarea „de ce se fac cruci la
răspântii?” sunt elocvente pentru viziunea despre lume a înaintașilor noștri. Unul dintre
interlocutori explică: „Se pune cruce la răspântie. Știi, între drumuri este și Netrebuitu'; acolo
e loc slab și iese-n cale cine nu trebuie, iese la răspântie, că-i omu' neștiutor. Se pune cruce să
nu s-apropie Necuratu', că la tot locu' unde se taie drumu' e locu' lui”. Un alt țăran accentuează
funcția utilitară a crucii: „Se pune cruce la răspântii că acolo trec mulți călători; să știe unde s-
o ia. E răspântie și acolo se taie drumu'. Omu se-nchină să o ia pe calea bună.”

Crucea la fântână

Poți vedea troițe construite în curtea țăranului, în câmpul deschis, la răspântii. Din vechime,
unele cruci sau troițe se ridică în apropierea fântânilor. Revenim la răspunsurile țăranilor
chestionați de Ernest Bernea, care luminează, din interiorul mentalității românești arhaice,
sensul plasării crucilor în vecinătatea fântânilor. Ele descriu fântâna comunitară și, ca loc în
care călătorul face un popas, își domolește setea, își recapătă puterile pentru a porni din nou la
drum, atras de ținta finală. Un țăran spune: „Se face și fântână la răscruce, că-i loc de hodină
și e pomană pentru drumeți”.

Crucea cenotaf

În anul 2008 am inventariat, împreună cu un grup de prieteni cercetători la Muzeul Țăranului


Român, crucile presărate pe marginea drumului care mărginește, dintr-o parte, pârâul Slănic,
din județul Buzău. Am radiografiat toate crucile din lemn sau din piatră care ne-au atras
atenția, sat cu sat, de la Mărăcineni la Bisoca, trecând prin Zărnești, Sărulești și Sările. Am
inventariat vreo mie de cruci, unele ocrotind călătorii porniți la drum, altele veghindu-i nu
doar pe aceștia, ci și casele și curțile stăpânilor. Am aflat că unii săteni le atribuie o funcție de
cenotaf: de marile praznice, familia aprinde la troița din perimetrul locuinței lor lumânări
pentru odihna sufletelor celor care au trecut la Domnul. Potrivit Dicționarului Explicativ al
Limbii Române, cenotaful este un monument funerar ridicat în memoria unei persoane al cărei
trup a dispărut sau se găsește în altă parte (de obicei, într-un cimitir).

Din mărturia lui Teofil Sârbescu (în vârstă de 69 de ani la data interviului, din comuna Vintilă
Vodă) reiese că în perioada regimului comunist-ateu țăranii erau descurajați să mai ridice
cruci prin sate: „Așa se obișnuiește. Se ridică, se înalță troițe ca să le meargă bine, ca să le
ajute Dumnezeu. Aprindem lumânări la troiță în general de sărbători, de Paște. Înainte de
1989 nu prea era voie să ridici troițe. Unele chiar s-au mai stricat. La altele n-au îndrăznit cei
răi să vină. E, au găsit motive cum au găsit și în București la biserici, că încurcă nu știu ce, că
deranjează nu știu ce”.

Un călător francez contemplă crucile românești

Între 30 septembrie și 2 octombrie 1896, într-una din călătoriile sale prin România,
entomologul Arnold Lucien Montandon, însoțit de fiul său, Marcel, ajunge în satul Meledic,
situat pe drumul ce duce spre muntele Penteleu, din același ținut etnografic al Buzăului. Fiul
său observă și consemnează în scris impresia puternică pe care i-au lăsat-o ineditul,
omniprezența și varietatea crucilor din satele pe care le-au străbătut: „...Cruci din piatră
masivă se perindă, scrijelite cu inscripții, adesea foarte frumoase, toate având o expresie a lor,
însemnând cu personalitate spațiul, cu cele trei brațe ale lor. Una mai veche, din lemn, atât de
stranie, te face să te gândești la crucea Lorenei. Lateral, sub fiecare extremitate a crucifixului,
la jumătatea înălțimii lemnului central, poartă alte două cruci mici, sculptate delicat, una, din
păcate, distrusă; se află la intrarea într-un sat, după un vad. De partea cealaltă a drumului, sub
copaci, printre trunchiuri strâmbe de salcie, o altă cruce, nouă, zugrăvită un pic stângaci și în
culori poate prea vii, fără nuanțe și patină, povestește istoria făuritorului ei”.

Însemnările lui Marcel Montandon dovedesc, o dată în plus, continuitatea culturii și ci-
vilizației tradiționale românești, a cărei esență a fost și este creștină.

Galerie foto: