Romanul Groapa de Eugen Barbu tradus în franceză

La editura pariziană Denoël a apărut recent romanul Groapa de Eugen Barbu, traducerea fiind semnată
de Laure Hinckel. Într-un scurt avertisment adresat cititorilor, editorul şi traducătoarea subliniază că
Eugen Barbu a fost o figură publică şi un scriitor controversat în România, dar că acest roman rămîne
una dintre operele cele mai importante ale literaturii române.

Cei care l-au cunoscut pe Eugen Barbu sau care citeau revista Săptămîna în anii dictaturii ceauşiste ştiu
cît de compromis a fost acest scriitor în epoca respectivă. Compromis în primul rînd din punct de vedere
moral, prin colaborarea sa strînsă cu Securitatea şi prin articolele în care îi demola pe disidenţii români
care se exprimau, din Franţa sau din alte ţări, la Europa Liberă. Eugen Barbu a semnat rînduri
dezgustătoare în care îi împroşca cu noroi pe Monica Lovinescu şi pe Virgil Ierunca, voci unice care, de la
Paris, în deceniile comunismului megaloman întruchipat de Ceauşescu, le furnizau românilor puţin
oxigen cultural. Ei erau şi exemple de probitate critică prin intermediul acelui faimos radio Europa
Liberă. Merită oare, în aceste condiţii, să fie tradus Eugen Barbu în franceză şi promovat în străinătate ca
un important scriitor român? Iată prima întrebare care s-ar putea pune în contextul acestei apariţii
editoriale. Sînt convins, de altfel, că ea a ţîşnit în mintea celor care au auzit de apariţia acestei cărţi şi
care sînt cunoscători ai „personajului“ Eugen Barbu şi ai epocii comuniste.

Răspunsul este însă unul singur şi nu încape nici un dubiu: Groapa rămîne o capodoperă a literaturii
române şi merită tradusă în cît mai multe limbi. Oricît ar părea de insuportabilă această idee, omul este
o fiinţă contradictorie. Un scriitor de mare talent poate fi uneori şi încarnarea laşităţii şi a cinismului
moral. Iar istoria literaturii nu reţine, pînă la urmă, decît opera (chiar dacă nu uită biografiile)… După
căderea comunismului în România, Uniunea Scriitorilor a considerat că Eugen Barbu nu era demn de a
face în continuare parte din această breaslă şi l-a exclus din ea. El nu poate fi exclus însă din literatura
română. Cărţi precum Groapa, Principele sau Săptămîna nebunilor rămîn memorabile şi au reuşit să
treacă cu bine proba timpului. Într-un fel, Groapa rămîne şi un caz de reuşită paradoxală, pentru că
romanul, care are ca personaje o întreagă lume interlopă din zona Bucureştilor, a apărut în 1957, în plină
epocă proletcultistă. Or, aşa cum arată editorul francez şi traducătoarea în scurta notă introductivă,
romanul Groapa a evitat clişeele realismului socialist. Iar prin forţa sa şi prin pitorescul personajelor
(majoritatea extrase din lumea mahalalelor) romanul s-a ridicat la înălţimea unei frumoase metafore.
Groapa de gunoi gigantică descrisă de romancier este de fapt oglinda unei întregi societăţi, iar situarea
poveştii în perioada anilor ’20 nu i-a împiedicat pe cititorii deceniilor ulterioare să se regăsească în
această parabolă.

În nota introductivă amintită, Eugen Barbu este comparat cu un scriitor francez, care a cunoscut şi el
aceeaşi condiţie imposibilă, de mare scriitor şi de om în derivă morală. Este vorba de Louis-Ferdinand
Céline. Considerat drept unul dintre cei mai mari romancieri ai secolului al XX-lea, Louis-Ferdinand
Céline este în acelaşi timp unul dintre cei mai criticaţi scriitori francezi din cauza ataşamentului său faţă
de nazism şi din cauza antisemitismului său.
Revenind însă la versiunea franceză a romanului Groapa, merită elogiat turul de forţă al traducătoarei,
Laure Hinckel, care a reuşit să transpună în franceză verva verbală şi argotică a originalului. Ceea ce m-a
frapat însă (în cel mai bun sens cu putinţă) citind acest roman în limba lui Molière a fost faptul că Laure
Hinckel a preferat să lase unele cuvinte în… româneşte. Nu este pentru prima dată cînd traducătorii (sau
autorii care scriu într-o limbă de împrumut) recurg la această tehnică. Panait Istrati, cînd a început să
scrie în franceză şi se împiedica de un cuvînt pe care îl considera intraductibil sau fără corespondent
adecvat, interesant, opta pentru versiunea lui românească. Aşa a „introdus“ el în limba franceză cuvîntul
„mamaliga“, pentru că era mai plastic decît „polenta“… Și tot el şi-a presărat paginile scrise în franceză
de cuvinte precum „ibrik“, „haïdouk“, „iatak“, „rogojina“… Francezii au adoptat unele cuvinte de acest
gen şi din rusă, precum „moujik“, „izba“ sau „balalaïka“.

Laure Hinckel nu se sfieşte deci să păstreze cuvinte româneşti precum ţuică, murături, bădiţă, barbut,
baftă, opinci, dorobanţ, geampara, pomană, candelă, ciorbă, caşcaval… Bineîn­ţeles, din context se
înţelege imediat despre ce este vorba, iar textul cîştigă în culoare şi spontaneitate. Toate aceste cuvinte
sînt de altfel şi explicate la subsolul paginii unde apar… Iată un exemplu de frază propusă de
traducătoare: „L’épouse de Roşioară leur avait servi chacun une dulceaţă“. Nu sînt sigur că toate aceste
cuvinte vor intra efectiv în circuitul limbii franceze, dar încercarea merita făcută.