Sunteți pe pagina 1din 141

1

Cu peste 800.000 de exemplare vândute de la prima sa publicare,


acum mai bine de treizeci de ani, Jocul interior şi Tenisul s-a bucurat
de un succes fenomenal, devenind un model de învăţare pentru sute de
mii de oameni din întreaga lume. Acest ghid poate fi întrebuinţat nu
doar de jucătorii de tenis ori de sportivi în general, ci de oricine
doreşte să-şi îmbunătăţească propriile performanţe, indiferent de
domeniul de activitate. W. Timothy Gallwey, inovator de vârf al
psihologiei sportive, ne arată cum:
• să ne concentrăm gândurile pentru a ne depăşi nervozitatea,
neîncrederea în sine si neatenţia;
• să atingem starea unei „concentrări relaxate", care ne va
permite să jucăm la capacitatea noastră maximă;
• să dobândim numeroase competenţe printr-o practică
inteligentă, pe care apoi să le aplicăm în jocul nostru pe teren.

Indiferent dacă eşti un începător sau un profesionist, tonul


angajat al lui Gallwey, exemplele sale clare şi anecdotele sale
exemplificatoare îţi vor oferi Instrumentele necesare pentru a avea un
rezultat de succes.

2
W. Timothy Gallwey

Jocul interior si tenisul

3
W. Timothy Gallwey

Jocul interior si tenisul

Un ghid clasic despre starea mentala


a performantei de varf

Spandugino
Traducere: Cristina Tănase
Revizie: dr. Horea Murgu
4
Tehnoredactare: Adina Oprescu

BIBLIOTECA JUDEŢEANÂ
„PETRE DULFU"
BAIA MARE

Aceasta traducere, publicată cu acordul lui Random Home, este


o tipărire aparţinând Grupului Editorial Random House, o divizie a
Random House Inc.

Toate drepturile asupra versiunii in limba română aparţin


Editurii Spandugino. www.edituraspanduzino.ro

Descrierea C1P a Bibliotecii Naţionale a României GALLWEY,


TIMOTHY W
Jocul interior şi tenisul / W. Timothy Gallwey; trad.: Cristina
Tănase. - Bucureşti: Spandugino, 2013
ISBN 978-606-8401-27-0

I. Tănase, Cristina (trad.)

796.34

5
Mamei si tatălui meu,
care m-au dus să văd Jocul,
şi pentru Maharaji,
care mi-a arătat ce înseamnă sa învingi

6
CUVÂNT ÎNAINTE

Pete Carroll
Antrenor Principal de Fotbal American, USC Trojans

Meciul final pentru Campionatul Naţional din 2005 a fost unul


excepţional pentru Universitatea Californiei de Sud, Trojans. Ne
confiuntaserăm cu multe provocări în anii precedenţi acestei întâlniri
clasice. Supranumit „Meciul Secolului", prima clasată USC şi cea de-a
doua clasată Oklahoma se întreceau pentru FedEx Orange Bowl,
într-un meci transmis la nivel naţional, în faţa unei audienţe record. Ce
noapte pentru jucători, antrenori şi fani pentru a sărbători jocul de
fotbal la cel mai înalt nivel în sportul dintre colegii.
Acest meci a fost o confruntare fizică între unii dintre cei mai
buni sportivi de colegiu din ţară. Dacă meciul s-a făcut remarcat prin
bravura atletică şi jocul memorabil, o luptă mult mai subtilă se ducea
în minţilee aceloraşi jucători aflaţi pe teren.
Aspectele mentale care au contribuit la această remarcabilă
performanţă fizică s-au dovedit cruciale pentru rezultatul final.
Tim Gallwey s-a referit la aceşti factori mentali denumindu-i
drept Jocul interior. Aceşti sportivi trebuie să realizeze cu succes
pregătirea mentală de care au nevoie pentru performanţele de top pe
care le obţin. Antrenorii şi sportivii de toate nivelurile se confruntă cu
aceste aspecte mentale legate de performanţă. Ei trebuie să-şi
limpezească confuzia gândurilor şi să câştige abilitatea de a juca cu
dezinvoltură.
Fiindu-mi recomandată cartea Jocul interior şi Tenisul cu ani în
urmă, pe când eram student, am recunoscut beneficiile evidente ale
învăţăturilor lui Gallwey cu privire la performanta în sporturile
individuale. Familiarizându-mă cu beneficiile unei minţi liniştite
atunci când performăm, am început să cimentez principiile încrederii
7
în sine şi ale concentrării drept caracteristici de care pot beneficia şi
echipele.
Jocul interior este legat intrinsec de toate faţetele programului
nostru. încrederea necesară pentru a performa la nivel de campionat
pentru perioade lungi de timp se poate obţine doar prin repetiţie pe
terenul de antrenament. Practica disciplinată le permite jucătorilor
noştri să-şi dezvolte încrederea în antrenament şi în ei înşişi. De
asemenea, ei câştigă încrederea ce le permite să se concentreze,
indiferent de circumstanţe sau împrejurări.
Fie că ne pregătim pentru un joc de antrenament sau de Finala
Campionatului Naţional, aceste principii stau la baza programului
nostru. Odată ce înţelegi principiile Jocului interior, vei fi capabil să-ţi
linişteşti mintea, să te concentrezi şi să joci cu adevărat jocul.

8
PREFAŢĂ

Zach Kleinman
Coach: Sport şi Viaţă

Am avut încredere în Tim Gallwey - şi învăţămintele din Jocul


interior şi Tenisul - încă dinainte să ne întâlnim. Această încredere a
început în 1974, când am citit această carte pe care acum o aveţi în
mână. îmi confirmă că am luat-o pe calea cea bună şi că pot merge în
continuare mai departe pe aceasta. „Nu este vorba despre tenis," îmi
readuce el aminte. „Nu este vorba despre a câştiga sau a pierde; dacă
ne aflăm aici pentru experienţă, atunci suntem eliberaţi." în continuare
îmi place mai mult să câştig decât să pierd. Şi după treizeci de ani, el
mi-a arătat cum să am încredere în mine şi mi-a încredinţat titlul de
instructor al Jocului interior. Tim îşi trăieşte munca şi, ca mentor şi
model de urmat, mi-a acordat încrederea de a-l privi şi de a-l urma în
timp ce continuă să înveţe. Ii mulţumesc în special pentru aceasta: este
o sursă de interes necondiţionat.
Într-o zi, a avut chiar mai multă dreptate decât de obicei. Era
ultima zi a primului workshop Jocul interior pentru profesori de tenis.
Deşi îl urmărisem cu câteva luni înainte la un program numit „Tenisul
Interior", am avut prima mea lecţie „privată" (treizeci de oameni ne
urmăreau) cu Tim în timpul acelei săptămâni de workshop. Mi-a
sugerat: Autoritate! „Manifestă autoritate. Trebuie să devii autorul
propriei tale lovituri," mi-a cerut politicos. Am resimţit o prezenţă în
mine capabilă să proiecteze o viziune nouă şi accesibilă în loviturile
mele. Imediat jocul şi antrenoratul meu au câştigat o nouă dimensiune,
dar nu doar prin autoritate; putea fi orice îmi imaginam. Am devenit
autorul, creatorul următorului punct, viaţa mea.
Vineri, 10 Decembrie 1976, pe la ora 2.30 după-amiaza, Tim
Gallwey mi-a schimbat viaţa, atunci când mi-a sugerat, atât de

9
intuitiv, „Zach, du-te acasă. Du-te şi continuă să antrenezi, apoi vino
la următorul workshop."
„În niciun caz," am răspuns cu o nou apăruta convingere şi
putere. Apoi, un instinct şi mai puternic m-a determinat să spun „Sunt
aici. Voi ajuta, asista şi învăţa." Tim a zâmbit.
Am rămas. Dar ce m-a determinat cu adevărat să rămân? E o
magie pe care o simt atunci când sunt pe teren, antrenând şi învăţând
împreună cu Tim. Abordarea sa bine gândită, simplă, provocatoare
inspiră tot ce e mai bun în mine ca profesor, jucător şi persoană.
Din acel moment care mi-a schimbat viaţa, manifestând o nou
descoperită autoritate, am început şi continui să am încredere în
intuiţiile lui Tim. Sunt în continuare în Los Angeles, lucrând cu
procesul Jocului interior şi extinzându-1 prin intermediul seminarelor
- indicaţii private şi de grup pe terenurile de tenis şi golf, precum şi în
sălile de biliard sau de muzică. Si continui să învăţ şi să mă dezvolt şi
să mă antrenez cu Tim aproape zilnic - în şi în afara terenului - făcând
manifest jocul nostru interior şi exterior.

10
CUPRINS

Cuvânt înainte ......................................................................................7


Prefaţă ...................................................................................................9
Introducere .........................................................................................12
1. Reflecţii asupra componentei mentale a tenisului ....................14
2. Descoperea celor două Eu-uri .....................................................20
3. Reducând la tăcere Eul 1 .............................................................25
4. Încrederea în Eul 2 .......................................................................43
5. Descoperindu-ţi tehnica ...............................................................59
6. Cum sa-ti schimbi obiceiurile......................................................80
7. Concentrarea: învaţă sa-ti direcţionezi atenţia .........................91
8. Ce jocuri fac oamenii în teren .................................................. 110
9. Înţelesul competiţiei .................................................................. 122
10. Jocul interior în afara terenului de joc ................................... 130

11
INTRODUCERE

Orice joc cuprinde două părţi: un joc exterior şi unul interior.


Cel exterior este jucat împotriva unui adversar din afară, pentru a
depăşi obstacole externe şi pentru a atinge un rezultat extern. Cum să
stăpâneşti un astfel de joc face subiectul multor cărţi, care-ţi oferă
lecţii despre cum se ţine o rachetă, o bâtă ori un tac sau în ce poziţie
să-ţi aşezi braţele, picioarele ori şoldurile pentru a avea cel mai bun
rezultat. Dar, dintr-o serie de motive, celor mai mulţi dintre noi le este
pur şi simplu mai uşor să memoreze aceste instrucţiuni decât să le
pună în practică.
Teza acestei cărţi este tocmai aceea că nici stăpânirea şi nici
satisfacţia unui joc, oricare ar fi el, nu pot fi deprinse fară a da atenţia
cuvenită competenţelor, de obicei neglijate, care ţin de jocul interior.
Acesta este jocul care se desfăşoară în mintea jucătorului şi care are
loc împotriva unor adversari precum lipsa de concentrare,
nervozitatea, îndoiala de sine şi autocondamnarea. Pe scurt, el este
jucat tocmai pentru a depăşi toate acele obiceiuri ale minţii noastre
care ne inhibă parcursul în performanţă.
Ne întrebăm adeseori de ce într-o zi jucăm atât de bine, iar în
alta atât de prost, de ce clacăm în timpul competiţiilor sau de ce avem
uneori lovituri atât de slabe. Şi de ce ne ia atât de mult timp să
renunţăm la un vechi obicei şi să învăţăm unul nou? Poate că victoriile
reputate în jocul interior nu adaugă nimic la raftul cu trofee, dar ele ne
aduc recompense valoroase, cu un caracter permanent, care contribuie
în mod semnificativ la succesul personal, atât pe terenul de joc, cât şi
în afara lui.
Cel care practică jocul interior ajunge să aprecieze arta
concentrării relaxate mai mult decât de orice altă competenţă; el
descoperă, astfel, o bază reală pentru încrederea în sine şi învaţă că
secretul câştigării oricărui joc constă tocmai în a nu încerca din
răsputeri doar să câştigi. El tinde spre acel tip de performanţă
spontană, care se produce doar atunci când mintea e calmă şi este una
şi aceeaşi cu trupul, care-şi găseşte propriile metode - mereu
surprinzătoare - de a-şi depăşi neîncetat limitele. Mai mult, în timp ce
depăşeşte piedicile obişnuite ale unei competiţii, practicantul jocului
12
interior îşi descoperă o voinţă superioară de a câştiga, care-i
deblochează întreaga energie şi pe care înfrângerea nu o descurajează
niciodată.
Cei mai mulţi dintre noi nu realizăm că acesta este un proces cu
mult mai firesc de a învăţa, dar şi de a face aproape orice altă
activitate. E un proces similar celui pe care l-am trăit - dar uitat
imediat - atunci când am învăţat să mergem şi să vorbim. Acesta
foloseşte capacitatea intuitivă a minţii, atât emisfera dreaptă, cât şi cea
stângă a creierului. Procesul acesta nici nu trebuie învăţat; îl
cunoaştem deja. Tot ceea ce trebuie să facem este să ne dezvăţăm de
acele vechi obiceiuri care intră în conflict cu acesta, iar apoi să-1
lăsăm să se întâmple.
Sarcina Jocului interior este să descopere şi să exploreze
potenţialul corpului uman; în această carte, în mod particular,
explorarea se va face prin intermediul tenisului.

13
UNU

REFLECŢII ASUPRA
COMPONENTEI MENTALE A
TENISULUI

Problemele care le dau cea mai mare bătaie de cap jucătorilor de


tenis nu sunt cele care privesc modul corect de a manevra o rachetă.
Cărţi şi profesionişti care să ofere astfel de informaţii sunt destui. Şi
nici nu-i prea auzi plângându-se, pe cei mai mulţi dintre jucători, de
limitele fizice. Cea mai des invocată nemulţumire a sportivilor al căror
nume continuă să răsune în timp este: „Nu e vorba că nu stiu ce să fac,
ci că nu fac ceea ce ştiu!" Alte nemulţumiri obişnuite, care apar
constant în atenţia practicanţilor de tenis:

- Joc mai bine în timpul antrenamentelor decât în timpul


meciului.
- Ştiu exact unde greşesc în lovitura mea de dreapta, dar nu pot
să scap de acest prost obicei.
- Atunci când mă străduiesc să execut lovitura exact aşa cum
scrie în carte, ratez de fiecare dată.
- Când mă concentrez asupra unui singur lucru pe care trebuie
să-1 fac, le uit pe toate celelalte.
- Ori de câte ori ajung în faţa unei mingi de meci împotriva
unui jucător bun, devin atât de nervos, încât îmi pierd întreaga
concentrare.
- Îmi sunt cel mai mare adversar; de obicei mă bat singur.

Mulţi jucători, indiferent de sport, ajung să se confrunte frecvent


cu astfel de dificultăţi sau cu altele asemănătoare şi nu este chiar uşor
să dobândeşti o înţelegere practică a felului în care le-ai putea rezolva.
Jucătorul se alege de multe ori doar cu aforisme suprautilizate,
precum: „Ei bine, tenisul este un joc profund psihologic şi trebuie să-ţi
dezvolţi atitudinea mentală adecvată." sau „Trebuie să fii încrezător şi
să ai acea dorinţă puternică de a câştiga, altfel vei fi mereu un învins."
14
Dar cum poate cineva să fie „încrezător" sau să-şi dezvolte „o
atitudine mentală adecvată"? De obicei, aceste întrebări rămân fără
răspuns.
Aşadar, pare să mai fie destul loc pentru a discuta despre
îmbunătăţirea procesului mental, cel care traduce informaţia tehnică
despre cum să loveşti o minge în acţiune efectivă. Cum să-ţi dezvolţi
capacităţile interioare, fară de care performanţa la nivel înalt nu este
posibilă, face subiectul cărţii Jocul interior şi tenisul.

O LECŢIE TIPICĂ DE TENIS

Imaginează-ţi ce se petrece în mintea unui elev entuziast care ia


lecţii de la un tânăr şi la fel de entuziast profesor de tenis. Să
presupunem că elevul este un om de afaceri, de vârstă mijlocie, decis
să-şi îmbunătăţească poziţia pe scara ierarhică a vreunui club.
Profesorul stă lângă fileu cu un coş mare plin de mingi şi, nefiind prea
sigur dacă elevul său consideră că merită banii plătiţi pe lecţie,
evaluează cu mare atenţie fiecare lovitură. „Este bine, dar vedeţi că
rotiţi puţin cam mult partea rachetei cu care loviţi mingea, domnule
Weil. Acum, mutaţi greutatea pe piciorul din faţă în timp ce urmăriţi
mingea... Acum aţi retras prea târziu racheta... Legănarea iniţială ar
trebui să fie ceva mai jos decât la lovitura precedentă... Aşa, mult mai
bine." în scurt timp, în mintea domnului Weil se amestecă şase
gânduri despre ce ar trebui să facă şi alte şaisprezece despre ce n-ar
trebui. Perfecţionarea devine ceva ciudat şi foarte complicat, dar atât
el cât şi profesorul sunt impresionaţi de analiza atentă făcută fiecărei
lovituri, iar taxa este achitată, de bună voie, conform chitanţei, urmată
fiind de sfatul „să continui să exersezi, şi-n cele din urmă vei observa
o adevărată îmbunătăţire."
Recunosc că şi eu, ca tânăr profesor, exageram cu lecţiile, iar
într-o zi, când mă găseam într-o stare de spirit mai relaxată, am
început să vorbesc mai puţin şi să observ mai mult. Spre surprinderea
mea, anumite greşeli, pe care le vedeam dar nu le menţionam, erau
corectate de la sine, fară ca elevul să-şi dea seama vreo clipă că le-ar fi
făcut. Şi-atunci, cum se produceau schimbările? Deşi găseam acest
lucru ca fiind foarte interesant, a fost destul de dificil pentru orgoliul
meu, căci nu prea mai vedeam cum aş fi putut să-mi mai asum creditul
15
pentru îmbunătăţirile care aveau loc. Lovitura a fost cu atât mai mare
atunci când am realizat că, uneori, instrucţiunile mele verbale păreau
chiar să diminueze posibilitatea ca modificările dorite să se petreacă.
Toţi profesioniştii care predau ştiu la ce mă refer. Cu toţii au
elevi asemeni lui Dorothy în cazul meu. I-am dat o comandă uşoară lui
Dorothy, fară vreo presiune anume: „De ce, în loc să execuţi lovitura
de la nivelul taliei, nu încerci s-o faci de la nivelul umărului? Rotaţia
imprimată va ţine mingea în teren." Desigur, Dorothy a încercat să-mi
urmeze sfatul. Muşchii din jurul gurii i s-au încordat; sprâncenele i
s-au ridicat într-o privire încruntată; muşchii antebraţului i s-au
încordat şi ei, făcând mobilitatea aproape imposibilă; iar în final
lovitura a fost cu numai câţiva centimetri mai înaltă, în acest punct,
răspunsul standard al unui profesor răbdător este: „E mai bine,
Dorothy, dar relaxează-te, nu te strădui aşa de tare!" Sfatul e în
principiu unul bun, numai că Dorothy nu înţelege cum ar putea să se
„relaxeze" şi în acelaşi timp să încerce din răsputeri să lovească
mingea corect.
De ce trebuie ca Dorothy - sau tu, ori eu - să trăim o încordare
atât de nefirească în timp ce executăm o acţiune voită, care nu e
dificilă din punct de vedere fizic? Ce se întâmplă în interiorul minţii
noastre între momentul în care ni se dă instrucţiunea si cel în care
mişcarea e finalizată?
O primă bănuială a răspunsului la această întrebare cheie am
avut-o într-un moment de rară intuiţie, după o lecţie cu Dorothy:
„Indiferent de ce se petrece în mintea ei, e în mod cert prea mult!
încearcă atât de tare să mişte racheta în felul în care eu îi spun, încât
nu se mai poate concentra asupra mingii." Atunci şi acolo, mi-am
promis că voi reduce drastic din volumul de instrucţiuni verbale.
Următoarea lecţie din acea zi a fost cu un începător, pe nume
Paul, care nu mai ţinuse vreodată în mână o rachetă. Eram decis să-i
arăt cum se joacă folosindu-mă de cât mai puţine instrucţiuni posibil;
voiam să încerc să-i păstrez mintea cât mai limpede şi să văd dacă asta
face vreo diferenţă. Aşa că am început spunându-i lui Paul că vreau să
încerc ceva nou: urma să sar în întregime peste explicaţiile obişnuite
pe care le dădeam începătorilor despre modul corect de a apuca
mânerul rachetei, de a lovi şi de a-şi poziţiona piciorul în cazul
loviturii de dreapta. în schimb, urma să execut eu însumi zece lovituri
directe şi voiam ca el să le privească cu atenţie, fară să se gândească la
ceea ce făceam, ci încercând, pur şi simplu, să decupeze o imagine
16
vizuală a loviturii directe. Urma să repete mental de câteva ori acea
imagine, iar apoi să-şi lase corpul să o imite. După ce am executate
zece lovituri, Paul s-a imaginat făcând acelaşi lucru. Apoi, în timp ce-i
puneam în mână racheta, aşezându-i-o într-o strânsoare corectă, mi-a
spus: „Am observat că primul lucru pe care l-ai făcut a fost să-ţi mişti
picioarele." I-am dat un răspuns care nu spunea, de fapt, ceva anume
şi l-am rugat să-şi lase pur şi simplu corpul să imite cât de bine putea
lovitura de dreapta. A aruncat mingea, a executat o mişcare perfectă
aplecându-se pe spate, apoi în faţă, cu racheta în echilibru, pentru ca
apoi, cu o mobilitate firească, să încheie lovitura în dreptul umărului,
perfect pentru prima sa încercare! Dar stai, cum rămâne cu picioarele?
Nu şi le mişcase nici măcar un centimetru din poziţia iniţială, perfectă,
pe care o luase înainte de a-şi primi înapoi racheta. Păreau ţintuite în
teren. Am arătat înspre ele, iar Paul a spus: „Oh, da, am uitat de ele!"
Singurul element al loviturii pe care Paul încercase să-1 memoreze
era, de fapt, singurul pe care nu-1 executase! Toate celelalte fuseseră
absorbite şi reproduse fară ca un cuvânt să fie rostit sau vreo
instrucţiune dată!
Începusem să învăţ ceea ce toţi profesorii de tenis şi elevii lor ar
trebui să înveţe: că imaginile sunt mai bune decât cuvintele, că a arăta
e mai de folos decât a vorbi, că prea multe îndrumări sunt mai rele
decât nici una, şi că a-ţi da toată silinţa duce de multe ori la rezultate
negative. O întrebare mă nedumerea: ce e rău în a-ţi da silinţa? Ce
înseamnă a-ţi da toată silinţa?

SĂ JOCI „FĂRĂ SĂ GÂNDEŞTI"

Să ne gândim la starea mentală a unui jucător despre care se


spune că este „înflăcărat" sau că, joacă în funcţie de propria stare". Se
gândeşte el oare cum să lovească fiecare minge în parte? Se gândeşte
cu adevărat la ceva? Luaţi aminte la expresiile folosite cel mai adesea
pentru a descrie un jucător aflat la apogeu: „Nu e în toate minţile",
„Joacă

17
pe deasupra capului său", „E inconştient", „Nu pare să ştie ce face."
Trăsătura comună a tuturor acestor descrieri e aceea că o anume parte
a minţii nu este activă. Practicanţii diferitelor sporturi folosesc
expresii asemănătoare, iar cei mai buni dintre ei ştiu că nu pot avea
performanţe de vârf atunci când se gândesc tocmai la asta.
În mod cert, a juca cu o aparentă inconştienţă nu înseamnă să
joci fară conştiinţă. Aşa ceva ar fi chiar dificil! De fapt, cel care joacă
„fară să gândească" este mult mai conştient de minge, de teren şi,
atunci când e necesar, de adversarul său. În schimb nu este conştient
că-şi dă singur o grămadă de instrucţiuni, că se gândeşte cum anume
să lovească mingea, cum să corecteze greşelile din trecut sau cum să
repete ceea ce tocmai a făcut. Este conştient, dar fară să se gândească
propriu-zis, fară să se străduiască din răsputeri. Un jucător aflat într-o
asemenea stare de spirit ştie unde trebuie să ajungă mingea, dar nu
trebuie să se „străduiască din răsputeri" pentru a o trimite acolo. Pur şi
simplu se întâmplă - şi de multe ori cu o acurateţe mult mai mare
decât ar fi putut spera. Jucătorul pare să fie cufundat într-un flux al
acţiunii care-i pretinde întreaga energie, şi totuşi dovedeşte o mai mare
forţă şi acurateţe. De obicei, această „serie fierbinte de acţiuni"
continuă până în momentul în care începe să se gândească propriu-zis
la ea, încercând să o menţină; dar imediat ce încearcă să-şi exercite
controlul asupra acestei stări, o pierde.
Să testezi această teorie e o chestiune simplă, asta dacă nu te
deranjează un mic şiretlic în strategia de joc. Data viitoare când
adversarul tău are o astfel de serie de lovituri foarte bune, întreabă-1
doar, în timp ce schimbaţi terenul: „Spune-mi, George, ce faci diferit
azi, de ai o directă atât de bună?" Dacă muscă momeala - si 95 la sută
o vor face - şi începe să se gândească la cum loveşte, descriindu-ţi
cum iese în întâmpinarea mingii, cum încheietura mâinii îi rămâne cât
mai fermă, iar încheierea loviturii e mai bună, în mod inevitabil,
streak-ul lui se va sfârşi. Îşi va pierde coordonarea şi mobilitatea
încercând să repete exact ceea ce, cu câteva minute mai devreme, îţi
spunea că face atât de bine.
Dar poate cineva să înveţe să joace „fară să gândească" în mod
voit? Cum poţi să fii aparent inconştient în mod conştient? Pare o
contradicţie în termeni; totuşi, o asemenea stare poate fi atinsă. Poate
că o modalitatea mai bună de a descrie un jucător „inconştient" ar fi
aceea spunând că mintea lui este atât de concentrată, de determinată,
încât e nemişcată. Devine una şi aceeaşi cu ceea ce execută corpul, iar
18
funcţiile inconştiente sau automate lucrează fară a fi perturbate de
gânduri. O minte concentrată nu are loc să se gândească la cât de bine
face corpul ceea ce face, şi cu atât mai puţin cum să facă. Când un
jucător se află într-o asemenea stare, sunt slabe şanse ca el să
împiedice cumva exprimarea plenară a potenţialului său de a juca,
învăţa şi bucura de toate acestea.
Posibilitatea de a atinge o asemenea stare reprezintă scopul
major al Jocului interior. Este necesară dezvoltarea aptitudinilor
interioare, dar este important de notat că dacă, în timp ce înveţi tenis,
începi să înţelegi cum să-ţi concentrezi atenţia şi cum să ai încredere
în tine, atunci ai învăţat ceva cu mult mai valoros decât cum să execuţi
un rever în forţă. Reverul îţi va aduce avantaje doar pe terenul de joc,
dar capacitatea de a stăpâni arta unei concentrări fară efort este
inestimabilă pentru oricare dintre lucrurile pe care ţi-ai propus să le
faci.

19
DOI

DESCOPERIREA
CELOR DOUĂ EU-URI

În încercarea mea de a înţelege arta unei concentrări relaxate, o


turnură majoră s-a produs atunci când, în timp ce dădeam lecţii, am
început să observ din nou ceea ce se petrecea sub ochii mei. Iată ce-şi
spun jucătorii lor înşişi, pe teren: „Haide, Tom, loveşte mingea abia
când ajunge în fata ta."
Ne interesează ceea ce se petrece în mintea jucătorului. Cine cui
şi ce îi spune? Majoritatea jucătorilor îşi vorbesc continuu lor înşişi
atunci când sunt pe teren. „Pregăteşte-te pentru minge". „Fii atent la
reverul lui." „Nu scăpa mingea din ochi." „îndoaie-ţi genunchii."
Comenzile sunt interminabile. Pentru unii, e ca şi cum ar asculta
înregistrarea ultimei lecţii, derulată în minte. Apoi, după ce lovitura a
fost executată, un alt gând străbate mintea, care ar putea fi exprimat
astfel: „Nepriceputule, până şi bunica ta ar putea juca mai bine!" Într-o
zi mi-am pus o întrebare esenţială - „Cine îi vorbea cui? Cine mustra
şi cine era cel mustrat?" „Eu vorbesc cu mine însumi", spun cei mai
mulţi. Dar cine este acest „eu" şi cine „mine însumi"?
În mod evident, „eu" şi „mine însumi" sunt entităţi separate,
altfel, nu ar mai putea avea loc o conversaţie, aşadar, putem spune că
în interiorul oricărui jucător se găsesc două „eu-uri". Primul, adică
„eu", pare să fie cel care dă instrucţiunile; celălalt, adică „mine
însumi", este cel care execută acţiunea. Apoi „eu" revine cu o evaluare
a acţiunii respective. Pentru o mai mare claritate, „comandantului" îi
vom spune Eul 1, iar „executantului", Eul 2.
Acum suntem pregătiţi pentru unul dintre postulatele majore ale
Jocului Interior: în cazul fiecărui jucător, tipul de relaţie care există
între Eul 1 şi Eul 2 reprezintă factorul principal în determinarea
capacităţii acestuia de a-şi transforma cunoştinţele tehnice în acţiune
20
efectivă. Cu alte cuvinte, secretul unui joc de tenis mai bun - sau a
oricărui alt lucru făcut mai bine - constă în îmbunătăţirea relaţiei
dintre comandantul conştient, Eul 1, şi aptitudinile naturale ale Eului
2.

RELAŢIA TIPICĂ DINTRE EUL 1 SI EUL2

Imaginează-ţi că în loc să fie părţi componente ale aceleiaşi


persoane, Eul 1 (comandantul) şi Eul 2 (executantul) ar fi două
persoane separate. Cum ai caracteriza relaţia dintre cele două, după ce
ai fost martor la următoarea lor discuţie? Jucătorul, pe teren, încearcă
să-si îmbunătăţească o lovitură. „Ce naiba, menţine fermă încheietura
aia tâmpită", ordonă el. Apoi, în timp ce minge după minge ajunge
dincolo de plasă, Eul 1 îi reaminteşte Eului 2: „Ţine-o dreaptă. Ţine-o
dreaptă. Ţine-o dreaptă." Monoton? Imaginează-ţi cum trebuie să se
simtă Eul 2! E ca şi cum Eul 1 ar crede că Eul 2 nu stă bine cu auzul,
că are memorie scurtă sau că e chiar prost. Adevărul este, desigur, că
Eul 2, care cuprinde partea inconştientă a minţii şi a sistemului nervos,
aude totul, nu uită nimic niciodată şi nu este nici pe departe prost.
După ce a lovit o dată ferm mingea, va şti mereu ce muşchi să
contracte pentru a o face din nou bine. Aceasta e natura lui.
Şi ce anume se întâmplă în timpul loviturii în sine? Dacă priveşti
cu atenţie faţa unui jucător, vei vedea că muşchii feţei i se încordează,
iar buzele i se strâng într-o atitudine plină de efort şi concentrare. Dar
muşchii încordaţi ai feţei nu sunt necesari nici pentru a executa un
rever, şi nici nu ajută la o mai bună concentrare. Cine iniţiază atunci
acest efort? Eul 1, desigur. Dar de ce? Se presupune că el este cel care
comandă, nu executantul, şi totuşi nu pare să aibă prea multă încredere
că Eul 2 îşi va face treaba, altfel n-ar mai face el singur toată munca.
Acesta este miezul problemei: Eul 1 nu are încredere în Eul 2, deşi
acesta înglobează întregul potenţial pe care ţi l-ai dezvoltat până la
acel moment şi este cu mult mai capabil să controleze sistemul
muscular decât Eul 1.
Să ne întoarcem la jucătorul nostru. Pentru că muşchii lui sunt
atât de încordaţi de acest supra efort, atunci când are loc contactul cu
mingea, se produce o uşoară smucitură a încheieturii, iar mingea
loveşte linia de fund. „Prostule, n-ai să înveţi niciodată cum se execută
un rever", se plânge Eul 1. Gândind prea mult şi încercând din
răsputeri, Eul 1 a produs tensiune în muşchi şi un conflict în interiorul
21
corpului. El este, de fapt, cel responsabil pentru greşeală, dar dă vină
pe Eul 2 iar apoi, continuând cu această învinovăţire, ajunge să-şi sape
propria încredere în Eul 2. Iar rezultatul e o lovitură tot mai slabă si o
frustrare care creşte tot mai mult.

A ÎNCERCA DIN RĂSPUTERI:


O VIRTUTE CU SEMNUL ÎNTREBĂRII

Nu ni s-a spus oare, încă din copilărie, că nu vom reuşi să


obţinem nimic dacă nu încercăm din răsputeri? Aşadar, ce înţelegem
atunci când observăm pe cineva care încearcă din răsputeri? Că ar fi
mai bine să nu încercăm chiar atât de tare? Având deja în minte
conceptul celor două Eu-uri, încearcă să vezi dacă îţi poţi răspunde la
acest aparent paradox, după ce vei citi următoarea expunere.
Intr-o zi, în timp ce mă tot gândeam la aceste chestiuni, o soţie
casnică - veselă şi atrăgătoare - a venit la mine pentru o lecţie,
plângându-mi-se că este pe cale să renunţe de tot la tenis. Era,
într-adevăr, foarte descurajată, după cum singură spunea: „Nu reuşesc
să mă coordonez deloc. Vreau să ajung să fiu atât de bine pregătită,
încât, atunci când soţul meu mă va ruga să joc cu el la dublu mixt, să
nu mai sune doar ca o obligaţie de familie." Când am întrebat-o care
crede că este problema, mi-a răspuns: „Din nu ştiu ce motiv, nu
reuşesc să lovesc mingea cu racordajul rachetei; de cele mai multe ori
o lovesc cu rama."
„Hai să vedem", i-am spus, în timp ce căutam în coşul meu cu
mingi. I-am trimis zece directe, de la înălţimea taliei, de la o distanţă
nu prea mare, în aşa fel încât să nu fie nevoită să se mişte după ele.
Am fost surprins să văd că pe opt din zece le-a lovit fie direct cu rama,
fie cu ambele, racordaj şi ramă. Totuşi, lovitura ei era destul de bună.
Eram nedumerit. Nu exagerase problema. M-am gândit că poate e
vreo problemă oftalmologică, dar m-a asigurat că vede perfect.
Aşa că i-am spus lui Joan că vom încerca câteva experimente.
Mai întâi am rugat-o să încerce cât poate de mult să lovească mingea
cu centrul rachetei. Bănuiam că asta va produce rezultate şi mai
proaste, ceea ce mi-ar fi susţinut ideea cu privire la „a încerca din
22
răsputeri". Dar nu orice nouă teorie merge mereu strună; în plus, îţi
trebuie ceva talent pentru a lovi opt din zece mingi cu rama - atât de
îngustă - a rachetei. De data asta, a reuşit să lovească numai şase din
zece mingi cu cadrul. Apoi, i-am spus să lovească mingile chiar cu
cadrul. De această dată, a lovit numai patru cu rama şi a executat o
lovitură corectă în cazul celorlalte şase. Era destul de surprinsă, dar
era cât pe ce să-i dea o lovitură Eului 2 când a spus: „Of, niciodată
nu-mi iese nimic din ceea ce încerc să fac!" De fapt, era foarte aproape
de un adevăr esenţial. Ii era tot mai limpede că modul ei de a încerca
nu-i era de niciun folos.
Aşa că, înainte de a lovi următorul set de mingi, am rugat-o pe
Joan: „De data asta, vreau să te concentrezi asupra cusăturilor mingii.
Nu te gândi unde o vei lovi. De fapt, nu încerca să loveşti mingea
deloc. Lasă-ţi, pur şi simplu, racheta să lovească mingea acolo unde ea
vrea, şi vom vedea ce se întâmplă." Joan a părut ceva mai relaxată şi a
reuşit să lovească nouă din zece mingi direct cu centrul rachetei!
Numai pe ultima a atins-o tot cu cadrul. Am întrebat-o dacă era
conştientă de ceea ce se întâmpla în mintea ei atunci când a lovit
ultima minge. Desigur, mi-a răspuns ea cu bucurie în voce, mă
gândeam că, până la urmă, pot ajunge jucătoare de tenis." Avea
dreptate.
Joan începuse să simtă diferenţa dintre „a încerca din răsputeri",
energia Eului 1, şi „efort", energia folosită de Eul 2 pentru a îndeplini
munca necesară. în timpul ultimului set de mingi, Eul 1 era ocupat să
urmărească cusăturile mingii. Drept rezultat, Eul 2 a putut să-şi vadă
de treabă fără să fie întrerupt, dovedindu-se a fi chiar destul de
priceput. Chiar şi Eul 1 începuse să recunoască talentele Eului 2; Joan
era pe cale să le aducă laolaltă pe cele două.
A te aduna mental în tenis presupune să-ţi dezvolţi o serie de
abilităţi interioare: 1) să înveţi cum să obţii cea mai clară imagine a
rezultatului pe care ţi-l doreşti; 2) să înveţi să ai încredere că Eul 2 va
performa la nivelul său maxim şi că va sti să înveţe atât din succesele
cât si din eşecurile sale; şi 3) să înveţi să priveşti lucrurile „fară a le
judeca" - adică, să vezi ceea ce se întâmplă efectiv, mai degrabă decât
să observi cât de bine sau de rău se întâmplă. Iar asta înseamnă mai
mult decât „a încerca din răsputeri." Toate aceste capacităţi se
subordonează unei abilităţi esenţiale, fară de care nimic valoros nu se
împlineşte vreodată: arta unei concentrări relaxate.

23
Jocul interior şi tenisul va explora, în paginile care urmează,
calea de a dobândi aceste capacităţi, folosind tenisul drept mijloc.

24
TREI

REDUCÂND LA TĂCERE EUL 1

Am ajuns într-un moment cheie: activitatea neîntreruptă de „a


gândi" a Eului 1 - sau ego, i-am putea zice - este cea care duce la
perturbarea abilităţilor naturale ale Eului 2. Armonia dintre cele două
Eu-uri se instalează atunci când acest ego este liniştit şi concentrat.
Numai atunci performanţa poate fi atinsă la un nivel înalt.
Când un jucător de tenis „este pe val", nu se gândeşte efectiv la
cum, când şi nici măcar unde să lovească mingea. Nu încearcă să
lovească mingea, iar după lovitură, nu se gândeşte la cât de bine sau
cât de prost a executat-o. Mingea pare să fie lovită în urma unui
proces care nu necesită gândire. Există o anumită conştientizare a
poziţionării fizice, a sunetului sau a felului atingerii mingii, şi chiar a
situaţiei tactice, dar jucătorul pare să cunoască toate acestea fară să se
gândească exact la ele.
Iată cum descrie D. T. Suzuki, un renumit maestru Zen, efectele
pe care ego-ul le are asupra trasului cu arcul, în prefaţa scrisă la cartea
Zen - În arta de a trage cu arcul1: „îndată ce reflectăm, voit, şi
conceptualizăm, inconştientul originar se pierde, iar gândul ne
perturbă... Săgeata a fost eliberată din strânsoarea arcului, dar nu
zboară direct către ţintă, şi nici ţinta nu pare să se afle acolo unde este.
Socoteala, o socoteală greşită, intră în joc...
Omul este o salcie gânditoare, dar cele mai mari lucrări ale sale
se înfăptuiesc atunci când nu calculează şi nu gândeşte. «Starea de
copil» trebuie reactivată..."
Poate că tocmai de aceea se şi spune că marea poezie se naşte în
linişte. Se spune că marea artă şi muzica vin din străfundurile tăcute
ale inconştientului, că adevăratele expresii ale iubirii provin dintr-un
izvor ce se găseşte dincolo de cuvinte şi de gânduri. La fel se întâmplă

1
Eugen Herrigel, Zen - în arta de a trage cu arcul (org. Zen in the Art
of Archery), editura For You, Bucureşti.
25
şi în sport, în ceea ce priveşte eforturile cele mai mari: ele vin atunci
când mintea e liniştită asemeni unui lac îngheţat.
Asemenea momente au fost numite „momente de extaz" de către
psihologul umanist, dr. Abraham Maslow. Cercetând caracteristicile
comune ale persoanelor care trăiau asemenea experienţe, el notează
următoarea frază cu caracter descriptiv: „Se simte mai integrat" (cele
două Eu-uri sunt unul singur), „se simte una cu experienţa", „este
relativ lipsit de ego" (mintea tăcută), „se simte la apogeul propriei
puteri", „funcţionând complet", „că se află pe făgaşul corect", „fară
efort", „lipsit de blocaje, inhibiţii, precauţii, frică, îndoieli, control,
rezerve, autocritică, întreruperi", „este spontan şi mult mai creativ", „e
aici şi acum", „nu năzuieşte la ceva, nu are nevoie si nu-si doreşte
nimic... e pur şi simplu acolo."
Dacă te gândeşti la momentele tale de excelenţă ori la propriile
experienţe de vârf, este foarte posibil să-ţi aminteşti de trăiri precum
cele descrise de frazele de mai sus. Probabil că ţi le vei aminti, de
asemenea, ca pe momente de mare plăcere, aproape extatice. În timpul
unor asemenea experienţe, mintea nu acţionează ca o entitate separată,
spunându-ţi ce-ar trebui să faci sau criticându-ţi felul în care o faci. E
tăcută; sunteţi „împreună", iar acţiunea curge liberă, asemeni unui râu.
Când un asemenea lucru se întâmplă pe terenul de tenis, suntem
concentraţi fară să încercăm să ne încordăm. Ne simţim spontani şi
sprinteni. Avem o siguranţă interioară că putem face tot ceea ce este
necesar de făcut, fară să trebuiască să „încercăm din răsputeri". Pur şi
simplu ştim ce acţiune va urma, iar când se întâmplă, nu simţim
nevoia să ne facem un merit din asta, ci, mai degrabă, ne simţim
norocoşi, „binecuvântaţi". Aşa cum spune Suzuki, „redevenim copii".
Imaginea care-mi vine în minte este mişcarea perfect echilibrată
a unei pisici care pândeşte o pasăre. Cu o agilitate lipsită de efort, se
ghemuieşte, grupându-şi muşchii relaxaţi pentru săritură. Fără a se
gândi când să sară, nici la cum, se va împinge pe labele din spate
pentru a acoperi distanţa necesară, mintea ei este liniştită şi
concentrată asupra prăzii. Nici un gând nu-i străbate conştiinţa cu
privire la posibilitatea sau consecinţele ratării ţintei. Ea vede doar
pasărea. Deodată, pasărea se desprinde în zbor; în aceeaşi clipă, pisica
face un salt. Cu o anticipare perfectă, îşi prinde cina la şaizeci de
centimetri deasupra solului. O acţiune perfect executată, lipsită de
gânduri şi, în final, de felicitări de sine, având doar recompensa
inerentă acţiunii sale: pasărea aflată în gura ei.
26
În rare momente, jucătorii de tenis ajung să atingă spontaneitatea
lipsită de gânduri a leopardului. Aceste momente par să se petreacă
mai ales atunci când lovesc mingile din voleu, înaintea şi înapoia
fileului. De cele mai multe ori, schimbul de asemenea lovituri, pe un
spaţiu atât de îngust, e atât de rapid, încât necesită o acţiune mai iute
decât gândul. Aceste momente sunt captivante, iar jucătorii sunt
deseori uimiţi să constate că execută un contraatac perfect în faţa unor
mingi pe care, iniţial, nici nu se aşteptau să le atingă. Mişcându-se mai
repede decât credeau că o pot face, nu au timp să-şi facă vreun plan;
lovitura perfectă vine de la sine. Şi pentru că simt că nu au executat
acea lovitură în mod voit, o numesc, de obicei, noroc; dar dacă ea se
repetă, încep să creadă în ei înşişi şi să încerce un sentiment de
siguranţă deplină.
Pe scurt, „a te aduna" presupune să-ţi încetineşti mintea. A-ţi
reduce mintea la tăcere înseamnă mai puţine gânduri, socoteli,
judecăţi, nelinişti, temeri, speranţe, încercări, regrete, control, nervi
sau distrageri ale atenţiei. Mintea este liniştită atunci când se găseşte
în întregime aici şi acum, fiind una şi aceeaşi cu acţiunea şi actorul ei.
Scopul Jocului interior este tocmai acela de a creşte frecventa si
durata acestor momente, liniştind treptat mintea şi realizând, în acest
fel, o extindere continuă a capacităţii noastre de a învăţa şi executa.
În acest punct, se ridică în mod firesc întrebarea: „Cum pot
amuţi Eul 1 pe terenul de tenis?" Ca un experiment, cititorul ar putea
pune jos această carte timp de un minut şi să încerce să înceteze, pur şi
simplu, să mai gândească. Observă cât de mult poţi sta fară gânduri.
Un minut? Zece secunde? Cel mai probabil, vei găsi ca fiind dificil,
sau poate chiar imposibil, să-ţi linişteşti mintea de tot. Un gând duce
la un altul, iar apoi la un altul etc.
Pentru cei mai mulţi dintre noi, a ne linişti mintea reprezintă un
proces gradual, ce implică dobândirea anumitor capacităţi interioare.
Aceste capacităţi interioare reprezintă o adevărată artă de a uita
obiceiuri mentale pe care le-am acumulat încă de când eram copii.
Prima abilitate care trebuie învăţată este arta de a renunţa la
înclinaţia tipic umană de a ne judeca propriile performanţe, atât în
termeni de bine, cât şi în termeni de rău. A renunţa la procesul de
evaluare reprezintă un pas esenţial spre Jocul interior; înţelesul lui va
reieşi citind partea finală a acestui capitol. Atunci când ne dezvăţăm
de a mai fi proprii judecători, există posibilitatea să atingem un joc
spontan, concentrat.
27
A RENUNŢA LA JUDECĂŢI

Pentru a vedea cum se desfăşoară procesul de judecată, poţi


observa aproape orice joc sau lecţie de tenis. Priveşte cu atenţie faţa
celui care loveşte şi vei vedea expresiile unor gânduri de judecată
trecându-i prin minte. Privirea încruntată apare după fiecare lovitură
„proastă", iar o expresie de mulţumire de sine, după fiecare lovitură
considerată ca destul de „bună". Adeseori, judecăţile vor fi exprimate
verbal printr-un vocabular foarte variat, în funcţie de fiecare jucător,
dar şi de gradul în care-i place sau displace propria lovitură. Uneori,
judecata este mai limpede de perceput în tonul vocii sale, decât în
cuvintele folosite. Declaraţia, „Iar ai tot rotit racheta", poate fi spusă
cu amărăciunea unei autocritici sau ca o simplă observaţie a unui fapt,
depinzând doar de tonul vocii. Imperative precum: „Ai grijă la
minge", „Mişcă-ţi picioarele", pot fi rostite ca o încurajare a propriului
corp sau ca o acuză denigratoare a performanţelor din trecut.
Pentru a înţelege mai bine ce înseamnă o judecată, imaginează-ţi
un meci simplu, jucat între Domnul A şi Domnul B, avându-1 ca
arbitru pe Domnul C. Domnul A execută cea de-a doua servă către
Domnul B, la începutul primului punct dintr-un tie-break. Mingea
aterizează departe, iar Domnul C strigă: „Out. Dublă greşeală" Văzând
că serva lui a ieşit din teren şi auzind „Dublă greşeală", Domnul A se
încruntă, îşi spune câteva vorbe grele la adresa sa, şi conchide că a
avut o servă „groaznică".
Urmărind aceeaşi servă, Domnul B o cataloghează ca „bună" şi
zâmbeşte. Arbitrul nici nu se încruntă, nici nu zâmbeşte; el pur şi
simplu numeşte mingea aşa cum o vede.
Ceea ce este important de înţeles aici e că nici „binele", nici
„răul" atribuite de cei doi jucători întâmplării nu reprezintă un atribut
al loviturii în sine. Mai mult, ele sunt evaluări adăugate întâmplării în
mintea jucătorilor, în funcţie de reacţiile individuale. în definitiv,
Domnul A spune „Nu-mi place această întâmplare", iar Domnul B
spune: „îmi place această întâmplare". Arbitrul - numit aici, în mod
ironic, judecător - nu judecă întâmplarea ca pozitivă sau negativă; el
doar vede locul unde aterizează mingea şi strigă out! Dacă întâmplarea
se repetă de mai multe ori, Domnul A va fi tot mai supărat, în timp ce
Domnul B va continua să fie mulţumit, iar arbitrul, privind întreaga
scenă de deasupra, va observa mai departe, cu un interes detaşat, ceea
ce se petrece.
28
Ceea ce înţeleg prin judecată este actul de a conferi o valoare
negativă sau pozitivă unor întâmplări. în definitiv, e ca şi cum ai spune
că unele întâmplări din propria experienţă sunt bune şi-ţi sunt pe plac,
iar altele sunt nefaste şi nu-ţi plac. Nu-ţi place propria privelişte în
timp ce trimiţi mingea în fileu, dar judeci ca fiind bună priveliştea
adversarului tău incapabil să-ţi pareze serva. De aceea, judecăţile sunt
reacţiile noastre personale la întâmplări, sunete, trăiri şi gânduri din
propria experienţă,
Ce are asta de-a face cu tenisul? Ei bine, tocmai actul iniţial de
judecată este cel care provoacă un proces de gândire. Mai întâi, mintea
jucătorului judecă una dintre loviturile sale ca fiind bună sau slabă.
Dacă o judecă drept slabă, începe să se gândească ce anume a fost
greşit la ea. Apoi îşi spune cum s-o corecteze. Apoi încearcă din
răsputeri, dându-şi instrucţiuni în timp ce le şi execută. La final, se
evaluează din nou. în mod evident, mintea este orice altceva numai nu
liniştită, iar corpul este încordat de atâta strădanie. Dacă lovitura este
evaluată ca fiind bună, Eul 1 începe să se întrebe cum de-a executat-o
aşa de bine; apoi încearcă să-şi determine corpul să repete acelaşi
proces, oferindu-i instrucţiuni, încercând din răsputeri şi tot aşa.
Ambele procese mentale se termină cu o ulterioară evaluare, care
perpetuează procesul de gândire şi performanţa conştientă de sine. Ca
o consecinţă, muşchii jucătorului se încordează exact atunci când ar
trebuie să fie destinşi, loviturile devin nefireşti şi lipsite de fluiditate,
iar evaluările negative vor continua, cel mai probabil, să crească în
intensitate.
După ce Eul 1 a evaluat mai multe lovituri, va tinde, foarte
posibil, să generalizeze. În loc să judece un eveniment singular drept
„un alt rever slab", începe să gândească: „Ai un rever groaznic." în loc
să spună: „Ai fost nervos în acel punct", generalizează: „Dintre toţi, tu
eşti cel care se pierde cel mai uşor cu firea." Alte generalizări
obişnuite, de tipul judecăţilor, sunt: „Am o zi proastă", „Mereu le ratez
pe cele uşoare", „Sunt încet" etc.
Este interesant de văzut cum se extinde o minte care judecă. Va
începe, probabil, prin a se plânge: „Ce servă jalnică", apoi se va
extinde la „Servesc slab azi". După alte câteva serve „proaste",
judecata va ajunge la „Am o servă groaznică". Apoi, „Sunt un jucător
groaznic de tenis", iar în final: „Nu sunt bun de nimic." Mai întâi,
mintea judecă întâmplarea, apoi grupează întâmplările, apoi se

29
identifică cu respectivul grupaj de întâmplări, iar la final ajunge să se
judece chiar pe sine.
Drept urmare, ceea ce se întâmplă de obicei e că aceste judecăţi
despre sine devin profeţii despre propria împlinire. Adică, ele
reprezintă comunicări pe care Eul 1 le face despre Eul 2 şi care, după
ce-au fost repetate suficient de multă vreme, se împietresc sub forma
unor aşteptări sau convingeri despre Eul 2. Apoi, Eul 2 începe să
trăiască conform acestor aşteptări. Dacă-ţi spui, îndeajuns de multe
ori, că serva ta este una slabă, are loc un soi de proces hipnotic. E ca şi
cum Eului 2 i s-a dat un rol de jucat - rolul cuiva cu o servă slabă - pe
care îl joacă cu desăvârşire, înăbuşindu-şi, pentru moment, adevăratele
capacităţi. Odată ce o astfel de minte îşi stabileşte o identitate de sine
bazată pe propriile judecăţi negative, jocul pe roluri continuă să
ascundă adevăratul potenţial al Eului 2, până ce vraja hipnotică va fi
ruptă. Pe scurt, începi să devii ceea ce gândeşti.
După ce a trimis un număr de serve în fileu, jucătorul îşi spune
că are o servă „slabă" sau că, cel puţin azi, serva „nu-i prea iese". El se
duce la profesor pentru a şi-o repara, aşa cum un bolnav merge la
doctor. Se aşteaptă, apoi, ca profesorul să pună un diagnostic acestei
serve nereuşite şi să ofere un tratament. Totul sună aşa de familiar. În
tradiţia medicinei chineze, pacienţii îşi vizitează doctorul când încă
sunt sănătoşi, iar doctorul este cel care trebuie să-i menţină astfel.
Acelaşi lucru s-ar putea întâmpla - şi ar fi cu mult mai puţin frustrant -
şi în cazul tenisului, dacă te-ai duce la profesorul tău cu serva aşa cum
este ea, fără vreo judecată, Când i se cere să înceteze să emită judecăţi
cu privire la jocul cuiva, o asemenea minte protestează de obicei: „Dar
din moment ce nu reuşesc sub nici o formă să execut o servă în
interiorul terenului, te aştepţi ca eu să-mi ignor greşelile şi să pretind
că jocul meu e în regulă?" Să fim clari asupra unui aspect: a renunţa la
judecăţi nu înseamnă să ignori greşelile. înseamnă să observi
întâmplările exact aşa cum sunt, fară să le mai adaugi altceva. O
conştiinţă lipsită de judecăţi ar putea observa că, în timpul unui anumit
meci, ai trimis 50 la sută din primele tale serve direct în plasă. Nu
ignoră acest fapt. Va descrie cu acurateţe serva ta din ziua respectivă
ca fiind eronată şi va căuta să descopere cauzele. Judecata începe
atunci când respectivei serve i se pune eticheta de „slabă" şi duce la
perturbări în jocul cuiva, atunci când e urmată de o reacţie de furie,
frustrare sau descurajare. Dacă procesul de judecată s-ar limita doar la
catalogarea întâmplării ca fiind una proastă, şi dacă nu ar exista reacţii
30
ulterioare ale egoului, atunci perturbarea ar fi minimă. Dar etichetele
de tipul judecăţilor conduc la reacţii emoţionale, iar apoi la încordare,
la încercări din răsputeri, autocondamnare etc. Acest proces poate fi
încetinit, folosind doar cuvinte descriptive - dar nu de tip judecată -
pentru a reda întâmplările pe care le vezi.
Dacă un jucător care se judecă singur vine la mine, îmi voi da
străduinţa să nu cred în povestea sa despre serva lui „proastă" sau
despre cât de slab este ca jucător. Dacă loveşte mingile în out, voi
observa exact acest lucru şi poate că-mi voi da seama de motivul
pentru care ele ajung în out. Dar e acesta un motiv pentru a-i cataloga
serva sau pe el ca slab? Dacă voi face asta, voi ajunge, cel mai
probabil, să fiu la fel de nervos, în timp ce-1 corectez, cum era şi el
atunci când se autocorecta. Judecata duce la încordare, iar încordarea
perturbă mobilitatea atât de necesară pentru o mişcare precisă şi
rapidă. Relaxarea produce lovituri calme şi te ajută să-ţi accepţi
loviturile aşa cum sunt, fie ele şi greşite.
Citeşte această simplă analogie şi vezi dacă nu cumva, între
timp, observi o alternativă la procesul de judecare. Atunci când
plantăm o sămânţă de trandafir în pământ, observăm că este mică, dar
nu o criticăm pentru că ar fi „lipsită de rădăcină sau de tulpină." O
tratăm ca pe o sămânţă, asigurându-i apa şi hrana specifice unei
seminţe. Atunci când se iveşte din pământ, nu o condamnăm că fiind
prematură sau nedezvoltată; aşa cum nu criticăm mugurii că nu sunt
înfloriţi, atunci când apar. Suntem în aşteptare în faţa procesului care
se desfăşoară, oferindu-i plantei îngrijirea de care are nevoie, în
fiecare etapă a dezvoltării sale. Un trandafir este un trandafir de când
este sămânţă şi până se veştejeşte. Oricând, între aceste două
momente, el conţine întregul său potenţial. Pare să se afle constant
într-un proces de schimbare; totuşi, în fiecare etapă, în orice moment,
este în regulă exact aşa cum e.
În mod similar, greşelile pe care le facem pot fi văzute ca o parte
importantă a unui proces de dezvoltare. În demersul său de dezvoltare,
jocul nostru de tenis are foarte multe de câştigat din greşeli. Chiar şi
eşecurile fac parte din acest proces. Nu sunt întâmplări „proaste", dar
ne vor părea mereu că durează la nesfârşit, atâta timp cât le numim
astfel şi ne identificăm cu ele. Asemeni unui grădinar priceput, care
ştie când solul are nevoie de îngrăşământ alcalin şi când acid, un
profesor de tenis cu adevărat competent ar trebui să te poată ajuta în
dezvoltarea propriului joc. De obicei, primul lucru care trebuie făcut e
31
să îndepărteze acele concepte care-ţi inhibă procesul înnăscut de
dezvoltare. Atât profesorul cât şi jucătorul încep să stimuleze acest
proces atunci când încep să vadă şi să accepte loviturile aşa cum sunt
ele la acel moment.
Primul pas este să-ţi vezi loviturile exact aşa cum sunt. Ele
trebuie percepute cu claritate. Iar acest lucru se poate face numai
atunci când judecata personală lipseşte. Imediat ce o lovitură e privită
limpede şi acceptată exact aşa cum este, se declanşează un proces
natural şi rapid de schimbare.
Exemplul următor, o poveste adevărată, ilustrează secretul de a
nu ne mai bloca dezvoltarea naturală a propriilor lovituri.

DESCOPERIREA ÎNVĂŢĂRII NATURALE

Într-o zi din vara anului 1971, în timp ce ţineam o lecţie unui


grup de bărbaţi la Clubul de Tenis al lui John Gardiner, din Carmel
Valley, California, unul dintre oamenii de afaceri prezenţi a observat
că are un control şi o putere mult mai mare asupra propriei serve
atunci când poziţiona racheta ceva mai jos decât nivelul mingii. Era
atât de entuziasmat de „noua" sa lovitură, încât s-a grăbit să i-o
împărtăşească imediat prietenului său Jack, de parcă un fel de miracol
s-ar fi petrecut. Jack, care considera că serva lui neregulată reprezintă
una dintre problemele majore din viaţa sa, a venit în viteză la mine, în
timpul prânzului, exclamând: „Mereu am avut o servă groaznică,
poate că tu mă poţi ajuta."
L-am întrebat: „Ce este atât de groaznic la serva ta?"
„Ţin racheta prea sus atunci când sunt pe punctul de a lovi
mingea."
„De unde ştii asta?"
„Pentru că cinci profesori diferiţi mi-au spus-o. Doar că eu n-am
fost capabil să mă corectez."
Pentru un scurt moment, mi-am dat seama de absurditatea
situaţiei. În faţa mea se afla un manager executiv, care conducea o
companie comercială de o mare complexitate, rugându-mă să-l ajut, de
parcă n-ar fi avut niciun control asupra propriului braţ drept. De ce nu
ar fi posibil, m-am întrebat, să-i dau cel mai simplu dintre răspunsuri:
„Desigur, te pot ajuta. Ţ-i-n-e r-a-c-h-e-t-a m-a-i j-o-s!"
32
Dar astfel de nemulţumiri, precum cea a lui Jack, sunt obişnuite
pentru oameni de toate nivelurile de inteligenţă şi tipurile de profesie.
În plus, era clar că cel puţin cinci profesori îi spuseseră să ţină mai jos
racheta, dar fară prea mare efect. Ce-l împiedica s-o facă, m-am
întrebat.
L-am rugat pe Jack să execute câteva mişcări chiar în curtea
interioară în care ne aflam. Când a dus braţul, la început, în spate,
racheta era destul de jos, dar apoi, destul de sigur pe el, chiar înainte
de a face mişcarea în faţă, şi-a ridicat racheta la nivelul umerilor,
lovind în jos mingea imaginară. Cei cinci profesori aveau dreptate.
L-am rugat să mai lovească de câteva ori, fară a face vreun
comentariu. „Nu este mai bine acum?", m-a întrebat. „Am încercat s-o
ţin mai jos." Dar de fiecare dată, înainte de a face mişcarea în faţă,
racheta lui se ridica; era evident că, dacă ar fi lovit o minge adevărată,
rotaţia imprimată de direcţia descendentă a loviturii sale ar fi scos
mingea în afară.
„Serva ta este în regulă", i-am spus pe un ton încrezător. „Doar
că trece prin nişte schimbări. Ce-ar fi să-i arunci o privire mai atentă?"
Am făcut câţiva paşi, până în faţa unui perete de sticlă, iar acolo l-am
rugat să mai execute câteva lovituri, în timp ce-şi urmăreşte reflexia.
A făcut întocmai, repetând aceeaşi mişcare din finalul loviturii, dar de
data asta a rămas uimit. „Hei, eu chiar ridic prea mult racheta atunci
când o duc în spate! E chiar mai sus de umărul meu!" Nu era nicio o
judecată în vocea lui; doar reproducea cu uimire ceea ce ochii lui
văzuseră.
Ceea ce m-a uimit a fost chiar surpriza lui Jack. Nu-mi spusese
oare chiar el că cinci profesori îi atrăseseră atenţia că ţine racheta prea
sus? Eram sigur că dacă, după prima lovitură, i-aş fi spus şi eu acelaşi
lucru, mi-ar fi răspuns: „Da, ştiu." în schimb, ceea ce devenea limpede
acum era că el, de fapt, nu ştia cu adevărat, din moment ce nimeni nu
este surprins la vederea a ceva ce cunoaşte deja. În ciuda tuturor acelor
lecţii, nu înţelesese niciodată în mod concret că racheta lui urcă prea
mult. Mintea lui fusese atât de absorbită de acest proces de judecare şi
de încercarea de a-şi corecta lovitura „proastă", încât nu-şi percepuse
niciodată lovitura în sine.
Privindu-se în peretele de sticlă, care-i oglindea lovitura aşa cum
era, Jack a reuşit să-si menţină, fară efort, racheta destul de jos, atunci
când a lovit din nou. „Se simte cu totul diferit faţă de oricare dintre
servele pe care le-am executat până acum", mi-a spus. A tot continuat
33
să ducă racheta în spate, iar apoi să lovească mingea. Interesant e că
nu se felicita pentru execuţia corectă; era doar absorbit de cât de
diferit simţea lovitura.
După prânz, i-am aruncat câteva mingi lui Jack, iar el a fost
capabil să-şi amintească cum simţea lovitura şi să repete acţiunea. De
data asta, a simţit singur unde se duce racheta, lăsându-şi simţul tactil
să înlocuiască imaginea vizuală pe care i-o oferea oglinda. Era o nouă
experienţă pentru el. Curând, a ajuns să execute, fără niciun efort,
serve care, datorită direcţiei ascendente imprimate de lovitură, plasau
mingea în teren, încât părea că aceasta e lovitura lui naturală. După
zece minute, se simţea „pe făgaşul corect" şi a făcut o pauză pentru
a-şi exprima mulţumirea: „Nu-ţi pot spune cât de mult apreciez ceea
ce ai făcut pentru mine. Am învăţat mai multe în zece minute
petrecute cu tine, decât în cele douăzeci de ore de lecţii pe care le-am
luat special pentru servă." Simţeam cum creşte inima în mine, în timp
ce ascultam aceste vorbe. în acelaşi timp, nu ştiam cum să iau aceste
complimente generoase, m-am trezit bâlbâind sau mormăind ceva,
încercând să găsesc un răspuns adecvat, plin de modestie. Apoi, pentru
o clipă, mintea mea s-a scurtcircuitat şi mi-am dat seama că, de fapt,
eu nu-i oferisem nici măcar o singură instrucţiune lui Jack cu privire la
serva lui! „Dar ce te-am învăţat?", l-am întrebat. A tăcut timp de
treizeci de secunde, încercând să-şi amintească ce anume i-am zis. În
cele din urmă, mi-a zis: „Nu-mi amintesc ca tu să-mi fi spus ceva! Tu
doar erai acolo urmărindu-mă şi apoi mi-ai cerut să mă privesc mai cu
atenţie decât am facut-o vreodată. În loc să văd ce era rău cu serva
mea, am început doar să observ, iar îmbunătăţirea a părut să se
producă de la sine. Nu sunt sigur de ce, dar, în mod cert, am învăţat
multe într-un interval scurt de timp." Învăţase, e adevărat, dar fusese el
oare şi „învăţat"? Întrebarea asta m-a fascinat.
Nu pot descrie cât de bine m-am simţit în acel moment sau de
ce. Au început chiar să-mi curgă lacrimi din ochi. Atât eu cât şi el
învăţaserăm ceva, dar nimeni nu-şi putea asuma meritul pentru asta.
Era doar o vagă bănuială că amândoi luaserăm parte la un uimitor
proces de învăţare naturală.
Secretul care scosese la iveală noua servă a lui Jack - care
fusese, de altfel, tot timpul prezentă, aşteptând doar să fie eliberată -
era acela că, în clipa în care a încetat să mai încerce să-şi schimbe
serva, a văzut-o aşa cum era. La început, cu ajutorul oglinzii, şi-a
probat concret mişcarea în spate. Fără să se gândească ori să analizeze,
34
a crescut gradul în care îşi conştientiza acea parte din lovitură. Când
mintea este liberă de orice gând sau judecată, ea este liniştită şi se
comportă asemeni unei oglinzi. Atunci şi numai atunci, cunoaştem
lucrurile exact aşa cum sunt.

CONŞTIENTIZAREA A CEEA CE ESTE

În jocul de tenis sunt două lucruri importante pe care trebuie să


le cunoşti. Primul este unde anume se află mingea. Al doilea este în ce
poziţie se află suprafaţa de lovire sau capul rachetei. Din momentul în
care cineva începe să înveţe tenis, i se subliniază cât de important este
să urmăreşti mingea. E foarte simplu: ajungi să ştii unde anume e
mingea uitându-te după ea. Nu trebuie să te gândeşti: „Oh, iată că vine
mingea; a trecut cam pe la treizeci de centimetri deasupra fileului şi
vine cu viteză destul de mare. Impactul ar trebui să se producă în
apropierea liniei de serviciu şi-ar fi bine s-o lovesc din aer." Nu, tu
doar priveşti mingea şi permiţi ca reacţia adecvată să aibă loc.
În acelaşi fel, nu trebuie să te gândeşti unde anume ar trebui să
fie capul rachetei, dar ar trebui să-ţi dai seama cât este de important să
fii conştient tot timpul unde anume se găseşte acesta. Nu te poţi uita
mereu cum este poziţionat capul rachetei, pentru că trebuie să
urmăreşti mingea. Trebuie să-l simţi. Această simţire e cea care-ţi
spune unde anume este. A şti unde ar trebui să fie nu înseamnă că şi
simţi unde este de fapt. A şti ce anume nu a executat racheta ta nu
înseamnă că simţi unde este. A simţi unde este înseamnă a şti unde
este.
Indiferent de nemulţumirile pe care cineva le are atunci când
desfăşoară o lecţie cu mine, am descoperit că cel mai eficient prim pas
este să-1 încurajez să vadă şi să simtă ceea ce face - adică, să-i cresc
gradul de conştientizare a ceea ce este de fapt. Urmez acelaşi proces
atunci când propriile mele lovituri ies de pe făgaşul lor corect. Dar,
pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt ele cu adevărat, trebuie să ne
dăm jos ochelarii cu care ne judecăm acţiunile, indiferent dacă pentru
ei lucrurile par roz sau mai degrabă negre. Această actiune
deblochează un proces natural de dezvoltare, care este la fel de
surprinzător pe cât este de frumos. Spre exemplu, să presupunem că
un jucător se plânge că sincronizarea servei lui nu este prea bună. Nu-i
voi oferi o analiză a ceea ce este greşit, pentru ca apoi să-1 instruiesc:
„Retrage-ti racheta mai repede" sau „Loveşte mingea atunci când se
35
găseşte la o distanţă ceva mai mare de tine". În schimb, îi voi cere să
fie foarte atent la poziţia în care se găseşte capul rachetei atunci când
mingea ricoşează în partea lui de plasă. Din moment ce aceasta nu e o
indicaţie obişnuită, este foarte probabil ca jucătorului să nu i se fi spus
nimic, niciodată, despre unde ar trebui să se găsească sau nu racheta
lui într-un anumit moment al jocului. Dacă mintea sa este pornită pe a
judeca, e foarte posibil să devină uşor nervos, din moment ce Eului 1
îi place să facă mereu lucrurile „corect" şi devine uşor iritat atunci
când nu ştie dacă o anume acţiune este bună sau rea. Aşadar, jucătorul
ar putea întreba imediat unde anume ar trebui să fie racheta lui atunci
când mingea ricoşează. Doar că eu voi refuza să-i răspund, cerându-i
doar să observe unde este racheta lui în acel moment.
După ce loveşte câteva mingi, îl rog să-mi spună unde se afla
racheta lui în momentul specific. Răspunsul tipic este: „Îmi retrag
racheta prea târziu. Ştiu ce fac greşit, dar nu mă pot corecta." Acesta
este un răspuns comun jucătorilor din toate sporturile şi reprezintă o
sursă inepuizabilă de frustrare.
„Uită de bine şi rău pentru moment", îi sugerez. „Doar observă-ţi
racheta în momentul ricoşeului." După cinci ori zece mingi aruncate, e
foarte probabil ca jucătorul să răspundă: „Fac mai bine acum, o retrag
ceva mai devreme."
„Da, şi unde anume era racheta ta?", l-am întrebat.
„Nu ştiu, dar cred că am retras-o la timp... sau nu-i aşa?"
Simtindu-se inconfortabil în absenta unui standard de bine şi rău,
o minte înclinată să judece îşi va inventa propriile standarde. Intre
timp, atenţia este abătută de la ceea ce este şi îndreptată spre un proces
în care încearcă să facă lucrurile corect. Chiar dacă acum reuşeşte
să-si retragă mai devreme racheta şi loveşte mai în forţă mingea,
continuă să fie în ceaţă privitor la unde se află racheta. (Dacă jucătorul
este lăsat în această stare, crezând că a găsit „secretul" problemei sale
- adică să-şi retragă mai devreme racheta - el va fi satisfăcut pe
moment. Se va duce să joace plin de mândrie, repetându-şi mereu,
înainte de fiecare lovitură: „Retrage-o mai devreme, retrage-o mai
devreme, retrage-o mai devreme..." Pentru o perioadă, această formulă
magică va părea că dă rezultate „bune". Dar după un timp, va începe
să rateze din nou, în ciuda acestui autoavertisment, se va întreba ce
merge „prost" şi va veni din nou la profesor pentru un alt truc.)
Aşadar, în loc să opresc procesul la punctul în care jucătorul
judecă pozitiv situaţia, îl rog din nou să-şi observe racheta şi să-mi
36
spună exact unde se află aceasta în momentul ricoşeului. Când, în cele
din urmă, jucătorul îşi îngăduie să-şi observe racheta cu detaşare şi
interes, reuşeşte să simtă ceea ce se întâmplă efectiv, iar gradul lui de
conştientizare creşte. Apoi, fără niciun un efort de a corecta, va
descoperi că mişcarea sa a început deja să-şi dezvolte un ritm natural.
De fapt, îşi va descoperi ritmul care i se potriveşte cel mai bine şi care
poate fi uşor diferit de ceea ce dictează standardul universal, aşa-zisul
„corect". În plus, atunci când iese să joace tenis, nu va mai fi nicio
frază magică de repetat în continuu şi se va putea concentra fără să se
gândească.
Ceea ce am încercat să demonstrez este că în oricare dintre noi
operează un proces natural de învăţare — dar asta, numai dacă i se
permite. Acest proces aşteaptă să fie descoperit de toţi acei care nu
ştiu de existenţa lui. Nu e nevoie să mă crezi pe cuvânt; îl poţi
descoperi de unul singur, asta dacă nu ai facut-o deja. Dacă l-ai
experimentat deja, ai încredere în el. (Acesta este subiectul capitolului
4). Pentru a descoperi procesul natural de învăţare e nevoie să renunţi
la vechiul proces, acela de a corecta greşelile; adică, e nevoie să
renunţi la judecată şi să vezi ce se întâmplă. Ţi se vor îmbunătăţi
loviturile sub efectul unei atenţii necritice sau nu? Testează acest
aspect.

CUM RĂMÂNE CU GÂNDIREA POZITIVĂ?

Înainte de a încheia subiectul privitor la mintea înclinată spre


judecăţi, trebuie spuse câteva vorbe despre „gândirea pozitivă". Se tot
discută în zilele noastre despre efectele „dăunătoare" ale unei gândiri
negative. Cărţi şi articole îi sfătuiesc pe cititori să înlocuiască gândirea
negativă cu cea pozitivă. Oamenii sunt sfătuiţi să înceteze să-şi mai
spună că sunt urâţi, dezordonaţi, nefericiţi sau mai stiu eu cum, şi să-şi
repete că sunt atrăgători, bine organizaţi şi fericiţi, înlocuirea unui
obicei mai vechi de „hipnotism negativ" cu un soi de „hipnotism
pozitiv" ar putea părea că are efecte, cel puţin pe termen scurt, dar
mereu am fost de părere că tot ce-i bun se termină mult prea repede.
Una dintre primele lecţii pe care le-am învăţat ca profesor de
tenis a fost să nu fiu cusurgiu cu nici unul dintre elevii mei sau cu
loviturile lor. Aşa că am încetat să-i mai critic. În schimb, felicitam
elevul atunci când era cazul si făceam doar sugestii pozitive despre
37
cum să-şi corecteze loviturile. După o vreme, mi-am dat seama că
nu-mi mai felicitam deloc elevii. Limpezirea care a precedat această
schimbare s-a produs într-o zi când ţineam o lecţie despre jocul de
picioare unui grup de femei.
Făcusem câteva remarci introductive despre autocritică, când
Clare, una dintre femei, m-a întrebat: „înţeleg că o gândire negativă îţi
poate dăuna, dar cum rămâne cu a te felicita şi singur atunci când faci
ceva bine? Cum rămâne cu gândirea pozitivă?" Răspunsul pe care i
l-am dat a fost destul de vag - „Ei bine, nu cred că o gândire pozitivă e
la fel de păguboasă ca cea negativă" – dar, în timpul lecţiei care a
urmat, am reuşit să văd mult mai limpede această problemă.
La începutul lecţiei, le-am spus că urma să servesc fiecăreia un
set de câte şase lovituri directe din alergare şi că voiam ca ele să
devină conştiente de poziţia propriilor picioare. „Conectaţi-vă la felul
în care picioarele vi se mişcă pentru a se aşeza pe poziţie şi vedeţi
dacă există vreun transfer de greutate atunci când loviţi mingea."
Le-am spus că nu e niciun fel de bine sau rău la care să se gândească;
trebuiau doar să-şi observe cu toată atenţia jocul de picioare. Cât timp
le-am servit mingile, n-am făcut niciun comentariu. Am privit cu mare
concentrare ceea ce se întâmpla sub ochii mei, dar n-am făcut nicio
remarcă, fie ea pozitivă sau negativă. La fel, femeile erau tăcute,
urmărindu-se una pe alta fără vreun comentariu. Fiecare părea pur şi
simplu absorbită în procesul simplu prin care experimenta mişcarea
propriilor picioare.
După prima serie de treizeci de mingi, am observat că nu era
nicio minge lângă plasă; erau toate adunate în zona din diagonala
terenului aflată în partea mea. „Priviţi, am spus, toate mingile se află
în colţ, şi nici măcar una în dreptul fileului." Deşi din punct de vedere
semantic această afirmaţie erâ o simplă remarcă a unui fapt, tonul
vocii mele descoperea faptul că eram mulţumit de ceea ce vedeam. Le
felicitam şi, indirect, mă felicitam pe mine ca instructor al lor.
Spre surprinderea mea, fata care urma să lovească mi-a spus:
„Of, a trebuit să spui asta chiar înainte să-mi vină mie rândul!" Deşi
glumea pe jumătate, am văzut că era uşor tensionată. Am repetat
aceleaşi instrucţiuni ca mai înainte şi am servit alte treizeci de mingi
fară niciun comentariu.
De data aceasta, am văzut cum pe feţele lor apar încruntări, iar
jocul lor de picioare părea mai anapoda decât înainte. După a treizecea

38
minge, în jurul fileului se aflau opt mingi, iar cele din spatele meu
erau destul de împrăştiate.
M-am criticat în gând pentru faptul de a fi distrus magia
momentului. Apoi, Clare, fata care mă întrebase la începutul lecţiei
despre gândirea pozitivă, a exclamat: „Ah, am stricat jocul tuturor.
Am fost prima care a trimis mingea în fileu, şi nu a fost doar una, ci
patru." Am fost uimit, ca toate celelalte de faţă, pentru că nu era
adevărat. O altă persoană trimisese pentru prima dată mingea în plasă,
iar Clare lovise numai două mingi în fileu. Mintea ei înclinată spre
judecată îi distorsionase percepţia asupra a ceea ce se întâmplase în
realitate.
Apoi, le-am întrebat pe cele cinci femei dacă sesizaseră ceva
diferit petrecându-se în mintea lor în timpul celei de-a doua serii de
mingi. Fiecare dintre ele a recunoscut că a fost mai puţin atentă la
picioare şi mai concentrată ca nu cumva să trimită mingile în plasă.
Încercau, astfel, să se ridice la o anumită aşteptare, la un standard de
bine şi rău, care simţeau că le fusese impus. Era exact ceea ce lipsise
în timpul primului set de mingi. Am început să realizez că felicitările
mele le activase mintea înclinată spre judecată. Eul 1, egoul, intrase în
acţiune.
Datorită acestei experienţe, am început să văd cum anume
operează Eul 1. Căutând mereu aprobarea şi dorind să evite orice
dezaprobare, acest tip subtil de minte vede un compliment ca pe o
critică potenţială. Eul 1 gândeşte astfel: „Dacă profesorul este
mulţumit de un anumit gen de performanţă, înseamnă că va fi
dezamăgit de opusul acesteia. Dacă mă place atunci când execut bine,
înseamnă că n-o să mă mai placă atunci când voi executa prost."
Standardul de bine şi rău a fost, astfel, stabilit, iar rezultatul inevitabil
a fost o concentrare diminuată şi o tulburare personală.
Fetele au început să realizeze şi ele cauza încordării lor în timpul
celui de-al treilea set de mingi. La un moment dat, Clare chiar s-a
luminat ca un bec de 1000 de waţi. „Ah, acum înţeleg!", a exclamat,
lovindu-şi palma de rachetă. „Complimentele mele sunt, de fapt,
critici deghizate. Şi pe una şi pe alta le folosesc pentru a manipula
comportamente."
În secunda imediat următoare, a ieşit de pe teren, spunând că
trebuie să vorbească cu soţul ei. În mod evident, făcuse nişte
conexiuni între felul în care se percepea pe terenul de tenis şi relaţiile

39
ei de familie, pentru că, o oră mai târziu, am văzut-o prinsă în
continuare într-o discuţie intensă cu soţul ei.
În mod clar, evaluările pozitive şi cele negative sunt înrudite
între ele. Este imposibil să judeci o întâmplare ca pozitivă, fară să vezi
alte întâmplări ca nefiind pozitive ori ca fiind negative. Nu există nicio
modalitate de a opri doar partea negativă a unui proces de judecată.
Pentru a-ţi putea vedea loviturile exact aşa cum sunt, nu trebuie să le
atribui nicio valoare de bine sau de rău. Acelaşi lucru se aplică şi
rezultatelor loviturilor tale. Poţi observa cu exactitate cât de departe în
afara terenului aterizează mingea ta, fară a o eticheta drept o
întâmplare „proastă". Punând capăt judecăţii, nu înseamnă că eviţi să
spui ceea ce se întâmplă.
A pune capăt judecăţii înseamnă că nu exagerezi şi nici nu
minimalizezi faptele din faţa ochilor tăi. Lucrurile îţi apar aşa cum
sunt - fără distorsiuni. În felul acesta, mintea ajunge să fie mai
liniştită.
„Dar, protestează Eul 1, dacă eu văd că mingea iese în out şi nu
o evaluez ca fiind o greşeală, nu voi avea niciun imbold să o schimb.
Dacă nu-mi place ceea ce fac greşit, cum voi ajunge să schimb acest
lucru?" Eul 1, egoul, vrea să-şi ia responsabilitatea pentru lucrurile
făcute „mai bine". Vrea să-şi asume creditul pentru a fi jucat un rol
important în desfăşurarea lucrurilor. De asemenea, suferă şi se
îngrijorează foarte mult atunci când lucrurile nu merg aşa cum ar vrea
el.
Capitolul următor se va ocupa de un proces alternativ, un proces
în care acţiunile se desfăşoară în mod spontan şi înţelept fară prezenţa
pe scenă a unui ego care şă vâneze aspectele pozitive şi să încerce să
le modifice pe cele negative. Dar înainte de a încheia acest capitol,
citeşte următoarea poveste - atât de profundă şi dezarmant de simplă,
în acelaşi timp - spusă de un prieten pe care-l admir foarte mult, pe
nume Bill.
Într-o dimineaţă devreme, trei bărbaţi aflaţi într-o maşină se
plimbă pe una dintre străzile oraşului. De dragul analogiei, să
presupunem că fiecare dintre ei reprezintă un tip diferit de jucător de
tenis. Cel din dreapta are o gândire pozitivă, crede că acest joc e
grozav şi e plin de încredere în sine, considerând că jocul său de tenis
este unul superior. El mai este, de asemenea, un de la sine înţeles
cuceritor care se bucură de toate „plăcerile" pe care i le oferă viaţa.

40
Cel din spate are o gândire negativa, analizând în continuu ceea
ce este greşit la el însuşi, dar şi în lume. Tot timpul este implicat în
vreun fel de program de autoîmbunătăţire. Al treilea bărbat, cel care
conduce, este pe cale să renunţe la o gândire plină de judecăţi. El
practică Jocul interior, bucurându-se de lucruri aşa cum sunt şi făcând
ceea ce pare a fi de bun-simt.
Maşina se opreşte la un semafor, iar pe trecerea de pietoni, chiar
prin faţa lor, traversează o tânără foarte frumoasă, care atrage atenţia
tuturor celor trei bărbaţi. Frumuseţea ei este cu atât mai evidentă cu
cât e complet goală!
Bărbatul din dreapta se lasă cuprins de gânduri despre cât de
bine ar fi putut să fie dacă s-ar fi aflat alături de această tânără în alte
împrejurări. Mintea lui hoinăreşte prin amintiri din trecut şi fantezii
viitoare pline de plăceri senzuale.
Bărbatul care stă în spate vede un exemplu al decăderii morale
modeme. Nu e sigur dacă se cuvine să se uite mai bine la tânără. La
început au fost fustele mini, se gândeşte, apoi dansatoarele topless,
apoi dansatoarele complet dezbrăcate, iar acum au ajuns să umble aşa
pe străzi, în plină zi! Ceva trebuie făcut pentru a opri toate acestea!
Şoferul vede aceeaşi fată pe care ceilalţi doi o observă, doar că el
pur şi simplu priveşte ceea ce e în faţa ochilor săi. El nu vede nici
binele, nici răul şi, ca rezultat, îi atrage atenţia un detaliu pe care nici
unul dintre tovarăşii săi nu 1-a observat înainte: fata are ochii închişi.
Realizează astfel că tânăra este somnambulă. Reacţionând imediat,
conform bunului-simţ, îl roagă pe cel de lângă el să ţină volanul,
coboară din maşină şi pune haina sa pe umerii femeii. O trezeşte cu
delicateţe, explicându-i că cel mai probabil suferă de somnambulism
şi se oferă să o conducă acasă.
Prietenul meu Bill obişnuia să încheie povestea spunând, în timp
ce făcea un mic semn cu ochiul, că „Iar acolo şi-a primit răsplata
pentru fapta sa", oferind posibilitatea fiecărui ascultător să audă ce a
vrut.

Prima competenţă pe care o vom dezvolta în cadrul Jocului


interior este cea a unei conştiinţe lipsite de judecăţi. Când ne
„dezvăţăm" să mai judecăm, descoperim, de obicei cu o anume
surpriză, că nu avem nevoie de motivaţia unui revoluţionar pentru a ne
schimba „proastele" obiceiuri. Trebuie doar să fim mai conştienţi. Un
alt proces, mult mai natural, de a învăţa şi de a face lucrurile aşteaptă
41
să fie descoperit. Aşteaptă să ne arate ce poate să facă atunci când este
lăsat să acţioneze fară perturbările cauzate de sforţările voite ale eului
care emite judecăţi. Descoperirea şi încrederea în acest proces
reprezintă subiectul următorului capitol.
Dar mai întâi, un gând de încheiere. Este important să reţii că nu
orice remarcă este o judecată. A recunoaşte forţa, eforturile sau
rezultatele altuia poate înlesni învăţarea naturală, în timp ce judecăţile
doar perturbă. Care este diferenţa dintre cele două? Recunoaşterea şi
respectul faţă de capacităţile altuia sprijină încrederea în Eul 2.
Judecăţile Eului 1, pe de altă parte, tind să manipuleze şi să submineze
această încredere.

42
PATRU

ÎNCREDEREA ÎN EUL 2

Teza capitolului trecut susţine că primul pas în instalarea unei


armonii mai mari între ego şi corp - adică, între Eul 1 şi Eul 2 -
presupune renunţarea la autojudecată. Când Eul 1 încetează rafala de
judecăţi la adresa Eului 2 şi a acţiunilor sale, el poate deveni conştient
de cine şi ce este Eul 2 şi să aprecieze procesul conform căruia
funcţionează. Odată acest pas îndeplinit, se dezvoltă încrederea, iar în
cele din urmă, ingredientul de bază - dar care ne tot scapă - pentru
orice performanţă de top îşi face apariţia: încrederea în sine.

CINE Şl CE ESTE EUL 2?

Lasă deoparte, preţ de câteva minute, părerile pe care le ai


despre propriul corp - indiferent dacă te gândeşti la el ca fiind
neîndemânatic, necoordonat, mediocru sau cu adevărat fantastic - şi
gândeşte-te la ceea ce face. Chiar în timp ce tu citeşti aceste câteva
cuvinte, corpul tău execută o remarcabilă partitură de coordonări.
Ochii se mişcă fară efort, înregistrând imagini în alb şi negru, care
sunt automat comparate cu amintiri ce prezintă semne similare, sunt
transformate în simboluri, apoi conectate cu alte simboluri pentru a
forma un înţeles coerent. Mii de astfel de procese au loc la fiecare
câteva secunde. în acelaşi timp - şi din nou, fără vreun efort conştient -
inima ta pompează sângele, iar respiraţia urcă şi coboară, asigurând
hrana şi optima funcţionare a unui foarte complicat sistem de organe,
glande şi muşchi. Fără vreun efort conştient, milioane de celule
funcţionează, se reproduc şi luptă împotriva bolilor.
Dacă, înainte să începi să citeşti, te-ai îndreptat spre un scaun şi
ai aprins lumina, atunci corpul tău a trebuit să coordoneze un foarte
mare număr de mişcări ale muşchilor pentru a îndeplini toate acele
acţiuni. Eul 1 nu a trebuit să-i spună corpului tău cât de mult să întindă
43
mâna pentru ca degetele tale să apese pe întrerupător; îţi ştiai scopul,
iar corpul tău a făcut ceea ce era necesar fără să se gândească.
Procesul prin care corpul tău a învăţat şi executat aceste acţiuni nu
este cu nimic diferit faţă de cel prin care învaţă şi joacă tenis.
Gândeşte-te la cât de complicată este seria de acţiuni executate
de Eul 2 în procesul de întoarcere a unei serve. Pentru a putea anticipa
când şi unde să-ţi mişti picioarele sau dacă să-ţi retragi racheta pe
partea stângă sau pe partea dreaptă, creierul trebuie să calculeze, într-o
fracţiune de secundă, când anume se va desprinde mingea de racheta
adversarului, unde va ateriza şi unde o va intercepta racheta. în acest
calcul trebuie introdusă viteza iniţială a mingii, combinată cu
deaccelerarea acesteia, la care se adaugă efectul vântului şi al rotaţiei
mingii, asta ca să nu mai pomenim de traiectoriile complicate pe care
le implică. Apoi, toţi aceşti factori trebuie recalculaţi, imediat ce
mingea a ricoşat, pentru a anticipa punctul în care racheta o va întâlni.
Simultan, către muşchi sunt date ordine - si nu doar o dată, ci constant,
adaptându-le pe baza informaţiei actualizate. În cele din urmă, muşchii
trebuie să răspundă, cooperând unii cu alţii: are loc o mişcare a
picioarelor, racheta este retrasă la o anumită viteză şi înălţime, iar faţa
rachetei este menţinută la un unghi constant, în timp ce racheta şi
corpul înaintează în echilibru. Contactul cu mingea se face într-un
punct precis, în funcţie dacă ordinul era de a o lovi pe sub linie sau în
diagonală - ordin care nu a fost dat fară o analiză de o fracţiune de
secundă a mişcării şi a echilibrului adversarului, care se găseşte de
cealaltă parte a fileului.
Dacă Pete Sampras este cel care serveşte, ai mai puţin de o
jumătate de secundă pentru a îndeplini toate acestea. Chiar şi atunci
când întorci serva unui jucător mediu, vei avea la dispoziţie doar în jur
de o secundă. Doar să loveşti mingea reprezintă un fapt remarcabil; sa
o şi întorci, cu forţă şi acurateţe, este o realizare uimitoare. Totuşi nu
este ceva atât de neobişnuit. Adevărul este că oricine care locuieşte
într-un corp uman se află, de fapt, în posesia unui instrument
remarcabil.
În lumina acestor lucruri, pare inadecvat să folosim cuvinte
înjositoare la adresa corpului nostru. Eul 2 — prin care înţelegem
corpul fizic, incluzând creierul, banca de memorie (conştientă şi
inconştientă) şi sistemul nervos - reprezintă o colecţie extrem de
sofisticată şi competentă de potenţialuri. Intrinsec acestuia este o
inteligenţă interioară, care încă ezită. Ce nu ştie el încă, e că această
44
inteligenţă interioară învaţă cu uşurinţa specifică unui copil. Că
foloseşte miliarde de celule şi circuite de comunicare neuronală pentru
fiecare acţiune. Niciun calculator construit până acum nu se poate
măcar apropia de îndeplinirea unor acţiuni fizice atât de complexe ca
cele realizate de un jucător de tenis, fie el doar un începător, pentru a
nu mai discuta de unul profesionist.
Rândurile de mai sus au un singur scop: acela de a încuraja
cititorul să respecte Eul 2. Pe acest instrument uimitor avem noi
îndrăzneala să-1 numim „necoordonat".
Gândeşte-te la inteligenţa tăcută, inerentă oricărei acţiuni
realizate de Eul 2, iar atitudinea de aroganţă şi neîncredere va începe,
treptat, să se schimbe. Cu ajutorul lui vom face să dispară
autoinstrucţiunile lipsite de sens, criticile şi tendinţa spre control
excesiv, care tind să ocupe mintea neconcentrată.

AI ÎNCREDERE ÎN TINE ÎNSUTI

Atâta timp cât Eul 1 va fi prea ignorant sau prea mândru pentru a
recunoaşte capacităţile Eului 2, va fi greu ca adevărata încredere în
sine să apară. Neîncrederea Eului 1 în Eul 2 este cea care cauzează
atât tulburarea pe care am numit-o „încercarea din răsputeri", cât şi
excesul de autoinstrucţiuni. Prima duce la folosirea a prea multor
grupe de muşchi, iar cea de-a doua, la distragerea atenţiei şi lipsa
concentrării. E clar că noua relaţie pe care trebuie să o instaurăm cu
noi înşine trebuie să se bazeze pe dictonul „Ai încredere în tine
însuti."
Ce înseamnă să „Ai încredere în tine însuţi" pe terenul de tenis?
Nu înseamnă gândire pozitivă - cum ar fi, spre exemplu, să te aştepţi
că vei face as la fiecare serviciu. A avea încredere în propriul corp
înseamnă, în tenis, să-ţi laşi corpul să lovească mingea. Cuvântul
cheie este a lăsa. Ai încredere în priceperea corpului tău şi a creierului
său, şi lasă-1 să manevreze racheta. Eul 1 trebuie să rămână în afară.
Dar, deşi pare foarte simplu, asta nu înseamnă că este şi uşor.
Sub anumite aspecte, relaţia dintre Eul 1 şi Eul 2 este
asemănătoare cu cea dintre un părinte şi copilul său. Unii părinţi au
dificultăţi în a-şi lăsa copiii să facă ceva atunci când consideră că ei
sunt cei care stiu mai bine cum ar trebui făcut lucrul respectiv. Dar un
45
părinte încrezător şi iubitor îşi lasă copilul să realizeze propriile sale
acţiuni, chiar şi cu riscul de a face greşeli, deoarece are încredere că
fiul său va învăţa din acestea.
A lăsa să se întâmple nu înseamnă a face să se întâmple. Nu
înseamnă a încerca din răsputeri. Nu înseamnă să-ţi controlezi
loviturile. Toate acestea sunt acţiuni aparţinând Eului 1, care ia mereu
lucrurile în propriile mâini, pentru că nu are încredere în Eul 2. Iar asta
e ceea ce produce muşchi încordaţi, lovituri rigide, mişcări nefireşti,
dinţi încleştaţi şi zvâcniri ale muşchilor feţei. Rezultatul înseamnă
mingi ratate şi multă frustrare. De multe ori, atunci când suntem în
afara unei competiţii, avem încredere în corpul nostru şi lăsăm
lucrurile să se întâmple, pentru că egoul însuşi îşi spune că nu merită
mai mult. Dar odată ce începe jocul, vei vedea că Eul 1 preia
controlul; în momentul crucial începe să se îndoiască de faptul că Eul
2 va fi în stare de o bună performanţă. Cu cât mai important va fi
momentul respectiv, cu atât mai mult va încerca Eul 1 să controleze
mingea, iar asta e clipa în care începe să apară tensiunea. Rezultatele
sunt aproape mereu frustrante.
Să aruncăm o privire mai atentă asupra acestui proces de
tensionare, deoarece este un fenomen care apare la orice sportiv,
indiferent de sportul practicat. Anatomia ne învaţă că muşchii sunt
mecanisme cu două direcţii; adică un muşchi este fie relaxat, fie
încordat. Nu poate fi parţial încordat, aşa cum un întrerupător nu poate
fi doar parţial stins. Diferenţa dintre a ţine relaxat sau încordat racheta
constă în numărul de muşchi încordaţi. De câţi şi de care muşchi
anume avem nevoie, de fapt, pentru a executa un serviciu rapid?
Nimeni nu ştie, dar dacă mintea conştientă se gândeşte că trebuie să
încerce să controleze acei muşchi, va folosi, inevitabil, şi grupe de
muşchi care nu erau necesari. Când sunt folosiţi mai mulţi decât e
necesar, nu numai că avem o risipă de energie, dar anumiţi muşchi,
dintre cei încordaţi, vor intra în conflict cu nevoia altor muşchi de a se
relaxa. Gândindu-se că pentru a lovi cât mai puternic, va trebui să
folosească multe grupe de muşchi, Eul 1 va începe să folosească
muşchii umărului, ai braţului, ai încheieturii şi chiar şi ai feţei, lucru
care va frâna, de fapt, forţa loviturii.
Dacă ai pe aproape un mâner de rachetă, apucă-1 şi fa următorul
experiment. (Dacă nu ai o rachetă, apucă orice obiect asemănător sau,
pur şi simplu, apucă aerul cu mâna). Incordează-ti muşchii încheieturii
si vezi cât de repede poţi lovi cu racheta. Apoi relaxează-ţi muşchii
46
încheieturii şi observă cât de repede loveşti acum. În mod evident, o
încheietură relaxată e mult mai flexibilă. Când serveşti, forţa este
generată, cel puţin într-o anumită măsură, de mişcarea flexibilă a
încheieturii. Dacă încerci să loveşti tare în mod intenţionat, vei ajunge,
cel mai probabil, să-ţi încordezi excesiv muşchii încheieturii, să
încetineşti mişcarea din încheietură şi să pierzi, astfel, din putere. Ba
mai mult, întreaga lovitură va fi una rigidă, iar echilibrul, greu de
menţinut. Acesta este modul în care Eul 1 perturbă înţelepciunea
corpului. (După cum îţi poţi imagina, un serviciu executat cu o
mişcare din încheietură rigidă nu va împlini aşteptările celui care
serveşte. Ca o consecinţă, va încerca, probabil, şi mai tare următoarea
dată, încordându-şi mai mulţi muşchi si devenind din ce în ce mai
obosit şi frustrat - şi, aş adăuga, crescând riscul apariţiei unei
epicondilite2.)
Din fericire, cei mai mulţi dintre copii învaţă să meargă înainte
ca părinţii să ajungă să le spună cum se face acest lucru. În plus, copiii
nu doar că învaţă foarte bine cum să meargă, dar şi câştigă încredere
în procesul natural de învăţare care activează în interiorul lor. Mamele
privesc cu iubire şi interes eforturile copiilor lor, fară să intervină prea
mult, dacă sunt cu adevărat înţelepte. Dacă am putea să tratăm jocul
de tenis aşa cum facem cu un copil care învaţă să meargă, am face
mult mai multe progrese. Când un copil îşi pierde echilibrul şi cade,
mama lui nu-1 apostrofează că e neîndemânatic. Nici măcar nu-i pare
rău pentru el; ea doar observă întâmplarea, oferindu-i poate copilului o
vorbă sau un gest de încurajare. Drept urmare, progresul unui copil,
când învaţă să meargă, nu este niciodată frânat de ideea că ar fi
necoordonat.
De ce un jucător începător nu şi-ar trata reverul aşa cum o mamă
face cu copilul său? Secretul este să nu te identifici cu reverul. Dacă
într-un rever ratat vezi o oglindire a ceea ce eşti, atunci vei fi supărat.
Dar tu nu eşti reverul tău, aşa cum un părinte nu este copilul său. Dacă
o mamă ajunge să se identifice cu fiecare cădere a copilului ei şi să
simtă drept o mândrie personală fiecare succes al său, imaginea ei de
sine va fi la fel de instabilă ca echilibrul copilului său. Îşi va găsi
stabilitatea atunci când va realiza că ea nu este copilul său şi va putea
să-1 urmărească plină de iubire şi interes, dar ca pe o fiinţă separată.
Acelaşi tip de interes detaşat e necesar pentru ca jocul tău de
tenis să se dezvolte în mod natural. Aminteşte-ţi că nu eşti propriul joc
de tenis. Nu eşti însuşi corpul tău. Ai încredere în corpul tău că va
47
2
Epicondilita reprezintă o inflamaţie a extremităţii inferioare a
humerusului. (n. tr.)
învăţa şi juca, aşa cum ai avea încredere în altcineva că va îndeplini o
sarcină, şi în scurt timp va juca dincolo de aşteptările tale. Lasă
floarea să crească.
Teoria de mai sus trebuie testată şi nu crezută pe cuvânt. Spre
finalul acestui capitol, vei găsi o serie de experimente care-ţi vor oferi
şansa de a simţi pe cont propriu diferenţa dintre a te determina să faci
ceva şi a lăsa să se întâmple, îţi sugerez chiar să-ţi inventezi propriile
experimente pentru a descoperi cât îţi doreşti cu adevărat să ai
încredere în tine însuţi, atât în momentele de relaxare, cât şi în cele
depresiune.

A LĂSA SĂ SE ÎNTÂMPLE

Până la acest punct se poate ca cititorul să se fi întrebat: „Cum


pot eu «să las ca o lovitură directă să se întâmple», dacă niciodată
n-am învăţat cum se execută una? Nu am nevoie oare de cineva care
să-mi spună cum se face? Din moment ce n-am mai jucat tenis
vreodată, pot eu să mă duc aşa, oricum, pe teren şi «să las să se
întâmple»?" Răspunsul este: dacă corpul tău ştie cum să lovească o
directă, atunci să se întâmple; dacă nu ştie, lasă-l să înveţe.
Acţiunile Eului 2 se bazează pe informaţii înregistrate în
memorie în urma unor acţiuni proprii sau observate la alţii. Un jucător
care nu a ţinut niciodată o rachetă în mână trebuie să lase mingea să
lovească de câteva ori racordajul, înainte ca Eul 2 să înveţe cât de
departe este centrul rachetei de mâna care o tine. Ori de câte ori
loveşti o minge - corect sau greşit - memoria de computer a Eului 2
culege informaţii valoroase, pe care le stochează în vederea folosirii
lor ulterioare. Pe măsură ce exersezi, Eul 2 rafinează si extinde
informaţiile din banca sa de memorie. Tot timpul el învaţă lucruri
precum: cât de sus ricoşează o minge lovită cu o anumită viteză şi cu o
anume mişcare de rotaţie; cât de repede cade o minge sau cât de
repede iese în afara terenului; sau în ce punct trebuie să aibă loc
contactul cu racheta pentru a o trimite în anumite părţi ale terenului,
îşi aminteşte fiecare acţiune pe care o face, dar şi rezultatul acesteia, în
funcţie de gradul tău de atenţie şi vigilenţă. Aşadar, lucrul pe care un
jucător începător trebuie să-1 ţină minte e că trebuie să permită
48
procesului natural de învăţare să se desfăşoare şi să uite de
autoindicaţiile făcute la fiecare lovitură în parte. Rezultatele vor fi
surprinzătoare.
Voi oferi un exemplu care ilustrează atât calea uşoară, cât şi pe
cea grea, a învăţării. Când aveam doisprezece ani, am fost trimis la
şcoala de dans, unde am fost învăţat vals, foxtrot şi alţi paşi, cunoscuţi
acum un secol. Ni se spunea: „Pune-ţi piciorul drept acolo, iar pe cel
stâng dincolo, apoi adu-i unul lângă altul. Acum, mută-ţi greutatea pe
piciorul stâng, roteşte-te", şi tot aşa, mai departe. Paşii nu erau
complicaţi, dar mi-au trebuit săptămâni întregi până să pot dansa fară
să trebuiască să derulez aceeaşi casetă în minte: „Pune-ţi piciorul
stâng acolo, iar pe cel drept dincolo, roteşte-te, un-doi-trei, şi
un-doi-trei." Mă gândeam la fiecare pas în parte, îmi dădeam comanda
să-1 fac, iar apoi îl executam. Abia dacă-mi mai dădeam seama că ţin
o fată în braţe şi au trecut săptămâni până să pot purta o conversaţie în
timp ce dansam.
Acesta e felul în care cei mai mulţi dintre noi învăţăm jocul de
picioare şi loviturile în tenis. Dar asta e o cale atât de lentă şi de
chinuitoare! Comparaţi-o cu modul în care un copil de doisprezece
ani, din ziua de azi, învaţă să danseze. Merge la o petrecere într-o
noapte, îşi vede prietenii executând dansurile la modă, şi vine acasă
stăpânindu-le deja mai pe toate. Şi totuşi, aceste dansuri sunt infinit
mai complexe decât fox trotul. Imaginaţi-vă numai ce grosime ar
trebui să aibă manualul de instrucţiuni necesar pentru a descrie fiecare
dintre mişcările acestor dansuri! Ar fi nevoie de un doctorat în
educaţie fizică şi de un întreg semestru pentru a le învăţa „ca la carte".
Dar un copil, care poate nu-i prea bun la matematică sau engleză, le
învaţă, fără vreun efort, într-o singură noapte.
Cum reuşeşte să facă aşa ceva? La început, el doar priveşte. Nu
se gândeşte la ceea ce vede - la cum umărul stâng se ridică puţin, în
timp ce capul continuă să se legene, iar piciorul drept se răsuceşte. El
doar absoarbe vizual imaginea din faţa lui. Această imagine trece
dincolo de ego şi pare să se adreseze nemijlocit corpului, pentru că,
după numai câteva minute, copilul este pe ringul de dans, executând
mişcări similare cu cele pe care le-a privit. Acum el simte cum e să
imiţi acele imagini. Repetă procesul de câteva ori, mai întâi privind,
apoi simţind mişcările, şi în scurtă vreme dansează fără vreun pic de
efort, absorbit cu totul de ritm. Dacă a doua zi sora lui îl va întreba
cum se dansează un anume dans, va răspunde; „Nu ştiu... cam aşa...
49
înţelegi?" în mod ironic, el are impresia că nu ştie dansul respectiv
pentru că nu-i poate descrie mişcările în cuvinte, în timp ce mulţi
dintre noi, care învăţăm tenisul cu ajutorul indicaţiilor verbale, putem
explica în cel mai mic amănunt cum trebuie lovită o minge, dar avem
o problemă în a o şi face.
Pentru Eul 2, o imagine valorează cât o mie de cuvinte. Acesta
învaţă atât privind acţiunile celorlalţi, cât şi prin executarea propriilor
acţiuni. Cei mai mulţi jucători de tenis au încercat sentimentul că
joacă dincolo de propria minte după ce au urmărit campionate de tenis
la televizor, în ceea ce priveşte propriul joc, beneficiile nu vin din
analiza loviturilor unor jucători de top, ci din a-ţi permite să absorbi
imaginile din faţa ochilor tăi. Apoi, următoarea dată când vei juca, vei
observa că anumite aspecte importante, precum sincronizarea,
anticiparea sau încrederea în sine, sunt cu mult îmbunătăţite, fără să fi
fost nevoie de vreun efort sau control conştient.

COMUNICAREA CU EUL 2

Pe scurt, pentru mulţi dintre noi, relaţia cu Eul 2 trebuie să


capete o nouă formă. Iar a construi noi relaţii necesită noi modalităţi
de a comunica. Dacă relaţia anterioară s-a caracterizat prin critică şi
control - ambele, simptome ale neîncrederii - atunci cu atât mai mult
ar fi de dorit ca noua relaţie să se bazeze pe respect şi încredere. Dacă
lucrurile stau aşa, această schimbare poate începe cu o schimbare de
atitudine. Dacă observi cu atenţie Eul 1 în postura sa critică, vei vedea
că priveşte de sus Eul 2, discreditându-1 în proprii ochi prin gândurile
sale subapreciative. Cealaltă posibilitate este să priveşte de jos Eul 2.
Aceasta este atitudinea de respect bazată pe recunoaşterea inteligenţei
şi capacităţilor sale naturale. Un alt cuvânt pentru această atitudine
este „smerenie", un sentiment pe care îl încerci în mod firesc în faţa a
ceva sau a cuiva pe care îl admiri. Atunci când îţi găseşti propria cale
de a te apleca asupra Eului 2 cu respectul cuvenit, sentimentele şi
gândurile care însoţeau acea atitudine critică şi de control vor
dispărea, iar sinceritatea Eului 2 va ieşi la iveală. Având o atitudine de
respect, înveţi să vorbeşti pe limba persoanei respectate.

50
în paginile care urmează ale acestui capitol, vor fi luate în
discuţie trei metode de bază în comunicarea cu Eul 2. Pentru o bună
comunicare este esenţial să folosim limbajul cel mai adecvat. Dacă
Domnul A îşi doreşte să se asigure că mesajul său va ajunge la
Domnul B, atunci va folosi, dacă poate, limba maternă a Domnului B.
Care este limba maternă a Eului 2? în mod cert, nu cuvintele! Eul 2 a
ajuns să cunoască cuvintele abia la câţiva ani de la maştere. Nu, limba
maternă a Eului 2 este reprezentarea: Paginile senzoriale. Mişcările
sunt deprinse cu ajutorul imaginilor vizuale şi tactile. Aşadar, toate
cele trei metode de comunicare, pe care le voi pune în discuţie,
implică trimiterea mesajelor către Eul 2 prin intermediul imaginilor şi
a percepţiilor.

A PRETINDE REZULTATE

Mulţi dintre cei care învaţă tenis sunt prea atenţi la lovitură în
sine, dar prea puţin la rezultate. Asemenea jucători sunt conştienţi de
cum lovesc mingea, dar nu şi preocupaţi de unde anume ajunge, de
fapt, mingea. Deseori, acestor jucători le este de folos să-şi mute
atenţia de pe mijloc pe finalizare. Iată un exemplu. în timpul unei
lecţii cu un grup de cinci femei, am întrebat-o pe una dintre jucătoare
care ar fi schimbarea pe care şi-ar dori s-o facă cel mai mult în jocul
său. Prima femeie, Sally, voia să lucreze la lovitura ei directă, care,
spunea ea, „a fost groaznică în ultima vreme." Când am întrebat-o ce
anume nu-i plăcea la directa ei, mi-a răspuns: „Ei bine, îmi retrag
racheta prea târziu şi prea sus şi o răsucesc prea mult după finalizare;
de asemenea, îmi iau de multe ori privirea de la minge şi nici nu cred
că paşii de început sunt prea corecţi." îmi era limpede că, dacă aş fi
stat să-i ofer indicaţii pentru fiecare element menţionat, aş fi început şi
încheiat lecţia tot cu ea.
Aşa că am întrebat-o pe Sally ce crede despre rezultatele loviturii
ei directe, iar ea mi-a spus: „N-are adâncime şi nici prea multă forţă."
Acum aveam ceva de unde puteam să începem să lucrăm, l-am spus că
mă aşteptam ca, de fapt, corpul ei (Eul 2) să ştie deja cum să lovească
în adâncime si cu putere şi că dacă totuşi nu ştie, va învăţa foarte
repede. I-am sugerat să-şi imagineze cum ar arăta arcul trasat de
51
minge pentru ca aceasta să aterizeze în spatele terenului, observând la
ce distanţă pe deasupra fileului va trece, şi să păstreze acea imagine în
minte timp de câteva secunde. Apoi, înainte de a-i servi câteva mingi,
am adăugat: „Nu încerca să lansezi mingea în adâncime. Roagă-1 pe
Eul 2 să facă asta şi lasă să se întâmple. Dacă mingea continuă să
n-aibă adâncime, nu fa niciun efort conştient de a o corecta. Doar dă-i
drumul şi vezi ce se întâmplă."
A treia minge pe care Sally a lovit-o a aterizat cu treizeci de
centimetri în interiorul liniei de serviciu. Din următoarele douăzeci,
cincisprezece au aterizat în colţul zonei de serviciu din stânga
terenului, având o forţă din ce în ce mai mare. în timp ce lovea, atât
eu, cât şi celelalte patru femei, puteam observa cum toate elementele
pe care le menţionase se schimbau în mod vizibil si firesc:
amplitudinea mişcării în spate s-a micşorat, finalizarea şi-a redus
înălţimea, iar ea a început să manevreze mingea cu echilibru şi
încredere. Când a terminat seria de lovituri, am întrebat-o ce schimbări
făcuse între timp, iar ea mi-a răspuns: „N-am făcut nicio schimbare.
Mi-am imaginat doar mingea trecând la o înălţime de jumătate de
metru pe deasupra fileului şi aterizând în apropierea liniei de serviciu,
Şi a mers!" Era încântată şi în acelaşi timp surprinsă.
Schimbările pe care Sally le-a făcut în lovitura ei directă constau
în faptul de a-i fi oferit Eului 2 o imagine vizuală clară a rezultatului
pe care şi-1 dorea. Iar apoi, ceea ce i-a spus propriului corp a fost: „Fă
orice e nevoie să faci pentru a ajunge acolo." Tot ce a trebuit să facă a
fost să lase să se întâmple.
A oferi cea mai clară imagine cu putinţă a rezultatelor dorite
reprezintă o metodă foarte folositoare de comunicare cu Eul 2, mai
ales atunci când joci un meci. Odată ce te afli deja în competiţie, e
prea târziu să-ţi mai lucrezi loviturile, dar e posibil să păstrezi în minte
imaginea locului unde vrei ca mingea să ajungă, iar apoi să-i permiţi
corpului să facă ceea ce este necesar pentru a o trimite acolo.; În acest
punct, este esenţial să ai încredere în Eul 2. Eul 1 trebuie să se
relaxeze, să se abţină de la a da indicaţii de tipul
„cum-să-faci-cutare-lucru" şi de la orice încercare de a controla
lovitura. Odată ce Eul 1 învaţă să lase cale liberă, o încredere tot mai
mare în capacitatea Eului 2 va ieşi la suprafaţă.

52
A PRETINDE FORMĂ

Uneori este de ajutor să poţi face o schimbare deliberată a unuia


sau mai multor elemente dintr-o lovitură anume. (Acest proces va fi
discutat în detaliu în capitolul 6, „Schimbarea obiceiurilor").
Pe scurt, procesul este similar celui în care te concentrezi pe
rezultat. Să presupunem, spre exemplu, că îţi răsuceşti în mod
constant racheta în momentul finalizării unei lovituri, iar acest obicei
persistă, în ciuda tuturor eforturilor tale de a-1 schimba. Întâi, trebuie
să-i oferi Eului 2 o imagine foarte clară a ceea ce îi ceri să facă. Poţi
face asta cel mai bine ţinând racheta în faţa ta în poziţia corectă de
finalizare şi să o priveşti cu toată atenţia timp de câteva secunde. S-ar
putea să te simţi stânjenit, gândindu-te că ştii deja poziţia corectă de
finalizare, dar e vital să-i oferi Eului 2 o imagine pe care s-o imite.
Odată acest pas îndeplinit, ar mai fi de folos să-ţi închizi ochii şi să-ţi
imaginezi, cât mai clar cu putinţă, întreaga lovitură directă, cu racheta
rămânând dreaptă în timpul mişcării. Apoi, înainte să serveşti câteva
mingi, fă câteva mişcări cu racheta, păstrând-o dreaptă şi dându-ti
şansa, astfel, să vezi ce simţi când o mişti în acest nou mod. Odată ce
începi să loveşti mingile, e important să nu încerci să menţii racheta
dreaptă. I-ai cerut Eului 2 s-o tină dreaptă, aşa că lasă să se întâmple
acest lucru!
Singurul rol al Eului 1 este să rămână liniştit şi să observe
rezultatele într-o manieră detaşată. Îmi permit să accentuez încă o dată
faptul că esenţial este să nu faci niciun efor conştient pentru a menţine
racheta dreaptă. Dacă după câteva lovituri poziţia rachetei tot nu se
potriveşte cu imaginea pe care i-ai dat-o Eului 2, atunci imaginează-ţi
rezultatul dorit încă o dată şi lasă-ţi corpul să manevreze racheta,
asigurându-te că Eul 2 n-are parte de niciun fel de asistenţă. Nu te
strădui să faci acest experiment să meargă; dacă o vei face, atunci Eul
1 se va implica şi nu vei mai şti cu adevărat dacă Eul 2 loveşte mingea
asistat sau nu.

DOUĂ EXPERIMENTE

Important este nu doar să înţelegi teoretic diferenţa dintre a lăsa


să se întâmple şi a face să se întâmple, ci şi să experimentezi pe cont
53
propriu această diferenţă. A experimenta diferenţa înseamnă tocmai să
cunoşti diferenţa. Cu acest scop, îmi permit să-ţi sugerez două astfel
de experimente.
Primul constă în încercarea de a lovi cu o minge de tenis o ţintă
statică. Aşază o cutie cu mingi de tenis în colţul din spate al uneia
dintre zonele de servire. Apoi imaginează-ţi cum ar trebui să mişti
racheta pentru a lovi cutia. Gândeşte-te cât de sus să arunci mingea, la
unghiul cel mai potrivit al rachetei în momentul impactului cu mingea,
la distribuirea adecvată a greutăţii şi tot aşa. Acum îndreaptă-te înspre
cutie şi încearcă s-o loveşti. Daca ratezi, încearcă din nou. Dacă o
loveşti, încearcă să repeţi ceea ce tocmai ai făcut, în aşa fel încât s-o
poţi lovi din nou. Dacă urmezi această procedură timp de câteva
minute, vei experimenta pe cont propriu ce înţeleg eu prin „a încerca
din răsputeri" şi a te transforma în propria-ţi servă.
După ce ai asimilat această experienţă, mută cutia în colţul din
spate al celeilalte zone de servire, pentru a doua jumătate a
experimentului. De data aceasta, stând pe linia de serviciu, respiră
adânc de câteva ori şi relaxează-te. Priveşte cutia. Apoi vizualizează
traiectoria mingii, de la rachetă şi până ia cutie. Imaginează-ţi mingea
lovind cutia chiar în zona etichetei. Dacă preferi, închide ochii şi
imaginează-te servind, iar mingea lovind cutia. Fă acest lucru de
câteva ori. Dacă în imaginaţia ta mingea ratează cutia, este în regulă;
repetă imaginea de câteva ori până când mingea îşi atinge ţinta. Dar,
fără a-ţi face vreun gând despre cum ar trebui să loveşti mingea. Nu
încerca să loveşti ţinta. Cere-i corpului tău, Eul 2, să facă ceea ce este
necesar pentru a lovi cutia, iar apoi lasă-1 s-o facă. Nu exercita niciun
control; nu corecta niciunul dintre obiceiurile proaste imaginate. Ai
doar încredere în ce va face corpul tău. Când arunci mingea în sus,
concentrează-ţi atenţia pe cusăturile ei, iar apoi lasă-ţi serva să-şi facă
serviciul.
Mingea, fie va lovi, fie va rata ţinta. Observă locul exact unde
aterizează. Ar trebui să te eliberezi de orice reacţie emoţională,
indiferent dacă e un succes sau o ratare; trebuie doar să-ţi cunoşti
scopul şi să dovedeşti un interes obiectiv faţă de rezultat. Apoi
serveşte din nou. Dacă ai ratat cutia, nu fi surprins şi nu încerca să-ţi
corectezi greşeala. Acesta este lucrul cel mai important. încă o dată,
concentrează-ţi atenţia asupra cutiei; apoi lasă-ţi serva să-şi facă
serviciul. Dacă în mod onest nu vei încerca să loveşti cutia şi nici nu
vei tinde să-ţi corectezi greşelile, ci îi vei acorda toată încrederea
54
corpului tău şi computerului sau, vei vedea, în curând, că serva începe
să ţi se corecteze. Te vei convinge, astfel, că există cu adevărat un Eu
2, care actionează şi învaţă fără să i se dicteze ce să facă. Observă
acest proces; studiază-ţi corpul în timp ce face schimbările necesare
pentru a ajunge tot mai aproape de cutie. Desigur, Eul 1 e destul de
viclean şi e foarte greu să-1 ţii departe de orice amestec, dar dacă îl
linişteşti puţin, vei începe să-1 vezi pe Eul 2 în acţiune şi vei fi la fel
de uimit ca şi mine de ceea ce poate să facă, dar şi de lipsa sa de efort.
Al doilea experiment pe care ţi-l recomand, pentru a proba
realitatea Eului 2, începe prin a-ţi selecta câteva schimbări pe care ai
vrea să le faci la una dintre loviturile tale. Spre exemplu, alege-ţi un
obicei prost pe care ai tot încercat să-1 corectezi, dar fară rezultat.
Apoi, pe teren, cere-i unui prieten să-ţi servească douăzeci de mingi şi
încearcă să-ţi corectezi acest obicei. Spune-i ce intenţionezi să faci şi
roagă-1 să observe dacă obiceiul respectiv începe să se corecteze.
Încearcă din răsputeri; încearcă aşa cum faci de obicei, cu gândul de
a-ţi schimba vechiul obicei. Probează acest fel de a încerca. Notează
cum te simţi dacă dai greş. De asemenea, observă dacă te simţi
incomod sau încordat. Acum, încearcă să-ti exersezi lovitura corectată
prin antrenament. Vezi apoi ce se întâmplă în timpul unui meci.
Ulterior, alege-ţi un alt obicei pe care ai vrea să-1 schimbi sau
poate să fie chiar acelaşi. (Dacă vechiul obicei nu s-a corectat în
timpul primei încercări, ar fi interesant să lucrezi chiar pe acelaşi.)
Cere-i prietenului tău să-ţi arunce cinci sau zece mingi. În timpul
acestora, nu da curs tentativei de a-ţi modifica lovitura, ci doar
observ-o. Nu o supune unei analize, ci doar observ-o cu atenţie; simte
unde se află racheta în fiecare moment. Schimbările pot apărea chiar
în timp ce-ţi observi racheta - fară a emite vreo judecata - dar dacă
simţi că în continuare lovitura are nevoie de îmbunătăţiri, atunci
„creează-ţi o imagine a formei dorite".
Arată-ţi ceea ce vrei ca Eul 2 să facă. Oferă-i o imagine vizuală
clară, mişcându-ţi încet racheta în direcţia dorită, în timp ce o priveşti
cu foarte mare atenţie. Apoi repetă procesul, dar de data asta simte cu
adevărat ce înseamnă să-ţi mişti racheta în această nouă manieră.
Acum că ţi-ai oferit imaginea şi trăirea necesare, eşti pregătit să
execuţi câteva mingi. Concentrează-ţi privirea şi mintea pe cusăturile
mingii şi lasă să se întâmple. Apoi observă ceea ce s-a întâmplat. încă
o dată, nu analiza; vezi doar cât de mult s-a apropiat Eul 2 de ceea ce
îţi doreai să facă. Dacă racheta nu a urmat direcţia pe care ţi-ai
55
imaginat-o, atunci recreează imaginea şi lasă ca lovitura să se producă
din nou. Continuă acest proces, permiţându-i Eului 1 să se relaxeze tot
mai mult, cu fiecare minge. În curând vei realiza că poţi avea
încredere în Eul 2. Obiceiuri adânc înrădăcinate pot fi schimbate în
câteva minute. După douăzeci de mingi sau mai multe, roagă-ţi
prietenul să se antreneze din nou cu tine. Asigură-te că nu tinzi să
îndeplineşti acest experiment încercând să faci ceea ce „trebuie"
atunci când joci; pur şi simplu continuă să observi exact acea parte din
lovitura ta care se schimbă. Priveşte-o cu detaşare şi grijă, de parcă ai
urmări lovitura altcuiva. Priveşte-o şi vei vedea că se schimbă fără
efort, printr-un proces lin, specific.
Poate că toate acestea sună prea bine ca să fie adevărate. Nu-ţi
pot sugera decât să încerci şi să vezi pe cont propriu.
Ar fi multe de spus despre această artă a schimbării vechilor
obiceiuri - pentru dobândirea căreia atât de mulţi jucători îşi irosesc
timpul şi banii în nenumărate lecţii -, dar, înainte de a trece la o
descriere mai detaliată a acestei arte, si discutăm o a treia metodă de
comunicarea cu Eul 2.

A PRETINDE ANUMITE CALITĂŢI

În ultimul capitol, am subliniat cum adeseori procesul de


judecată se hrăneşte şi se extinde, pană când ajunge să se formeze o
imagine de sine negativă. O persoană începe prin a crede că nu este un
bun jucător de tenis şi continuă prin a juca acest rol, nepermiţându-şi
decât foarte scurte priviri aruncate furiş adevăratelor sale capacităţi.
Mulţi jucători aproape că se hipnotizează interpretând acest rol de
jucător mai slab decât în realitate, dar rezultate interesante se pot
obţine de multe ori tocmai performând un joc de rol, dar de un tip
diferit.
„A pretinde calităţi" descrie acest tip diferit de joc de rol. De
obicei, atunci când introduc această idee, spun ceva de genul:
„Imaginează-ţi că sunt directorul unui serial de televiziune. Cunoscând
faptul că eşti un actor care joacă şi tenis, te întreb dacă ai vrea să
interpretezi un rol minor, cel al unui tenisman de top. Te asigur că nu
trebuie să-ţi faci niciun fel de griji dacă loveşti pe deasupra sau în
56
fileu, deoarece camera te va urmări doar pe tine, nu şi traiectoria
mingii. Ceea ce mă interesează în principal este ca tu să adopţi o
atitudine cât mai profesionistă şi să-ţi mişti racheta cu o deplină
încredere în tine. Mai presus de orice, chipul tău nu trebuie să exprime
nicio îndoială de sine. Trebuie să arăţi de parcă orice minge pe care o
loveşti se duce exact acolo unde vrei tu. Intră cu adevărat în pielea
personajului, loveşte cât de tare doreşti şi ignoră unde anume ajunge
mingea de fapt."
Când un jucător reuşeşte să uite de sine si chiar acţionează prin
prisma rolului pe care şi 1-a asumat, în jocul său se produc adeseori
schimbări remarcabile; dacă-mi este permis un joc de cuvinte, am
putea spune că schimbările sunt chiar dramatice. Atâta timp cât va fi
în stare să rămână în rolul său, jucătorul se va folosi de abilităţi despre
care, poate, nici nu ştia că se găsesc în repertoriul său.
Este o distincţie foarte importantă între acest tip de joc de rol şi
ceea ce, în mod obişnuit, numim „gândire pozitivă". în cazul celei din
urmă, îţi spui că eşti la fel de bun ca Steffi Graf sau Michael Chang, în
timp ce în cazul primului nu mai încerci să te convingi că ai fi mai bun
decât crezi că eşti de fapt. Interpretezi în mod conştient un rol, iar pe
parcursul desfăşurării lui îţi poţi da seama mai bine de nivelul
adevăratelor tale capacităţi.
După ce au jucat tenis mai bine de un an, majoritatea persoanelor
adoptă un anumit model de joc, de care foarte rar ajung să se despartă.
Unii adoptă un stil defensiv; nu cruţă niciun efort pentru a recupera
fiecare minge, mai ales pe cele cu boltă, lovesc adânc în terenul
adversarului şi doar rareori lovesc mingea cu forţă ori ţintesc să
câştige. Jucătorul defensiv aşteaptă ca adversarul lui să facă o
greşeală, slăbindu-i forţele treptat, cu o răbdare nesfârşită. Nişte
jucători de tenis pe zgură, italieni, erau consideraţi prototip, într-o
vreme, pentru acest stil.
Opusul acestuia este stilul ofensiv. În forma sa extremă, mingea
este lovita, de fiecare dată, cu gândul de a face punct. Fiecare serviciu
este executat pentru a face as, fiecare returnare a serviciului - o
lovitură curată şi puternică, în timp ce voleurile şi mingile aeriene sunt
toate gândite să aterizeze la numai câţiva centimetri în interiorul liniei.
Un al treilea model, des întâlnit, este ceea ce am putea numi „un
stil formal" de joc Jucătorii din această categorie nu sunt interesaţi
prea mult unde anume ajunge mingea, atâta timp cât ei arată bine

57
lovind-o. Îi vezi având mai degrabă mişcări fară cusur, decât câştigând
meciuri.
În opoziţie cu acesta se găseşte jucătorul care adoptă un stil
competitiv şi care va face orice pentru a câştiga. Aleargă repede şi
loveşte slab sau cu forţă, în funcţie de ceea ce vede că-l deranjează
mai tare pe adversarul său, exploatându-i fiecare slăbiciune, mentală
sau fizică.
Adeseori, după ce descriu unui grup de jucători aceste stiluri de
bază, le sugerez - sub forma unui experiment - ca fiecare să adopte
stilul complet opus celui pe care îl practică deja. Le-am sugerat, de
asemenea, să interpreteze rolul unui jucător bun, indiferent de stilul pe
care şi l-au ales. În afară de faptul că se poate dovedi foarte distractiv,
un astfel de joc de rol poate creşte vizibil valoarea unui jucător.
Jucătorul defensiv învaţă că şi el poate lovi mingi de punct; cel agresiv
realizează că poate avea un joc cu stil. Am descoperit că, atunci când
jucătorii ies din modelele lor comportamentale, îşi pot lărgi foarte
mult limitele propriului stil şi-şi pot explora aspecte latente ale
propriei personalităţi. Pe măsură ce accesul tău se face tot mai uşor la
multitudinea de calităţi cuprinse în Eul 2, începi să realizezi că poţi
folosi oricare dintre aceste calităţi - când ea se dovedeşte adecvată
unei situaţii anume - atât pe teren, cât şi în afara lui.
A lăsa deoparte (prejudecăţile, arta de a crea imagini şi „a lăsa să
se întâmple" sunt trei dintre competenţele de bază, necesare Jocului
interior. Înainte de a merge spre cea de-a patra şi cea mai importantă
competenţă, cea a concentrării, voi dedica un capitol discuţiei despre
tehnica exterioară şi despre cum să stăpâneşti orice fel de tehnică, fără
a face apel la gândirea care emite judecăţi sau la un control exagerat,
lucruri care, aşa cum am văzut, subminează capacităţile naturale ale
Eului 2.

58
CINCI

DESCOPERINDU-ŢI TEHNICA

Capitolele anterioare au insistat asupra importanţei de a reduce


la tăcere mintea judecătoare prin punerea deoparte a
(auto)instrucţiunilor mentale, prin concentrarea atenţiei şi încredinţând
trupului nostru acele lucruri pe care este capabil să le facă. Scopul
acestor capitole a fost acela de a pune bazele pentru învăţarea tehnicii
într-un mod mai natural şi eficace. Înainte de a vorbi despre tehnici
specifice diferitelor lovituri în tenis, aş dori să fac o serie de
comentarii generale cu privire la relaţia dintre indicaţiile tehnice şi
procesul de învăţare al Eului 2.
În ceea ce mă priveşte, orice sistem de instruire are sens dacă
este construit pe baza celei mai bune - posibile - înţelegeri a învăţării
naturale, adică acel proces de învăţare cu care te-ai născut. Cu cât
instruirea intervine mai puţin în procesul de învăţare pe care propriul
tău ADN îl conţine, cu atât mai evident va ii progresul tău. Cu alte
cuvinte, cu cât frica şi dubiile vor fi mai puţin prezente în procesul de
instruire, cu atât mai uşor îţi va fi să urmezi paşii fireşti ai învăţării. O
modalitate de a câştiga o bună înţelegere şi încredere în învăţarea
naturală este aceea de a observa cum învaţă copiii mici înainte să li se
predea şcolăreşte sau felul în care animalele îşi învaţă puii.
Odată, în timp ce mă plimbam prin grădina zoologică din San
Diego, am avut ocazia să văd cum o femelă hipopotam îi dădea
puiului ei ceea ce părea să fie prima lecţie de înot a acestuia. În partea
cea mai adâncă a piscinei plutea un hipopotam, ţinându-şi doar nasul
la suprafaţă. Imediat însă, a intrat cu totul în apă, scufundându-se până
la fund, unde a rămas timp de aproape douăzeci de secunde, înainte de
a se împinge cu picioarele din spate şi de a reveni la suprafaţă. Am
privit apoi femela hipopotam, care, după ce-şi alăptase puiul la soare,
s-a ridicat şi a început să-1 împingă cu botul înspre bazin. Când puiul
s-a răsturnat în apă, s-a dus la fund ca un pietroi, rămânând acolo.
59
Femela s-a îndreptat fără grabă spre marginea bazinului şi a intrat
încet în apă. După aproximativ douăzeci de secunde, a ajuns lângă
puiul său, pe care a început să-1 împingă cu botul, trimiţându-1 spre
suprafaţă. Acolo, tânărul învăţăcel şi-a regăsit răsuflarea, după care s-a
scufundat din nou. încă o data, mama a repetat procesul, dar de data
aceasta s-a mutat în partea mai adâncă a bazinului, ştiind cumva că
rolul său în procesul de învăţare a luat sfârşit. Puiul de hipopotam

60
a tras aer la suprafaţă şi s-a scufundat din nou, până la fund, iar după
un timp s-a împins singur spre suprafaţă, folosindu-se de labele din
spate. Apoi a tot repetat această nouă competenţă.
Femela hipopotam părea să ştie exact cât de mult trebuie să-i
„arate" puiului său, când să-1 încurajeze şi punctul de la care aceste
încurajări nu mai erau necesare. Ştia că se poate încrede pe deplin în
instinctul puiului ei, odată ce acesta s-a pornit. Deşi nu voi merge atât
de departe încât să afirm că reverul cu efect se află deja înscris în
codul tău genetic, aş subliniez că procesul natural de învăţare este atât
de clar imprimat, încât am face bine să-1 conştientizăm şi să-1
respectăm ca atare.

UNDE ÎSI AU ORIGINEA INDICAŢIILE TEHNICE?

'
Tenisul a fost adus în America din Europa spre sfârşitul
secolului al XlX-lea. Pe atunci nu existau profesori de tenis
profesionişti care să predea tehnica de joc. în cel mai bun caz, erau
câţiva jucători care încercaseră pe cont propriu anumite trăiri şi care se
străduiseră să comunice acele experienţe şi altora. În efortul de a
înţelege cum să foloseşti cunoştinţele tehnice ori teoretice, cred că cel
mai important este să recunoaştem că, fundamental, experienţa
precede o cunoaşterea tehnică. Putem să citim cărţi şi articole care
descriu indicaţii tehnice chiar şi înainte de a fi pus mâna vreodată pe o
rachetă, dar de unde vin toate aceste indicaţii?
Nu cumva, la un anumit moment, ele şi-au aflat originea în
experienţa cuiva? Accidental sau intenţionat, cineva a lovit mingea
într-un anume fel şi a simţit că e bine astfel şi că merge. Tot repetând
experienţa respectivă, s-au făcut ajustări, iar în final s-a stabilit ca o
tehnică permanentă pentru o anumită lovitură.
În încercarea de a se dovedi capabilă să repete acel fel de a lovi
mingea sau de a trece la un alt tip de tehnică, poate că persoana
respectivă caută să-şi descrie lovitura prin limbaj. Dar cuvintele pot
doar reprezenta acţiuni, idei ori experienţe. Limbajul nu este acţiunea
în sine şi, cel mult, ne poate da o idee despre subtilitatea şi
complexitatea pe care le înglobează lovitura. Deşi indicaţia, concepută
astfel, poate fi înmagazinată acum în acea parte a creierului de care

61
ţine şi limbajul, trebuie să conştientizăm că a ne aminti indicaţia nu
înseamnă acelaşi lucru cu a ne aminti lovitura în sine.
Desigur, este foarte convenabil să ne gândim că dându-ne
indicaţii corecte - de tipul: „loveşte de jos în sus" - vom ajunge să
executăm perfect numai revere cu efect. Tindem să avem mai mare
încredere în Eul 1 şi în procesul său conceptual de învăţare a tehnicii,
decât în procesul de învăţare din experienţă al Eului 2. Gândindu-ne
că supunerea în faţa unei indicaţii este cea care a produs o lovitură
bună - ignorând, astfel, rolul pe care Eul 2 îl joacă - ne expunem
dezamăgirii atunci când dăm aceeaşi indicaţie, dar lovitura bună nu se
mai produce. Din moment ce considerăm că indicaţia a fost corectă,
concluzia la care ajungem este că nesupunerea a dus la comiterea
greşelii.
Putem deveni furioşi pe noi înşine, putem să facem tot felul de
remarci jignitoare la adresa propriilor capacităţi, să ne catalogăm drept
proşti ori să folosim o mulţime de alte moduri de a ne blama pe noi
înşine.
Dar poate că de fapt greşeala a fost că n-am avut destulă
încredere în Eul 2 şi ne-am bazat prea mult pe controlul Eului 1. E ca
şi cum ne-am considera mai degrabă un calculator obedient, decât o
fiinţă umană. Drept urmare, suntem pe punctul de a pierde accesul la
calea directă spre memoria muşchilor noştri, care înglobează o
cunoaştere cu mult mai bună a acţiunii dorite. Într-o societate care a
ajuns să considere limbajul ca fiind o modalitate de reprezentare a
adevărului, este foarte posibil să-ţi pierzi contactul cu abilitatea de a
simţi, iar odată cu aceasta, capacitatea de „a-ti aminti" loviturile în
sine. Consider că această amintire este un act fundamental de
încredere în Eul 2, fără de care excelenţa în oricare dintre competenţe
nu poate fi susţinută.
Când o indicaţie verbală este dată unei alte persoane, care nu
posedă, în banca sa de experienţe, acţiunea descrisă în memorie, în
acea minte, indicaţia respectivă va trăi total ruptă de experienţă.
Acum, şansele sunt şi mai mari ca între memoria teoretică şi cea a
acţiunii să se producă o ruptură. (Asta îmi aminteşte de câteva versuri
din poezia Oameni găunoşi de T.S. Eliot: „între idee/ Şi realitate/ între
mişcare şi fapt/ Coboară Umbra.")
Pe măsură ce folosim o indicaţie pentru a emite judecăţi asupra
propriilor lovituri, în loc să facem apel la lecţia experienţei, prăpastia
dintre indicaţie şi experienţă se măreşte tot mai mult. Indicaţia,
62
exprimată conceptual sub forma lui „ar trebui" sau „nu ar trebui",
aşază o umbră de teamă între cunoaşterea intuitivă a Eului 2 şi acţiune.
De multe ori am văzut elevi executând lovituri foarte bune, dar
plângându-se de ele, deoarece considerau că au făcut ceva „greşit". În
momentul în care au reuşit să-şi ajusteze lovitura conform conceptului
de „aşa e corect să faci", aceasta şi-a pierdut nu doar forţa şi
consistenţa, dar şi naturaleţea.
Pe scurt, dacă ne permitem să pierdem contactul cu propria
capacitate de a simţi acţiunile, bazându-ne prea mult pe indicaţii, ne
putem compromite serios accesul la procesul nostru natural de
învăţare, dar şi la potenţialul propriu de a performa. În schimb, dacă
lovim mingea bazându-ne pe instinctele Eului 2, consolidăm cea mai
simplă cale neuronală către lovitura optimă.
Deşi această discuţie - că prea multe instrucţiuni verbale, date fie
din interior, fie din exterior, ajung să perturbe capacitatea unei
persoane de a executa o lovitură - a fost iniţial numai teoretică, ea a
fost recent confirmată atât de către Departamentul de Ştiinţa Sportului
din cadrul Asociaţiei de Tenis a Statelor Unite, cât şi de experienţa
celor mai mulţi. Este de asemenea cunoscut faptul că o indicaţie
verbală, dată la zece persoane diferite, va căpăta zece înţelesuri
diferite. A încerca din răsputeri să îndeplineşti chiar şi o singură
indicaţie pe care n-ai înţeles-o foarte bine poate duce la apariţia unei
neîndemânări ori a unei rigidităţi în mişcare, care va inhiba afirmarea.
În capitolele anterioare, am subliniat că o foarte mare parte din
tehnică poate fi învăţată firesc, doar acordând o mai mare atenţie
corpului, rachetei şi mingii în timpul jocului. Cu cât o persoană va fi
mai conştientă de fiecare acţiune a sa, cu atât mai multe reacţii va
primi în urma experienţelor sale şi cu atât mai natural va fi procesul de
învăţare a tehnicii, alegându-şi tehnica pe care o consideră cea mai
potrivită şi care-i merge cel mai bine, indiferent de tipul de jucător sau
de stadiul său de dezvoltare. Subliniez: nu există niciun substitut
pentru învăţarea din experienţă. Cu toate că deţinem această capacitate
de a învăţa în mod natural, mulţi dintre noi au uitat acest lucru. Şi tot
la fel de mulţi au pierdut contactul cu simţurile. Cred că avem nevoie
să învăţăm să simţim din nou şi chiar să învăţăm cum să învăţăm din
nou. Spusele unui vechi maestru se potrivesc foarte bine aici: „Niciun
profesor nu este mai bun decât propria sa experienţă".

63
CUM SĂ TE FOLOSEŞTI CEL MAI BINE
DE INDICAŢIILE TEHNICE

Aşadar, întrebarea care rămâne este cum îi poate folosi cuiva


nivelul mai mare de experienţă al unei alte persoane. Răspunsul scurt
este că o indicaţie validă - adică derivată direct din experienţă - mă
poate ajuta, atâta timp cât mă ghidează ca în propriile experienţe să
descopăr posibilitatea oricărei lovituri indicate. Din punctul de vedere
al elevului, întrebarea se referă la cum să asculte indicaţiile tehnice şi
cum să le folosească fară a cădea în capcanele Eului 1: (prejudecata,
îndoiala şi teama. Pentru profesor sau antrenor, întrebarea trebuie să se
refere la cum anume să ofere aceste indicaţii în aşa fel încât să ajute
procesul natural de învăţare al elevului, fară să intervină în acesta.
Dacă în urma acestor două întrebări putem câştiga o mai bună
înţelegere, atunci cred că ele pot fi aplicate în multe alte domenii
pentru învăţarea de competenţe.
Să începem cu o indicaţie simplă, dar des folosită, pe care mulţi
profesori de tenis profesionist o dau: „Menţine-ţi dreaptă încheietura
atunci când execuţi reverul." Presupun că această indicaţie îsi are
originea în observaţia clară a cuiva, care a realizat că reverul are o
consistenţă şi o forţă mai mare atunci când încheietura rămâne
dreaptă, decât atunci când e relaxată sau nesigură. Oricât de evidentă
ar părea această indicaţie la o primă privire, propun s-o analizăm
puţin, înainte de a-i pune pecetea dogmei. Poate fi reverul executat în
condiţiile unei încheieturi prea destinse pentru a oferi control? Cu
siguranţă. De asemenea, poate fi executat având o încheietură prea
fermă? Da, sigur că se poate. Aşadar, oricât de folositoare ar părea
această indicaţie, nu o poţi aplica cu succes doar „supunându-i-te". în
schimb, foloseşti această indicaţie pentru a te ghida în descoperirea
gradului optim de încordare a propriei încheieturi. Desigur, acest lucru
se poate face dând atenţie felului în care îţi simţi încheietura în timpul
loviturii şi nu trebuie, în mod necesar, exprimat prin limbaj. Câteva
lovituri le vei executa având încheietura prea moale, altele, având-o
poate prea încordată, şi, automat, vei descoperi cum este mai
confortabil pentru tine şi ce anume ţi se potriveşte cel mai bine, după
care vei rămâne la acel mod.

64
Evident, îţi va fi foarte greu să exprimi prin limbaj gradul exact
de încordare pe care l-ai descoperit ca potrivit ţie; el este memorat prin
felul în care l-ai simţit.
Acesta este un proces cu totul diferit decât supunerea în faţa
indicaţiei. Dacă eu cred dogmatic în indicaţia „încheietură fermă", iar
încheietura mea era, de fapt, prea relaxată, probabil că primele mele
lovituri cu o încheietură mai fermă îmi vor părea mai bune. Apoi,
poate că îmi voi şi spune: „Să-mi ţin strâns încheietura e un lucru
bun." Astfel că la următoarele lovituri îmi voi aminti că trebuie să-mi
spun să ţin încheietura fermă. Numai că în cazul acestor lovituri,
încheietura mea era deja fermă, aşa că acum e prea încordată. În
curând, încordarea se întinde pe tot cuprinsul braţului meu, pe gât, pe
obraji şi pe buze. Dar eu doar mă supuneam indicaţiei mele, şi-atunci,
ce a mers prost? în scurt timp, cineva va trebui să-mi spună să mă
relaxez. Dar cum să mă relaxez în doza optimă? Mă întorc, astfel, în
cealaltă direcţie, până când, de data asta, ajung să fiu prea şovăielnic.
Cred, aşadar, că cea mai bună folosire a cunoştinţelor tehnice o
reprezintă oferirea unui indiciu pentru atingerea destinaţiei dorite.
Indiciul poate fi comunicat verbal sau demonstrat printr-o acţiune, dar
el poate fi văzut cel mult ca o aproximare a unui scop urmărit, care va
fi descoperit dând atenţie fiecărei lovituri şi simţind calea care ţi se
potriveşte personal. Dacă vreau să dau indicaţia: „Loveşte de jos în
sus pentru a imprima efectul dorit", ca să evit controlul exagerat al
Eului 1, îi voi demonstra mai întâi elevului, apelând la racheta şi
braţul lui, ce vor să însemne, aproximativ, acele cuvinte. Apoi îi voi
spune: „Dar nu încerca să faci exact la fel, doar observă dacă racheta
ta vine de sus în jos, dacă se află la acelaşi nivel cu mingea sau dacă
porneşte de jos în sus." După ce câteva lovituri sunt executate de jos în
sus, îi voi cere să acorde o atenţie mai detaliată unghiului de la care
face „perierea mingii" pentru următoarele lovituri. în felul acesta,
elevul testează relaţia dintre unghiul de „periere" a mingii şi numărul
de mingi cu efect reuşite şi este capabil să exploreze o întreagă serie
de posibilităţi, descoperind cum simte cel mai bine la mână şi ce
merge pentru el, fară a fi constrâns de gândul că există o anume
modalitate corectă de a executa, căreia trebuie să i se conformeze.
Dacă ceri unui grup de profesori de tenis profesionişti să-ţi pună
pe hârtie toate elementele importante în execuţia unei lovituri directe,
celor mai mulţi le va fi uşor să identifice cel puţin cincizeci şi e posibil
ca pentru fiecare element să aibă şi câteva categorii. Imaginează-ţi
65
dificultatea unui jucător de tenis pus să se descurce cu o asemenea
complexitate. Nu-i de mirare că îndoiala de sine apare atât de uşor! Pe
de altă parte, a-ţi înţelege mişcarea şi a-ţi aduce aminte ce ai simţit e
ca şi cum ti-ai aminti o singură imagine. Mintea este capabilă de aşa
ceva şi poate recunoaşte un element dintr-o imagine atunci când este
uşor diferit faţă de un altul. Un alt avantaj al folosirii atenţiei pentru
„a-ţi descoperi tehnica" îl reprezintă faptul că aceasta nu tinde să
evoce acele trăsături care ţin de controlul exagerat şi (prejudecăţile
Eului 1, care vrea să se bazeze mai degrabă pe formulă, decât pe
simţuri.
Partea finală a acestui capitol îţi va oferi câteva indicaţii tehnice,
pe care le poţi folosi pentru a te ajuta să descoperi tehnici concrete
pentru fiecare dintre loviturile de bază din tenis. Efortul nu este acela
de a-ti da toate indicaţiile de care vei avea nevoie la un moment dat, ci
de a-ţi oferi un model suficient, cu ajutorul căruia să poţi înţelege mai
bine cum să foloseşti orice indicaţie tehnică - din orice sursă - ca pe un
mijloc spre descoperirea propriei execuţii a unei lovituri optime.
Înainte de a începe, permite-mi să simplific cerinţele exterioare
în tenis. Jucătorul are doar două cerinţe pentru a avea succes: să
trimită fiecare minge peste fileu şi în interiorul terenului. Singurul
scop al tehnicii dintr-o lovitură este să îndeplinească aceste două
cerinţe cu consecvenţă, dar şi cu suficientă viteză şi acurateţe pentru
a-1 pune în cea mai mare dificultate pe adversar. Păstrând lucrurile la
fel de simple, să ne uităm la diversele energii necesare pentru a
executa lovituri de bază - directe şi revere - peste fileu şi în interiorul
terenului. Un lucru pe care îl vom observa este că tehnicile aprobate
oficial pentru a face acest lucru s-au schimbat considerabil de-a lungul
anilor. Ceea ce înainte era considerat un adevăr dogmatic, nu mai e
valabil acum.

LOVITURILE DIN RICOŞEU

Prize
Dacă ai întreba zece jucători de tenis de ce atunci când execută o
lovitură directă priza este una, iar atunci când

66
execută un rever e alta, probabil că cei mai mulţi îţi vor răspunde
că au citit asta într-o carte sau într-o revistă ori ca aşa i-a învăţat
profesorul lor. Chiar dacă ceea ce li s-a spus este „corect", dacă au o
slabă înţelegere din experienţă a prizelor sau a motivului pentru care
acestea se schimbă, este puţin probabil ca ei să ajungă să-şi descopere
cea mai bună priză pentru jocul propriu.
O cantitate mare de informaţii despre prize în tenis se află la
îndemâna tuturor. Un motiv pentru care jucătorii învaţă să-şi schimbe
priza este acela de a oferi o cât mai strânsă legătură între rachetă şi
braţ pentru fiecare lovitură în parte. Dar pentru că fiecare braţ este
diferit în felul lui, poziţia exactă a prizei ar trebui ajustată în funcţie de
ceea ce îi este confortabil braţului tău, ţinând cont de suportul dorit şi
de unghiul rachetei.
Acelaşi lucru e valabil şi pentru cât de strânsă ar trebui să fie
priza rachetei. Încearcă doar să descrii asta cu ajutorul limbajului!
Efortul meu suprem în această privinţă se datorează unei replici
împrumutate dintr-o indicaţie de scrimă, dată lui Cyrano de Bergerac:
„Ţine floreta ca şi cum ai avea o pasăre în mâini: nici prea slab, ca să
nu-ţi scape, dar nici atât de strâns încât să-i iei viaţa." Este o metafora
frumoasă. Dar în realitate, singura metodă pentru a afla nivelul optim
al presiunii pe care trebuie s-o exerciţi asupra mânerului este exersând
în mod direct şi descoperind ce-ţi este confortabil şi ce merge pentru
tine.
Dacă ai urmărit evoluţia prizelor „recunoscute" din ultimii ani,
vei fi observat, probabil, că domină, general acceptată, priza estică de
dreapta (priza de tipul „a da mâna cu cineva", cu un V format din
degetul mare şi arătător, aflate pe latura de sus a mânerului rachetei).
Deşi aceasta continuă să fie priza aprobată de publicaţiile Asociaţiei
de Tenis din Statele Unite, a fost abandonată de mulţi jucători,
participanţi la turnee, în favoarea „prizei semi vestice" (orientată spre
dreapta cu aproximativ o pătrime faţă de priza estică-pentru jucătorii
dreptaci). Cum au ajuns aceşti jucători să folosească această priză? Şi
de ce au rămas la ea? Este posibil ca ei să o fi descoperit, iar exersarea
ei ulterioară să-i fi validat folosirea? Au abandonat dogma nu pentru
că aceasta ar fi fost greşită, ci pentru că au găsit ceva ce funcţionează
mai bine în cazul lor.

Jocul de picioare

67
Jocul de picioare reprezintă una dintre variabilele decisive pentru
a executa cu succes orice lovitură în tenis. El asigură baza care suportă
deplasarea corpului, atunci când acesta se mişcă pentru a lovi mingea.
S-au scris multe despre acest subiect şi, din nou, este foarte uşor să te
încurci în propriile picioare sau să te simţi stânjenit în acest proces de
„supunere" faţă de multitudinea de indicaţii care există pentru jocul de
picioare. Vom alege, de aceea, o altă abordare.
Tehnica jocului de picioare pentru rever, pe care o predau cei
mai mulţi profesori de tenis profesionist, a rămas relativ neschimbată
în ultimii douăzeci de ani. Jucătorii dreptaci sunt instruiţi, de obicei,
„să lovească mingea mişcându-şi picioarele înainte, în direcţia mingii,
la un unghi de aproximativ 45 de grade, cu picioarele confortabil
depărate." Se obişnuieşte explicaţia conform căreia „o persoană tinde
să-şi piardă echilibrul atunci când picioarele îi sunt prea apropiate
unul de altul" şi că „greutatea corpului ar trebui transferată de pe
piciorul din spate pe cel din faţă, atunci când te îndrepţi spre minge
pentru a o lovi."
Admiţând că aceste două indicaţii pot fi ghiduri folositoare
pentru învăţarea tehnicii jocului de picioare, cum pot fi ele, atunci,
folosite cel mai bine? în primul rând, rezistă tentaţiei de a li te supune
imediat. Primul pas este să-ţi observi de aproape propriul joc de
picioare, în special în relaţia sa cu una dintre variabilele din indicaţie,
transferul de greutate, să zicem. Fără a face vreo modificare
conştientă în schimbul de greutate, observă cum are loc transferul în
cazul tău acum. În timp ce-ţi continui observarea, există şanse ca
propria greutate să înceapă să facă automat anumite modificări, asta
dacă e într-adevăr nevoie de vreo modificare. Lasă-1 pe Eul 2 să
încerce până când găseşte ceea ce ţi se potriveşte şi merge cel mai bine
pentru tine.
Aceeaşi abordare poate fi folosită şi pentru a descoperi unghiul
adecvat. Ştiind cam cum arată un unghi de 45 de grade, trebuie doar să
observi unghiul la care piciorul tău din faţă păşeşte înspre minge.
Dacă în timpul observaţiei iniţiale realizezi că piciorul tău se mişcă
semnificativ mai puţin ori mai mult decât unghiul dorit, nu-1 forţa.
Pur şi simplu, permite-i Eului 2 să aproximeze unghiul dorit, până
când ajunge să se simtă confortabil cu acesta. Tu îi ceri; el execută. Fii
pregătit să constaţi că, uneori, ceea ce Eul 2 consideră ca
potrivindu-i-se cel mai bine să nu fie în conformitate cu indicaţia. Ar

68
putea fi la fel de bine cazul jocului de picioare din timpul loviturii
directe.
Spre deosebire de cazul reverului, ceea ce a fost acceptat ca fiind
corect în jocul de picioare pentru executarea loviturii de dreapta s-a
schimbat dramatic în ultimii douăzeci de ani. Când prima ediţie a
acestei cărţi a fost publicată2, era unanim acceptat că jocul de picioare
de la directă trebuie să fie asemănător cu cel de la rever, cu excepţia
celuilalt picior care se mişcă în faţă, în direcţia mingii, la un unghi de
aproximativ 45 de grade. Aceasta a fost, cu siguranţă, metoda care mi
s-a predat atunci când am început să învăţ tenis, acum mai bine de
cincizeci de ani. De fapt, atunci când am învăţat jocul „corect" de
picioare, paşii erau desenaţi pe un covor de cauciuc. Pentru a învăţa
jocul de picioare indicat pentru lovitura directă din alergare, mi s-a
cerut să-mi aşez picioarele în paşii desenaţi, iarăşi şi iarăşi, până când
am putut să-i fac fără să mă uit. Apoi, în timpul lecţiei, a greşi
reproducerea exactă a acelui joc de picioare reprezenta un indiciu
pentru instructor că trebuie să-mi dea indicaţii corective.
Oricum, în momentul de faţă există două alternative, aprobate şi
recomandate de cei mai mulţi, la jocul de picioare. O modalitate,
numită „directa din poziţie deschisă", a fost descoperită şi răspândită
de tenismenii pe zgură, care au început să lovească având greutatea pe
piciorul drept sau pe cel din spate, în loc să-şi transfere greutatea pe
cel din faţă. În loc să se îndrepte spre minge cu piciorul stâng, ei
păşesc în lateral, paralel cu linia de bază, piciorul drept descriind
aproape o poziţie la 180 de grade. îşi lasă pe spate umerii, îşi răsucesc
bazinul şi se desfăşoară asemeni unui tirbuşon atunci când lovesc
mingea. Mai uşor de observat decât de descris, directa din poziţie
deschisă s-a dovedit foarte eficace pe terenul de zgură, iar în cele din
urmă a fost adaptată de mulţi profesionişti la jocul pe suprafaţă rapidă
sau la cel pe iarbă. Avea avantajul de a înlesni producerea unei mingi
cu efect, dar şi de a-i permite jucătorului să se întoarcă mai repede în
centrul terenului, decât atunci când nu se sprijinea pe piciorul stâng
pentru a lovi. Evoluţia mi se pare cu atât mai interesantă cu cât îmi
amintesc de nenumăratele daţi în care am fost aspru mustrat pentru că
executam directa în acest fel, până ca lovitura să devină „aprobată".

2
Timothy Gallwey a publicat prima ediţie a Jocului interior şi Tenisul
în 1974, în timp ce ediţia actuală (după care s-a făcut această
traducere) a fost publi- cată în 1997, la editura Random House. (n. tr.)
69
Să înveţi jocul de picioare necesar pentru directa din „poziţie
deschisă", împreună cu toate celelalte elemente de mişcare pe care
aceasta le implică, ar însemna o muncă descurajatoare dacă ar trebui
s-o împărţi în elementele ei componente, să le înveţi pe fiecare în parte
în baza unor indicaţii, iar apoi să le pui pe toate la un loc. Totuşi, s-ar
putea să nu fie chiar atât de dificil de învăţat dacă mai întâi urmăreşti
pe cineva care execută bine lovitura, iar apoi te „joci puţin" cu ea,
înainte de a-ţi concentra atenţia asupra detaliilor mişcării. În timpul
acestui experiment, este foarte important să nu emiţi niciun fel de
judecată, ba chiar să nu te preocupe defel propriile rezultate, până
când vei ajunge să percepi lovitura ca un întreg. Abia odată acest pas
îndeplinit, îţi vei putea concentra atenţia asupra detaliilor specifice,
permiţându-le să intre într-un proces de rafinare. Când te vei simţi
pregătit, s-ar putea să alegi să-ţi concentrezi atenţia pe cât de mult ti se
răsuceşte bazinul sau să observi rotirea umerilor, mişcarea braţului etc.
Vei observa toate acestea - fiecare pe rând - aşa cum ai făcut în cazul
reverului cu distribuirea greutăţii de pe un picior pe altul, fără a face
vreun efort conştient pentru a le executa conform unui model anume,
ci permiţându-ţi să descoperi atingerea care este confortabilă corpului
şi personalităţii tale şi care produce rezultate vizibile.
Dacă ai învăţat cum să loveşti directa din poziţie deschisă, asta
nu înseamnă că trebuie să o foloseşti de fiecare dată sau că aceasta ar
fi modalitatea corectă de a executa o directă. Cealaltă tehnică
acceptată pentru lovitura directă, numită „din poziţie semi-deschisă",
se execută formând un unghi de 90-100 de grade între picioare şi linia
de bază. Evident, aceasta este o combinaţie între jocul de picioare
tradiţional şi directa din poziţie deschisă, beneficiind de anumite
avantaje ale fiecăreia dintre cele două. Dacă alegi astfel, poţi ajunge să
stăpâneşti toate cele trei tipuri de directe, folosindu-te de fiecare atunci
când situaţia e cea adecvată. Lucrul cel mai important este că decizia
rămâne „în mâinile tale" şi că, în loc să încerci să te mulezi - pe tine şi
pe lovitura ta - pe un model deja dat, ajustezi modelele la măsura ta şi
le foloseşti pentru a-ţi descoperi şi dezvolta competenţele dorite. Să
procedezi altfel înseamnă să-ţi diminuezi potenţialul atât ca jucător,
cât şi ca elev.
Atunci când înţelegi că simpla atenţie poate fi folosită pentru a
învăţa orice aspect tehnic al jocului, cu sau fară ajutorul unei indicaţii
tehnice pe post de ghid, devine destul de uşor să descoperi aspectele
importante asupra cărora să-ţi concentrezi atenţia, iar apoi să foloseşti
70
acelaşi proces simplu al descoperirii din propriile experienţe. în cele
ce urmează, am rezumat câteva puncte de interes critic pentru
loviturile de bază. Poţi lua orice indicaţie găsită în cărţile sau revistele
de tenis şi s-o adaugi la lista de mai jos.

Listă de verificat, parţială, pentru loviturile de bază

1. Balansul înapoi. Unde se află exact capul rachetei tale în


momentul balansului înapoi? Unde se găseşte mingea atunci când
începi să faci mişcarea înapoi? Ce se întâmplă cu faţa rachetei în
timpul balansului înapoi?
2. Impactul. Poţi să simţi unde anume va lovi mingea racheta?
Cum îţi este distribuită greutatea? Care este unghiul rachetei la
impact? Pentru cât timp simţi mingea pe suprafaţa rachetei? în ce
măsură simţi tipul şi gradul de rotaţie care i-au fost imprimate mingii?
Cât de grea se simte lovitura şi cât de puternică e vibraţia pe care o
resimte braţul tău? Cât de în faţă sau cât de în spate se poziţionează
mingea la impact faţă de tine?
3. Terminarea loviturii. Unde ţi se opreşte racheta? în ce
direcţie? Ce s-a întâmplat cu racordajul rachetei de la impactul cu
mingea? încerci vreun sentiment de ezitare sau rezistenţă din partea
rachetei în momentul finalizării?
4. Jocul de picioare. Cum îţi este distribuită greutatea în timpul
pregătirii şi al impactului cu mingea? Ce se întâmplă cu echilibrul
corpului în timpul lovirii? Câţi paşi ai făcut pentru a ajunge la minge?
Cât de mari sunt paşii? Ce fel de sunete scot paşii tăi pe teren atunci
când te mişti? Când mingea se apropie de tine, te retragi, avansezi sau
rămâi pe loc? La ce distanţă faţă de linia de bază loveşti mingea?

SERVICIUL

În comparaţie cu alte lovituri din tenis, serviciul este cel mai


complicat. Ambele braţe sunt implicate în proces, iar braţul cu care
loveşti face, simultan, mişcări din umeri, cot şi încheietură. Mişcările
efectuate în timpul serviciului sunt mult prea complicate pentru ca Eul
71
1 să le poată stăpâni, monitorizând indicaţiile pentru fiecare element al
loviturii. în schimb, nu va fi la fel de dificil dacă laşi Eul 2 să înveţe
concentrându-şi atenţia atât asupra diverselor elemente ale serviciului,
cât şi asupra loviturii ca întreg.

Câteva puncte asupra cărora să-ţi concentrezi atenţia când


serveşti

În general, sunt câteva puncte specifice, care-ţi vor fi de folos


dacă îţi concentrezi atenţia asupra lor când îţi exersezi serviciul.
Aminteşte-ţi că scopul fundamental rămâne acelaşi: peste fileu şi în
interiorul terenului, cu putere, acurateţe şi constanţă. în acest caz sunt
numai câteva variabile de luat în considerare.

Aruncarea mingii
• Cât de sus este mingea?
• Cât de mult cade, dacă e cazul, înainte de a o lovi cu racheta?
• Cât de în faţă sau în spate, cât la dreapta sau la stânga faţă de
vârful piciorului aflat în faţă?

Echilibrul
• Se întâmplă ca în timpul serviciului să ai vreun moment de
dezechilibru?
• Care este direcţia inerţiei tale în momentul finalizării
loviturii?
• Cum îţi este distribuită greutatea în timpul serviciului?

Ritmul
• Observă ritmul serviciului tău. Măsoară cadenţa ritmului
pe care îl simţi spunând: „da... da... da"; primul „da" e pentru
momentul de start al serviciului, al doilea - pentru lovitură, în
momentul în care ridici racheta, iar al treilea, atunci când are loc
contactul cu mingea. Simte şi ascultă ritmul până când găseşti ceea ce
ţi se potriveşte şi merge cel mai bine pentru tine.

Poziţia rachetei şi mişcarea din încheietură


• Unde se află racheta în momentul care precede deplasarea ta
înspre minge?

72
• Pe care parte a mingii vine racheta: pe dreapta sau pe stânga?
O loveşti din faţă sau dinspre stânga spre dreapta? Cât de mult?
• În ce măsură are loc o mişcare a încheieturii la impactul cu
mingea?
• Din ce punct al balansului începe să se relaxeze?

Forţa

Pentru că forţa este atât de căutată după execuţia unui serviciu,


nu este deloc neobişnuit ca jucătorii „să încerce din răsputeri" s-o
producă, iar în timpul acestui proces să-şi încordeze exagerat muşchii
încheieturii şi pe cei ai braţului.
În mod ironic, o încordare prea mare a muşchilor are efect opus
asupra forţei. Ea reduce din forţă, făcând foarte dificilă relaxarea
încheieturii şi a cotului. Aşadar, din nou, aspectul esenţial este să-ţi
observi încordarea muşchilor, în aşa fel încât, exersând în mod repetat,
să găseşti gradul de încordare care-ţi aduce cele mai bune rezultate.
Profesorul îţi poate fi de ajutor arătându-ţi unde să-ţi concentrezi
cel mai bine atenţia la serviciul tău, în stadiul actual al dezvoltării sale.
Atâta timp cât îi iei sfaturile drept o oportunitate de a-ţi explora
propriile experienţe, nu vei face altceva decât să înveţi într-un mod
natural şi eficace.
Lăsând la o parte faptul că noi, ca indivizi, avem mereu de
învăţat, este evident că nu există o metodă perfectă pentru unul şi care
să se aplice tuturor. Dacă ar fi aşa, cum de se face că atât de mulţi
jucători de tenis de azi, care au un serviciu foarte bun, servesc în mod
diferit? Fiecare a învăţat, probabil, anumite lucruri de la ceilalţi, dar, la
rândul lui, şi-a dezvoltat în timp o metodă de a servi, care se potriveşte
cel mai bine corpului său, nivelului de competenţe, specificului
personalităţii sale - pe scurt, care i se potriveşte cel mai bine. Iar acest
proces continuă să evolueze. Şi în ciuda întregului credit pe care
aceştia îl acordă unor diverşi jucători sau antrenori, pentru a-i fi ajutat
să-şi descopere lovitura de serviciu, dezvoltarea iniţială a pornit, de
fapt, chiar din interiorul lor, prin acel proces simplu de alegere a ceea
ce li se potriveşte şi merge cel mai bine pentru fiecare în parte.
Aşa cum e cazul multor lovituri din tenis, abordarea ortodoxă a
serviciului este dispreţuită de mulţi antrenori profesionişti, care vor să
iasă din tiparele acesteia. Când am învăţat să servesc, acum mai bine
73
de cincizeci de ani, antrenorul meu, John Gardiner - unul dintre cei
mai buni în domeniu - m-a învăţat metoda aprobată la acea vreme.
Pentru a-mi determina braţele să se mişte în ritmul şi direcţia corecte,
recitam următoarea mantră: „împreună jos, împreună sus, loveşte".
Ceea ce înseamnă că atât braţul care aruncă mingea, cât şi cel care o
loveşte erau lăsate în jos simultan. În timp ce un braţ se ridica pentru a
arunca mingea, cel care lovea era şi el ridicat, iar apoi lăsat jos,
pregătit pentru momentul loviturii - la fel ca în cazul unui aruncător
din fotbalul american care îşi ridică braţul, pregătindu-se să arunce o
pasă lungă. Apoi, în funcţie de cât de înaltă era aruncarea, braţul care
lovea se îndrepta înainte pentru a intercepta mingea, în aşa fel încât, în
momentul impactului, să fie perfect întins, terminând lovitura dincolo
de linia picioarelor. Aceasta a fost biblia tenisului timp de cincizeci de
ani.
Şi chiar zilele acestea, în timp ce scriam acest capitol despre
serviciu, am citit un articol din numărul curent al revistei Tennis, care
sublinia faptul că cei mai buni executanţi de serve ai momentului -
incluzându-i aici pe Steffi Graf, Todd Martin, Pete Sampras, Mark
Philippoussis şi Goran Ivanisevic - nu urmează, de fapt, această
mişcare „împreună-jos-împreună-sus". Aşa că din punctul de vedere al
„modului corect" de a servi, toţi aceşti jucători de top execută „greşit".
Articolul purta titlul Incrucişează-ţi braţele când serveşti, iar
autorul recomanda ca atunci când braţul aruncător este perfect întins
pentru aruncarea mingii, braţul care loveşte să continue să arate în jos,
spre teren. Pentru a învăţa să servească asemeni acestor profesionişti,
jucătorul este instruit astfel: „Pe măsură ce braţul aruncător se ridică,
lasă-ţi în jos braţul care loveşte şi du-1 uşor în spate", după care
urmează această explicaţie:

„Vechea tehnică «sus împreună», care poate părea mai ritmică, îi


împiedică, de fapt, pe unii jucători să acumuleze forţă, pentru că
obligă braţul care loveşte să facă o pauză în momentul maxim al
balansului înapoi, distrugând în acel punct acumularea
impulsului."

Imaginile acestor profesionişti servind fac evident faptul că


execută într-o manieră cu totul diferită. Indicaţia continuă:

74
„Cel mai important, observă cum fiecare dintre aceşti jucători îşi
ţine braţul cu care loveşte în poziţia «palma jos»: ceea ce
înseamnă că palma mâinii care loveşte este orientata spre teren
în momentul în care mingea este aruncată... Acest lucru este
necesar pentru a realiza «efectul de lasou», specific oricărui
serviciu reuşit, în care racheta este apoi rapid ridicată deasupra
capului, rotindu-se în jos în jurul propriei muchii, înainte de a
declanşa lovitura."

Am citat această indicaţie din două motive: primul, pentru a


arăta că bibliile se schimbă, iar ele sunt schimbate de oameni care au
curajul să experimenteze dincolo de barierele doctrinei existente şi
care au încredere în propriul proces de învăţare. Al doilea, pentru a
sugera că însăşi metoda de a face schimbări, folosită până acum,
trebuie să se schimbe. Când citesc indicaţia de mai sus, privitoare la
aşa-zisul moment de decalaj al braţului, îmi vin în minte tot felul de
îndoieli. Înţeleg oare cu adevărat ce înseamnă termeni precum „efectul
de lasou" sau „palma mâinii care loveşte este orientată spre teren"? O
altă nelămurire care-mi bate la uşă: chiar dacă am înţeles indicaţiile, le
pot oare şi urma? În plus, mă întreb dacă voi fi în stare să scap de
„vechea mea modalitate" de a servi, pe care am practicat-o
conştiincios ani la rând. Iar în cele din urmă, doar pentru că acest mod
de a servi funcţionează pentru jucătorii profesionişti, aflaţi la un
anumit nivel, asta înseamnă că este şi cel mai bun pentru mine?
Aşadar, cum poţi să tragi foloase de pe urma unui asemenea
articol, care chiar s-ar putea să indice o nouă descoperire validă despre
serviciu? Pentru început, va trebui să te lămureşti de ce ti-ai dori să
încerci să faci o astfel de schimbare. Faptul că nişte profesionişti de
top servesc diferit sau că această modalitate de a servi este la modă
acum s-ar putea să nu reprezinte un motiv destul de întemeiat. Pe de
altă parte, dacă există vreo modalitate de a-ţi creşte forţa serviciului,
s-ar putea să simţi că merită efortul de a o experimenta pe cont
propriu. Primul pas, acela de a şti ce rezultate îţi doreşti tu, este critic
pentru a păstra controlul asupra procesului de învăţare acolo unde
trebuie - adică la tine.
După ce ai citit un articol sau ai urmărit câţiva jucători servind
cu ajutorul noii metode, nu trebuie să tragi imediat concluzia că
această nouă modalitate este, în mod necesar, cea „corectă" pentru
75
tine. Permite-i Eului 2 să observe orice găseşte ca fiind interesant şi
ignoră comentariile Eului 1, care va dori să inventeze câteva formule
pe care tu să le urmezi. După cum vezi, anumite lucruri vor „apărea de
nicăieri" sau îţi vor atrage spontan atenţia. Dă-i voie Eului 2 să se
concentreze asupra acelor elemente pe care, cu inteligenţa proprie,
consideră că e pregătit să le experimenteze.

CUM SĂ-I URMĂREŞTI PE PROFESIONIŞTI

Când eram copil, obişnuiam să joc fotbal şi am remarcat că am


început să joc mult mai bine imediat ce m-am întors acasă, după ce
tatăl meu mă dusese să văd jocul celor de la San Francisco 49ers3. Nu
studiasem tehnica de a pasa a lui Frankie Albert4. Dar ceva tot am
prins de-acolo, iar asta a făcut diferenţa când am jucat ulterior. Cred
că foarte multe persoane au trăit experienţe similare cu aceasta.
Deşi este evident faptul că putem învăţa foarte multe privind
jucători mai buni performând, trebuie să învăţăm cum anume să
privim. Cea mai bună metodă este să priveşti pur şi simplu, fară să
concluzionezi că felul în care jucătorul respectiv se balansează
reprezintă modul în care şi tu ar trebui să faci balansul. În multe
cazuri, a-i cere unui începător să se mişte asemeni unui profesionist
este ca şi cum i-ai cere unui bebeluş să meargă înainte de a se fi târât
de-a buşilea. A-ţi formula o tehnică în timp ce urmăreşti un
profesionist sau încercând să-1 imiţi prea de îndeaproape poate fi în
detrimentul procesului tău natural de învăţare.
În schimb, permite-ţi să te concentrezi asupra a ceea ce te
interesează cel mai mult din mişcările profesionistului pe care îl
urmăreşti. Eul 2 îşi va alege automat acele elemente din lovitură pe
care le consideră folositoare şi se va debarasa de ceea ce nu-i este de
folos. Cu fiecare nouă mişcare, observă cum te simţi şi cum merge.
Dă-i voie procesului tău natural de învăţare să te conducă spre cea mai
bună lovitură. Nu te forţa pentru a face schimbarea. Lasă-1 pe Eul 2
3
Echipă profesionistă de fotbal american din San Francisco, California, fondată în 1946 şi
care din 1949 face parte din Liga Naţională de Fotbal (NFL). Denumirea de ,,49ers" vine de la
numele pe care l-au primit căutătorii de aur veniţi în California de Nord în jurul anului 1849,
în timpul „Goanei după aur"
4 Frank Cullen „Frankie" Albert (27 ianuarie 1920 - 5 septembrie 2002), jucător de fotbal

amercan, conducătorul ofensivei la echipa San Francisco 49ers.


76
doar „să se joace puţin", în timp ce caută noi posibilităţi de a lovi. în
acest demers, el va folosi ceea ce poate din „indiciile" pe care le-a
adunat observând jucătorul profesionist.
Din propria experienţă, dar şi din a celor cu care am lucrat, Eul 2
dovedeşte instincte foarte bune atunci când este cazul să lucreze la
anumite elemente din loviturile tale. Învăţând cum să înveţi urmărind
profesioniştii la joc, vei simţi poate nevoia de a alterna între observaţia
exterioară şi probarea ei directă pe teren, până când vei căpăta
încrederea că poţi accesa acea tehnică specială de lovire la care tot
lucrezi.
În abordarea propusă de Jocul interior, autoritatea finală este tot
cea interioară pe durata alternării observaţiei exterioare (sau a
amintirii unei indicaţii exterioare) cu totala concentrare a atenţiei
asupra propriilor mişcări. Dar în tot acest proces, nicio judecată nu
este necesară. Vei vedea anumite diferenţe între ceea ce faci tu şi
modelul exterior, însă doar notează-le si continuă să observi, să-ti
simţi propriile mişcări, iar apoi verifică rezultatele. În mentalitatea
curentă, învăţarea reprezintă libertatea de a căuta ceea ce ţi se
potriveşte cel mai bine.
Pe scurt, cred că cineva care şi-a găsit lovitura cea mai bună te
poate ajuta să ţi-o găseşti şi tu pe a ta. Cunoaşterea unei tehnici pe care
o altă persoană a învăţat-o îţi poate oferi un avantaj în descoperirea
tehnicii care ţi se potriveşte cel mai bine. Dar este periculos să
transformi lovitura persoanei respective sau oricare altă lovitură în
propriul standard de corect şi greşit. Eul 1 se ataşează foarte uşor de
formule care i-ar putea spune unde şi când ar trebui să se afle racheta.
îi place sentimentul de control pe care îl are atunci când face lucrurile
ca la carte. Dar Eului 2 îi place să simtă fluxul acţiunii, să simtă
lovitura ca pe un întreg. Jocul interior te încurajează să rămâi într-un
contact cât mai strâns cu procesul natural de învăţare al Eului 2 -
proces cu care te-ai născut - şi să eviţi, în acelaşi timp, să te laşi prins
de tentaţia de a-ţi conforma loviturile unui model exterior. Foloseşte
modele exterioare în procesul tău de învăţare, dar nu le permite să te
folosească ele pe tine. învăţarea naturală se produce - şi mereu va fi
asa - din interior spre exterior, şi nu invers. Tu esti cel care învaţă iar
procesul tău individual, interior de învăţare este cel care îţi
guvernează, în cele din urmă, învăţarea.
Ceea ce-mi place la această abordare e faptul că nu am
sentimentul că mă ajustez - pe mine sau pe elevii mei - unui model
77
exterior care e poate la modă în acel moment, ci că mă folosesc de
orice model exterior pentru a mă ajuta să fac un pas în plus pe calea
unei evoluţii fireşti spre cele mai bune lovituri ale mele. După o lecţie
de tenis în care am aplicat Jocul interior, un jucător profesionist de
golf mi-a spus următoarele: „Ceea ce consider ca fiind tehnica
potrivită pentru lovitura mea se schimbă de la o zi la alta. Modelul
meu este mereu distrus şi reconstruit pe măsură ce învăţ tot mai mult.
Tehnica mea evoluează continuu. "Natura Eului 2 este să evolueze ori
de câte ori are ocazia. Pe măsură ce ţi se dezvoltă tehnica, vei începe
să devii tot mai priceput în deprinderea tehnicii şi vei fi capabil să faci
schimbări mari în perioade scurte de timp. Odată ce vei descoperi
capacităţile de învăţare ale Eului 2, nu numai că loviturile din tenis ţi
se vor îmbunătăţi, dar şi capacitatea ta de a învăţa orice se va mări.
Paginile următoare cuprind un tabel care-ţi poate face o idee
despre cum să culegi indicaţii - indiferent de lovitură - de la un
profesionist, dintr-o revistă de tenis sau o carte, şi cum să le transformi
într-o sugestie conştientă, care-ti va uşura descoperirea tehnicii perfect
potrivite ţie. Aceste observaţii ar trebui făcute în timpul cursurilor,
pentru cât de multe mingi este nevoie, pentru ca Eul 2 să aibă ocazia
să experimenteze şi să se oprească la lovitura preferată. Dacă ai un
profesor, lasă-1 să te înveţe, dar păstrează Eul 2 la cârmă, deoarece
chiar este cea mai valoroasă resursă a ta.

Lovitura Indicaţia tehnică Indicaţia conştientă


Lovituri din Finalizarea loviturii la Observă nivelul rachetei la
ricoseu nivelul umerilor. finalizare în raport cu
umerii.
Retrage-ţi racheta mai Observă unde se găseşte
devreme. racheta atunci când mingea
ricoşează.
Apleacă-te spre minge. Simte gradul de îndoire a
genunchiului pentru
următoarele zece lovituri.
Execută o „periere" a Observă nivelul rachetei în
mingii de jos în sus raport cu mingea la impact.
pentru a-i imprima Simte contactul si remarcă
efectul dorit. intensitatea efectului
imprimat.
78
Loveşte mingea cu Simte (dar nu cu ochii)
centrul rachetei. punctul în care mingea
loveşte fata rachetei.
Fixează-ţi piciorul din Observă ce procent din
spate când te pregăteşti greutate este distribuit pe
să execuţi o lovitură din piciorul din spate, atunci
ricoşeu. când te pregăteşti să loveşti
din ricoşeu.
Voleul Loveşte mingea când Observă unde are loc
ajunge în faţa ta. contactul cu mingea.
Trimite mingea cât mai Observă unde aterizează
înalt în terenul mingile trimise din voleu în
adversarului raport cu linia de bază.
Nu te balansa înapoi. Cât de mult îţi retragi
Loveşte cu putere racheta? Care este distanţa
mingea. minimă posibilă? Cât de
mare trebuie să fie balansul
înapoi pentru a lovi mingea?
Ori de câte ori e posibil, Concentrează-te pe spaţiul
loveşte mingea înainte dintre minge şi partea de sus
de a ajunge mai jos de a fileului. Observă diferitele
nivelul fileului. distante.
Serviciul Loveşte mingea cu Observă gradul la care este
braţul perfect întins. îndoit cotul în momentul
impactului cu mingea.
Aruncă mingea la Observă înălţimea aruncării
înălţimea braţului şi executate. Lasă mingea să
rachetei tale perfect cadă şi observă unde a
întinse şi la aproximativ aterizat în raport cu piciorul
cincisprezece centimetri tău din faţă.
de piciorul din fată.

79
SASE

CUM SĂ-ŢI SCHIMBI OBICEIURILE

Capitolul anterior ţi-a oferit, probabil, deja câteva idei despre


schimbările pe care ai vrea să le aduci loviturilor tale de tenis. Scopul
acestui capitol e de a rezuma Jocul interior ca metodă aplicabilă,
pentru ca asemenea schimbări să devină o parte spontană a
comportamentului tău. Sfaturile par a fi ceva de găsit pe toate
drumurile: unele sunt bune, altele mai puţin. Ceea ce este cu adevărat
dificil de pus la punct e o metodă funcţională pentru a aplica aceste
sfaturi, pentru a înlocui un model comportamental cu unul nou.
Tocmai acest proces de schimbare a unor obişnuinţe îl găsesc cei mai
mulţi jucători ca fiind cel mai dificil. Când cineva învaţă cum să-şi
schimbe un obicei, e destul de uşor să înveţe pe care anume practici
să le schimbe. Odată ce înveţi cum să înveţi, tot ce mai ai de făcut e să
descoperi ce anume merită să înveţi.
Rezumând cele de mai sus, am putea spune că e vorba de o nouă
metodă de învăţare. De fapt, nu e nouă deloc; este cea mai veche şi
naturală metodă de învăţare - mai simplu, o modalitate să uiţi
metodele nenaturale de învăţare pe care le-ai acumulat. De ce unui
copil îi este atât de uşor să înveţe o limbă străină? în primul rând
pentru că nu a învăţat încă să se opună modului său natural, instinctiv
de învăţare. Metoda de învăţare a Jocului interior reprezintă tocmai o
întoarcere la aceste procedee specifice unui copil.
Ceea ce înţeleg prin „învăţare" nu este doar simpla acumulare de
informaţii, ci realizarea a ceva care poate schimba efectiv
comportamentul unei persoane - fie că vorbim despre comportamentul
exterior, cum ar fi o lovitură din tenis, fie despre cel interior, precum
un model de gândire. Noi toţi dezvoltăm modele caracteristice de
80
acţiune şi gândire, iar fiecare dintre aceste modele există pentru că
serveşte unei funcţii. Momentul schimbării intervine atunci când
realizăm că aceeaşi funcţie poate fi servită într-o manieră mai bună. Să
luăm, spre exemplu, obiceiul de a tot răsuci racheta după o lovitură
din faţă, Acest comportament reprezintă o încercare de a împiedica
mingea să iasă în out şi există pentru a produce rezultatul dorit. Dar
când jucătorul realizează că, printr-o corecta indicare a mişcării de
rotaţie, mingea poate fi ţinută în teren fară riscurile pe care răsucirea
rachetei la finalizare le implică, atunci e pregătit să renunţe la vechiul
obicei.
Este mult mai greu să-ţi învingi un vechi obicei atunci când nu ai
un înlocuitor adecvat pentru el. Această dificultate apare, cel mai
adesea, atunci când devenim moralizatori cu privire la propriul joc de
tenis. Dacă un jucător citeşte într-o carte că e greşit să-şi tot
răsucească racheta, dar nici nu i se oferă o metodă mai bună de a
menţine mingea în teren, atunci el va trebui să dea dovadă de o foarte
mare putere de voinţă pentru a ţine racheta dreaptă, în timp ce
adevărata sa îngrijorare e că mingea s-ar putea să iasă în out. Poţi fi
sigur că un asemenea jucător, odată intrat pe teren, va apela tocmai la
acea lovitură care-i oferă siguranţa că mingea nu-i va iesi în out.
Nu ne este de niciun folos să conchidem că actualele noastre
modele comportamentale - în caznl de faţă, loviturile noastre
imperfecte din acest moment - sunt „proaste"; ne este în schimb de
ajutor să vedem ce funcţii servesc aceste obiceiuri, în aşa fel încât,
dacă învăţăm o metodă mai bună pentru a atinge acelaşi scop, atunci
chiar să o putem aplica. Niciodată nu repetăm un comportament care
nu serveşte unei funcţii sau unui scop. Este dificil să conştientizăm
funcţia unui model de comportament în timp ce ne aflăm în mijlocul
unui proces de autoculpabilizare pentru că avem un „obicei prost".
Dar atunci când ne oprim din încercarea de a suprima sau corecta
acest obicei, putem observa funcţia pe care o serveşte, pentru ca
ulterior să identificăm, aproape fară efort, un model alternativ de
comportament, care serveşte mai bine aceleiaşi funcţii.

TEORIA ÎNREGISTRĂRII OBICEIURILOR

Auzim vorbindu-se foarte mult în tenis despre înregistrarea


loviturii cuiva. Teoria este una foarte simpla; de fiecare dată când
balansezi racheta într-un anume fel, creşti posibilitatea de a o mişca
81
din nou în acelaşi mod. în acest fel, modelele, numite şi rutine, se
dezvoltă dovedind o predispoziţie de a se repeta. Jucătorii de golf
folosesc acelaşi termen. E ca şi cum sistemul nostru nervos ar fi un soi
de disc ce înregistrează. Ori de câte ori este desfăşurată o acţiune, o
impresie foarte subtilă se produce la nivelul microscopic al celulelor
creierului nostru, asemeni urmei abia vizibile pe care o adiere uşoară o
lasă pe suprafaţa unei plaje cu nisip foarte fin. Când aceeaşi acţiune
este repetată, înregistrarea se adânceşte mai mult. După o serie de
acţiuni similare, adâncitura este mult mai vizibilă, iar acul
comportamentului va cădea automat în ea. Atunci, comportamentul
respectiv poate fi considerat ca înregistrat.
Pentru că aceste modele servesc unei funcţii, obiceiul este întărit
sau recompensat şi, de aceea, tinde să continue. Cu cât este mai
adâncă urma în sistemul nervos, cu atât mai dificilă pare să fie
schimbarea obiceiului respectiv. Cu toţii am trăit acel moment în care
ne-am decis că nu vom mai lovi mingea într-un anume fel. Spre
exemplu, la prima vedere, pare o chestiune simplă să-ţi menţii privirea
asupra mingii, odată ce-ai înţeles avantajele evidente ale acestui act.
Dar, de fiecare dată, ne luăm ochii de la ea. De fapt adesea, cu cât
încercăm mai mult să schimbăm un obicei, devine cu atât mai dificil
s-o şi facem.
Dacă priveşti un jucător încercând să-şi corecteze obiceiul de a
răsuci racheta, îl vei vedea, de obicei, scrâşnind din dinţi şi
adunându-şi întreaga putere de voinţă pentru a-şi depăşi vechea
obişnuinţă. Priveşte-i cu atenţie racheta. După ce loveşte mingea, va
începe s-o răsucească, urmând vechiul model; apoi, muşchii i se vor
încorda, obligând racheta să se întoarcă în poziţie dreaptă.
În această pendulare rezultată poţi observa exact momentul în
care vechiul obicei a fost ţinut în frâu, iar noua voinţă a preluat
controlul. De obicei, atunci când se întâmplă, lupta este câştigată după
o bună perioadă de încordări şi frustrări numeroase.
Este un proces dureros pentru oricine să găsească o cale de a
lupta cu propriile obişnuinţe adânc înrădăcinate. E ca şi cum ţi-ai săpa
propriile tranşee. Dar există şi o altă metodă, naturală şi specifică
copiilor. Un copil nu-şi sapă un tunel de evadare din vechile obiceiuri;
el începe pur şi simplu altele noi! Poate că rutina există undeva acolo,
dar asta nu înseamnă că te şi găseşti în mijlocul ei, doar dacă nu te
aşezi singur acolo. Dacă consideri că eşti controlat de un obicei prost,
atunci vei simţi nevoia să-1 schimbi. Un copil nu trebuie să-şi schimbe
82
obiceiul de a merge de-a buşilea, pentru că el nu crede că are un
obicei. Il părăseşte, pur şi simplu, atunci când descoperă că mersul în
picioare e un mod mai uşor de a se descurca.
Obiceiurile sunt enunţuri despre trecut, iar trecutul e deja în
spate. Poate că sistemul tău nervos cuprinde un obicei adânc
înregistrat, care-ţi va conduce lovitura directă pe acelaşi drum al rotirii
rachetei, dacă alegi să cobori în această tranşee; pe de altă parte, însă,
muşchii corpului tău sunt la fel de capabili să ţină drept racheta, după
cum sunt capabili să o rotească. Nu e nevoie să-ţi încordezi toţi
muşchii braţului pentru a menţine racheta dreaptă; de fapt, e nevoie
chiar de mai puţini muşchi pentru a o ţine dreaptă, decât pentru a o
roti. Lupta împotriva acestei închipuiri a vechilor obiceiuri este cea
care îl determină pe jucătorul de tenis să se încordeze şi să se crispeze
în mod inutil.
Pe scurt, nu e nevoie să te lupţi cu vechile obiceiuri, începe altele
noi. Rezistenţa la un vechi obicei este tocmai cea care te aşază în acea
tranşee. Să începi un nou model este chiar uşor atunci când priveşti cu
desconsiderarea unui copil dificultăţile imaginate. Îţi poţi dovedi
singur asta, prin propria experienţă.

CUM SĂ FACI O SCHIMBARE ÎN


LOVITURĂ, PAS CU PAS

În cele ce urmează vei găsi o expunere simplă a modului


tradiţional în care am fost obişnuiţi să învăţăm, în opoziţie cu metoda
de învăţare a Jocului interior. Experimentează această metodă şi vei
descoperi o modalitate funcţionala pentru a face orice schimbare
dorită în propriul joc.

Pasul 1: Observaţii lipsite de prejudecăţi


De unde vrei să începi? Care parte a jocului tău necesită mai
multă atenţie? Nu întotdeauna lovitura pe care o consideri ca fiind cea
mai slabă e şi cea mai pregătită pentru o schimbare. E bine să-ţi alegi
acea lovitură pe care îţi doreşti cel mai mult s-o schimbi. Şi lasă ca
lovitura însăşi să-ţi arate dacă e gata să fie schimbată. Când vrei să
schimbi ceva ce e pregătit pentru a fi schimbat, atunci procesul poate
să înceapă.
83
Spre exemplu, să presupunem că te decizi să-ţi îndrepţi atenţia
asupra servei tale. Primul pas este să uiţi toate ideile pe care le ai în
minte cu privire la ce nu merge bine la lovitură, aşa cum este ea acum.
Şterge-ţi toate ideile anterioare şi începe să serveşti fără să mai
exerciţi vreun control conştient asupra loviturii. Observă-ţi serva cu o
privire proaspătă, aşa cum este ea acum. Las-o să-şi găsească propria
matcă, fie ea bună sau rea. începe prin a fi realmente interesat de ea şi
trăieşte experienţa cât mai adânc posibil. Observă-ţi poziţia şi
distribuie-ţi greutatea înainte să începi să te mişti. Cercetează mânerul
şi poziţia iniţială a rachetei. Şi nu uita: fără niciun fel de corecţii; pur
şi simplu observă fără a interveni.
Apoi, conectează-te la propriul ritm din mişcarea loviturii de
serviciu. Simte traiectoria rachetei pe măsură ce aceasta îşi descrie
mişcarea de balans. Apoi serveşte mai multe mingi şi urmăreşte doar
mişcarea pe care o faci din încheietură. încheietura mâinii e flexibilă
sau încordată? Se aude o trosnitură completă sau ceva mai puţin? Doar
priveşte. De asemenea, observă-ţi aruncarea timp de câteva serve.
Trăieşte-ţi mişcarea de aruncare. Se întâmplă ca mingea să ajungă de
fiecare dată în acelaşi loc? Care este acel loc? în cele din urmă,
constientizează-ti mişcarea de du-te-vino. În scurt timp vei simţi că-ţi
cunoşti foarte bine serva, aşa cum este ea întipărită în prezent. De
asemenea, vei deveni conştient de rezultatele mişcării tale - anume:
numărul de mingi trimise în plasă, viteza şi acurateţea celor care au
atins partea din spate a terenului. Conştientizarea a ceea ce este, fară,
a judeca, e relaxantă şi reprezintă cea mai bună precondiţie pentru
schimbare.
Nu este puţin probabil ca, pe durata acestei perioade de
observaţie, anumite schimbări să fi început deja să se producă,
neintenţionat. Dacă e aşa, lasă procesul să continue. Nu e nimic greşit
în a face schimbări inconştiente; eviţi, astfel, complicaţia gândului că
tu ai făcut schimbarea respectivă şi, implicit, nevoia de a-ţi reaminti
cum anume ai realizat-o.
După ce ţi-ai urmărit şi simţit serviciul timp de cinci minute sau
chiar mai bine, îţi poţi face o idee clară care element anume din
lovitura ta necesită atenţie. Întreabă-ţi serviciul în ce fel i-ar plăcea să
fie diferit Poate că ceea ce-i trebuie e un ritm mai fluid sau poate mai
multă putere, ori, poate, o rotaţie mai puternică. Dacă 90 la sută dintre
mingile lovite ajung în plasă, atunci e, probabil, evident ce anume

84
trebuie schimbat. În orice caz, dă-ţi posibilitatea sa simţi cea mai
dorită schimbare, iar apoi mai observă-ţi alte câteva servicii.

Pasul 2: Imaginează-ţi rezultatul dorit


Să presupunem că ceea ce-i lipseşte serviciului tău este o forţă
mai mare. Următorul pas este să-ţi imaginezi serviciul având o forţă
mai mare. O modalitate de a face acest lucru ar fi să urmăreşti
mişcarea cuiva care imprimă o forţă foarte mare serviciului său. Nu
exagera cu analiza; pur şi simplu reţine ceea ce vezi şi încearcă să
simţi ceea ce simte persona respectivă. Ascultă sunetul pe care îl
scoate mingea atunci când loveşte racheta şi priveşte rezultatul. Apoi,
rezervă-ţi câteva minute ca să te imaginezi pe tine lovind mingea cu
forţă, folosindu-te de lovitura care-ţi vine firesc. Cu ochii minţii
imaginează-te servind, adunând cât mai multe detalii vizuale sau
tactile posibil. Ascultă sunetul mingii la impact şi urmăreşte-i viteza
cu care se îndreaptă spre terenul de serviciu.

Pasul 3: Ai încredere în Eul 2


începe să serveşti din nou, dar fără a face vreun efort conştient
de a-ţi controla lovitura. În special, rezistă oricărei tentaţii de a încerca
să loveşti mingea mai tare. Doar lasă-ti serviciul să înceapă ca el
însuşi să servească. Dacă îi ceri mai multă forţă, dă-i voie să se
întâmple. Nu e vorba de magie aici, aşa că dă-i o şansă corpului tău
să-şi exploreze posibilităţile. Indiferent de rezultat, ţine Eul 1 în afara
acestor lucruri. Dacă plusul de forţă nu apare imediat, nu-1 forţa. Ai
încredere în proces şi lasă lucrurile să se întâmple.
Dacă după ceva timp serviciul tău nu pare să se îndrepte spre o
creştere a forţei, ai putea să te întorci la Pasul 1.
Intreabă-te ce anume îţi inhibă viteza. Dacă nu găseşti niciun
răspuns, poţi ruga un antrenor profesionist să-şi arunce privirea. Să
spunem că profesorul observă că nu ai o mişcare maximă din
încheietură la finalul balansului. Ar mai putea observa că un alt motiv
e faptul că-ţi ţii racheta prea strâns pentru a-i permite o anumită
flexibilitate. Obiceiul de a ţine prea strâns racheta şi de a executa
balansul având o încheietură rigidă provine de cele mai multe ori
dintr-o încercare conştientă de a lovi tare mingea.
Încearcă să observi ce simţi când ţii racheta la diferite grade de
fermitate. Permite-i încheieturii tale să-ţi arate cum se simte atunci
când mişcarea ei descrie un arc complet, flexibil. Nu presupune că ştii
85
deja acest lucru doar pentru că ţi-a fost spus; îngăduie-ţi să simţi în
mod intim mişcarea încheieturii. Dacă ai vreun dubiu, roagă-ţi
profesorul să-ţi arate mişcarea, nu să ţi-o descrie. Apoi, cu ochii
minţii, imaginează-ţi mişcarea de servire, de data aceasta văzând
limpede cum încheietura ţi se mişcă din poziţia complet ridicată,
îndreptată către cer, tăind aerul în jos, până când, la finalizare, ajunge
să fie îndreptată spre teren. După ce ţi-ai fixat imaginea noii tale
mişcări din încheietură, serveşte din nou. Aminteşte-ţi că dacă încerci
să faci o mişcare bruscă din încheietură, probabil că se va încorda prea
tare, aşa că las-o în pace. Dă-i voie să fie flexibilă, permite-i ca
mişcarea să-i descrie un arc atât de amplu pe cât şi-1 doreşte.
încurajeaz-o, dar nu o forţa. A nu încerca nu înseamnă că eşti un
neputincios. Descoperă singur ce înseamnă de fapt.

Pasul 4: Observarea lipsită de judecăţi a schimbării şi


rezultatele sale
În timp ce-ţi laşi serviciul să execute, treaba ta este doar să-1
observi. Priveşte întregul proces fară să exerciţi vreun control asupra
lui. Dacă simţi c-ai vrea să ajuţi cu ceva, n-o face. Cu cât reuşeşti să ai
o mai mare încredere în procesul natural aflat la lucru, cu atât mai
puţin vei fi tentat să cazi în modelele obişnuite de interferenţă -
precum încercarea din răsputeri, judecata şi analiza - şi în frustrarea
care urmează acestora.
În timpul acestui proces, este în continuare important să
dovedeşti o anumită lipsă a preocupării pentru locul unde aterizează
mingea. Pe măsură ce permiţi unui element din lovitură să se schimbe,
şi celelalte vor fi afectate. Odată ce creşti forţa mişcării din
încheietură, îţi vei modifica ritmul şi sincronizarea. Iniţial, acest lucru
s-ar putea să ducă la inconsecvenţă, dar dacă mergi mai departe cu
procesul, permiţându-i serviciului ca el însuşi să servească, în timp ce
tu rămâi atent şi răbdător, atunci şi celelalte elemente ale serviciului
tău vor face ajustările necesare.
Din moment ce forţa nu este doar funcţia încheieturii, îţi poţi
muta atenţia - odată ce mişcarea din încheietură este înregistrată -
asupra aruncării, echilibrului sau a oricărui alt element. Observă-le şi
dă voie schimbărilor să aibă loc. Serveşte până când ai motive să crezi
că înregistrarea s-a făcut. Pentru a testa dacă înregistrarea chiar există,
serveşte câteva mingi aţintindu-ţi întreaga atenţie doar asupra mingii.
în timp ce arunci mingea în aer, lasă-te absorbit de cusăturile ei, în aşa
86
fel încât să te asiguri că mintea nu va începe să-i spună corpului tău ce
să facă. Dacă serviciul este executat în noua manieră, înseamnă că o
nouă înregistrare a început automat.

METODA OBIŞNUITĂ DE ÎNVĂŢARE

Pasul 1
Criticarea sau judecarea comportamentului anterior
Exemple: Azi, lovitura mea directă este din nou groaznică... La
naiba, de ce tot ratez paşii cei mai simpli?.. Nu fac nimic din ceea ce
mi-a zis antrenorul la ultima lecţie. Obişnuiai să ai o viteză foarte
bună, acum joci mai rău decât bunica ta...
(Toate cele de mai sus sunt de obicei exprimate pe un ton punitiv
şi depreciativ.)

Pasul 2
Îţi impui să te schimbi, dându-ţi în mod repetat indicaţi verbale
Exemple: Ţine racheta mai jos, ţine racheta mai jos, ţine racheta
mai jos. Loveşte mingea când ajunge în faţa ta, în faţa ta, în faţa ta...
Nu, la naiba, mai departe! Nu-ti lăsa încheietura moale, ţine-o fermă...
Prostule, ai facut-o din nou... Aruncă mingea cât mai sus şi bine, de
data asta, apoi intercepteaz-o, nu uita de mişcarea din încheietură şi nu
schimba prizele în mijlocul serviciului! Trimite mingea asta în colţul
din diagonala terenului!

Pasul 3
Încearcă din răsputeri; determină-te să execuţi corect
În acest pas, Eul 1, spunându-i Eului 2 ce să facă, încearcă să
controleze acţiunea. Sunt folosiţi degeaba anumiţi muşchi ai feţei şi ai
corpului. Există o încordare care împiedică flexibilitatea maximă în
lovitură şi precizia mişcării. Lipseşte încrederea în Eul 2.

Pasul 4
Judecăţi critice cu privire la rezultate, ceea ce duce la un cerc
vicios al Eului 1
Când cineva încearcă din răsputeri să execute „corect" o acţiune,
este foarte greu să nu devină fie frustrat din cauza eşecului, fie
neliniştit cu privire la un posibil succes. Ambele emoţii îţi distrag
atenţia şi te împiedică să simţi ceea ce se petrece cu adevărat. Judecata
87
negativă despre rezultatele obţinute în urma unui efort te determină să
încerci şi mai tare; evaluarea pozitivă te îndeamnă să încerci să te
forţezi pentru a repeta acelaşi model şi la următoarea lovitură. Atât
gândirea pozitivă, cât şi cea negativă inhibă spontaneitatea.

METODA DE ÎNVĂŢARE
A JOCULUI INTERIOR

Pasul 1
Observă-ţi comportamentul actual fără a-l judeca
Exemple: Ultimele trei revere executate au aterizat în lung, cam
la şaizeci de centimetri distanţă. Racheta pare să fie uşor ezitantă, în
loc să ducă până la capăt finalizarea loviturii. Poate că ar trebui să-mi
observ nivelul balansului în spate... E cu mult peste talia mea... Uite,
lovitura asta am executat-o având o viteză mai mare în mers, şi totuşi
a rămas în teren.
(Cele de mai sus sunt spuse pe un ton interesat şi oarecum
detaşat.)

Pasul 2
Imaginează-ţi rezultatul dorit
Nu se folosesc niciun fel de comenzi. Eul 2 este rugat să execute
în modalitatea pe care şi-o alege, în aşa fel încât să atingă rezultatele
dorite. Eul 2 îşi face apariţia cu ajutorul imaginii vizuale şi a acţiunii
trăite a fiecărui element din lovitura dorită. Dacă îţi doreşti ca mingea
să ajungă în colţul din diagonala terenului, pur şi simplu imaginează-ţi
traiectoria necesară pentru ca mingea să-şi atingă ţinta. Nu încerca să
corectezi greşeli anterioare.

Pasul 3
Lasă să se întâmple! Ai încredere în Eul 2
Odată ce i-ai cerut corpului tău să execute o anumita acţiune,
oferă-i libertatea s-o facă. Te poţi bizui pe corpul tău, fără controlul
conştient al minţii. Serviciul tău pare să servească de la sine. Efortul
este iniţiat de către Eul 2, dar nu există niciun fel de încercare din
partea Eului 1. A lăsa să se întâmple nu înseamnă că mergi pe dibuite,
ci înseamnă că-i permiţi Eului 2 să folosească numai muşchii necesari
sarcinii respective. Nimic nu este forţat. Continuă procesul. Arată-ţi

88
dorinţa de a-i permite Eului 2 să facă schimbări în interiorul
schimbărilor, până ce are loc o înregistrare naturală.

Pasul 4
Observarea calmă, lipsită de judecată, a rezultatelor conduce la
o permanentă observare şi învăţare
Chiar dacă jucătorul îşi cunoaşte obiectivul, nu este implicat
emoţional în atingerea lui şi, de aceea, este capabil să privească
rezultatele cu calm şi să simtă întregul proces. Făcând astfel,
concentrarea este atinsă în cel mai înalt grad, la fel şi învăţarea la cea
mai rapidă viteză; să faci schimbări este necesar numai atunci când
rezultatele nu sunt conform imaginii date. Altfel, e nevoie doar de
observarea continuă a comportamentului aflat în proces de schimbare.
Priveşte-1 schimbându-se, nu face tu schimbarea.
Procesul este unul incredibil de simplu. Lucrul cel mai important
este să-1 experimentezi. Nu-1 intelectualiza. Încearcă să vezi cum este
să-ţi ceri ţie însuţi să faci ceva şi să laşi ca acel lucru să se întâmple
fără vreo încercare conştientă. Pentru cei mai mulţi oameni este o
experienţă surprinzătoare, iar rezultatele vorbesc de la sine.
Această metodă de învăţare poate fi practicată în orice iniţiativă
vei avea, atât pe teren, cât şi în afara lui. Cu cât îţi dai mai multă voie
să joci fără a te controla pe terenul de tenis, cu atât mai multă
încredere vei câştiga în frumuseţea acestui mecanism care este corpul
uman. Cu cât ai mai multă încredere în el, cu atât pare să devină mai
capabil.

ATENŢIE LA ÎNTOARCEREA ÎN SCENĂ


A EULUI 1

Există o capcană pe care trebuie să o menţionez. Am observat că


după momentul de entuziasm privitor la îmbunătăţirile pe care le pot
face în jocul lor de tenis, adeseori, elevii se întorc a doua zi la a
încerca din răsputeri, ca de obicei. Ceea ce surprinde este faptul că,
deşi astfel joacă mult mai prost tenis, asta nu pare să-i deranjeze. La
început, acest lucru m-a bulversat. De ce ar permite cineva Eului 1 să
preia din nou controlul asupra jocului, din moment ce rezultatele sunt
în mod evident mai slabe? A trebuit să caut singur răspunsul. Am
realizat că existau două tipuri complet diferite de satisfacţie în cele
89
două metode de a lovi mingea. Atunci când încerci din greu să loveşti
corect mingea, iar acest lucru funcţionează; încerci un anumit tip de
satisfacere a egoului. Simţi că tu eşti cel care deţine controlul, că eşti
stăpânul situaţiei. Dar atunci când pur şi simplu îi permiţi serviciului
tău să servească, nu pare că tu ai fi cel care merită creditele. Nu pare
că ai fost tu cel care a lovit mingea. E posibil să te simţi bine privitor
la capacitatea propriului corp şi poate chiar uimit de rezultate, dar
creditul şi sentimentul unei împliniri personale sunt înlocuite de un alt
tip de satisfacţie. Dacă o persoană se află pe teren pentru a satisface, în
principal, dorinţele şi nelămuririle egoului, este foarte probabil ca, în
ciuda rezultatelor mai slabe, să aleagă să-1 lase pe Eul 1 să joace rolul
principal.

ACORDĂ-I CREDIT EULUI 2

Atunci când un jucător testează ceea ce înseamnă să „dai


drumul" şi să-i permiţi Eului 2 să joace jocul, nu numai că loviturile
lui vor câştiga în forţă si acurateţe, dar va încerca şi un sentiment
înviorător de relaxare, chiar şi în timpul mişcărilor foarte rapide. În
încercarea de a repeta o performanţă de acelaşi nivel, jucătorul permite
deseori Eului 1 să intre din nou în scenă, cu o remarcă de genul:
„Acum deţin secretul acestui joc; tot ceea ce trebuie să fac este să mă
relaxez." însă, desigur, în momentul în care ai încercat să te relaxezi,
adevărata relaxare a dispărut în neant, iar în locul ei a apărut un
fenomen ciudat, numit „încearcă să te relaxezi". Relaxarea apare
numai atunci când i se permite, nu ca rezultat al lui „a face" sau „a
încerca".
Nu trebuie să ne aşteptăm ca Eul 1 să renunţe definitiv la
controlul său; va începe să-şi găsească rolul adecvat odată ce vei
progresa în arta concentrării relaxate.

90
ŞAPTE

CONCENTRAREA: ÎNVAŢĂ SĂ-ŢI


DIRECTIONEZI ATENŢIA

Până la acest punct am discutat despre arta de a lăsa deoparte


controlul exercitat de Eul 1 şi de a permite Eului 2 să joace în mod
spontan partida. Accentul principal a căzut pe oferirea de exemple
concrete despre importanţa renunţării la autocritică, la a gândi prea
mult, la a-ţi da prea mult silinţa - toate, forme de control exagerat.
Totuşi, chiar dacă cititorul e deja pe deplin convins de toate acestea,
reducerea la tăcere a Eului 1 îi poate părea nu tocmai la-ndemână.
Experienţa acumulată de-a lungul anilor îmi spune că cea mai bună
metodă de a reduce mintea la tăcere nu e să-i spui să tacă din gură sau
să te cerţi cu ea, ori s-o critici pentru a te critica de fapt pe tine. Sa te
lupţi cu propria minte nu merge, Ceea ce funcţionează însă perfect e
să înveţi cum să ţi-o concentrezi. A învăţa cum să te concentrezi este
tema acestui capitol şi, indiferent de măsura în care ajungem să
stăpânim această artă fundamentală, ea ne va fi de folos în aproape
toate activităţile noastre ulterioare.
În mod ciudat, chiar şi atunci când am încercat pe propria piele
beneficiile practice ale unei minţi liniştite, continuăm s-o considerăm
drept o stare înşelătoare. În ciuda faptului că cele mai notabile
performanţe le înregistrez atunci când îi permit spontanului Eu 2 să
preia controlul, tot mai există un impuls recurent de a mă gândi la cum
am făcut respectivul lucru, de a extrage o formulă din asta şi de a-1
aduce, astfel, în domeniul Eului 1 care-1 poate ţine sub control. Îl
recunosc în acest impuls pe Eul 1, persistent, dorindu-şi să câştige mai
mult credit, să fie ceva ce nu este de fapt, şi producând, pe durata
întregului proces, un şir nesfârşit de gânduri dezorientate, care îţi
distorsionează atât percepţia cât şi răspunsul.
A existat o perioadă, la începutul explorărilor mele pe tărâmul
Jocului interior, în care m-am simţit în stare să las deoparte aproape
91
orice efort conştient exercitat asupra serviciului meu, iar ca rezultat,
serva mea părea că serveşte cu o consistenţă şi putere rar întâlnite.
Pentru o perioadă de aproape două săptămâni, 90 la sută din primele
servicii au fost reuşite; nu am făcut nici măcar o dată o dublă greşeală.
Când reuşeşti să te concentrezi, mintea este redusă la tăcere. În
măsura în care mintea este ţinută în prezent, aceasta rămâne calmă.
Concentrarea presupune menţinerea minţii „aici şi acum".
Concentrarea relaxată este arta supremă pentru că nici o altă artă nu
poate fi obţinută în absenţa acesteia, dar odată cu aceasta, multe altele
pot fi obţinute. Fără a învăţa acest lucru nu poţi să-ţi atingi pe deplin
potenţialul în tenis sau în orice altă activitate; ce este şi mai interesant
este că tenisul poate constitui un mediu excepţional pentru dezvoltarea
acestei abilităţi de concentrare. Învăţând să te concentrezi în timp ce
joci tenis îţi poţi dezvolta o abilitate care mai departe îţi poate
îmbunătăţi performanţele în toate celelalte aspecte ale vieţii.
Pentru a învăţa această artă ai nevoie de practică. Şi niciun
moment sau o situaţie nu este scutită de aceste practici, exceptând
poate atunci când dormi. În tenis cel mai la îndemână şi mai potrivit
obiect al concentrării tale este chiar mingea. Probabil cel mai des
repetat dicton este „Urmăreşte mingea," şi cu toate acestea puţini
jucători reuşesc să o vadă cu adevărat. Această instrucţiune este un
îndemn către jucător să „fie atent". Nu înseamnă să te gândeşti la
minge, la cât de dificil sau de uşor de jucat este această lovitură, la
modul în care ar trebui să duci racheta, sau la ce ar crede Tom, Dick
sau Harry dacă aş reuşi sau aş rata lovitura. O minte concentrată se
leagă doar de acele aspecte ale unei situaţii care sunt necesare
îndeplinirii activităţii respective. Nu este distrasă de alte gânduri sau
evenimente externe, este cu totul implicată în ceea ce este cu adevărat
relevant aici şi acum.

URMĂRIREA MINGII

Urmărirea mingii înseamnă să-ţi concentrezi atenţia pe imaginea


ei. Am observat că cea mai eficientă modalitate de a te adânci în
concentrare prin vizualizarea mingii este să urmăreşti un detaliu subtil,
nu foarte uşor de perceput. Este uşor să vezi mingea, dar nu aşa de
uşor sâ observi cu exactitate modelul liniilor sale atunci când se
roteşte. Practica urmăririi acestor linii produce rezultate interesante.
92
După un scurt timp jucătorul descoperă că urmăreşte mingea mult mai
bine decât doar „uitându-se" la ea. Când te uiţi după un model făcut de
liniile albe ale mingii, urmăreşti de fapt în mod natural mingea pe
toată traiectoria ei către rachetă şi începi să îţi concentrezi atenţia mai
devreme decât înainte. Mingea trebuie să fie urmărită din momentul în
care părăseşte racheta adversarului până când o loveşti. (Uneori
mingea începe să pară mai mare sau că se mişcă mai încet. Acestea
sunt rezultate naturale ale unei concentrări autentice.)
Dar urmărirea mai bună a mingii este doar un beneficiu parţial al
concentrării asupra liniilor sale albe. Deoarece modelul desenat de
efectul mingii este atât de subtil, acesta tinde să capteze atenţia într-un
mod mai cuprinzător. Mintea este atât de absorbită în urmărirea
acestui model încât uită să încerce din răsputeri. Câtă vreme mintea
este ocupată cu urmărirea liniilor mingii, aceasta tinde să nu mai
interfereze cu mişcările naturale ale corpului. Mai mult, liniile sunt tot
timpul aici şi acum, şi dacă mintea le urmăreşte atunci este
împiedicată să rătăcească în trecut şi în viitor. Practica acestui
exerciţiu le va permite jucătorilor de tenis să obţină stări de
concentrare din ce în ce mai adânci.
Cei mai mulţi jucători care practică urmărirea liniilor albe ale
mingii ca o disciplină, găsesc acest lucru ca fiind de ajutor aproape
imediat, dar după o vreme îşi surprind din nou mintea hoinărind.
Mintea are dificultăţi în a se concentra pe un singur obiect pentru
perioade lungi de timp. Trebuie să recunoaştem: oricât de interesantă
este pentru unii o minge de tenis, nu va putea să oprească cu uşurinţă
continua excitare a mintii, atât de obişnuită cu tot felul de distracţii.

Ricoşeu-Lovitură
Aşadar, întrebarea care se pune este cum să ne menţinem
concentrarea pentru perioade mai lungi de timp. Cea mai buna metodă
este să-ţi permiţi ţie însuţi posibilitatea de a deveni interesat de minge.
Cum poţi să faci asta? Evitând să te gândeşti că deja ştii totul despre
ea, indiferent câte mii de mingi ai văzut la viaţa ta. Neasumând că ştii
deja este un principiu puternic al concentrării.
Un lucru pe care nu-1 ştii despre minge este momentul exact
când o să ricoşeze şi când va lovi fie racheta ta, fie pe cea a
adversarului tău. Poate cea mai simplă şi eficientă metodă de a te

93
concentra pe care am găsit-o este un exerciţiu foarte simplu pe care
l-am numit „Ricoşeu-Lovitură".
Instrucţiunile pe care le dau studenţilor sunt foarte simple.
„Strigă cuvântul ricoşeu în momentul în care vezi că mingea a ricoşat
în terenul tău şi apoi cuvântul lovitură în momentul în care mingea
face contact cu racheta - oricare dintre cele două." Spunând cuvintele
cu voce tare ne-a dat atât mie cât şi elevului meu posibilitatea de a
vedea dacă cuvintele au fost rostite simultan cu momentul în care au
avut loc ricoşeul şi lovitura. În timp ce elevul striga „ricoşeu...
lovitură... ricoşeu... lovitură.., ricoşeu... lovitură...," nu doar că acesta
îşi ţinea aţintita privirea pe patru poziţii cheie ale mingii în timpul
fiecărei returnări, dar ascultând ritmul si cadenţa ricoseurilor şi a
lovirii mingii a părut să-i menţină concentrarea perioade mai lungi de
timp.
Rezultatul a fost acelaşi cu a oricărei concentrări eficiente.
Exerciţiul îi acordă elevului un mai bun feedback dinspre minge şi, în
acelaşi timp, îl ajută să-şi păstreze mintea liberă de orice distracţii.
Este dificil să spui „ricoşeu-lovitură" şi în acelaşi timp să te
suprasoliciţi, să te străduieşti prea mult sau să te îngrijorezi cu privire
la scor.
Am observat că începătorii pot învăţa un joc de picioare eficient
şi lovituri de nivel începător şi deseori pot ajunge să susţină schimburi
de mingi din linia de fund destul de lungi în doar cincisprezece sau
douăzeci de minute, fară ca măcar să se gândească la aceasta, în tot
acest timp Eul l fiind preocupat de urmărirea ricoseurilor şi a
loviturilor. În mod surprinzător, am mai realizat că mulţi jucători
avansaţi întâmpină dificultăţi mai mari cu acest exerciţiu, pentru că
aceştia se gândesc şi la alte lucruri despre care cred că sunt necesare
pentru o bună execuţie. Când însă încercau experimentul de a lăsa
deoparte gândurile lor coordonatoare, concentrându-se doar asupra
ricoşeului şi a loviturii, rămâneau de multe ori surprinşi, şi uneori
chiar puţin ruşinaţi, cât de bine Eul 2 poate performa în absenţa
proceselor de gândire uzuale ale Eului 1 despre care credeau că au o
contribuţie semnificativă în jocul lor.
Una dintre cele mai uşoare căi de a menţine interesul asupra
mingii este de a nu o privi ca pe un obiect staţionar, ci ca pe un obiect
în mişcare. Urmărirea cusăturilor ei te ajută să te concentrezi asupra
obiectului în sine, dar este la fel de importantă o mai bună
conştientizare a zborului fiecărei mingii ce vine spre tine şi apoi, din
94
nou, în timp ce pleacă din racheta ta. Punctul meu preferat de
concentrare în timpul unui punct este asupra traiectoriilor particulare
ale fiecărei lovituri, atât a mea cât şi a adversarului meu. Observ
înălţimea mingii în timp ce trece pe deasupra fileului, viteza sa
aparentă şi cu deosebită atenţie unghiul la care se ridică după ricoşeu.
Mai observ de asemenea dacă mingea este pe o traiectorie ascendentă,
descendentă, sau dacă este la apex în momentul imediat de dinaintea
contactului cu racheta. Dau aceeaşi atenţie traiectoriei propriei mele
lovituri. În scurt timp devin din ce în ce mai conştient de ritmul şi
loviturile alternante ale fiecărui punct şi sunt în stare să-mi
îmbunătăţesc simţul anticipativ. Este chiar acest ritm, atât văzut cât şi
auzit, care îmi fascinează mintea şi care îi permite să se concentreze
pe perioade mai lungi de timp fără a-i fi distrasă atenţia.
Concentrarea nu este obţinută privind în gol cu insistenţă la
ceva. Nu este o încercare de a forţa concentrarea, nici nu presupune a
te gândi intens la ceva. Concentrarea naturală apare atunci când
mintea este interesată. Când acest lucru se întâmplă, mintea este în
mod irezistibil atrasă de către obiectul (sau subiectul) de interes. Este
relaxată şi lipsită de efort, nu încordată şi supracontrolată. Când
urmăreşti mingea de tenis acordă-ţi posibilitatea de a aluneca în starea
de concentrare. Dacă ochii tăi sunt încruntaţi şi privirea forţată,
înseamnă că te străduieşti prea tare. Dacă te trezeşti că îţi reproşezi
pierderea concentrării atunci s-ar putea sa te supracontrolezi. Lasă
mingea să-ţi atragă mintea, şi atunci atât aceasta, cât si muşchii tăi vor
rămâne relaxate.

ASCULTÂND MINGEA

Rareori se întâmplă ca un jucător să asculte mingea, dar am


observat multe avantaje când acest lucru este realizat. Când mingea îţi
loveşte racheta face un sunet distinct, al cărui ton variază considerabil,
în funcţie de proximitatea faţă de „punctul optim", unghiul rachetei,
distribuţia greutăţii tale şi punctul în care mingea este lovită. Dacă
asculţi cu atenţie sunetul mingilor una după alta, vei fi în curând în
stare să distingi între diferitele tonuri şi calităţi ale sunetelor. În curând
vei fi capabil să recunoşti sunetul produs de o directă cu efect
95
executată perfect sau o directă tăiată puţin descentrat. Vei ajunge să
cunoşti sunetul unui rever fară efect şi să-1 distingi de cel al unui rever
ascendent,
Intr-o zi, practicând această formă de concentrare în timpul unei
serve, am început să lovesc mingea neobişnuit de bine. Puteam să aud
un sunet bine definit în locul celui obişnuit la momentul impactului.
Suna extraordinar, iar mingea avea mai multa viteză şi acurateţe. După
ce am realizat cât de bine serveam, am rezistat tentaţiei de a-mi da
seama de ce serveam astfel şi pur şi simplu i-am cerut corpului meu să
facă tot ceea ce este necesar pentru a reproduce acel sunet. Am păstrat
sunetul în memorie şi spre mirarea mea corpul meu a putut să-1
reproducă de atunci de nenumărate ori.
Prin această experienţă am învăţat cât de eficientă poate fi
reamintirea anumitor sunete pentru a da computerului încorporat în
creierul nostru anumite indicii. În timp ce cineva ascultă sunetele
produse de directa sa, acesta poate să tină minte sunetul rezultat în
urma unui contact ferm; drept urmare, corpul va încerca să repete
elementele de comportament care au dus la producerea acelui sunet.
Această tehnică poate fi deosebit de utilă în învăţarea anumitor tipuri
de servicii. Există o diferenţă în sunetele produse de un serviciu
plat, tăiat sau twist. În mod similar, poţi învăţa să obţii cantitatea
dorită de efect într-un al doilea serviciu ascultând cu atenţie sunetele
mingilor lovite cu anumite efecte. Mai departe, ascultând sunetul
mingii în timpul unui voleu, se poate îmbunătăţi atât jocul de picioare
cât şi jocul cu racheta. Când un voleu este lovit perfect, exact la
momentul potrivit, acesta produce un sunet minunat şi memorabil.
Unii jucători găsesc sunetul mingii ca fiind chiar mai absorbitor
decât urmărirea cusăturilor ei deoarece este ceva ce nu au mai făcut
înainte. De fapt nu există niciun motiv pentru care ambele metode de
concentrare să nu fie folosite la fiecare lovitură, deoarece nu trebuie să
asculţi decât la momentul contactului.
Am observat că practica ascultării mingii este cel mai bine
folosită în timpul antrenamentelor. Dacă devii sensibil la aceste sunete
în timpul antrenamentului, vei ajunge să utilizezi sunetul în mod
automat în timpul unui joc pentru a încuraja repetarea loviturilor
solide. Acest comportament va spori numărul de lovituri ferme.

96
SIMŢUL TACTIL

Pe când aveam doisprezece ani, l-am auzit pe profesorul meu


spunând despre partenerul meu de antrenament că „Ştie cu adevărat
unde se află capul rachetei sale." Nu am înţeles la ce se referea, dar am
intuit importanţa acestei remarci şi nu am uitat-o niciodată. Puţini
jucători înţeleg importanţa concentrării atenţiei pe felul în care racheta
se simte în timpul jocului. Două lucruri trebuie un jucător să ştie la
fiecare lovitură: unde se află mingea şi unde se află racheta. Dacă
acesta pierde din vedere oricare dintre cele două lucruri, va avea
probleme. Majoritatea jucătorilor învaţă să îşi direcţioneze atenţia
vizuală pe minge, dar mulţi alţii nu au nici cea mai vagă idee despre
unde se află capul rachetei lor. Momentul critic în care trebuie să ştii
poziţia rachetei este atunci când ea se află în spatele tău, iar acest
lucru necesită concentrarea simţurilor tactile.
În cazul loviturii directe, mâna se află la peste treizeci de
centimetri de centrul rachetei. Acest lucru înseamnă ca până şi o mică
schimbare a unghiului încheieturii poate produce o diferenţă
semnificativă în poziţia punctului central al rachetei. În mod similar,
cea mai mică schimbare a înclinării feţei rachetei poate avea un efect
substanţial asupra traiectoriei mingii. De fapt, dacă faţa rachetei este
înclinată cu doar şase milimetri, mingea poate să cadă la peste doi
metri în spatele liniei de fond. Aşadar, pentru a obţine consistenţă şi
acurateţe, trebuie să devii excepţional de sensibil la simţurile tactile.
Ar fi util ca toţi jucătorii de tenis să aibă parte de un fel de
„antrenamente senzoriale" pentru corpurile lor. Cea mai simplă
metodă pentru această practică senzorială este să-ţi concentrezi atenţia
asupra corpului tău în timpul rutinei de antrenament. În mod ideal
cineva îţi trimite mingile sau le loveşte astfel încât să ricoşeze
aproximativ în acelaşi punct de fiecare dată. Apoi, acordând puţină
atenţie mingii, poţi experimenta ce anume simţi în momentul în care
loveşti mingile. Astfel, trebuie petrecut un timp în care doar să simţi
traiectoria rachetei tale în timpul balansului înapoi. Cea mai mare
atenţie trebuie acordată modului în care îti simţi braţul şi mâna în timp
ce te balansezi înainte pentru a lovi mingea. De asemenea, trebuie să
devii sensibil la modul în care mânerul rachetei se simte în mâna ta.
Cât de strânsă este priza?
97
Sunt multe modalităţi de a-ţi creşte gradul de conştientizare al
felului în care îţi simţi muşchii. O metodă este să-ţi execuţi fiecare
lovitură cu încetinitorul. Fiecare dintre lovituri poate fi executată ca un
exerciţiu, în care toată atenţia este direcţionată către modul în care îti
simţi fiecare parte a corpului. În acest fel ajungi să-ţi cunoşti fiecare
milimetru al loviturii, fiecare muşchi al corpului. Apoi, când revii la
viteza normală a loviturii, poţiajunge să fii conştient de fiecare muşchi
în parte. De exemplu, atunci când dau cea mai bună lovitură de rever a
mea, sunt conştient că muşchiul umărului, mai degrabă decât cel al
antebraţului, este cel care îmi controlează lovitura. Reţinând felul în
care îmi simt acest muşchi înaintea unui rever, reuşesc să obţin cel mai
bun randament pe care acest muşchi îl poate genera. Similar, în timpul
unei lovituri directe sunt în mod deosebit atent la tricepsul meu când
racheta se află sub minge. Devenind sensibil la felul în care se simte
acest muşchi, evit tendinţa de a lovi cu racheta mai sus decât este
cazul.
Este de asemenea foarte folositor să devii mai conştient de ritm.
Iţi poţi îmbunătăţi considerabil puterea şi tempo-ul doar urmărind cu
atenţie în timpul antrenamentelor ritmul cu care îţi execuţi loviturile.
Fiecare jucător are un ritm al său, natural. Învăţând să te concentrezi
pe ritm, nu mai este apoi dificil să intri în ritmul cel mai natural şi mai
eficient pentru tine. Ritmul nu poate fi niciodată obţinut dacă devine
un scop în sine; în schimb, ritmul trebuie lăsat să se întâmple. Însă o
sensibilitate pentru ritm, dezvoltată prin intermediul concentrării,
poate ajuta. Cei care au practicat concentrarea îndreptată către
traiectoria propriei rachete au descoperit de obicei că fără un efort
intenţionat lovitura ajunge să fie încetinită şi mai simplă. Atât
mişcările necontrolate cât şi cele excesive tind să dispară, iar controlul
loviturii şi puterea cu care este executată au tendinţa să crească.
Aşa cum este de ajutor să devii mai conştient de sunetul mingii,
tot aşa este de folos să te concentrezi pe sunetul mingii la impact. Se
pot observa diferenţe mai mult sau mai puţin subtile în vibraţia
propagată din rachetă în mâna ta atunci când loveşti mingea, în funcţie
de locul în care este făcut contactul cu mingea sau din modul în care
greutatea ta este distribuită şi unghiul pe care faţa rachetei îl are în
momentul impactului. Din nou, poţi ajunge să-ţi programezi cele mai
bune rezultate reţinând cât de precis posibil modul în care îţi simţi
mâna, încheietura şi braţul după o lovitură consistentă. Practicând

98
acest gen de atenţie la simţuri ajungi să îţi dezvolţi ceea ce se numeşte
un „simţ", foarte util atunci când dai un lob sau o lovitură atenuată.
Pe scurt, trebuie să devii conştient de propriul corp. Trebuie să
ajungi să cunoşti modul cum îţi simţi corpul atunci când se află într-o
anumită postură sau când se balansează pentru o lovitură. Reţineţi:
este aproape imposibil să simţi sau să vezi cu adevărat dacă te
gândeşti la cum ar trebui să te mişti. Scoate-ţi din minte cum ar trebui
să fie şi trăieşte ceea ce este. În tenis sunt doar unul sau două elemente
de care trebuie să fii conştient din punct de vedere vizual, dar sunt
multe lucruri care trebuie simţite. Dezvoltarea cunoştinţelor senzoriale
despre corpul tău va îmbunătăţi în mod considerabil procesul prin care
deprinzi noi abilităţi.
În ultimele câteva pagini am discutat despre modalităţile de
rafinare a trei dintre cele cinci simţuri şi despre adâncirea
conştientizării prin intermediul acestora. Acestea trebuie practicate nu
ca pe o listă de lucruri ce trebuie făcute în tenis, ci fiecare pe rând, la
timpul lor şi în propriul tău ritm.
Din câte cunosc, gustul şi mirosul nu sunt cruciale pentru un joc
bun de tenis. Le poţi practica însă dacă doreşti în timpul mesei, după
meciul de tenis.

TEORIA CONCENTRĂRII

Practicile menţionate mai sus pot creşte rapiditatea cu care înveţi


să joci tenis la capacitate maximă. Dar am ajuns la un punct important
care nu trebuie trecut uşor cu vederea. Deşi concentrarea atenţiei te
ajută în jocul de tenis, este de asemenea adevărat că jocul de tenis te
poate ajuta în dobândirea unei mai bune abilităţi de concentrare,
învăţarea concentrării atenţiei este o abilitate majoră cu aplicaţii
nenumărate. Pentru cei interesaţi, voi elabora pe scurt câteva aspecte
teoretice ale concentrării.
Tot ceea ce ni se întâmplă pe terenul de tenis ajunge să fie
cunoscut de noi prin intermediul conştientizării - cu alte cuvinte prin
intermediul propriei noastre conştiinţe. Conştiinţa este cea care face
posibilă conştientizarea imaginilor, a sunetelor şi a simţurilor tactile,
care formează ceea ce numim „experienţe". Este de la sine înţeles că
nu se poate avea experienţa a ceva în afara conştiinţei. Conştiinţa este
99
cea care permite tuturor lucrurilor şi evenimentelor să fie
cognoscibile. Fără conştiinţă ochii nu ar putea să vadă, urechile nu ar
putea să audă, mintea nu poate să gândească. Conştiinţa este ca o
energie luminoasă pură, a cărei putere este aceea de a face
evenimentele cognoscibile, la fel cum o lumină electrică face obiectele
vizibile. Conştiinţa poate fi numită lumina luminilor deoarece prin
lumina ei alte lumini devin vizibile.
În corpul uman energia luminoasă a conştiinţei determină
cunoaşterea prin câteva însuşiri limitate - şi anume, cele cinci simţuri
si mintea. Prin ochi, cunoaşte vederea; prin urechi, auzul; şi prin
intermediul minţii cunoaşte conceptele, faptele şi ideile. Tot ceea ce ni
se întâmplă, tot ceea ce realizăm, ne este cunoscut prin energia
luminoasă a ceea ce numim conştiinţă.
Chiar în acest moment mintea noastră devine conştientă de
cuvintele din această propoziţie prin intermediul ochilor şi al minţii.
Dar şi alte lucruri se întâmplă în orizontul atenţiei tale. Dacă te opreşti
un moment pentru a asculta atent ceea ce se aude în jurul tău, cu
siguranţă vei fi în stare să auzi sunete de care nu erai conştient un
moment mai înainte, chiar dacă acestea existau şi în timp ce citeai.
Dacă acum asculţi în mod atent aceste sunete, le vei auzi mai bine,
adică le vei cunoaşte mai bine. Probabil nu erai conştient la modul în
care îţi poţi simţi limba în interiorul gurii - însă acum, după ce ai citit
aceste rânduri, acum eşti atent la acest lucru. În timp ce citeai sau în
timp ce ascultai sunetele şi zgomotele din jurul tău, nu erai atent la
felul în care îţi simţi limba, dar în urma celei mai mici sugestii, mintea
îşi concentrează atenţia de la un lucru la altul. Când atenţiei îi este
permis să se concentreze, aceasta ajunge să cunoască locul respectiv.
Atenţia este conştiinţă concentrată, iar conştiinţa este puterea de a
cunoaşte.
Gândiţi-vă la următoarea analogie. Dacă conştiinţa este ca o
lumină electrică ce străluceşte într-o pădure întunecată prin virtutea
luminii sale devine posibil să vezi şi să cunoşti pădurea în cadrul unei
anumite raze. Cu cât un obiect este mai aproape de lumină, cu atât va
fi mai bine iluminat şi va avea mai multe detalii vizibile. Obiectele
care sunt mai depărtate vor fi văzute mai greu. Dar dacă putem pune
un reflector în spatele acestei lumini, transformând-o într-o lanternă,
atunci toată lumina disponibilă ar străluci într-o singură direcţie,
Acum obiectele care sunt în calea luminii vor fi văzute cu o mai bună
claritate si multe obiecte care înainte erau pierdute în întuneric vor
100
deveni acum cognoscibile. Aceasta este puterea concentrării atenţiei.
Dacă, însă, lentila acestei lanterne ar fi murdară, sau dacă lumina ar
suferi un fenomen de difracţie din cauza calităţii lentilei, sau dacă
lumina ar fi intermitentă, atunci raza de lumină s-ar dispersa, o parte
din concentrare s-ar pierde şi odată cu ea şi claritatea ar dispărea.
Distragerile sunt aşadar precum murdăria de pe lentila unei lanterne
sau ca lumina care oscilează atât de puternic încât iluminarea efectiv
se diminuează.
Lumina conştiinţei poate fi concentrată fie extern, către obiecte
aflate în câmpul simţurilor noastre, fie intern, către gânduri şi
sentimente. Mai departe, atenţia poate fi concentrată în raze mai largi
sau mai strâmte. O atenţie largi reprezintă încercarea de a vedea cât
mai mult dintr-o pădure în acelaşi timp. O atenţie restrânsă înseamnă
direcţionarea atenţiei către ceva foarte specific, precum nervurile unei
frunze anume, pe o anumită ramură a unei crengi.

AICI Şl ACUM PE TERENUL DE TENIS

Revenind la terenul de tenis. Urmărind cusăturile mingii de tenis


realizăm un mod de concentrare a atenţiei, şi poate fi o metodă bună
pentru a bloca nervozitatea sau alte obiecte irelevante care pot intra în
atenţia noastră. A urmări felul în care corpul nostru se simte reprezintă
un mod mai larg de concentrare a atenţiei şi implică un număr de
senzaţii care pot ajuta în învăţarea tenisului. A lua în calcul puterea
vântului, mişcarea adversarului, traiectoria mingii şi senzaţiile din
corpul tău reprezintă un mod şi mai larg al concentrării, însă acest
mod poate fi relevant pentru sarcina ce trebuie desfăşurată. Este în
continuare vorba tot despre concentrare pentru că lasă deoparte tot
ceea ce este irelevant şi iluminează tot ceea ce este relevant. Un lucru
care poate fi spus întotdeauna despre concentrare este că aceasta se
află tot timpul aici şi acum - în acest spaţiu şi în acest timp. Prima
parte a acestui capitol a sugerat câteva „locuri" ca obiecte ale
concentrării. Cusăturile mingii permit o concentrare a atenţiei spaţiale
mai bună decât o face doar urmărirea mingii, iar când adăugăm şi
atenţia cu privire la alte elemente din tenis - de la sunetul mingii până
la felul în care ne simţim fiecare parte a corpului în timpul unei
lovituri - şi mai multă cunoaştere se câştigă astfel.

101
Insă este necesar de asemenea să învăţăm cum să ne concentrăm
atenţia în acum. Aceasta pur şi simplu înseamnă o acordare la lucrurile
care se întâmplă în prezent. Cele mai mari lipsuri de concentrare apar
atunci când ne lăsăm mintea să proiecteze ce urmează să se întâmple
sau să se preocupe cu privire la ceea ce s-a întâmplat deja Cât de uşor
se lasă mintea absorbită în lumea lui „dar dacă"! „Dacă pierd acest
punct?", te gândeşti; „atunci voi fi în urmă la 5-3 pe serviciul lui. Dacă
nu voi întrerupe acest serviciu, atunci voi pierde primul set şi probabil
tot meciul. Mă întreb ce o să creadă Martha când o să afle că am
pierdut în faţa lui George." În acest moment nu este foarte neobişnuit
ca mintea ta să se aventureze într-o mică fantezie despre reacţia
Marthei când va auzi că ai pierdut în faţa lui George. Intre timp, în
prezent, scorul este încă 3-4, 30-40, şi tu abia conştientizezi că te afli
pe teren; energia conştiinţei de care ai nevoie pentru a performa la
nivel maxim se scurge într-un viitor imaginat.
În mod similar, mintea îţi poate atrage atenţia către trecut. „Dacă
arbitrul de linie nu ar fi considerat că ultima lovitură a fost în afară,
acum ar fi fost egal şi nu m-aş mai fi aflat în acest dezastru. Acelaşi
lucru mi s-a întâmplat şi săptămâna trecută şi m-a costat meciul. M-a
făcut să-mi pierd încrederea în mine, iar acum se întâmplă din nou
acelaşi lucru. Mă întreb de ce." Un aspect deosebit al tenisului este că
în scurt timp tu sau adversarul tău veţi lovi mingea, iar acest lucru te
va readuce în prezent. Dar de obicei parte din energia noastră este
pierdută în lumea gândurilor despre trecut sau viitor, astfel încât
suntem împiedicaţi să vedem prezentul în lumina deplină a atenţiei
noastre. Drept rezultat, lucrurile încep să fie obscure, mingea pare că
vine mai rapid, pare mai mică şi până şi terenul pare să se micşoreze.
Deoarece mintea pare să deţină o voinţă proprie, cum poate
cineva să o ţină în prezent? Prin practică. Nu există nicio altă cale. De
fiecare dată când mintea ta începe să hoinărească, adu-o uşor înapoi.
Obişnuiam să am o maşină de mingi cu o gamă largă de viteze şi am
conceput un exerciţiu simplu pentru a-i ajuta pe jucători să înţeleagă
ce înseamnă să fii mai mult în prezent. Le-am cerut elevilor mei să
stea în dreptul fileului în poziţia pentru voleu şi am setat maşina de
mingi să servească la trei pătrimi din viteză. Dintr-o ţinută relaxată au
devenit dintr-odată mai alerţi. La început mingile păreau să fie prea
rapide pentru ei, însă în curând reacţiile lor s-au îmbunătăţit. Gradual
am setat maşina la viteze din ce în ce mai mari, iar jucătorii au devenit
şi mai concentraţi. Când deveneau suficient de concentraţi pentru a
102
lovi mingile cele mai rapide şi credeau că sunt la maximul concentrării
lor, mutam maşina la mijlocul terenului de ţintă, cu şapte metri mai
aproape decât înainte. În acest punct, de multe ori, unii dintre elevi
păreau să-şi piardă parţial concentrarea pe măsură ce un anumit grad
de frică îi cuprindea. Braţele lor se încordau uşor, mişcările
devenindu-le mai puţin rapide şi precise. „Relaxaţi-vă braţele.
Relaxaţi-vă mintea. Pur şi simplu relaxaţi-vă în prezent, concentraţi-vă
pe cusăturile mingii, şi lăsaţi lucrurile să se întâmple." În curând erau
din nou în stare să lovească mingea cu centrul rachetei. Nu aveau
niciun fel de zâmbet satisfăcut pe faţă, erau doar complet absorbiţi
într-o totală concentrare în fiecare moment. După acest exerciţiu unii
jucători spuneau că mingea părea să fie mai înceată; alţii remarcau cât
de ciudat era să poţi să loveşti mingea fară să te gândeşti deloc la ea.
Toţi cei care intră măcar parţial în această stare de continuă prezenţă
vor experimenta un anumit grad de calm şi de excitare pe care vor dori
să îl repete.
Consecinţele practice asupra voleului prin sporirea atenţiei sunt
evidente. Majoritatea voleurilor sunt ratate fie pentru că lovirea are loc
prea departe de jucător, fie pentru că loviturile sunt descentrate.
Devenind mai conştient cu privire la prezent este mai uşor să ştii unde
se află mingea în orice moment şi să reacţionezi suficient de rapid
pentru a o lovi exact la momentul la care doreşti. Unii oameni cred că
pur şi simplu sunt prea înceţi pentru a putea returna o minge tare
atunci când sunt la fileu. Însă timpul este un lucru relativ şi chiar este
posibil să-1 încetineşti. Gândeşte-te: sunt 1000 de milisecunde în
fiecare secundă, Asta înseamnă o mulţime de milisecunde. Gradul de
atenţie este o măsură a numărului de „acum"-uri la care eşti atent
într-o perioadă de timp. Rezultatul este simplu: devii din ce în ce mai
conştient cu privire la ce se întâmplă pe măsură ce înveţi să îţi păstrezi
atenţia în „acum".
După ce am practicat această concentrare pe momentul prezent,
am realizat că îmi pot schimba poziţia pe returul serviciului de la linia
de fund la 30 de centimetri de linia de serviciu. Dacă reuşeam să stau
concentrat şi relaxat puteam să văd până şi serviciile rapide destul de
bine pentru a le „încetini în timp", a reacţiona şi a returna la doar o
fracţiune de secundă după ricoşeu. Nu era timp pentru un balans pe
spate şi nici timp pentru a gândi ce fac şi unde urmează sa lovesc
mingea. Era doar o stare de concentrare calmă şi o reacţie instantanee

103
de a ajunge la minge şi de a returna, dând adâncime şi direcţie mingii.
La următoarea fază eram deja la fileu - cu mult înaintea celuilalt!
Cel care serveşte, văzându-mă că stau la linia de serviciu pentru
a primi lovitura lui, era nevoit să se descurce mintal cu ceea ce ar
putea fi luat drept o insultă la serviciul lui; de multe ori ajungea să
comită dublă greşeală în efortul de a mă învăţa o lecţie. Următoarea
lui problemă era să execute un voleu pasat lovit din terenul de
serviciu.
Cititorul ar putea crede în mod natural că o astfel de tactică ar fi
imposibilă în faţa unui serviciu de primă-mână. Insă nu este adevărat.
După doar câteva luni de experimentare cu acest retur de serviciu, am
realizat că îl pot folosi pentru a obţine avantaje considerabile în
turnee. Cu cât îl utilizam mai mult, cu atât mai rapide şi mai precise
deveneau reacţiile mele. Concentrarea părea să încetinească timpul,
oferindu-mi atenţia sporită necesară pentru a vedea şi a plasa mingea.
Faptul că întâmpinam mingea pe traiectoria ascendentă compensa tot
unghiul pe care mingea îl obţine după ricoşeu atunci când cineva
serveşte. Şi faptul că puteam ajunge la fileu înaintea celui aflat la
serviciu îmi oferea controlul poziţiei dominante pe teren.

CONCENTRAREA ÎN TIMPUL MECIULUI

Majoritatea metodelor de dezvoltare a stării de concentrare


menţionate mai devreme sunt cel mai bine folosite în timpul
antrenamentului. Într-un meci este de obicei mai bine să-ţi alegi un
singur punct asupra căruia să te concentrezi - cel care funcţionează cel
mai bine pentru tine - şi să rămâi doar pe acesta. De exemplu, dacă
cusăturile mingii tind să te ţină centrat aici şi acum, nu este necesară şi
o concentrare pe sunet sau pe simţul tactil. De multe ori simplul fapt
că joci un meci te va ţine concentrat, în timpul unui punct te vei găsi
de multe ori într-o stare de relativ adâncă concentrare, în care eşti
conştient doar de lucrurile care se întâmplă exact în acel moment.
Momentul critic este între puncte! După ultima lovitură a unui schimb,
mintea se eliberează din concentrarea sa pe minge şi începe să
hoinărească. Acesta este momentul în care gândurile despre scor,
despre reverul tău imprecis, despre afaceri, copii, cină şi aşa mai
departe încep să îţi risipească energia, îndepărtându-te de aici şi acum.
104
Apoi este cu adevărat dificil să mai ajungi la acelaşi nivel de
concentrare înainte ca următorul punct să înceapă.
Cum să rămâi concentrat în aici şi acum între puncte? Propria
mea metodă, care s-a dovedit a fi eficientă pentru mulţi dintre
studenţii mei, este să îţi concentrezi atenţia pe respiraţie. În această
situaţie este nevoie de un obiect sau de o activitate care este
permanent prezentă. Ce este mai aici şi mai acum decât propria
respiraţie? Îndreptându-ţi atenţia asupra respiraţiei înseamnă să
observi cum inspiri, expiri, inspiri, expiri, inspiri, expiri, într-un ritm
natural. Nu înseamnă controlarea intenţionată a proprie respiraţii.
Respiraţia este un fenomen remarcabil. Fie că intenţionăm sau
nu, noi respirăm. Treaz sau adormit, respiratul are loc întotdeauna.
Chiar dacă încercăm să ne ţinem respiraţia, o forţă sau alta ne va
zădărnici eforturile şi ne va obliga să inspirăm. Aşadar, când ne
concentrăm asupra respiratului ne orientăm toată atenţia spre ceva
intim legat de energia vie a propriului corp. De asemenea, respiratul
presupune un ritm esenţialmente de bază. Se spune că prin respirat
omul reproduce ritmul universului. Când mintea este legată de ritmul
respiraţiei tinde să devină absorbită şi calmă. Fie în teren sau în afara
lui, nu cunosc o altă metodă mai bună de a trece peste anxietate, decât
aceea de a-ţi concentra mintea pe procesul respiraţiei. Anxietatea este
fiica de ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor şi ea apare doar atunci
când mintea este lăsată să-şi imagineze ce poate aduce viitorul. Dar
atunci când atenţia se află aici şi acum, acţiunile care trebuie
îndeplinite la momentul prezent au cele mai mari şanse de a fi duse la
bun sfârşit şi drept rezultat viitorul va deveni cel mai bun prezent
posibil.
Aşadar, după ce un punct s-a sfârşit şi mă întorc pe poziţie sau
mă duc să iau o minge, mă concentrez pe propria respiraţie. În
secunda în care mintea începe să-mi hoinărească despre dacă o să
câştig sau nu meciul, revin asupra proprie-mi respiraţii şi îmi relaxez
mintea în această mişcare naturală şi de bază. În acest fel, până când
începe următorul punct sunt în stare să mă concentrez chiar mai bine
decât o făcusem pentru punctul precedent. Această tehnică nu este
folositoare doar pentru a-mi împiedica mintea în a se preocupa de
loviturile mele greşite, dar de asemenea mă împiedică să devin
conştient şi de lovituri neobişnuit de bune.

105
JUCÂND ÎN ZONA EULUI 2

În primul capitol al acestei cărţi m-am referit la modalităţile prin


care oamenii tind să-şi descrie starea mentală atunci când joacă tenis
la capacitate maximă. Obişnuiesc să folosească fraze precum „jucam
fară să gândesc" sau „jucam de capul meu". Fraza curentă este „a juca
în zona optimă". Lucrul interesant despre această stare mentală este că
nu poate fi descrisă cu precizie deoarece în momentul în care te afli
într-o astfel de stare, nu eşti de fapt prezent pentru a o descrie. Iar
atunci când ieşi din această stare, poţi încerca să-ţi aduci aminte cum
era. Insă este dificil. Tot ceea ce poţi şti este că te-ai simţit foarte bine
şi că a funcţionat la perfecţie.
Totuşi, chiar dacă nu poţi spune multe despre ceea ce se
întâmplă într-o astfel de stare, poţi să spui multe despre lucrurile care
nu se întâmplă. Poţi să-ţi aduci aminte că nu îţi aduceai autocritici; de
asemenea nici nu te felicitai singur. Nu te gândeai la cum să execuţi
lovitura corect sau cum să eviţi să o execuţi. Nu te gândeai la lovituri
precedente şi nici la scorul viitor, la ce pot crede oamenii şi nici măcar
la rezultatele pe care urmează să le obţii. Cu alte cuvinte ceea ce lipsea
era Eul I. Ceea ce rămăsese era Eul 2. Deoarece Eul 1 nu era nicăieri
prezent, spunem uneori că nu eu am făcut-o, doar s-a întâmplat. În
mod curent, elevii folosesc expresii precum, „Nu eram acolo", „Parcă
altcineva a preluat controlul", „Racheta mea a făcut toate astea", de
parcă ar fi avut o voinţă proprie. Însă nu racheta lipsea, şi acea lovitură
nu fusese doar o întâmplare, chiar dacă nu ai plănuit-o. Era Eul 2 care
lovea mingea. Erai de fapt chiar tu cel care lovea mingea, fără
interferenţele obişnuite ale Eului 1.
În mod interesant, această stare de a fi, când Eul 1 este absent şi
Eul 2 este prezent, te face întotdeauna să te simţi bine şi permite o mai
bună conştientizare şi de obicei o mai bună performanţă. Poate că nu
este acelaşi sentiment pe care îl trăieşti când orgoliul îţi este satisfăcut,
o emoţie care ne place să o trăim destul de des, dar este o trăire pe care
unii o numesc armonie, echilibru, stabilitate, chiar şi pace sau
mulţumire. Şi poţi ajunge să te simţi astfel în mijlocul unui meci
foarte intens.
Phil Jackson, antrenorul lui MichaeI Jordan şi al cvadruplilor
campioni NBA, Chicago Bulls, descria concentrarea Eului 2 în cartea
sa Cercuri Magice (Sacred Hoops): „Baschet-ul este un dans complex
106
care necesită trecerea de la un obiectiv la altul cu viteză fulgerătoare.
Pentru a excela trebuie să acţionezi cu mintea limpede şi să fii complet
concentrat la ceea ce face fiecare în teren. Secretul nu stă în gândire.
Asta nu înseamnă să fii încet la minte; înseamnă reducerea la tăcere a
nesfârşitelor trăncăneli ale gândurilor în aşa fel încât corpul tău să facă
în mod instinctiv ceea ce a fost antrenat să facă, fără ca mintea să-i
stea în cale,,, Când suntem complet cufundaţi în momentul prezent,
una şi aceeaşi cu ceea ce facem."
Citeam o descriere a zonei optime făcută de Bill Russell,
faimosul jucător de baschet al Boston Celtics: „La acel nivel special se
întâmplă tot felul de lucruri ciudate... Este aproape ca şi cum am juca
cu încetinitorul. În timpul acelor reprize aproape că pot simţi cum va
evolua următorul joc şi de unde va avea loc următoarea aruncare.
Chiar înainte ca cealaltă echipă să aducă mingea în teren pot să simt
atât de intens acest lucru încât îmi vine să le strig coechipierilor mei
«Vedeţi că vine acolo!» - doar că ştiu că totul s-ar schimba dacă aş
face asta. Premoniţiile mele ajung să fie în mod constant corecte şi
întotdeauna am impresia nu doar că ştiu întreaga echipă Celtics ca în
palmă, dar de asemenea că îi cunosc la perfecţie şi pe adversari şi la
rândul lor ei mă ştiu pe mine. Acum toate acestea mi se par mai puţin
ciudate. Am acum senzaţia că da, aşa trebuie să fie, aşa ar trebui să se
joace de fiecare dată. Putem să fim concentraţi. Putem să fim
conştienţi."
Un singur amendament cu privire la „zona optima aceasta nu
poate fi controlată de Eul 1. Am văzut mw* articole care susţin că
oferă o tehnică pentru „a juca!i zona optimă de fiecare dată". Uitaţi aşa
ceva! Asta prejudecată. Este o capcană veche de când lumea. Eu^1 îi
place ideea de a juca în zona optimă şi mai ales îi P3 rezultatele care
provin din aceasta de obicei. Aşadar se va agăţa de aproape orice lucru
care promite să te ducă în acel loc despre care toată lumea e de acord
că este un loc minunat. Este totuşi un truc; singurul mod prin care poţi
ajunge acolo este lăsând Eul 1 în urmă. Aşadar, atâta vreme cât vei
lăsa Eul 1 să te conducă într-acolo, va fi si el acolo si nu vei putea să
ajungi în zonă. Dacă vei reuşi, fie şi pentru un moment, să intri în
zona optimă, Eul 1 va spune „Bun, am ajuns," şi vei ieşi imediat din
zona optimă. O altă modalitate de a privi zona optimă este luând-o
cape un dar. Este nu un dar pe care îl poţi cere de la tine, ci unul pe
care îl poţi cere pentru tine. Cum să îl ceri? Făcând efort? Care este
efortul tău? Efortul tău depinde de înţelegere. Dar aş spune că
107
întotdeauna implică un efort de a te concentra şi un efort de a scăpa de
controlul Eului 1. Pe măsură ce încrederea creşte, Eul 1 este redus la
tăcere, iar Eul 2 devine mai conştient şi mai prezent, bucuria sporeşte
şi apar şi cadourile. Dacă eşti dispus să acorzi credit acolo unde merită
şi să nu consideri ca „ştii" cum se face, cadourile vor fi mai frecvente
şi mai consistente.
Aceste lucruri poate nu sună ştiinţific sau poate nu par să fie atât
de controlabile pe cât v-ar plăcea. Dar pot să spun că am curtat Eul 2
pentru mai bine de 25 de ani în mod conştient şi de fiecare dată apare
la momentul său - modest, respectuos, fără să te aştepţi, cumva
poziţionându-mă mereu mai jos decât el. Apoi, când momentul este
potrivit, apare şi mă pot bucura de absenţa gândurilor Eului 1 şi
prezenţa bucuriei. îmi place mult. Dacă încerci să-1 stăpâneşti, îţi va
scăpa din mâini ca un săpun alunecos. Dacă îl iei ca şi cum ţi s-ar
cuveni, vei fi distrat şi îl vei pierde. Obişnuiam să cred că tot ceea ce
era prezent în acea stare de spirit urma să pierd ulterior, credeam că
era ceva efemer. Acum ştiu că de fapt acel ceva este întotdeauna acolo
şi doar eu sunt cel care pleacă. Când mă uit la un copil mic, îmi dau
seama că este prezent acolo tot timpul. Pe măsură ce copilul creşte
apar tot mai multe lucruri care îi distrag mintea şi devine mai greu de
recunoscut. Însă el, Eul 2, poate că este singurul lucru care a fost si va
fi cu tine toată viata. Gândurile vin şi pleacă, dar eul-copil, adevăratul
eu, este acolo şi va fi acolo cât timp vei respira. Pentru a te bucura de
el, pentru a-1 aprecia, acesta este darul concentrării.

LIPSURI ÎN CONCENTRARE

Te uluieşte sa te întrebi de ce suntem nevoiţi în primul rând să


ieşim din aici şi acum. Aici şi acum reprezintă singurul spaţiu şi timp
când cineva poate să se bucure sau să realizeze ceva. Cea mai mare
parte a suferinţelor noastre apar atunci când îi permitem minţii noastre
să îşi imagineze viitorul sau să mediteze asupra trecutului. Cu toate
acestea, foarte puţini oameni sunt vreodată satisfăcuţi cu ceea ce au în
faţa lor la momentul respectiv. Dorinţa noastră ca lucrurile să stea
diferit faţă de cum stau în prezent ne atrage mintea într-o lume ireală
şi în consecinţă suntem mai puţin capabili să apreciem ce ne poate
108
oferi prezentul. Mintea noastră părăseşte realitatea prezentului doar
atunci când preferăm irealitatea trecutului sau a viitorului. Pentru a
începe să înţeleg propriile lipsuri de concentrare a trebuit să cunosc ce
îmi doream cu adevarat şi în curand a devenit limpede că existau mai
multe dorinţe în mine pe teren decat aceea de a juca tenis. Cu alte
cuvinte, tenisul nu era singurul loc pe care îl jucam pe teren. O parte a
procesului de obţinere a unei stări mentale concentrate este acela de a
identifica şi de a rezolva aceste dorinte aflate în conflict, următorul
capitol va încerca să lumineze chiar acest proces.

109
OPT

CE JOCURI FAC OAMENII ÎN TEREN

Că pe teren se joacă ceva mai mult decât tenis e un fapt evident


pentru aproape orice spectator obişnuit. Indiferent dacă urmăreşte un
meci desfăşurându-se la un club sportiv, într-un parc public sau pe un
teren privat, spectatorul va vedea jucătorii suferind pentru orice, de la
o frustrare minoră până la exasperarea totală. Va vedea cum li se
împleticesc picioarele, le va vedea tremurul mâinilor, dansurile de
atac, ritualurile, rugăminţile, jurămintele şi rugăciunile; rachetele sunt
aruncate la margine de furie, în aer, de bucurie sau sunt date de
pământ de mâhnire. Mingile care au picat în interiorul terenului vor fi
considerate ca ieşite în out, şi viceversa. Arbitrii de tuşă sunt
ameninţaţi, băieţii de mingi - luaţi la rost, iar integritatea unor prieteni
pusă sub semnul întrebării. Pe feţele jucătorilor vei observa,
succedându-se rapid, ruşinea, mândria, extazul şi disperarea.
Satisfacţia orgolioasă face loc imediat anxietăţii profunde, iar
îngâmfarea, unei jalnice dezamăgiri. Furia şi agresivitatea - de diferite
intensităţi - sunt exprimate atât deschis, cât şi sub formă deghizată.
Dacă un spectator priveşte un meci pentru prima dată, îi va fi greu să
creadă că toată această dramă chiar poate să apară pe un teren de tenis,
între două replici precum „vă iubesc pe toţi şi joc" sau „set şi meci".
Diversitatea atitudinilor de-a lungul unui joc nu cunoaşte limite.
Nu doar întregul spectrul al reacţiilor emoţionale poate fi observat pe
teren, ci şi o întreagă serie de practici motivaţionale ale jucătorilor.
Unora le pasă doar de câştigarea partidei. Alţii se dovedesc uimitor de
tenaci în a ţine la distanţă înfrângerea, dar incapabili să-şi adjudece un
punct când adversarul i-1 oferă pe tavă. Multora nu le pasă cum joacă,
atâta timp cât arată bine, iar unora chiar nu le pasă de nimic. Unii îşi
înşală adversarul, iar alţii îşi fură singuri căciula. Unii fac mereu
bravadă de cât de buni sunt, alţii ţi se plâng mereu de cât de slab joacă.

110
Mai există şi o categorie, destul de restrânsă, de jucători care vin pe
terenul de tenis doar pentru a se simţi bine şi a face exerciţiu.
În cartea sa, citită în întreaga lume, Jocuri pentru adulţi5, Eric
Berne descrie jocurile subliminale care se găsesc în spatele
interacţiunilor umane. El a lămurit într-un mod cu adevărat remarcabil
faptul că ceea ce vedem că se întâmplă între oameni reprezintă doar o
mică parte a poveştii. Acelaşi lucru pare să se aplice şi pe terenul de
tenis şi din moment ce, pentru a juca bine orice joc, trebuie să cunoşti
cât mai multe despre acesta, am inclus aici un scurt ghid despre
jocurile pe care oamenii le fac pe terenul de tenis, urmat de o scurtă
descriere a propriei mele căutări a unui joc care să merite jucat.
Sugestia mea este să nu citeşti acest ghid ca pe un exerciţiu de
autoanaliză, ci ca pe un indiciu în a descoperi cum poţi să te distrezi
mai bine în timp ce joci tenis. Este dificil să te distrezi sau să te poţi
concentra atunci când mintea ta este angajată într-o luptă pe viaţă şi pe
moarte. Eul 2 nu va putea să-şi exprime niciodată spontaneitatea şi
pregătirea excelentă, atâta timp cât Eul 1 joacă şi un al doilea joc,
apăsător, care implică imaginea de sine. Totuşi, dacă începi să
recunoşti jocurile Eului 1, un anumit grad de libertate poate fi câştigat.
Când acest lucru se întâmplă, poţi face diferenţieri obiective şi să
descoperi jocul pe care tu crezi că merită cu adevărat să-1 joci.
O scurtă explicaţie a înţelesului cuvântului „joc". Orice joc
implică măcar un jucător, un scop, anumite obstacole care se interpun
între jucător şi scopul său, un spaţiu (mental sau fizic) pe care se
desfăşoară jocul şi o motivaţie pentru a juca.
În ghidul care urmează, am identificat trei categorii de jocuri,
fiecare având obiective şi motivaţii de a juca specifice. Am denumit
aceste jocuri A fi bun, Prieteni şi Sănătate-Distracţie, iar ele sunt
jucate atât pe teren, cât şi în afara lui. Sub fiecare dintre aceste
categorii majore se găsesc subcategorii, care au obiective şi motivaţii
derivate din cele principale, iar fiecare subcategorie prezintă, la rândul
ei, numeroase variaţii. Mai mult, în general, oamenii folosesc forme
hibride, combinând două sau trei tipuri de joc în acelaşi timp.

Jocul principal 1: A fi bun


Obiectivul general: Atingerea excelenţei

5
Eric Berne, Jocuri pentru adulţi (în orig. Games People Play), Editura
Amaltea, Bucureşti, 2002 (n. tr.)
111
Motivaţie generală: A-ţi dovedi că eşti ,, bun "

Subcategoria A: Perfecţiune
Teză: Cât de bun pot să fiu? în cazul „Perfecţiunii", „bun" se
măsoară după un standard de performanţă. În golf, este măsurat în
funcţie de par; în tenis, în funcţie de propriile aşteptări sau de cele ale
părinţilor, ale antrenorului sau ale prietenilor.
Obiectivul: Perfecţiunea; să atingi cel mai înalt standard posibil.
Motivaţia: Dorinţa de a dovedi ce poţi.
Obstacole:
a) Exterioare: Prăpastia de netrecut dintre ideea proprie de
perfecţiune şi capacităţile aparente.
b) Interioare: Autocritică pentru că nu eşti atât de aproape de
perfecţiune pe cât ai vrea, fapt care duce la descurajare, la a încerca
obsesiv din răsputeri şi la îndoiala că ai avea ceva de demonstrat, în
definitiv.

Subcategoria B: Competiţie
Teză: Sunt mai bun decât tine. Aici, „bun" este măsurat în
funcţie de performanţa altor jucători, şi mai puţin după un standard.
Maximul: Nu contează cât de bine joc, ci dacă pierd sau câştig
întrecerea respectivă.
Obiectiv: Să fiu cel mai bun, să câştig, să-mi înving toti
adversarii.
Motivaţia: Dorinţa de a fi mereu în vârf. Nevoia de a fi admirat
si de a deţine controlul.
Obstacole:
a) Exterioare: Mereu va fi cineva care te poate înfrânge;
capacitatea de a se evalua a celor tineri.
b) Interioare: Preocuparea constantă a minţii de a se compara
cu ceilalţi, ceea ce împiedică o acţiune spontană; sentimentul de
inferioritate alternează cu cel de superioritate, în funcţie de competiţie;
frica de înfrângere.

Subcategoria C: Imaginea
Teză: Uită-te la mine! „Bun" este măsurat în funcţie de aparenţe.
Nici a câştiga şi nici adevăratele competenţe nu sunt la fel de
importante ca stilul.
112
Obiectiv: Să arăţi bine, să fii strălucitor, puternic, luminos, fin,
plin de graţie.
Motivaţie: Dorinţa de a atrage atenţia şi laudele celorlalţi.
Obstacole:
a) Exterioare: Niciodată nu vei arăta îndeajuns de bine. Ceea ce
arată bine în ochii cuiva nu trebuie să arate la fel şi în ochii celorlalţi.
b) Interioare: Confuzie cu privire la cine eşti cu adevărat. Frica
de a nu le fi tuturor pe plac si teama de o singurătate imaginată.

Jocul principal 2: Prieteni


Obiectivul general: A-ţiface sau a-ţi păstra prietenii Motivaţia
generala: Nevoia de prietenie

Subcategoria A: Statut social


Teză: Jucăm în cadrul unui club. Nu contează cât de bun eşti, ci
unde joci şi, mai ales, cu cine.
Obiectiv: Să-ţi menţii ori să-ţi îmbunătăţeşti statutul social.
Motivaţie: O dorinţă ieşită din comun de a-ţi face prieteni.
Obstacole:
a) Exterioare: Costul încercării de a ţine pasul cu celălalt.
b) Interioare: Teama de a-ţi pierde statutul social.

Subcategoria B: împreună cu ceilalţi


Teză: Toţi prietenii mei buni joacă tenis. Vei juca si tu pentru a
fi împreună cu prietenii tăi. Iar a juca prea bine ar fi o greşeală.
Obiectiv: Să întâlneşti ori să-ţi păstrezi prietenii.
Motivaţie: Dorinţa de a fi acceptat si nevoia de prietenie.
Obstacole:
a) Exterioare: Să-ţi găseşti timp, locul potrivit şi prietenii.
b) Interioare: Teama de a fi lăsat deoparte.

Subcategoria C: Soţul ori soţia


Teză: Soţul meu (ori soţia mea) joacă mereu, prin urmare..
Obiectiv: Să-ţi vezi partenerul.
Motivaţia: Singurătatea. Obstacole:
113
a) Exterioare: Să devii atât de bun încât soţul să vrea să joace
tenis cu tine.
b) Interioare: Teama că singurătatea se poate dovedi
copleşitoare pe terenul de tenis. (Vezi de asemenea obstacolele
interioare de la subcategoria „Perfecţiune")

Jocul principal 3: Sănătate - Distracţie


Obiectiv general: Sănătate mentală şi fizică ori plăcere
Motivaţie generală: Sănătate şi/ori distracţie

Subcategoria A: Sănătate
Teză: Joci tenis la sfatul medicului sau ca parte a unui program
pe care singur l-ai iniţiat, pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice sau
pentru modelarea corpului.
Obiectiv: Exerciţiu, lucrezi până transpiri, îţi relaxezi mintea.
Motivaţie: Sănătate, vitalitate, dorinţa de a-ţi prelungi tinereţea
corpului.
Obstacole:
a) Exterioare: Să găseşti pe cineva cu aceeaşi motivaţie de a
juca.
b) Interioare: îndoieli că tenisul chiar te ajută. Tentaţia de a
aluneca în categorii precum „Perfecţiunea" sau „A fi bun".

Subcategoria B: Distracţie
Teză: Nu joci nici ca să câştigi, nici pentru a deveni mai bun, ci
doar pentru a te distra. (Un tip de joc foarte rar jucat în forma sa pură.)
Obiectiv: Să te distrezi cât mai mult posibil.
Motivaţie: Bucuria exprimată prin execuţii excelente.
Obstacole:
a) Exterioare: Nici unul.
b) Interioare: Rişti să fii împins în jocurile Eului 1.

Subcategoria C: A învăţa
Teză: Jocul vine din dorinţa Eului 2 de a învăţa şi dea se
dezvolta.
Obiectiv: Să evoluezi.
114
Motivaţie: Bucuria de a învăţa.
Obstacole:
a) Exterioare: Nici unul.
b) Interioare: Rişti să fii atras în jocurile Eului 1.

Aceste ultime trei subcategorii pot fi jucate împreună fără a intra


în conflict una cu cealaltă. Ele sunt armonioase intern cu dorinţele
înnăscute ale Eului 2.

ETICA ÎN COMPETIŢIE
SI APARIŢIA LUI „A FI BUN"

Mulţi jucători „serioşi" de tenis din societatea de azi, indiferent


de motivele pe care le consideră ca stând la baza propriei alegeri a
acestui sport, ajung să joace, de fapt, una dintre versiunile jocului „A
fi bun". Mulţi încep să practice tenisul ca pe un sport de weekend, în
speranţa de a face mai mult exerciţiu şi din nevoia de a se elibera de
presiunea vieţii de zi cu zi, dar termină prin a-şi impune standarde de
performanţă imposibil de atins, ajungând adeseori să fie mai frustraţi
şi tensionaţi pe teren decât în afara lui.
Cum ajunge o persoană să dea atâta importanţă calităţii jocului
său de tenis, încât acesta să producă anxietate, furie, depresie şi
neîncredere în sine? Răspunsul pare să fie adânc înrădăcinat într-un
model fundamental al culturii noastre. Trăim într-o societate orientată
spre rezultate, în care oamenii tind să fie măsuraţi în funcţie de
competenţele pe care le dovedesc în diverse încercări. Chiar înainte de
a fi primit laude sau mustrări pentru carnetul de note de la şcoală, am
fost iubiţi sau ignoraţi pentru felul în care ne-am îndeplinit primele
acţiuni. Din acest model, reiese un mesaj evident, cât se poate de clar
şi constant: eşti o persoană bună, care merită să fie respectată, numai
dacă îndeplineşti cu succes lucrurile. Desigur, felul lucrurilor pe care
trebuie să le faci bine pentru a merita iubirea celorlalţi diferă de la o
familie la alta, dar ecuaţia evidentă dintre propria valoare şi
performanţă este aproape universală.
Acum, aste e o ecuaţie destul de grea, pentru că, într-o anumită
măsură, presupune că fiecare acţiune orientată spre rezultat devine un
criteriu pentru definirea propriei valori.
115
Dacă cineva joacă prost golf, ar însemna că persoana respectivă
nu-şi prea merită respectul - personal sau celorlalţi -, aşa cum s-ar
întâmpla dacă ar juca bine. Dacă, în schimb, este campionul clubului,
atunci este considerat un câştigător şi, de aceea, o persoană mai
valoroasă pentru societatea noastră. Ceea ce duce la faptul că cei
inteligenti, frumoşi şi competenţi tind să se considere persoane bune.
Când, într-o societate competitivă, dragostea si respectul
depind de a câştiga şi a face bine, este inevitabil (din moment ce
fiecare câştigător presupune un învins iar orice performanţă de vârf,
multe altele inferioare ca nivel) faptul că mulţi oameni acuză o lipsă a
dragostei şi a respectului. Desigur, aceşti oameni vor încerca din
răsputeri să-şi câştige respectul care le lipseşte, iar câştigătorii vor
încerca la fel de tare, tocmai pentru a nu pierde respectul câştigat. În
lumina acestor lucruri, nu este greu să înţelegei de ce a juca bine a
ajuns să însemne atât de mult pentru noi.
Dar cine spune că trebuie să fiu măsurat după cât de bine fac
anumite lucruri? De fapt, cine spune că ar trebui să fii măsurat în
vreun fel? Cine, într-adevăr? Pentru a ne putea feri de această capcană
trebuie să avem o înţelegere clară a faptului că fiinţa umană nu poate
fi măsurată în funcţie de performanţele sale - sau în funcţie de orice alt
instrument întâmplător. Chiar credem că valoarea unei fiinţe umane
este măsurabilă? Nu prea are sens, aşadar, să ne evaluăm în
comparaţie cu alte fiinţe nemăsurabile. De fapt, suntem ceea ce
suntem; nu suntem reprezentaţi de cât de bine s-a întâmplat să facem
ceva la un moment dat. O notă din carnet poate să măsoare
competenţele în aritmetică, dar nu măsoară şi valoarea persoanei
respective. În mod similar, scorul unui meci de tenis poate indica cât
de bine am jucat sau cât de mult am încercat, dar asta nu înseamnă că
mă defineşte, şi nici că-mi dă vreun motiv să mă consider mai bun sau
mai rău decât eram înainte de meci.

ÎN CĂUTAREA PROPRIULUI JOC CARE SĂ


MERITE JUCAT

La vârsta la care am ajuns destul de înalt încât să pot privi peste


fileu, tatăl meu a început să mă iniţieze în jocul de tenis. L-am
practicat mai mult sau mai puţin întâmplător, cu verii mei sau cu sora
mea mai mare, până la vârsta de unsprezece ani, când am primit prima
mea lecţie de tenis de la un nou antrenor, profesionist, pe numele lui
116
John Gardiner, în Pebble Beach, California. În acelaşi an, am
participat la primul meu turneu, categoria „sub 11 ani", în cadrul
Campionatului Naţional pe Teren cu suprafaţă rapidă. În noaptea de
dinaintea meciului, am visat gloria de a fi ajuns dintr-un necunoscut
un învingător. Primul meu meci a fost o victorie cu consum nervos,
dar totuşi uşoară. Cel de-al doilea, împotriva favoritului secund, s-a
terminat cu o înfrângere de 6-3,6-4 şi cu mine plângând cu suspine.
N-aveam nicio idee de ce „a câştiga" însemna aşa de mult pentru
mine.
În următoarele câteva veri, am jucat tenis în fiecare zi. Mă
trezeam la şapte dimineaţa, îmi făceam singur micul dejun pe care îl
mâncam în cinci minute, iar apoi mergeam câţiva kilometri buni până
la terenurile de joc din Pebble Beach. De obicei ajungeam cu mai bine
de o oră înaintea tuturor celorlalţi şi-mi ocupam timpul executând
neîncetat directe şi revere la un panou. În timpul zilei, jucam zece şi
până la cincisprezece seturi, mă antrenam şi luam lecţii, şi nu mă
opream până când lumina devenea atât de slaba încât nu mai puteam
vedea mingea. De ce? Chiar nu ştiam. Dacă m-ar fi întrebat cineva,
i-aş fi răspuns pentru că-mi place tenisul. Deşi acest răspuns e parţial
adevărat, de fapt. făceam toate acele lucruri pentru că eram adânc
implicat în jocul de tip „Perfecţiune". Era ceva ce voiam să-mi
demonstrez cu tot dinadinsul. Să câştig era important in timpul
turneelor, dar să joc bine era o chestiune importanta zi de zi; voiam să
fiu tot mai bun. Tactica mea era să cred că nu voi câştiga niciodată,
pentru ca apoi să încerc să mă surprind atât pe mine, cât şi pe ceilalţi.
Eram greu de învins, dar aveam o dificultate la fel de mare în a câştiga
meciurile la limită. Deşi uram să pierd, nu simţeam cine ştie ce
bucurie atunci când băteam pe cineva; mi se părea uşor jenantă
situaţia. Munceam neobosit şi nu mă opream niciodată din
îmbunătăţirea propriilor lovituri.
Când aveam cincisprezece ani, am câştigat Campionatul
Naţional pe Teren cu suprafaţă rapidă, la categoria băieţi, şi m-am
simţit cuprins de exaltarea de a fi câştigat un turneu major. Ceva mai
devreme în aceeaşi vară, participasem la Campionatul Naţional din
Kalamazoo şi pierdusem în sferturile de finală împotriva favoritului cu
numărul şapte, cu scorul de 3-6, 6-0, 10-8. În ultimul set, când mă
aflam la conducere cu scorul de 5-3, era 40-15 pe serviciul meu. Eram
nervos, dar optimist. La primul punct, am făcut două greşeli în
încercarea de a face as şi cu a doua servă. La al doilea, am ratat cel
117
mai simplu voleu cu efect, în faţa unei audienţe numeroase. Ani de
zile la rând după, am repetat acel punct de joc în nenumărate vise
şi-mi este şi azi la fel de proaspăt în memorie, ca în acea zi de acum
douăzeci de ani. De ce? Ce a fost atât de diferit atunci? Nu mi s-a
întâmplat să mă întreb.
La momentul în care am intrat în facultate, renunţasem deja la
ideea de a-mi demonstra valoarea în tenis participând la diverse
campionate şi eram mulţumit să fiu considerat „un bun amator".
Mi-am dedicat întreaga energie demersurilor intelectuale, uneori
pentru a vâna note bune, alteori angajându-mă într-o căutare sinceră a
Adevărului. Începând cu anul al doilea de facultate, am început să joc
tenis în echipa universităţii şi am descoperit că, în zilele în care mă
prezentam destul de prost la cursuri, şi performanţa mea pe terenul de
tenis era destul de slabă, încercam din răsputeri să demonstrez pe teren
ceea ce nu-mi ieşea în timpul cursurilor, dar îmi dădeam seama de
obicei că lipsa de încredere dintr-un domeniu tindea să-1 contamineze
şi pe celălalt. Din fericire, lucrul e valabil şi pentru situaţia opusă. În
timpul celor patru ani de joc în echipa universităţii eram mai tot
timpul nervos atunci când intram pe teren pentru a juca un meci. La
momentul în care am intrat în ultimul an şi am fost ales căpitanul
echipei, ajunsesem deja la opinia că o competiţie nu dovedeşte cu
adevărat nimic - dar eram tot încordat înaintea celor mai multor
meciuri.
După absolvire, am renunţat timp de zece ani la tenisul de
performanţă, dedicându-mă unei cariere în educaţie. În timp ce
predam limba engleză la Exeter Academy din New Hampshire, mi-am
dat seama că până şi cei mai inteligenţi copii îşi frânau în mod
semnificativ propria capacitate de a învăţa şi de a avea rezultate
şcolare bune. Apoi, ca instructor militar pe submarinele din clasa
U.S.S. Topeka, am realizat cât de sărăcit era sistemul nostru
educaţional şi cât de înapoiate erau metodele noastre de predare. Când
am ieşit din armată, m-am alăturat unui grup de idealişti pentru a
întemeia o universitate de arte liberale în Northern Michigan. În
timpul scurtei sale existenţe, de numai cinci ani, am devenit tot mai
interesat să învăţ cum se învaţă şi cum îi pot ajuta şi pe ceilalţi să
înveţe. Spre sfârşitul anilor '60 am studiat lucrările lui Abraham
Maslow şi Cari Rogers şi, de asemenea, teoria învăţării la Claremont
Graduate School, dar fără să aduc vreo inovaţie practică în procesul de
învăţare, până când - într-un an sabatic, lipsit de obligaţii didactice -
118
am predat câteva lecţii de tenis în vara lui 1970. Eram interesat de
teoria învăţării, iar în acea vară începusem să câştig o mai bună
cunoaştere a procesului de învăţare. Decizându-mă să continui să
predau tenis, am dezvoltat ceea ce ulterior s-a numit metoda Jocului
interior - o modalitate de a învăţa, care a dus la o creştere
spectaculoasă a puterii de învăţare a elevilor. A avut, de asemenea,
efecte benefice şi asupra jocului meu de tenis. învăţând câte ceva
despre arta concentrării, m-a ajutat să-mi revigorez rapid jocul, iar în
scurtă vreme, am ajuns să joc constant mai bine decât o făcusem
vreodată. După ce am devenit profesor de tenis profesionist la clubul
Meadowbrook din Seaside, California, am realizat că, deşi nu am prea
mult timp pentru a-mi exersa loviturile, doar aplicând principiile pe
care, de altfel, le predam, am reuşit să-mi menţin un joc pe care cu
greu cineva din zonă reuşea să-1 învingă.
Intr-o zi în care jucasem deosebit de bine împotriva unui jucător
foarte bun, am început să mă întreb cum mi-ar merge acum într-un
turneu competiţional. Mă simţeam încrezător în jocul meu; totuşi, nu
apucasem să joc vreodată împotriva unor jucători bine cotaţi. M-am
înscris, aşadar, la un turneu organizat de clubul de tenis din Berkeley,
în care concurau şi jucători din prima parte a clasamentului.
În weekendul stabilit, am plecat încrezător spre Berkeley, dar, pe
măsură ce mă apropiam, am început să-mi pun la îndoială propriile
capacităţi. Toţi cei de acolo păreau să aibă 1,90 metri înălţime şi să
care cinci-şase rachete după ei. Am recunoscut mulţi jucători din
revistele de tenis, dar nimeni nu părea să mă recunoască pe mine.
Atmosfera era foarte diferită de cea de la Meadowbrook, mica baltă
peste care eram regele-broscoi. Deodată, am simţit cum optimismul
anterior s-a transformat în pesimism. Mă îndoiam de jocul meu. De
ce? Se întâmplase ceva cu el din momentul în care plecasem de la
club, acum trei ore?
Primul meu meci a fost împotriva unui jucător care avea efectiv
o înălţime de 1,90. Deşi avea la el numai trei rachete, pe măsură ce ne
îndreptam spre un teren din spate, am simţit că genunchii mi s-au
înmuiat uşor, iar încheietura nu era la fel de fermă ca de obicei. Am
încercat-o de câteva ori, încordându-mi mâna pe mânerul rachetei. Mă
întrebam ce se va întâmpla pe teren. Dar în timp ce ne încălzeam, am
văzut că adversarul meu nu este chiar atât de bun pe cât îmi imaginam.
Dacă ar fi trebuit să-i ţin o lecţie, aş fi ştiut exact ce trebuie să-i zic,

119
aşadar, l-am catalogat rapid drept „un jucător de club ceva mai bun
decât media" şi m-am simţit mai bine.
Totuşi, o oră mai târziu, cu un scor de 4-1 în favoarea lui în al
doilea set şi cu un prim set pierdut cu 6-3, am început să realizez că
sunt pe cale să fiu învins de „un jucător de club ceva mai bun decât
media". Pe toată durata meciului, am stat aproape numai la margine,
ratând lovituri uşoare şi jucând inconsecvent. Concentrarea mea părea
să fie îndeajuns de absentă încât să trimit mingea în out la câţiva
centimetri de linie şi să lovesc partea de sus a fileului cu fiecare voleu
executat.
Aşa cum era însă de aşteptat, adversarul meu, aflat în faţa unei
victorii clare, a avut un moment de ezitare. Nu ştiu ce anume se
petrecea în mintea lui, dar nu a putut să mă bată. A pierdut al doilea
set cu scorul de 7-5, iar pe următorul cu 6-1, dar în timp ce părăseam
terenul nu aveam sentimentul că aş fi câştigat meciul - sau că
adversarul meu l-ar fi pierdut.
Am început să mă gândesc imediat la următorul meu meci,
împotriva unui jucător foarte bine cotat în California de nord. Ştiam că
este un jucător cu o mai mare experienţa în turnee decât mine şi,
probabil, mai competent. Cu siguranţă că nu voiam să mai joc aşa cum
o făcusem în timpul primei runde; ar fi însemnat o înfrângere. Dar
genunchii continuau să-mi tremure, mintea nu-mi părea capabilă de o
concentrare limpede şi eram nervos. În cele din urmă, m-am retras
într-o parte, să văd dacă puteam să mă adun cumva. Am început prin a
mă întreba: „Ce se poate întâmpla în cel mai rău caz?"
Răspunsul era uşor: „Aş putea pierde cu 6-0,6-0."
„Ei bine, şi dacă s-ar întâmpla? Ce-ar fi apoi?"
„Păi... As iesi din turneu si m-aş întoarce la Meadowbrook.
Lumea m-ar întreba ce-am făcut si as răspunde că am pierdut în al
doilea tur în faţa lui cutărică."
Iar ei mi-ar spune plini de simpatie: „Oh, e un jucător destul de
bun. Care a fost scorul?" Şi-atunci va trebui să mă confesez; să mori
de fericire si nu alta.
„Ce s-ar întâmpla mai departe?", m-am întrebat.
„Ei bine, s-ar răspândi imediat vorba că am fost făcut praf la
Berkeley, dar curând după aş începe să joc din nou bine şi în scurtă
vreme viaţa ar reveni la normal."
Am încercat să fiu cât mai sincer cu putinţă cu privire la cele mai
slabe rezultate posibil. Nu arătau bine, dar nici nu erau de nesuportat -
120
şi în mod cert, nu atât de rele încât să mă supăr din cauza asta. Apoi
m-am întrebat: „Ce se poate întâmpla în cel mai bun caz?"
Din nou, răspunsul era limpede: aş putea să câştig cu 6-0, 6-0.
„Şi apoi?"
„Va trebui să joc un alt meci, iar apoi un altul, până când voi fi
învins, ceea ce într-un astfel de turneu urma să se întâmple, inevitabil,
destul de curând. După care m-aş întoarce la clubul meu, aş spune
ce-am făcut, aş primi câteva bătăi pe umăr de încurajare, iar curând
totul ar reveni la normal."
A rămâne în turneu pentru încă o rundă sau două nu mi se părea
copleşitor de atractiv, aşa că mi-am pus o ultimă întrebare: „Şi-atunci,
ce vrei cu adevărat?"
Răspunsul a fost destul de neaşteptat. Am realizat că ceea ce
voiam cu adevărat era să-mi depăşesc starea de nervozitate, care nu-mi
permitea să dau ce era mai bun din mine şi nici să mă bucur de meci.
Voiam să-mi depăşesc acest obstacol interior, care mă chinuise atâta
amar de vreme. îmi doream să câştig jocul interior.
Realizând toate acestea, ştiind ce anume vreau, m-am îndreptat
spre următorul meci având un nou sentiment de entuziasm. La primul
game, am făcut fault dublu de trei ori şi am pierdut pe serviciul meu,
dar de la acel moment încolo am avut un nou sentiment de siguranţă.
Era ca şi cum o mare presiune ar fi fost eliberată, iar eu mă aflam pe
teren, jucând cu întreaga energie la dispoziţia mea. Aşa cum era de
aşteptat, nu am putut să parez mingile cu efect ale adversarului meu, şi
nici servele executate cu braţul stâng, dar nu am mai pierdut pe
serviciul meu până la ultimul game din setul al doilea. Am pierdut
partida cu scorul de 6-4, 6-4, dar am părăsit terenul cu sentimentul de
a fi câştigat. Pierdusem jocul exterior, dar îl câştigasem pe cel pe care
mi-1 doream, propriul meu joc, şi mă simţem foarte fericit. Când un
prieten a venit să mă vadă după meci şi m-a întrebat ce-am făcut, chiar
am fost tentat să spun: „Am câştigat!"
Pentru prima dată, am recunoscut existenţa Jocului Interior şi a
importanţei sale pentru mine. Nu ştiam care sunt regulile acestui joc,
nici care era obiectivul său exact, dar simţeam că implică cu mult mai
mult decât simpla câştigare a unui trofeu.

121
NOUĂ

ÎNŢELESUL COMPETIŢIEI

În cultura occidentală contemporană există foarte multe


controverse cu privire la competiţie. O parte a societăţii o preţuieşte
foarte mult, considerând că ea este responsabilă pentru progresul şi
prosperitatea Occidentului. Cealaltă parte o vede ca fiind un lucru rău,
pentru că îi asmute pe oameni unul împotriva celuilalt şi e, de aceea,
dezbinatoare, pentru că duce la duşmănie între oameni, iar de aici, la o
lipsă a cooperării şi la o eventuală zădărnicire a lucrurilor. Cei care
valorizează competiţia cred în sporturi precum fotbalul, baseball-ul,
tenisul şi golful. Cei care vad competiţia ca pe o formă de ostilitate
legalizată tind să favorizeze forme noncompetitive de recreere,
precum surfing-ul, Frisbee sau jogging-ul. Dacă totuşi practică tenis
sau golf, insistă că-1 joacă într-un spirit noncompetitiv. Conform
motoului lor, cooperarea este mai bună decât competiţia.
Cei care sunt împotriva valorizării competiţiei au un întreg
arsenal la dispoziţie. Aşa cum am arătat în capitolul anterior, există
numeroase dovezi care arată cât de frenetici tind să devină oamenii în
situaţii competitive. Este adevărat că pentru mulţi competiţia e mai
degrabă o arenă în care-şi varsă agresivitatea; că o consideră un loc al
demonstraţiei, în care se stabileşte cine este cel mai puternic, mai tare
sau mai deştept. Fiecare îşi imaginează că învingând pe cineva şi-a
arătat, într-un fel sau altul, superioritatea asupra respectivului, nu doar
în privinţa jocului, ci şi ca persoană. Ceea ce rar se recunoaşte e faptul
că nevoia de a demonstra cine eşti are la bază nesiguranţa şi îndoiala
de sine. Numai în măsura în care cineva este nesigur cu privire la cine
şi ce este, ajunge să simtă nevoia de a-şi demonstra valoarea, sieşi şi
celorlalţi.
Atunci când competiţia ajunge să fie folosită ca un mijloc de a-ţi
crea o imagine de sine în comparaţie cu ceilalţi, iese la iveală ceea ce
este mai rău într-o persoană, iar temerile şi frustrările obişnuite sunt
122
mult exagerate. Dacă în secret mi-e teamă că jucând prost sau
pierzând meciul voi fi considerat ca fiind mai puţin bărbat, atunci e
normal că voi fi foarte supărat pe propria persoană pentru ratarea
loviturilor. Şi, desigur, tocmai această încordare îmi va face tot mai
dificilă desfăşurarea la cel mai înalt nivel. N-ar fi nicio problemă cu
privire la competiţie, dacă miza n-ar fi imaginea de sine a cuiva.
Am predat multor copii şi adolescenţi care erau prinşi în credinţa
că valoare lor personală depinde de cât de bine joacă tenis sau de alte
competenţe. Pentru ei, a juca bine şi a câştiga reprezintă de multe ori o
chestiune pe viată si pe moarte. Se evaluează în mod constant prin
comparaţie cu prietenii lor, folosindu-şi competenţele din tenis ca pe
un instrument de măsurare. E ca şi cum ai crede că numai fiind cel mai
bun, numai fiind un învingător, vei fi eligibil pentru iubirea şi
respectul pe care le cauţi. Mulţi părinţi cultiva această credinţă în
copiii lor. Totuşi, în acest proces prin care învăţăm să ne măsurăm ori
să ne evaluăm în fiincţie de propriile capacităţi şi realizări, este
ignorată valoarea adevărată şi nemăsurabilă a fiecărui individ. Copiii
care au fost învăţaţi să se evalueze în acest fel devin adesea nişte
adulţi conduşi de o dorinţă nestăvilită de a avea succes, care pune în
umbră orice altceva. Tragedia acestei credinţe nu constă în eşecul lor
de a găsi succesul pe care îl caută, ci în faptul că nu vor ajunge să
găsească iubirea sau măcar respectul de sine, despre care au fost lăsaţi
să creadă că vor veni odată cu succesul. Ba mai mult, din cauza acestei
urmăriri exclusive a unui succes măsurabil, dezvoltarea multor altor
potenţialuri umane este, din păcate, neglijată. Unii nu-şi găsesc
niciodată timp sau aplecare pentru a admira frumuseţile naturii, pentru
a-şi exprima gândurile şi sentimentele cele mai adânci faţă de cel iubit
sau pentru a se întreba cu privire la scopul ultim al propriei existenţe.
Dar acolo unde unii sunt pnnşi in capcana dorintei nestapanite de
a reusi, altii iau o distanta revoltata. Subliniind cruzimea si
nedreptatea evidente, pe care le implică un astfel de model cultural
care tinde să valorizeze doar câştigătorul şi chiar să ignore calităţile
celui mediocru, aceştia critică vehement competiţia. Printre cei mai
vocali dintre aceştia sunt tinerii care au suferit de pe urma presiunii
competiţiei, care le-a fost impusă de societate sau de către părinţi.
Învăţându-i pe aceşti tineri, am observat adeseori la ei o dorinţă de a
eşua. Par să caute eşecul, nefacând niciun efort pentru a câştiga sau a
dobândi un succes. Se află permanent într-o grevă. Neîncercând
niciodată, ei au mereu un alibi: „Poate că am pierdut, dar nu se pune la
123
socoteală, pentru că nici măcar n-am încercat cu adevărat." Ceea ce nu
se admite de obicei este credinţa că dacă într-adevăr ai încercat şi ai
pierdut, atunci da, asta chiar contează. Cu adevărat o pierdere ar fi
tocmai măsurarea valorii lor. În mod limpede, această credinţă este de
acelaşi fel ca cea a concurentului care încearcă să-şi dovedească
valoarea. Ambele sunt acţiuni ale Eului 1; ambele se bazează pe
ipoteza greşită că sentimentul de respect pentru propria persoană
depinde de propria performanţă în raport cu a celorlalţi. Ambele
dovedesc teama de a nu fi evaluat pozitiv. Numai dacă această
fundamentală şi, de multe ori, sâcâitoare teamă începe să se risipească,
putem descoperi un nou înţeles în competiţie.
Propria mea atitudine faţă de competiţie a trebuit să treacă
printr-o astfel de evoluţie, înainte să ajung la punctul meu de vedere
actual. După cum scriam în capitolul precedent, am fost crescut pentru
a crede în competiţie şi atât a juca bine, cât şi a câştiga însemnau
foarte mult pentru mine. Dar pe măsură ce am început să descopăr
procesul de învăţare al Eului 2, atât în predarea, cât şi în deprinderea
tenisului, am devenit o persoană noncompetitivă. În loc să încerc să
câştig, m-am decis să încerc să joc cât mai frumos şi mai bine cu
putinţă; cu alte cuvinte, am început să practic o formă aproape pură a
jocului „Perfecţiune". Teoria mea era că astfel nu mă va mai preocupa
cât de bine fac în comparaţie cu adversarul meu, ci mă voi lăsa
absorbit de împlinirea excelenţei de dragul ei. Foarte frumos; aveam
să valsez pe teren, aveam să fiu fluid, clar şi „înţelept" în mişcări.
Ceva lipsea totuşi. Pentru că nu încercasem dorinţa de a câştiga,
urmarea a fost că de multe ori îmi lipsea determinarea necesară. Iniţial
credeam că pe calea acestei dorinţe de a câştiga îşi face apariţia în
scenă egoul, dar la un moment dat am început să mă întreb dacă nu ar
putea există motivaţie sub forma dorinţei de a câştiga lipsite de ego.
Există o determinare de a învinge, care să nu fie o activitate a egoului
şi care să nu implice toate temerile şi frustrările care acompaniază de
obicei acţiunile egoului? Dorinţa de a câştiga chiar trebuie să însemne
mereu „Vezi, sunt mai bun decât tine"?
Într-o zi, am avut o experienţă interesantă, care m-a convins
într-un mod neaşteptat că tenisul este ceva mai mult decât a juca doar
de dragul frumuseţii şi a practicării excelenţei. De câteva săptămâni
încercam să-mi dau întâlnire cu o anumită fată. Mă refuzase deja de
două ori, dar de fiecare dată părea să fie dintr-un motiv plauzibil. În
cele din urmă, am stabilit să luăm cina împreună, iar în ziua
124
respectivă, după ce îmi terminasem ultima lecţie, un alt profesor de
tenis de la club m-a rugat să jucăm câteva seturi. „Mi-ar face mare
plăcere, Fred, i-am răspuns, dar în seara asta chiar nu pot." Exact în
acelaşi moment, am fost anunţat că mă caută cineva la telefon.
„Aşteaptă puţin, Fred", i-am zis. „Dacă telefonul ăsta e ceea ce cred eu
că este, s-ar putea să ai parte de un meci. Iar dacă e aşa, păzeşte-te!"
Telefonul era exact pentru ce mă temeam. Scuza era din nou una
valabilă, iar fata era aşa de drăguţă, încât n-am putut să mă supăr pe
ea, dar în timp ce închideam telefonul, mi-am dat seama că sunt furios.
Mi-am luat racheta, m-am dus întins spre teren şi am început să lovesc
mingile mai tare decât o făcusem vreodată. Surprinzător, cele mai
multe au căzut în teren. N-am lăsat-o mai moale nici când am început
meciul, şi nici nu mi-am slăbit vreo clipă atacul pe durata lui. Chiar şi
în momente cruciale ale jocului ţinteam să fac punctul, şi chiar îmi
ieşea. Jucam cu o determinare necaracteristică, chiar şi atunci când mă
aflam în avantaj; de fapt, jucam fără să mă gândesc. Cumva, furia mă
împinsese dincolo de limitele mele preconcepute; m-a împins dincolo
de prudenţa mea. După meci, Fred mi-a strâns mâna fără să pară câtuşi
de puţin abătut. Nimerise în acea zi în mijlocul unui uragan pe care nu
ar fi putut să-1 controleze, dar se distrase încercând. De fapt, jucasem
atât de bine, încât chiar părea bucuros că a fost de faţă ca să asiste la
aşa ceva sau de parcă jocul pe care-1 făcusem ar fi fost şi meritul lui -
ceea ce de fapt şi era.
Nu vreau să avansez ideea că a juca la mânie este cheia victoriei.
Dacă a existat totuşi o cheie în acea zi, aceea a fost că am jucat sincer.
Eram furios în acea seară şi în loc să mă prefac că n-aş fi astfel, mi-am
exprimat supărarea mod adecvat prin intermediul tenisului. M-am
simţit bine şi a funcţionat.

SENSUL VICTORIEI

Abia târziu am reuşi să dezleg sensul competiţiei, când am


început să descopăr câte ceva din natura dorinţei de a învinge. Cheia
pentru a înţelege sensul competiţiei s-a întâmplat s-o descopăr într-o
zi, în timpul unei discuţii cu tatăl meu care, aşa cum povesteam mai
devreme, îmi făcuse cunoştinţă cu competiţia şi care se considera, de
altfel, un pasionat concurent, atât în lumea sportului, cât şi în cea a
125
afacerilor. Şi înainte discutaserăm de multe ori despre competiţie, eu
fiind de partea celor care o considerau nesănătoasă şi responsabilă
pentru ce-i mai rău în oameni. Dar această discuţie, în mod particular,
a depăşit cu mult subiectul.
Am început prin a da exemplul surfingului, ca formă de recreere
care nu implică prezenţa competiţiei. Reflectând asupra acestei
remarci, tata m-a întrebat: „Dar nu cumva surferii concurează
împotriva valurilor pe care le încalecă? Nu caută ei să evite forţa
valului şi să-i exploateze slăbiciunea?"
„Ba da, dar ei nu concurează împotriva unei persoane; nu
încearcă să bată pe nimeni", i-am răspuns.
«Nu, dar încearcă să ajungă la mal, nu-i aşa?”
„Da, dar adevăratul obiectiv al surferului este să intre în ritmul
valului şi poate chiar să devină una cu el."
Şi dintr-o dată mi-am dat seama. Tata avea dreptate; surferul îşi
doreşte să stea pe val până când ajunge la mal, şi totuşi în apă aşteaptă
să vină valul cel mai mare căruia crede că-i poate face faţă. Dacă ar
vrea doar „să fie pe val", ar putea s-o facă numai pe valuri de mărime
medie. Atunci, de ce aşteaptă valul cel mare? Răspunsul era simplu,
revelându-mi, astfel, confuzia care înconjoară adevărata natură a
competiţiei. Surferul aşteaptă valul cel mare pentru că apreciază
provocarea pe care acesta o reprezintă. Apreciază, aşadar, obstacolele
pe care valul le pune între el şi obiectivul său, acela de a rămâne pe
val până când ajunge la ţărm. De ce? Pentru că acele obstacole -
mărimea şi forţa valului - sunt cele care pretind efortul cel mai mare
din partea surferului. Numai în faţa valurilor celor mai mari este
nevoit să dea măsura tuturor capacităţilor sale, a curajului şi a
concentrării, pentru a le putea face faţă; numai atunci poate realiza
adevăratele limite ale capacităţilor sale. De multe ori, în acel moment
el îşi atinge vârful de performanţă. Cu alte cuvinte, cu cât sunt mai
provocatoare obstacolele cărora trebuie să le facă faţă, cu atât mai
mare este oportunitatea pentru surfer de a-şi descoperi şi amplifica
adevăratul potenţial. Acest potenţial s-a aflat mereu în interiorul său,
dar până să se manifeste concret într-o acţiune rămâne un secret
ascuns chiar si de el însuşi. Obstacolele sunt un ingredient mai mult
decât necesar în acest proces al descoperirii de sine. Reţine că surferul
din acest exemplu nu acţionează pentru a-şi dovedi valoarea; nu se
află acolo pentru a dovedi lumii sau lui însuşi cât de bun este, ci este
pur şi simplu implicat în explorarea capacităţilor sale latente. într-un
126
mod direct şi intim, el îşi probează propriile resurse, crescându-şi, de
aceea, gradul de autocunoaştere.
Datorită acestui exemplu, sensul fundamental al lui „a câştiga"
mi-a devenit mult mai limpede. A câştiga înseamnă să depăşeşti
obstacolele pentru a-ţi atinge obiectivul dar valoarea victoriei este la
fel de mare ca aceea a scopului atins. A-ţi atinge obiectivul în sine
s-ar putea să nu fie la fel de valoros precum experienţa pe care o
câştigi făcând eforturi supreme pentru a depăşi obstacolele pe care
realizarea acestuia le implică. Procesul se poate dovedi o recompensă
mai valoroasă decât victoria în sine.
Odată ce recunoşti cât de valoros este să ai parte de obstacole
dificile de depăşit, devine o chestiune simplă să vezi adevăratul
beneficiu pe care îl poţi avea în urma sporturilor competitive. Cine
este în tenis cel care poate ridica obstacolele de care oricine are nevoie
pentru a-şi testa limitele cele mai înalte? Adversarul, desigur! Atunci,
adversarul îţi este un prieten sau un duşman? îţi este un prieten în
măsura în care face tot ce-i stă în putinţă pentru a-ţi îngreuna situaţia.
Numai jucând rolul duşmanului îţi poate deveni un prieten adevărat.
Doar concurând împotriva ta, ajunge să coopereze de fapt! Nimănui
nu-i place să stea degeaba pe teren, aşteptând „valul cel mare". Când
foloseşti competiţia în acest fel, este datoria adversarului tău să-ţi
creeze cele mai mari dificultăţi cu putinţă, aşa cum este şi a ta să
creezi obstacole pentru el. Numai făcând astfel vă oferiţi unul altuia
posibilitatea de a vedea la ce nivel se poate ridica fiecare.
Aşa că am ajuns la concluzia surprinzătoare că adevărata
competiţie este acelaşi lucru cu adevărata cooperare. Fiecare jucător
încearcă din greu să-1 învingă pe celălalt, dar în această întrebuinţare
a competiţiei, nu persoana cealaltă o înfrângem de fapt, ci e doar o
chestiune de a depăşi obstacolele pe care le reprezintă. Într-o
adevărată competiţie nu există învinşi. Ambii jucători beneficiază de
pe urma eforturilor depuse pentru a depăşi obstacolele ridicate de
celălalt. Precum doi tauri care se ciocnesc cap în cap, amândoi cresc
mai puternici şi fiecare participă la dezvoltarea celuilalt.
Această atitudine poate duce la multe schimbări în felul în care
abordezi un meci de tenis. În primul rând, în loc să speri că adversarul
tău va comite un dublu fault, îţi doreşti de fapt ca el să servească din
prima lovitură. Această dorinţă, ca mingea să aterizeze în interiorul
terenului, te ajută să dobândeşti o stare mentală mai bună pentru a o
returna. Vei tinde să reacţionezi mai repede şi să te mişti mai bine, iar
127
făcând astfel, măreşti provocarea pentru partenerul tău. Vei căpăta tot
mai multă încredere în tine, dar şi în adversarul tău, iar asta va fi de
mare ajutor simţului tău de anticipare. Apoi, la sfârşit, îi vei strânge
mâna adversarului tău şi, indiferent de cine a câştigat, îi vei mulţumi
cu toată sinceritatea pentru bătălia pe care a dus-o în teren.
Obişnuiam să cred că, dacă joc un meci amical împotriva unui
jucător cu un serviciu slab, ar fi uşor nedrept din partea mea să profit
mereu de slăbiciunea lui. În lumina celor descrise mai sus, nimic nu
era mai departe de adevăr! Dacă profiţi cât mai mult de serviciul lui,
în final, nu poate decât să fie mai bine. Dacă eşti un tip de treabă şi
joci doar pe directa lui, serviciul lui va rămâne mereu unul slab. În
acest caz, adevăratul tip de treabă este concurentul.
Această înţelegere a naturii competiţiei m-a condus spre o altă
schimbare în modul meu de a vedea lucrurile, care a adus ulterior mari
beneficii jocului meu. Odată, când aveam cincisprezece ani, am
indispus un tânăr de optsprezece ani la un turneu. După meci, tata a
venit din tribună în vestiar şi m-a felicitat din tot sufletul pentru
victorie, dar reacţia mamei a fost: „Vai, săracul copil; cât de prost
trebuie să se simtă să fie învins de cineva mult mai mic." Era un
exemplu clar de stare întoarsă pe dos. Mă simţeam mândru şi vinovat
în acelaşi timp. Până când să realizez scopul competiţiei, n-am fost
niciodată cu adevărat fericit să înving pe cineva, iar mental vorbind,
îmi era cel mai greu să joc atunci când mă ştiam aproape de o victorie.
Am descoperit că acest lucru este valabil pentru mulţi jucători, mai
ales când sunt pe punctul de a se indispune. Unul dintre motivele
pentru supărarea încercată în astfel de momente se bazează pe o falsă
înţelegere a noţiunii de competiţie. Dacă presupun că voi merita mai
mult respectul celorlalţi câştigând, atunci trebuie să gândesc -
conştient sau nu - că învingând pe cineva, îl fac să fie mai puţin
merituos. Nu pot avansa fară să dau pe cineva la o parte. Această
credinţă ne aruncă pradă unui inutil sentiment de vinovăţie. Nu trebuie
să devii un criminal pentru a fi un învingător; trebuie doar să realizezi
că jocul nu se numeşte „a ucide". Azi joc fiecare punct pentru a-1
câştiga. E simplu şi e bine. Nu-mi fac griji cu privire la câştigarea sau
pierderea meciului, dar în ciuda acestui fapt, depun tot efortul pentru
fiecare punct, deoarece realizez că tocmai în asta constă adevărata
valoare.
Tot efortul nu înseamnă străduinţa exagerată a Eului 1. Înseamnă
concentrare, determinare şi încrederea in corpul tău de a-1 „lăsa să se
128
întâmple". înseamnă maximul de efort fizic şi mental. Încă o dată,
competiţia şi cooperarea devin una si aceeaşi.
Diferenţa dintre a te preocupa cum să câştigi şi a fi preocupat să
depui eforturi pentru a câştiga poate părea una insesizabilă, dar, de
fapt, între cele două există o mare diferenţă. Când sunt preocupat doar
de cum să câştig, îmi fac griji de ceva ce nu pot controla în totalitate.
Fie că pierd sau câştig jocul exterior, acest lucru e rezultatul atât al
competenţelor şi efortului personal, cât şi ale adversarului meu. Când
cineva este prea ataşat emoţional de rezultate pe care nu le poate
controla, tinde să devină neliniştit şi să încerce prea tare. Dar oricine
îşi poate controla efortul pe care îl depune pentru a câştiga. O
persoană poate da oricând tot ce are mai bun. Din moment ce este
imposibil să te simţi îngrijorat cu privire la un eveniment pe care îl
poţi controla, cu atât mai mult conştientizarea faptului că depui efortul
maxim pentru a câştiga fiecare punct te va ajuta să depăşeşti problema
anxietăţii. Drept urmare, energia care în mod normal s-ar duce în
starea de anxietate şi consecinţele sale va putea fi folosită pentru a
câştiga fiecare punct. În felul acesta, şansele de a câştiga jocul exterior
sunt maximizate.
De aceea, pentru practicantul Jocului interior, efortul făcut clipă
de clipă de a te elibera şi de a rămâne prezent aici şi acum reprezintă
adevărata victorie sau înfrângere, iar acest joc nu se termină niciodată.
Un ultim cuvânt de precauţie. Se spune că orice lucru mare se atinge
printr-un efort pe măsură. Deşi consider că acest lucru este valid, nu
este neapărat adevărat că un efort uriaş duce la un lucru măreţ. O
persoană foarte înţeleaptă mi-a spus cândva: „Când vine vorba să
depăşeşti obstacolele din cale, sunt trei tipuri de oameni. Cei din
primul tip văd cele mai multe obstacole ca fiind insurmontabile şi
renunţă. Cei din al doilea tip văd un obstacol şi-şi spun că-1 pot
depăşi, de aceea încep să sape pe sub el, să se caţăre pe el ori să treacă
direct prin el. Cei din al treilea tip, înainte de a decide dacă vor depăşi
obstacolul, încearcă să găsească un punct din care să privească ceea ce
se află dincolo de obstacol. Apoi, numai dacă recompensa merită
efortul, vor încerca să-1 şi depăşească."

129
ZECE

JOCUL INTERIOR ÎN AFARA


TERENULUI DE JOC

Până în acest moment am explorat Jocul interior aşa cum se


aplică el în tenis. Am început prin a observa că multe dintre
dificultăţile noastre în tenis au de fapt o origine mentală. În calitate de
jucători de tenis tindem să ne gândim prea mult înainte şi după ce
executăm o lovitură; încercăm să ne controlăm perfect mişcările; şi
suntem prea preocupaţi de rezultatele acţiunilor noastre şi cum se vor
reflecta acestea asupra imaginii de sine. Pe scurt, ne îngrijorăm prea
mult şi nu ne concentrăm suficient de bine. Pentru a câştiga mai multă
claritate cu privire la problemele mentale în tenis am introdus
conceptele de Eul 1 şi Eul 2. Eul 1 a fost numele dat egoului conştient,
căruia îi place să-i spună Eului 2, adică ţie şi potenţialului tău ce are
de făcut şi cum trebuie să lovească mingea. Cheia pentru un tenis
dezinvolt, de top, este rezolvarea lipsei de armonie existentă între cele
două euri. Acest lucru necesita învăţarea câtorva abilităţi personale,
mai precis arta de a renunţa la a te judeca, lăsarea Eului 2 să lovească
mingea, recunoaşterea şi dobândirea încrederii în procesul natural de
învăţare şi, mai mult decât orice, practicarea artei concentrării
relaxate.
În acest punct conceptul de Joc interior iese la lumină. Nu doar
că aceste abilităţi personale pot avea un efect remarcabil asupra
loviturilor directe, de rever, a servei şi voleului (jocul exterior de
tenis), dar sunt valoroase în sine şi au o aplicabilitate largă în multe
alte aspecte ale vieţii. Când un jucător ajunge să recunoască de
exemplu că a învăţa să se concentreze este mai de folos decât un rever,
acesta trece de la a mai fi un jucător al meciului exterior de tenis, la a
fi un practicant al Jocului interior. Acum, în loc să înveţe să se
concentreze pentru a-şi îmbunătăţi tenisul, ajunge să practice tenisul
130
pentru a-şi îmbunătăţi concentrarea. Acest lucru reprezintă o
schimbare majoră a valorilor de la exterior la interior. Numai când
această trecere are loc în interiorul unui jucător reuşeşte el să se
elibereze de anxietăţile şi frustrările rezultate ca urmare a unei prea
mari dependenţe de rezultatele jocului exterior. Doar atunci are acesta
şansa de a-şi depăşi limitările inerente Eului 1 şi de a-şi atinge cu
adevărat potenţialul. Competiţia devine atunci un instrument
interesant, prin care fiecare jucător, depunând maximul de efort pentru
a câştiga, îi acordă celuilalt oportunitatea de a atinge noi niveluri ale
conştiinţei de sine.
Aşadar sunt două tipuri de joc implicate în meciul de tenis: unul
este jocul exterior împotriva obstacolelor ridicate de un adversar şi
care se joacă pentru nişte recompense externe; celălalt este Jocul
interior, jucat împotriva propriilor obstacole mentale şi emoţionale,
pentru câştigarea cunoaşterii şi a expresiei depline a potenţialului pe
care îl ai. Trebuie stabilit că atât jocul interior cât şi cel exterior au loc
în acelaşi timp, astfel că alegerea nu priveşte pe care dintre cele două
jocuri trebuie să-1 facem, ci care merită prioritate.
Evident, aproape toate activităţile umane implică ambele tipuri
de joc. Tot timpul vor exista obstacole externe între noi şi scopurile
noastre, fie că suntem în căutarea bunăstării materiale, a studiilor,
reputaţiei, prieteniei, păcii pe pământ sau pur şi simplu ceva de
mâncare la cină. Iar obstacolele interne sunt şi ele tot timpul acolo;
aceeaşi minte pe care o folosim pentru a ne obţine scopurile externe
este uşor de distras de către tendinţa noastră de a ne îngrijora, regreta
sau de a provoca confuzie în general, cauzând astfel dificultăţi de care
ne-am putea lipsi de la bun început. Este bine de remarcat faptul că
deşi scopurile noastre externe sunt multe şi diverse şi necesită multe
abilităţi pentru a le îndeplini, obstacolele interne vin dintr-un singur
punct, iar abilităţile necesare pentru a le depăşi rămân aşadar
constante. Fără a fi estompat, Eul 1 este în stare să producă frică,
îndoieli, amăgiri oriunde te-ai afla şi orice ai face. Concentrarea în
tenis nu este în mod fundamental diferită de concentrarea necesară
îndeplinirii oricărei alte activităţi sau pur şi simplu pentru a asculta o
simfonie; a învăţa să renunţi la obiceiul de a te judeca pentru lovitura
ta de rever nu este diferit faţă de a renunţa la obiceiul de a-ţi judeca
copiii sau şefii; iar învăţarea capacităţii de a întâmpina obstacolele
care apar într-o competiţie îţi va îmbunătăţi în mod automat abilitatea
de a găsi avantaje în toate dificultăţile pe care le întâlneşti în viaţă.
131
Astfel, orice joc interior se va aplica imediat şi în mod automat la
toată gama de activităţi ale unei persoane. Din acest motiv merită să
acordăm atenţie jocului interior.

DEZVOLTAREA STABILITĂŢII INTERIOARE

Poate cel mai indispensabil instrument al nostru în timpurile


modeme este capacitatea de a rămâne calmi în faţa unor schimbări
rapide şi neliniştitoare. Oamenii care vor supravieţui cel mai bine
acestei epoci sunt cei descrişi de Kipling ca fiind „aceia care se
stăpânesc atunci când toţi din jur se pierd cu firea." Stabilitatea
interioară se obţine nu prin retragerea la cel mai mic semn de pericol,
ci prin dobândirea abilităţii de a vedea adevărata natură a lucrurilor
care se petrec şi de a răspunde în mod corespunzător. În acest fel,
reacţia Eului 1 la situaţie nu-ţi va altera echilibrul interior sau
claritatea.
Instabilitatea, prin contrast, este o condiţie a noastră în care
suntem mai uşor dezechilibraţi atunci când Eul 1 este afectat de către
un eveniment sau o anume circumstanţă. Eul 1 tinde să-şi
distorsioneze percepţia evenimentului, forţându-ne să întreprindem
măsuri necugetate, care mai departe vor conduce la circumstanţe mai
dificile pentru păstrarea echilibrului nostru interior - clasicul cerc
vicios al Eului 1.
Oamenii întreabă „Şi deci cum pot să-mi controlez stresul?" Se
fac cursuri, sunt oferite remedii pentru aceasta, însă stresul cauzat de
Eul 1 continuă. Problema cu „gestionarea stresului" este că tinzi să
crezi că este inevitabil. Stresul trebuie să existe pentru a avea ce să
gestionezi. Am observat că Eului 1 îi prieşte atunci când se află în
conflict. O alternativă este însă să te dezvolţi pur şi simplu bazându-te
pe stabilitatea ta. Sprijină-ţi şi încurajează-ţi Eul 2, ştiind că cu cât este
mai puternic, cu atât mai greu va fi să te dezechilibrezi şi mult mai
repede vei reuşi să-ti recâştigi echilibrul.
Stresul cauzat de Eul 1 este un hoţ care, dacă este lăsat, ne poate
lipsi de bucuria vieţilor noastre. Cu cât trăiesc mai mult, cu atât ajung
să apreciez mai mult darul care este viata ce ne este dată. Acest dar
este mai mare decât orice mi-aş fi putut imagina, aşadar, timpul pe
132
care-1 petrec într-o stare de stres înseamnă o pierdere semnificativă -
pe sau în afara terenului. Poate că înţelepciunea nu înseamnă atât de
mult a veni cu noi răspunsuri, ci mai degrabă a recunoaşte la un nivel
mai adânc de înţelegere răspunsuri vechi de când lumea. Unele lucruri
nu se schimbă. Nevoia de a avea încredere în sine şi de a creşte în
armonie cu sinele nostru nu se va diminua niciodată. Nevoia de a
renunţa la judecăţile de sine de felul „rău - bun" va fi mereu calea
pentru obţinerea unei mai bune clarităţi. Iar importanţa faptului de a fi
clarificat cu privire la priorităţile tale, şi mai ales cu privire la propria
viaţă, nu va fi niciodată mai puţin importantă cât timp te afli în viaţă.
Stresul îşi face cel mai uşor apariţia atunci când în jurul nostru
se exercită presiuni din toate părţile. Soţiile, soţii, copiii, facturile,
publicitatea, societatea însăşi vor continua să ceară mai multe de la
noi. „Fă lucrurile mai bine, fă mai mult, fii aşa şi pe dincolo, fă ceva
cu tine, de ce nu poţi să fii precum cutărică, urmează să facem nişte
schimbări aşa că va trebui să te adaptezi." Mesajul nu este diferit faţă
de „Loveşte mingea aşa sau loveşte mingea invers şi nu eşti bun de
nimic dacă nu reuşeşti asta." Uneori aceste cerinţe ne sunt aduse la
cunoştinţă într-un mod atât de simplu şi plăcut încât par o inocentă
parte a vieţii; uneori ne apar atât de dure încât ne determină să
acţionăm din frică. Insă un lucru este sigur: presiunea exterioară va fi
mereu constantă şi de fapt ar putea cu uşurinţă să crească în ritm şi
intensitate. Informaţia este într-o continuă expansiune şi odată cu ea şi
nevoia de a cunoaşte mai multe şi de a ne extinde competenţele. în
timp ce exigenţele cresc la locul de muncă pentru cei mai mulţi, la fel
se întâmplă şi cu riscul de a-ţi pierde locul de muncă.
Cauza principală a stresului poate fi rezumată de cuvântul
ataşament. Eul 1 devine atât de dependent de lucruri, situaţii, oameni
şi concepte derivate din propria experienţă, încât atunci când apare
schimbarea începe să se simtă ameninţat. Eliberarea de stres nu
presupune în mod necesar renunţarea la ceva anume, ci mai degrabă
capacitatea de a te elibera de toate lucrurile atunci când este necesar şi
de a şti că totul o să fie bine în continuare.
Înţelepciunea de a-ţi dezvolta stabilitatea interioară în aceste
vremuri îmi pare o cerinţă evidentă pentru o viaţă de succes. Primul
pas către o stabilitate interioară este recunoaşterea faptului că există
un sine interior care are nevoile sale inerente. Sinele, care deţine toate
darurile si capacităţile tale cu care tu speri să atingi anumite ţeluri în
viaţă, are la rândul său propriile cerinţe. Sunt cerinţe natu- rale pe care
133
nici măcar nu le-am dobândit prin învăţare. Fiecare Eu 2 este dăruit
prin naştere, indiferent de locul unde s-a născut, cu un instinct de a-şi
împlini natura. Acesta doreşte să se bucure, să înveţe, să fie liber să fie
ce-şi doreşte, să se exprime şi să-şi aducă propria contribuţie unică.
Nevoile Eului 2 se fac manifeste într-un mod discret dar
constant. O anumită senzaţie de împlinire însoţeşte o persoană atunci
când aceasta este în sincronicitate cu propriul sine. Problema
fundamentală este ce fel de prioritate să îi dăm Eului 2 în comparaţie
cu toate presiunile externe? Este evident că fiecare individ trebuie
să-şi răspundă la această întrebare în parte.
Eu, la fel ca oricine altcineva, trebuie să învăţ ceva foarte
important - cum să disting cerinţele interioare ale Eului 2 de cele
exterioare, „internalizate" de Eul 1 şi care sunt acum atât de familiare
modului meu de a gândi încât „sună" de parcă ar veni dinspre mine.
Fiind un liber-profesionist timp de douăzeci de ani, trebuie să admit că
am fost cea mai mare sursă de stres pentru propria-mi persoană. Insă
cu timpul am realizat că cerinţele pe care încerc să le satisfac atunci
când mă stresez singur nu sunt de fapt ale mele, ci sunt cerinţe pe care
le-am „cules" sau le-am „adunat" pentru niciun alt motiv decât acela
că am auzit despre ele la o vârstă timpurie sau pentru că păreau a fi
atât de general acceptate. Curând au început să sune bine, devenind
astfel mai uşor de ascultat decât nevoia subtilă dar insistentă a propriei
mele fiinţe.
Unul dintre interviurile mele preferate cu un jucător de tenis este
cel cu Jennifer Capriati când avea paisprezece ani. La acel moment
juca în turneele feminine de talie mondială şi se descurca remarcabil.
Reporterul a întrebat-o cât de emoţionată a fost să joace cu unele
dintre cele mai bune jucătoare de tenis din lume. Jennifer a răspuns că
nu a fost emoţionată deloc. Considera că este un privilegiu să joace
împotriva acestora, lucru pe care nu a avut ocazia să-1 facă până
atunci. „Dar cu siguranţă atunci când eşti în semifinalele unui turneu
de talie mondială, la doar paisprezece ani, cu toate aşteptările care
există, trebuie să te simţi puţin stresată." Răspunsul final al lui
Jennifer la toate încercările reporterului de a-i sonda temerile a fost
simplu, inocent şi din punctul meu de vedere, răspunsul Eului 2.
„Dacă mi-ar fi teamă jucând tenis, atunci nu văd de ce aş mai juca", a
exclamat ea. Şi cu aceasta reporterul şi-a încheiat chestionarul.
Probabil că cinicul din noi va spune, „Dar uite ce s-a întâmplat
cu Jennifer mai târziu." Da, poate că a pierdut câteva runde în faţa
134
Eului 1, însă meciul nu se termină cu o singură victorie sau o singură
înfrângere. Nu am nicio îndoială de faptul că Eul 2 al lui Jennifer este
complet neafectat. Putem în continuare să fim inspiraţi prin exemplul
ei cu privire la felul în care putem să punem frica la locul ei.
Eliberarea de stres are loc proporţional cu receptivitatea pe care
o avem faţă de sinele nostru, acordându-i Eului 2 oportunitatea ca în
fiecare moment să fie ceea ce este şi să se bucure de acest proces. Din
câte îmi dau seama, acesta este un proces de învăţare ce se extinde pe
toată durata vieţii noastre.
Sper acum că aţi înţeles că nu promovez genul de atitudine
pozitivă care încearcă să imprime ideea că lucrurile sunt minunate
când de fapt nu sunt aşa. Şi nici tipul „Dacă gândesc că sunt bun,
atunci sunt; dacă gândesc că sunt un învingător, atunci sunt." în ceea
ce mă priveşte, acesta este Eul 1 încercând să-şi spele reputaţia.
Câinele alergând după propria-i coadă.
În majoritatea conferinţelor pe care le-am ţinut în ultima
perioadă îmi reamintesc mie şi audienţei că deşi vin din California, nu
cred în autodezvoltare şi cu siguranţă nu urmăresc să-i dezvolt pe ei.
Câteodată primesc un răspuns plin de uimire. Dar nu cred că Eul 2 al
unei persoane necesită îmbunătăţiri, de când se naşte până când
dispare. Este bine asa cum este. Eu, mai mult ca oricine trebuie să
reamintesc acest lucru. Sigur, reverul nostru se poate îmbunătăţi şi
sunt sigur că scrisul meu poate deveni unul mai bun; cu siguranţă că
abilităţile noastre de relaţionare cu oricine de pe această planetă se pot
îmbunătăţi. Dar cheia de boltă a stabilităţii este să ştii că nu este nimic
în mod fundamental greşit cu natura umană.
Credeţi-mă, nu spun aceste lucruri fară a conştientiza rupturile
profunde pe care le poate provoca Eul 1, ci pornind de la o cunoaştere
derivată din propria experienţă, care îmi spune că există tot timpul o
parte din noi care rămâne imună la contaminările Eului 1. Poate că
trebuie să învăţ acest lucru din nou şi din nou pentru că am fost
precondiţionat atât de devreme să cred contrariul: că sunt cumva o
persoană rea şi că trebuie să învăţ să fiu bun.
Acea parte a vieţii mele pe care am petrecut-o încercând să
compensez acest negativism fiind excesiv de bun nu a fost nici plăcută
şi nici nu m-a răsplătit în vreun fel. Deşi în mod obişnuit am reuşit să
îndeplinesc sau chiar să depăşesc aşteptările celor pe care încercam
să-i mulţumesc, acest lucru nu s-a întâmplat fară un cost pentru
conexiunea mea cu mine însumi. Investigaţiile mele cu privire la
135
Jocul interior al tenisului mi-au permis să văd într-un mod foarte
practic că Eul 2, lăsat cu propriile lui resurse, se descurcă foarte bine
de unul singur. Cred că niciodată nu voi pierde nevoia de a-mi reînnoi
încrederea în mine şi de a mă proteja de toate vocile, interioare şi
exterioare, care ne subminează încrederea.
Ce altceva poate fi făcut pentru a promova stabilitatea? Mesajul
Jocului interior este unul simplu: concentrarea. Concentrarea atenţiei
la momentul prezent, singurul în care trăieşti cu adevărat, este mesajul
central al acestei cărţi şi inima artei de a face lucrurile bine.
Concentrarea nu înseamnă să te împiedici de trecut, de greşeli sau de
orgolii; nu înseamnă să te laşi ademenit de viitor sau de temerile şi
visele ce vin cu el şi care îţi distrag atenţia de la momentul
prezentului. Abilitatea de a a-ţi concentra mintea este abilitatea de o
struni din hoinărit. Nu înseamnă să nu gândeşti - ci să deţii controlul
gândurilor tale. Concentrarea poate fi practicată pe terenul de tenis,
tăind morcovi, într-o întâlnire plină de tensiune cu board-ul unei
companii sau în timp ce conduci maşina. Poate fi practicată când eşti
singur sau atunci când te afli într-o conversaţie. Necesită tot atât de
multă încredere pentru a te concentra atunci când asculţi o altă
persoană, fară a purta o conversaţie paralelă cu propriile gânduri, ca şi
atunci când urmăreşti o minge de tenis în toate detaliile fară a asculta
toate grijile Eului 1, speranţele şi instrucţiunile lui.
Stabilitatea creşte pe măsură ce învăţ să accept ceea ce nu pot
controla şi în acelaşi timp să preiau controlul a tot ceea ce pot să
controlez. Într-o seară friguroasă de iarnă, în primul meu an după ce
am absolvit liceul, am învăţat pentru prima dată, dar în niciun caz şi
pentru ultima, despre puterea acceptării vieţii şi a morţii. Eram singur,
conducând în broscuţa mea Volkswagen către Exeter, New
Hampshire, venind dinspre un mic oraş din Mâine. Era aproape miezul
nopţii când roata mi-a derapat pe gheaţă şi mi-a aruncat maşina încet,
dar destul de puternic, în afara drumului şi într-un mal de zăpadă.
Stând în maşină şi fiindu-mi din ce în ce mai frig, mi-am dat
seama de gravitatea situaţiei în care mă aflam. Erau cam minus
douăzeci de grade afară şi nu eram îmbrăcat cu nimic altceva decât cu
o jacheta sport. Nu aveam nici o şansa sa păstrez căldură în maşină
dacă aceasta nu era în mişcare şi aveam mici speranţe că o să pot fi
luat de vreo altă maşină aflată în trecere. Trecuseră douăzeci de
minute de când ieşisem din ultimul oraş şi niciun alt automobil nu mă
depăşise între timp. Nu erau ferme sau pământ cultivat în jur, nici
136
măcar stâlpi telefonici care să-mi amintească de civilizaţie. Nu aveam
nicio hartă şi nici nu ştiam cât de departe se află următorul oraş.
Mă confruntam cu o alegere interesantă. Urma să îngheţ dacă
rămâneam în maşină, aşa că trebuia să decid dacă să merg mai departe
în necunoscut în speranţa că un oraş s-ar afla în apropiere sau să mă
întorc, ştiind că voi găsi ajutor la cincisprezece mile în spate. După ce
am deliberat pentru un moment, am decis să-mi încerc şansele cu
necunoscutul. Până la urmă nu asa fac toţi în filme? Am mers în faţă
cam zece paşi şi apoi, fără să mă gândesc, am făcut cale întoarsă în
direcţia opusă.
După trei minute urechile au început să-mi îngheţe şi simţeam că
sunt pe cale să-mi cadă, aşa că am început să alerg. Dar frigul m-a
secătuit de energie rapid, aşa că a trebuit să încetinesc şi să continui să
merg. De această dată am reuşit să merg pentru doar două minute
înainte de a-mi fi iarăşi frig. Din nou am început să alerg, dar am
obosit repede. Perioadele de alergare erau din ce în ce mai scurte şi la
fel şi cele de mers şi curând am realizat care va fi rezultatul acestui
ciclu. Puteam să mă văd deja pe marginea drumului, acoperit de
zăpadă şi îngheţat bocnă. în acel moment, ceea ce părea să fie doar o
situaţie dificilă, părea să devină ultima mea situaţie. Conştientizarea
posibilităţii propriei mele morţi m-a încetinit până m-am oprit de tot.
După un minut de reflectare m-am trezit spunând tare „Ok, dacă
acesta e momentul, atunci fie. Sunt pregătit." Vorbeam serios. Cu
acestea am încetat să mă mai gândesc la posibilitatea morţii şi am
început să merg calm, conştientizând deodată frumuseţea nopţii. Am
devenit absorbit de tăcerea stelelor şi de formele clar-obscure din jurul
meu; totul era frumos. Şi apoi, fără să mă gândesc, am început să
alerg. Spre surprinderea mea, nu m-am oprit timp de patruzeci de
minute şi atunci doar pentru că am văzut o lumină la fereastra unei
case în depărtare.
De unde a venit această energie care mi-a permis să alerg atât de
mult fară să mă opresc? Nu mă simţeam înspăimântat; pur şi simplu
nu am mai obosit şi nu mi s-a mai făcut frig. Povestind această
istorioară acum pare că a spune că „Mi-am acceptat moartea" sună
ambiguu. Nu m-am relaxat în sensul unei renunţări. într-un fel am
renunţat la un mod de a-mi păsa şi am fost copleşit de un alt mod de
a-mi păsa. Aparent, lăsându-mi deoparte propria viaţă am eliberat o
energie paradoxală care mi-a permis să alerg cu cea mai deplină
abandonare către viaţă.
137
„Abandonare" este un cuvânt bun pentru a descrie ce i se
întâmplă unui jucător de tenis atunci când simte că nu are nimic de
pierdut. Încetează să-i mai pese de rezultatul jocului şi joacă fară nici
un fel de complexe. Este o eliberare de grijile Eului 1 şi o acomodare
cu grija unui sine mai adevărat şi mai profund. Este grijă şi totuşi nu
este grijă; este efort dar fară niciun fel de efort în acelaşi timp.

SCOPUL JOCULUI INTERIOR

Am ajuns acum la un punct interesant, ultimul. Am vorbit despre


cum să câştigăm un mai mare acces la Eul 2 şi despre cum să ne dăm
singuri din calea proprie noastre posibilităţi de a performa şi de a
învăţa mai bine în oricare dintre meciurile pe care alegem să le jucăm.
Concentrarea, încrederea, alegerea, atenţia fără prejudecăţi sunt toate
instrumente pentru atingerea acestui scop. Însă rămâne o întrebare
care încă nu a fost pusă. Ce înseamnă să câştigi Jocul interiori
Acum câţiva ani am încercat să răspund la această întrebare.
Acum aleg să nu fac acest lucru - chiar dacă consider că este cea mai
importantă întrebare. Orice încercare de a găsi un răspuns la această
întrebare este o invitaţie trimisă Eului 1 pentru a-şi formula o
prejudecată. Eul 1, de fapt, poate să se dezvolte într-o măsură
apreciabilă dacă poate accepta, în mod sincer, că nu ştie răspunsul şi
că nu-1 va cunoaşte niciodată. Atunci individul are mai multe şanse de
a simţi nevoia propriului sine, de a-şi urma setea interioară şi de a
descoperi ceea ce este cu adevărat satisfăcător. Faptul că este un lucru
pe care doar Eul 2 îl va cunoaşte - că nu vor exista aprecieri externe
sau critici - este ceva ce întâmpin cu uşurare.

PRIVIND ÎNAINTE

Câteodată sunt întrebat care este viziunea mea asupra viitorului


Jocului interior. Acest meci s-a jucat cu mult înainte ca eu să mă fi
născut şi se va juca după ce eu voi fi murit. Nu este rolul meu să am o
viziune despre aceasta; are propria viziune. Mă simt suficient de
norocos să fi avut şansa de a sta martor şi de a mă bucura de acesta.
În ceea ce priveşte Jocul Interior cu litere mari, adică
dezvoltarea şi aplicarea metodelor şi principiilor articulate în cărţile
138
Jocul interior, cred că vor deveni din ce în ce mai importante pe
parcursul secolului următor. Cred cu onestitate că pe parcursul
ultimilor câtorva sute de ani omenirea a fost atât de absorbită de
schimbările externe încât nevoia esenţială de concentrare asupra
provocărilor interne a fost neglijată.
În sport, mi-aş dori să văd antrenori de orice fel devenind în mod
egal competenţi în ambele domenii capabili să ghideze dezvoltarea
atât a abilităţilor externe cât şi a celor interne. Procedând astfel,
profesia lor şi cei care practică sportul vor dobândi o mai mare
demnitate.
Mai cred că domeniile ce ţin de afaceri, sănătate, educaţie, relaţii
interumane, vor evolua în înţelegerea lor asupra dezvoltării umane şi a
abilităţilor interioare ce trebuie dezvoltate. Vom avea capacitatea de a
învăţa mai bine şi de a gândi mai independent. Pe scurt, cred că
suntem încă la începutul unui proces lung şi necesar de reechilibrare
între interior şi exterior. Aceste lucruri nu sunt despre mine. Este un
proces al descoperirii de sine care în mod natural îşi aduce propria
contribuţie către ceilalţi, în timp ce învăţăm să ne aducem minima
contribuţie către noi înşine.

139
FINAL

„Orice joc cuprinde două părţi: un joc exterior şi unul interior.


Cel exterior este jucat împotriva unui adversar din afară, pentru a
depăşi obstacole externe şi pentru a atinge un rezultat extern. (...) Teza
acestei cărţi este tocmai aceea că nici stăpânirea şi nici satisfacţia unui
joc, oricare ar fi el. nu pot fi deprinse fără a da atenţia cuvenită
competenţelor, de obicei neglijate, care ţin de jocul interior. Acesta
este jocul care se desfăşoară în mintea jucătorului şi care are loc
împotriva unor adversari precum lipsa de concentrare, nervozitatea,
îndoiala de sine şi autocondamnarea. Pe scurt, el este jucat tocmai
pentru a depăşi toate acele obiceiuri ale minţii noastre care ne inhibă
parcursul în performanţă."

140
„Poate că victoriile reputate în jocul interior nu adaugă nimic la
raftul cu trofee, dar ele ne aduc recompense valoroase, cu un caracter
permanent, care contribuie în mod semnificativ la succesul personal,
atât pe terenul de joc, cât şi în afara lui."

Tim Gallwey

„Am avut încredere în Tim Gallwey - şi învăţămintele din Jocul


interior si Tenisul- încă dinainte să ne întâlnim. Această încredere a
început în 1974, când am citit această carte pe care acum o aveţi în
mână. Îmi confirm că am luat-o pe calea cea bună şi că pot merge în
continuare mai departe pe aceasta. (...) E o magie pe care o simt atunci
când sunt pe teren, antrenând şi învăţând împreună cu Tim. Abordarea
sa bine gândită, simplă, provocatoare inspiră tot ce e mai bun în mine
ca profesor, jucător şi persoană."

Zach Kleinman

„Fiindu-mi recomandată cartea Jocul interior şi Tenisul cu ani în


urmă, pe când eram student, am recunoscut beneficiile evidente ale
învăţăturilor lui Gallwey cu privire la performanţa în sporturile
individuale. Familiarizându-mă cu avantajele unei minţi liniştite
atunci când performăm, am început să cimentez principiile încrederii
în sine şi ale concentrării drept caracteristici de care pot beneficia şi
echipele."

Pete Caroll
812705
812705

978-606-8401-27-0
6424875000332
www.spanduglno.ro
141