Sunteți pe pagina 1din 2

Vadim Tudor, aşa cum a fost

 16-09-2015
 Nr. 790

Ovidiu ŞIMONCA


Se spune: despre morţi numai de bine. Numai că biografia unui om care se pretinde şi scriitor
trebuie cunoscută, aşa cum a fost. N-a murit o mare conştiinţă. N-a murit un erou al vremurilor
noastre. N-a murit un patriot. N-a murit un luptător antisistem. A murit un om care a făcut un mare
rău literaturii române. În anii ’80 ai secolului trecut, apărea o revistă, Săptămîna se numea, condusă
de Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor. În acea revistă, postmodernismul românesc
era desfiinţat, iar reprezentaţii lui erau acuzaţi că nu scriu literatură. De fapt, oricine se străduia să
scrie o altfel de literatură (mai puţin încorsetată ideologic şi mai apropiată de terna realitate) era
blamat. Un sumar al scriitorilor atacaţi de Săptămîna ne-ar arăta că, în acei ani, erau făcuţi pulbere
şi scrum cei care nu lăudau partidul şi pe Nicolae Ceauşescu. Mecanismul era simplu: dacă Europa
Liberă sau România literară apreciau un scriitor român, se pornea o ofensivă în Săptămîna: nu e
talentat, nu ştie să scrie, e pornograf, e vulgar, nu scrie despre „tînărul cu aspiraţii înalte“ şi „crez
revoluţionar“.

Nu trebuie uitat că deşi PCR, aparent, se străduia să ţină în frîu pornirile antisemite, acestea au fost
prezente în paginile revistei Săptămîna. Vadim Tudor va scrie în Săptămîna, în 1980, editorialul
Idealuri: excluderea evreilor din cultura română era clar afirmată, vorbindu-se despre „dascălii de
tarantelă democratică, înveşmîntaţi în tartanul lor rău mirositor, irozii străini intereselor acestei naţii,
cei care zornăie din pintenii trufiei şi-i ameţesc pe unii cu patriotismul lor gheşeftar. Noi n-avem
nevoie de leneviţi profeţi, de iude care nu au dimensiunea jertfei româneşti în sîngele lor uşor de
cumpărat“. Nu trebuie uitat că Vadim Tudor a recidivat, avînd – cîteva luni, în 1983 – interdicţie de
semnătură pentru că produsese un înjositor atac la adresa rabinului Moses Rosen în volumul de
versuri Saturnalii. De fapt, comunismul românesc a îmbracat şi o haină antisemită. Antisemitimul din
anii ’80 n-a fost o simplă exaltare extremistă a revistei Săptămîna; sancţiunea pe care a primit-o
Vadim Tudor era urmarea presiunilor externe, nu o emanaţie a „lucidităţii“ partidului.
Antisemitismul rămîne, aşa cum remarca scriitorul Norman Manea, „o provocare jalnică. Venită, s-ar
zice, dinspre periferia existenţei. O emisie tulbure, persistentă, schimonosind chipul unui semen care
ne urîţeşte şi abrutizează pe toţi, într-o oglindă planetară a comuniunii răului“ (Norman Manea,
Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Editura Polirom, 2008). În acest context, nu trebuie uitat
că şi scriitorul Norman Manea a fost atacat în paginile revistei Săptămîna, iar volumul său
Octombrie, ora opt – care conţine pagini de mărturie despre deportarea în Transnistria – a fost „ras“
în Săptămîna. Peste ani, volumul, tradus deja în engleză, franceză, germană şi italiană, se va
bucura de elogioase aprecieri internaţionale. După 1984, nu trebuie uitat că Vadim Tudor a susţinut
politica de distrugere a Bucureştiului şi de demolare a bisericilor, de „sistematizare“ a satelor. Nu
trebuie uitat că Vadim Tudor aplauda în paginile revistei Săptămîna măreaţa idee de a se construi
Casa Poporului, indiferent cîte victime ar fi produs, cîte cartiere ar fi dispărut. Un Bucureşti
crepuscular era văzut ca Bucureştiul „timpurilor noi“. Ce decidea Partidul şi Cîrmaciul era drept,
frumos, înălţător, iar Vadim Tudor le era oştean de nădejde, nu mai conta dacă erau distruse cu
buldozerul cartiere fermecătoare. Eugen Barbu avea chiar o vorbă: se construişte un „nou“
Bucureşti, pentru că vechiul Bucureşti duhnea „pestilenţial“.
După 1990, în condiţii de libertate, Corneliu Vadim Tudor a făcut „liste ale ruşinii“, a înjurat şi a
ponegrit în drepta şi-n stînga. Antisemitismul său a fost şi mai virulent, a reprezentat o formă
constantă de manifestare publică şi jurnalistică. O enigmă persistă: cum a ajuns Vadim Tudor în
turul al II-lea al alegerilor prezidenţiale din anul 2000? În primul rînd, cu patru luni înainte de alegeri,
Emil Constantinescu a anunţat că nu mai candidează, ceea ce a fost o bulversare a alegătorilor şi a
partidelor – în special Convenţia Democrată – care se vedeau descoperite. Pe urmă, a fost o
„inflaţie“ de candidaţi la dreapta – unii deloc dornici să fie candidaţi (cazul lui Mugur Isărescu). Nu
trebuie uitat că PSD şi-a dorit o fragmentare a spectrului politic. Orice alt candidat îl putea înfrînge
pe Ion Iliescu, deci nu trebuia să ajungă în turul al II-lea. S-a lucrat în acest scop: ca Ion Iliescu să
se înfrunte doar cu Vadim Tudor, în aşa fel încît liderul PSD să pară varianta rezonabilă şi
„democratică“ a alegerilor. Între turul I şi turul al II-lea s-au facut mitinguri de susţinere pentru Ion
Iliescu (poate că-şi mai aminteşte şi Alina Mungiu-Pippidi). Vadim Tudor n-a cîştigat alegerile, dar
PSD a devenit un partid-stat – cu PRM, partid de mucava, deşi avea 20% pondere în Parlament –,
direcţionînd fonduri, încurajînd cupidităţi ale clientelei de partid.
A murit Corneliu Vadim Tudor. Cine vrea să-l plîngă e liber s-o facă, cine vrea să-l laude – deschisă-
i gura –, dar un strop de luciditate nu strică. Eroii trebuie căutaţi în altă parte