III - FR Stuparu LE - Curs Dr. Comercial PDF

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA
FACULTATEA DE DREPT
COMPARTIMENTUL ÎNVAŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
LECT.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU
DREPT COMERCIAL
Note de curs pentru IFR
2018
1
I. Informaţii generale
Numele cursului: Drept comercial

Codul cursului: D16DRFRL549
An, semestru: An III, Sem. I
Tipul cursului: Obligatoriu
Coordonatorul de disciplină: Lavinia Elena Stuparu
Birou: Calea București nr.107 D, C 4.11, Craiova, Facultatea de Drept
E-mail: smale79@yahoo.fr
Consultaţii: Marți 18.00-20.00
Introducere
Cursul de „Drept comercial” se predă în semestrul I, anul III, la Specializarea Drept, și are ca
scop studierea şi aprofundarea conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului comercial.
Obiective
 dobândirea cunoștințelor teoretice fundamentale privind: conceptele de drept comercial;
izvoarele dreptului comercial; întreprinderea comercială; profesioniștii comercianți; fondul de
comerț; particularitățile formării și executării obligațiilor în activitatea comercială; contractele
comerciale speciale aferente exploatării întreprinderii comerciale;
 formarea capacităților intelectuale ale viitorilor juriști pentru a opera cu metode și tehnici
de muncă intelectuală în procesul de aplicare și interpretare a normelor juridice aplicabile
profesioniștilor.
Rezultate așteptate
 să înţeleagă conexiunea dintre activitatea economică și dreptul comercial
 să cunoască conceptele fundamentale ale dreptului comercial
 să cunoască, să interpreteze și să aplice normele juridice aplicabile profesioniștilor în
diferitele cazuri concrete din activitatea economică
 integrarea în sistem a cunoștințelor și noțiunilor de drept comercial în cadrul formării
intelectuale a viitorilor juriști, cu consecința facilitării integrării pe piața muncii juridice.
Structura cursului
Cursul este structurat pe 10 module în care se regăsesc cunoştinţe necesare înţelegerii noţiunilor
specifice dreptului comercial.
Modulul Tema
1 Noțiuni introductive privind dreptul comercial
2 Întreprinderea – formă juridică de desfășurare a activității cu caracter profesional
3 Profesioniştii comercianţi şi auxiliarii lor
4 Obligațiile profesionale ale profesioniștilor comercianți
5 Fondul de comerţ
6 Regimul juridic al profesioniștilor comercianți. Regimul juridic general al
profesioniștilor comercianți persoane fizice
2
7 Regimul juridic general al profesioniștilor comercianți de tipul regiilor autonome,
companiilor/societăților naționale, grupurilor de interes economic, grupurilor
europene de interes economic, societăților cooperative, organizațiilor cooperative de
credit, societatilor cooperative europene
8 Regimul juridic general al profesioniștilor comercianți de tipul societăților
reglementate de Legea nr. 31/1990
9 Particularități ale formării și executării obligațiilor în activitatea comercială
10 Contracte speciale aferente exploatării unei întreprinderi comerciale
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Desfășurarea activităților în vederea acoperirii temelor în cadrul modulelor va consta în
întâlniri față în față cu studenții.
Pentru eficiența dezbaterilor în cadrul înâlnirilor, studenții vor trebui ca în prealabil să
parcurgă prin studiu individual temele respective.
În cadrul întâlnirilor vor fi clarificate cu studenții problemele pe care aceștia le-au identificat
în cadrul studiului individual și vor fi făcute aplicații pentru aprofundarea și consolidarea
cunoștințelor dobândite.
Competențe obținute
 Cunoaşterea conţinutului instituţiilor dreptului comercial;
 Formarea capacității de interpretare și aplicare a normelor dreptului comercial;
 Înțelegerea conexiunii dintre dreptul comercial si alte ramuri de drept;
 Formarea capacității de a înţelegere și dobândirea unei gândiri logice în analiza
fenomenelor economico-juridice.
Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

Evaluarea studenţilor se realizează în mod continuu pe întreg parcursul anului universitar, prin
intermediul următoarelor activităţi: participarea activă a studenţilor la seminar; verificarea
continuă a cunoştinţelor dobândite; rezultatul/rezultatele obţinute la testarea/ testările
semestriale; evaluarea finală. Evaluarea finală se realizează conform formei de verificare
prevăzută în planul de învăţământ. Nota finală va fi calculată având în vedere cele două note şi
ponderarea (20% şi 70%) conform algoritmului: (nota evaluare parcurs x0,2) + (notă evaluare
finală x0,7)+1p (pentru îndeplinirea procentului de prezenţă). Exemplu: (6x0,2) + (8x0,7) =1,2
+5,6+1 =7,8.
Informații evaluare
Suportul de curs conţine toate informaţiile necesare însuşirii cunoştinţelor teoretice
referitoare la Dreptul comercial. Conţinutul este structurat în module, în cadrul fiecărui modul
regăsindu-se mai multe unităţi de învățare, în aşa fel încât să eşaloneze şi să faciliteze
parcurgerea materialului şi însuşirea sa. Pentru parcurgerea acestei resurse se recomandă
următoarea succesiune:
1. Citirea, cu atenţie, a fiecărei unităţi şi consultarea recomandărilor bibliografice.
2. Parcurgerea rezumatului fiecărei unităţi de studiu.
3. Rezolvarea temelor de autoevaluare (pentru fiecare unitate de studiu).
4. Rezolvarea testului de autoevaluare (pentru fiecare modul).
5. Pregătirea schemei de discuţie pentru 3seminar.
II. Suport curs
MODULUL I.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL
Unităţi de învăţare:
1. Tranziția dreptului comercial în sistemul de drept român
2. Obiectul și definiția dreptului comercial
3. Izvoarele dreptului comercial
Timpul alocat: 1 oră
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech,
Craiova, 2018, p.7-11;
2. Smarandache (Stuparu), L.E., The Transition of Commercial Law in the National
Legal System under the Influence of the Romanian Civil Code, în Revista de Ştiinţe Juridice
nr.1/2016, Editura Universul Juridic, Craiova, p. 33-44;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 11-31;
4. Piperea, Gh., Drept comercial. Întreprinderea, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.1-
29;
5. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 1-30;
Obiectivele modulului:
 Identificarea poziţiei dreptului comercial în sistemul de drept şi stabilirea conexiunilor cu
celelalte ramuri ale dreptului
 Determinarea conceptelor de obiect al dreptului comercial și definiția dreptului comercial
 Cunoaşterea izvoarelor dreptului comercial
I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

NAȚIONAL
1. Considerații introductive
Intrarea în vigoare a actualului Cod civil român, adoptat prin Legea nr. 287/2009 și pus în
aplicare de Legea nr. 71/2011, iar ulterior a unui nou Cod de procedură civilă, a adus modificări
4
substanțiale dreptului privat ca diviziune a sistemului de drept român. Noul Cod civil este actul
normativ în care legiuitorul a urmărit să încorporeze totalitatea reglementărilor privitoare la
persoane, relațiile de familie, relațiile comerciale, precum și cele cu element de extraneitate.
Acesta este contextul normativ în care a fost repusă în discuţie poziţia dreptului comercial în
sistemul nostru de drept. Problematica ocazionată a fost aceea de a stabili dacă, începând cu 1
octombrie 2011, dreptul comercial a continuat să rămână o ramură autonomă a sistemului de
drept național sau a devenit o subramură a actualului drept civil.
2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

Până la data aplicării actualului Cod civil, sistemului românesc de drept îi era
caracteristic duaslismul dreptului privat, atât dreptul civil cât și dreptul comercial fiind ramuri de
drept autonome, fiecare dintre ele având un obiect propriu de reglementare.
În ramura dreptului commercial, obiectul de reglementare era format din relațiile sociale
cu conținut patrimonial sau personal nepatrimonial născute din fapte de comerț. Reglementarea
generală a faptelor de comerț era asiguată de prevederile Codului comercial român de la 1887
(art. 3, art.4, art. 56).
Faptele de comerț erau considerate acele operațiuni juridice, constând în acte și fapte prin
care se realiza schimbul și circulația bunurilor și valorilor, precum și producerea de bunuri și
prestarea de servicii, efectuate cu intenția de a obține profit și care dobândeau acest caracter
datorită calificării dată de lege sau a calității de comerciant a părților care participau la
operațiunea juridică respectivă. În baza reglementării asigurată faptelor de comerț de prevederile
Codului comercial, acestea erau grupate în trei categorii: fapte de comerț obiective; fapte de
comerț subiective; fapte de comerț unilaterale (mixte).
Legătura juridică dintre dreptul civil și dreptul comercial era consacrată de art. 1 din
Codul comercial, în sensul că dreptul comercial avea ca drept comun dreptul civil. Acesta din
urmă se aplica raporturilor juridice comerciale numai dacă în legislația comercială nu existau
dispoziții sau acestea erau insuficiente pentru a le reglementa.
Ca definiție, dreptului comercial era aceea ramură a sistemului de drept formată din
ansamblul de norme juridice care reglementau relațiile sociale patrimoniale și personal
nepatrimoniale născute din fapte de comerț și cele la care participau comercianții.
În concluzie, în dreptul comercial faptele de comerț consacrate de Codul comercial erau
cele care generau raporturile juridice comerciale. Acestea din urmă erau reglementate, în
principal, de legislația comercială, iar în cazul în care generau litigii soluționarea lor era de
competența instanțelor și/sau a secțiilor comerciale. În dreptul civil raporturile civile aveau un
regim juridic diferit de raporturile comerciale, deopotrivă sub aspectul dreptului substanțial și al
dreptului procedural. Acestea erau guvernate de legislația civilă, iar litigiile civile erau
soluționate de secțile civile ale instanțelor de judecată.
3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

Prin intermediul Codului civil actual, legiuitorul național a urmărit să implementeze teza
unității dreptului privat, schimbând sistemul de reglementare a dreptului comercial. Modelul
urmat în procesul de codificare este cel al Codului civil Québec (1994).
S-a făcut trecerea de la sistemul autonomiei dreptului comercial (sistemul dualismului
dreptului privat) la sistemul unității dreptului privat (sistemul monist al dreptului privat).
S-a renunțat la diviziunea tradițională a dreptului privat în drept civil și drept comercial
și, pe cale de consecință, la delimitarea raporturilor juridice civile de raporturile juridice
comerciale.
În prezent, dreptul comercial este o subramură a dreptului privat. Dreptulul comercial nu
a încetat să fie o ramură a dreptului privat deoarece nu mai are un obiect propriu de
reglementare.
5
3.1. Teoria monistă și critica acesteia
În sistemul de drept român transpunerea concepției moniste a generat critici în doctrină,
cauzate de redactarea deficitară a Codului civil. Conținutul acestuia nu relevă, așa cum
presupune în esența sa teoria monistă, existența unei veritabile reglementări unice (de integrare a
reglementărilor comerciale în dreptul civil) și unitare (de normare egalitară pentru toate
subiectele de drept privat) a tuturor raporturilor de drept privat.
Cea mai mare parte din legislația specifică comercială a supraviețuit aplicării actualului
Cod civil și a rămas exterioară acestuia. Abrogarea unor acte normative comerciale (de ex. prin
art. 230 lit. c), e), f), u), ww) din Legea nr. 71/2011], modificarea sumară a altora [de ex. prin art.
230 lit. bb) din Legea nr. 71/2011] și preluarea de dispoziții din altele în cuprinsul noului Cod
civil nu sunt suficiente pentru a susține concepția declarat integratoare adoptată de legiuitor în
privința dreptului privat. Un număr considerabil de instituţii juridice din dreptul comercial (de
ex: anumite contracte specifice comercianților; statutul organic al comercinaților și obligațiile lor
profesionale; registrul comerțului; titlurile de credit; procedura insolvenței) continuă să fie
reglementate de preexistenta legislaţie comercială în materie, ele nefiind menţionate sau
dezvoltate de Codul civil şi pentru care este irelevantă abrogarea parțială a Codului comercial
[art. 270 lit. c) din Legea nr. 71/2011] şi a celor câtorva acte normative comerciale.
Mai mult, Codul civil reglementează diferențe de regim juridic pentru subiectele de drept
civil, în raport de criteriul subiectiv al deținerii calității de profesionist. Aplicarea de reguli
derogatorii profesioniștilor (comercianții fiind o categorie a acestora) este evidentă în
raporturilor juridice obligaționale reglementate de Codul civil.
3.2. Efectele implementării teoriei moniste

În ciuda oricăror critici, deși la nivel practic nu s-a realizat o fuziune autentică a dreptului
civil cu dreptul comercial, totuși, la nivel legislativ, Codul civil a condus la pierderea autonomiei
dreptului comercial. Principalul argument este dispariția obiectului de reglementare juridică
propriu, deținut anterior. Codul civil a reinterpretat fundamentele originale ale dreptului
comercial, care sunt actele de comerţ şi comerciantul, în prezent acestea fiind inseparabile de
instituțiile profesionistului şi întreprinderii.
Comercianții beneficiază de un tratament juridic derogator determinat prioritar de
actualul lor statut de profesioniști și, în secundar, de statutul lor organic fixat de legislația
specială rămasă exterioară Codului civil.
Legătura dintre dreptul civil și dreptul comercial este una de tip ramură-subramură.
Schimbarea sistemului de reglementare juridică a dreptului comercial a antrenat, sub aspect
legislativ, calificarea civilă a raporturilor juridice la care participă comercianții (ca profesionști
care exploatează întreprinderi cu scop lucrativ), iar litigiile pe care le generează astfel de
raporturi juridice sunt de competenţa instanţelor civile (chiar dacă de cele mai multe ori
soluționarea revine unor complete specializate).
4. Obiectul dreptului comercial

3.1. Criteriul subiectiv. Potrivit criteriului subiectiv, dreptul comercial are ca obiect
normele juridice care reglementează relaţiile sociale născute din actele juridice la care participă
persoanele care au calitatea de comerciant. Dreptul comercial apare în această concepţie ca un
ansamblu de norme juridice cu caracter profesional destinate unei anumite categorii profesionale,
denumită comercianţi.
3.2. Criteriul obiectiv. Conform criteriului obiectiv, dreptul comercial apare ca un
ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice, denumite de lege fapte
de comerţ, fără a avea vreo relevanţă calitatea persoanei care le realizează. Dreptul comercial
apare ca un ansamblu de norme juridice destinate unei categorii de operaţiuni juridice denumite
de lege fapte de comerţ.
6
3.3. Criteriul subiectiv consacrat de Codul civil român. În concepţia Codului civil
român este consacrat sistemul subiectiv, deoarece acesta precizează că dispoziţiile sale se aplică
şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil (art. 3 din Codul civil român). Comercianţii sunt persoanele fizice sau după caz
persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului (art. 6 din Codul civil român). Ei
sunt o categorie de profesionişti.
În consecinţă, sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul
subiectiv, iar obiectul dreptului comecial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor
comercianţi.
5. Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial român este un ansamblu de norme juridice de drept privat care
reglementează relațiile sociale patrimoniale și personal nepatrimoniale la care participă
profesioniștii comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop lucrativ.
6. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

privat și dreptuluipublic
Dreptul comercial se află în interferență și se delimitează față de celelalte ramuri ale
dreptului privat (dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul comerțului internațional).
În identificarea interferențelor și a delimitărilor dintre dreptul comercial și celelalte
ramuri ale dreptului privat trebuie avute în vedere obiectul, principiile și metoda de reglementare
din cadrul acestora.
dreptului public (dreptul constituțional, dreptul administrativ, dreptul penal, dreptul fiscal).
În evaluarea interferențelor și delimitărilor trebuie ținut cont de obiectul, principiile și
metoda de reglementare din cadrul acestora.
II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

1. Identificarea izvoarelor dreptului comercial
Noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor de drept în sens formal adică
formele de exprimare ale normei de drept; izvor de drept în sens material adică autoritățile care
sunt abilitate să creeze dreptul, adică acele entități recunoscute a fi apte să creeze reguli generale
şi abstracte obligatorii la nivelul grupului şi susceptibile de a fi sancționate prin intervenția
statului.
Ceea ce ne interesează în materie de izvor de drept este conceptul de izvor formal. Prin
izvor de drept comercial în sens formal se înțelege forma de exprimare a normelor juridice care
reglementează relațiile profesioniștilor comercianți în exploatarea întreprinderilor cu scop
lucrativ.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative (creative) şi izvoare interpretative.
Izvoarele normative ale dreptului comercial sunt: Constituția României; Codul civil
român; legislația specială; uzanţele, principiile generale ale dreptului, legislația Uniunii
Europene, tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care România
este parte, iar izvoarele interpretative ale dreptului comercial sunt: doctrina juridică şi practica
judiciară comună.
2. Izvoarele normative ale dreptului comercial
7
2.1. Constituția României. Constituția României din 2003 este izvor de drept comercial
deoarece conține norme juridice incidente activității economice din România și consacră anumite
principii în materie, reluate în diverse forme de legislația specială comercială.
2.2. Codul civil român. Actualul Cod civil a fost aprobat prin Legea nr. 287/2009,
modificată și completată de legea sa de punere în aplicare (Legea nr. 71/2011). Dispozițiile
Codul civil (art.3-4) referitoare la obiectul, conținutul și sfera sa de aplicare explică statutul său
de izvor de drept comercial.
Prevederile Codului civil reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre
persoane ca subiecte de drept civil. Acestea se aplică și raporturilor dintre profesionişti, precum
şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Codul civil este alcătuit dintr-un
ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera şi
spiritul dispozițiilor sale. Această reglementare instituie statutul Codului civil de drept comun
pentru legislația specifică profesioniștilor de tipul comercianților care exploatează întreprinderi
cu scop lucrativ.
Dintre dispozițiile Codului civil au relevanță în materia comercială, în principal, cele
privind statutul juridic al persoanelor, obligațiile, prescripția, anumite contracte (de ex:
contractul de societate, contractul de agenție, contractele bancare).
2.3. Legislația specială. Legislația specială este formată din totalitatea actelor
normative, exterioare Codului Civil și legii sale de punere în aplicare, care reglementează
instituțiile tradiționale de drept comercial raportate în prezent la instituția profesionistului de
tipul comerciantului care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ. După caz, formele de
exprimare a acestor acte normative sunt cele de: legi; decrete-legi; ordonanțele şi hotărâri de
Guvern; norme, regulamente şi ordine adoptate de o diversitate de organe competente în baza
delegării funcției legislative în condițiile legii. O componentă aparte a legislației speciale este
reprezentată de actele normative abrogate de Legea nr. 71/2011.
La nivel general, actuala legislație specială este formată din actele normative care
reglementează instituții specifice dreptului comercial precum:
- comercianții persoane fizice și comercianții persoane juridice (de ex: O.U.G. nr. 44/2008
privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile
individuale şi întreprinderile familiale; Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților de stat
ca regii autonome şi societăți comerciale; Legea societăților nr. 31/1990; O.U.G. nr. 30/1997
pivind reorganizarea regiilor autonome; Legea nr. 161/2003; Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcționarea cooperației; O.U.G. nr. 99/2006 privind instiuțiile de credit și
adecvarea capitalului);
a) registrul comerțului (de ex: Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului; Ordinul
Ministrului Justiției nr. 2594/2008 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modul de
ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a informaţiilor);
b) contractele specifice profesioniștilor de tipul comerciant (de ex.: Legea nr. 51/1997
privind operațiunile de leasing şi societățile de leasing; O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic
al francizei; Ordinul Ministrului transporturilor nr. 66/2007 privind aprobarea normelor uniforme
privind aplicarea regulamentului de transport pe căile ferate din România);
c) titlurile comerciale de valoare (de ex.: Legea asupra cecului nr. 59/1934; Legea cambiei
şi biletului la ordin nr. 58/1934);
d) insolvența (de ex: Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență);
e) concurența (de ex: Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale; Legea
concurenței nr. 21/1996; Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului);
f) piața de capital (de ex.: Legea nr. 297/2004 privind piața de capital);
g) activitatea bancară (de ex: Norma B.N.R. nr. 4/2005 privind efectuarea operațiunilor de
schimb valutar; Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar).
8
Într-o proporție covârșitoare actele normative care alcătuiesc în prezent legislația specială
sunt anterioare schimbării sistemului de reglementare a raporturilor juridice de drept privat, iar
conținutul cvasimajorității acestora nu a fost modificat de prevederile Codului civil.
La nivel particular, sunt sau pot redeveni componente ale legislației speciale o serie de acte
normative comerciale abrogate de actualul cadru normativ civil.
Un astfel de caz este cel al Codul comercial din 1887, mai exact Cartea a II-a «Despre
comerțul maritim și despre navigație», precum și dispozițiilor art. 948, 953, art. 954 alin. (1) și
art. 955. Prevederile art. 230 lit. c) din Legea nr. 71/2011 au abrogat parțial Codul comercial,
fiind exceptate dispozițiile anterior nominalizate care se vor abroga la data intrarii în vigoare a
Codului maritim.
De asemenea, prevederile din Codul comercial și din alte acte normative comerciale,
abrogate de Legea nr. 71/2011 (art. 230), se vor aplica în condițiile stabilite de art. 6 C. Civ.
privind aplicarea legii în timp.
2.4. Uzanțele. Codul civil (art. 1) a impus ca noutate caracterul normativ al uzanțelor,
stabilindu-le regimul de aplicare și de probațiune. În accepțiunea Codului civil prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale. În materiile reglementate prin lege, uzanţele se
aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea și numai dacă acestea sunt
conforme cu ordinea publică şi bunele moravuri. În cazurile neprevăzute de lege se aplică
uzanţele, iar în lipsa acestora, se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare,
iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului. Partea interesată trebuie
să facă dovada existenţei şi a conţinutului uzanţelor. Uzanţele publicate în culegeri elaborate de
către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba
contrară.
2.5. Principiile generale ale dreptului. Prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Codul civil
au recunoscut principiile generale ale dreptului ca izvor de drept. Aplicarea acestora se face în
absența oricărei alte surse de drept normativă, respectiv în cazurile neprevăzute de lege dacă nu
există uzanțe și nici dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare.
2.6. Dreptul Uniunii Europene. Legislația europeană este sursă de drept comercial român
atunci când este obligatorie și relevantă în domeniul comercial. În acest sens, au statut de izvor a
dreptului comercial român tratatele de bază și regulamentele Consiliului European, iarmod
excepțional, directivele și deciziile europene.
La nivel naţional, legătura ierarhică dintre legislaţia Uniunii Europene şi cea a României
este stabilită prin dispoziţiile art. 148 alin. (2)-(3) din Constituţia României. În sfera dreptului
privat, aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene mai este consacrată prin prevederile art.
5 C. civ. şi ale art. 4 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziții, în materiile reglementate de Codul
civil și de Codul de procedură civilă, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod
prioritar, indiferent de calitatea sau de statutul părţilor.
2.7. Tratatele internaționale privind drepturile fundamentale ale omului la care
România este parte. Tratatele privind drepturile omului ratificate de România în condițiile legii
sunt izvor de drept comercial dacă vizează materia comercială.
Reglementarea modului în care acesta se aplică în ordinea juridică națională revine, la
nivel general, dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României. În completare, în sfera dreptului
privat, dispozițiile art. 4 din Codul civil și ale art. 3 din Codul de procedură civilă sunt cele care
reglementează aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului în
materiile reglementate de cele două coduri.
Astfel, în materiile reglementate de Codul civil și de Codul de procedură civilă,
dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte
tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare
la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi Codul civil, respectiv Codul
de procedură civilă, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care cele
două coduri conţin dispoziţii mai favorabile.
9
3. Izvoarele interpretative ale dreptului comercial
3.1. Doctrina juridică. Doctrina juridică reprezintă totalitatea opiniilor exprimate de către
cei care predau, scriu sau transpun în practică dreptul. Aceste opinii se concretizează în diverse
forme de lucrări juridice de specialitate (de ex.: cursuri universitare, tratate, monografii, coduri
comentate, articole, comentarii de lege sau de jurisprudență, prelegeri etc.).
Doctrina nu este un izvor de drept normativ, adică nu este creatoare de norme de drept și
nu are forță juridică obligatorie. Relevanța doctrinei constă în oferirea de idei, soluții, critici,
interpretări care pot conduce la perfecționarea dreptului comercial, după caz, prin intermediul
legiuitorului sau al judecătorului.
3.2. Practica judiciară comună. Practica judiciară desemnează totalitatea hotărârilor
judecătorești pronunțate de instanțele de toate gradele.
Ca regulă, soluțiile pronunțate de instanțele de judecată nu sunt izvoare creatoare de
drept. Judecătorii interpretează și aplică legea în cazurile deduse judecății, hotărârea pronunțată
fiind obligatorie doar pentru părțile litigiului.
Chiar dacă astfel de hotărâri judecătorești nu sunt izvor de drept comercial ele contribuie
la perfecționarea dreptului, putând să fie o sursă de inspirație pentru legiuitor și, în anumite
cazuri, chiar pentru judecători (de ex.: la soluționarea recursului în interesul legii sau în cazul
dezlegării unor chestiuni de drept).
În mod excepţional, jurisprudența dobândește putere de lege în anumite cazuri. Reținem
în acest sens: a) decizile Curţii Constituţionale de acceptare a excepţiilor de neconstituţionalitate,
ridicate împotriva unor dispoziţii din sfera dreptului comercial; b) recursul în interesul legii,
declarat în condiţiile legii, judecat şi soluţionat prin admitere de secţiile reunite ale Înaltei Curţi
de Casaţie și Justiție; c) deciziile prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunțate
de Înalta Curte de Casație și Justiție; d) deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului; e)
jurisprudența Curții de Justiția a Uniunii Europene; f) hotărârile preliminare ale Curții de Justiție
a Uniunii Europene în procedura întrebărilor preliminare.
Concluzii:
Sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial este sistemul subiectiv, iar
obiectul dreptului comercial constă în normele juridice aplicabile profesioniştilor comercianţi.
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile
raporturilor juridice la care participă profesioniștii comercianți în exploatarea întreprinderilor cu
scop lucrativ.
dreptului privat.
Izvoarele dreptului comercial pot fi clasificate după criteriul naturii lor în izvoare
normative (creative) şi izvoare interpretative.
Test de autoevaluare:
1. În ce constă teoria monistă și care sunt criticile aduse acesteia în cazul dreptului privat
român?
2. Care sunt efectele implementării teoriei moniste în dreptul privat român?
3. Care este sistemul de determinare a obiectului dreptului comercial?
4. Cum se defineşte dreptul comercial?
5. Care este poziţia dreptului comercial în sistemul de drept?
6. Care sunt izvoarele dreptului comercial?
Spețe:
1. În soluţionarea litigiilor care apar între comercianţi aceştia pot să utilizeze calea
amiabilă sau pot să apeleze la instanţele judecătoreşti ori la arbitrajul comercial organizat ad-hoc
10
sau instituţionalizat. Pentru fiecare dintre aceste posibilităţi există cadru legal în legislaţia
românească.
Întrebări şi teme:
(1) Precizaţi dacă această posibilitate conferită comercianţilor este un privilegiu generat
de condiţia de comerciant sau este o derivată a principiului libertăţii comerţului.
(2) Precizaţi dacă părţile unui astfel de litigiu pot uza concomitent de cele două forme de
jurisdicţie.
2. Dreptul comercial ocupă o nouă poziție în cadrul dreptului privat odată cu intrarea în
vigoare a Codului civil. El nu este totuși izolat în cadrul sistemului național de drept, aflându-se
în interferenţă cu celelalte ramuri.
(1) Care sunt teoriile privind autonomia sau unitatea dreptului privat?
(2) Care sunt interferenţele şi delimitările dreptului comercial cu dreptul civil?
Grile:
1. În perioada de aplicare a Codului comercial, poziția dreptului comercial în
sistemul de drept român era de:
a) ramură de sine stătătoare a dreptului privat;
b) ramură autonomă a dreptului public;
c) subramură a dreptului privat.
2. Sistemul de reglementare a dreptului comercial în condiţiile Codului civil constă
în:
a) autonomia totală a dreptului comercial ca efect al pluralismului dreptului privat;
b) integrarea dreptului comercial în dreptul civil ca efect al teoriei moniste privind
unitatea dreptului privat;
c) autonomia relativă a dreptului comercial faţă de dreptul civil.
3. Constituie critică a teoriei moniste de reglementarea a raporturilor de drept
privat:
a) supraviețuirea majorității legislației speciale comerciale anterioară;
b) introducerea unui regim unitar de reglementare pentru toate subiectele de drept civil;
c) reglementarea tuturor instituțiilor de drept comercial în Codul civil.
4.Constituţia României este izvor de drept comercial deoarece:
a) cuprinde norme privind organizarea statului;
b) cuprinde norme de principiu privind economia şi finanţele publice;
c) cuprinde norme privind administrația publică centrală şi locală.
5. Codul civil român este izvor de drept comercial pentru că:
a) conţine norme privind profesioniştii şi întreprinderea;
b) consacră juridic statutul persoane fizice;
c) cuprinde norme privind relaţiile de familie.
6. Constituie izvoare interpretative ale dreptului comercial român:
a) uzanţele la care face trimitere legea civilă;
b) principiile generale ale dreptului;
c) doctrina şi jurisprudenţa.
11
MODULUL II.
ÎNTREPRINDEREA – FORMĂ JURIDICĂ DE DESFĂȘURARE
A ACTIVITĂȚII CU CARACTER PROFESIONAL
1. Reglementarea, noţiunea, elementele constitutive şi categoriile de întreprinderi
2. Întreprinderea comercială formă specifică de întreprindere
3. Întreprinderea civilă formă specifică de întreprindere
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
1. Smarandache (Stuparu), L.E., The enterprise in the Romanian Legal System - Past
and Present, în Revista de Științe Politice (Revue des Sciences Politiques) nr. 52/2016, Ed.
Universitaria, Craiova, pp.48-59;
2. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova,
2018, p. 12-17;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 32-37;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 41-57.
5. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial. Întreprinderea.
Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2017;
79.
Obiectivele modulului
 Cunoaşterea evoluţiei conceptului de întreprindere

 Determinarea conceptului de întreprindere în condiţiile actualului cadru normativ
 Identificarea şi cunoaşterea particularităţilor întreprinderii comerciale şi ale
întreprinderii civile
I. REGLEMENTAREA, NOŢIUNEA, ELEMENTELE CONSTITUTIVE

ŞI CATEGORIILE DE ÎNTREPRINDERI
1. Evoluția reglementării noțiunii întreprindere
1.1. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului comercial român
În perioada de aplicare a Codului comercial (anii 1887-1948 și 1990-2011), noțiunea
întreprinderii a fost tratată atât de Codul comercial, dar și de alte acte normative, accepțiunile date
acesteia fiind uneori diferite.
Cadrul normativ invocat evidențiază două tendințe de înțelegere și definire a conceptului
de întreprindere, respectiv întreprinderea ca activitate economică (de ex. în cazul Codului
12
comercial, O.U.G. nr. 44/2008 sau Legii nr. 381/2009 privind introducerea concordatului
preventiv şimandatului ad-hoc) și întreprinderea ca subiect de drept (de ex în cazul Legii nr.
346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii sau Legii nr.
217/2005 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea comitetului european de întreprindere).
Întreprinderea reglementată de Codul comercial a avut o pondere semnificativă în cadrul
faptelor de comerț, fiind pe cale de consecință una dintre sursele principale ale raporturilor
juridice comerciale. La rândul lor, întreprinderile reglementate de legislația specială menționată,
având sensul de activitate economică sau de subiect de drept, au constituit în majoritatea cazurilor
criteriu de comercialitate pentru raporturile juridice.
1.2. Reglementarea întreprinderii în perioada comunistă
În intervalul de timp corespunzător perioadei comuniste Codul comercial român a fost
căzut în desuetudine, aplicarea sa devenind imposibilă motivat de transformarea economiei
naționale într-o economie socialistă planificată centralizat.
În ce privește noțiunea de întreprindere, sensul acesteia era exclusiv de subiect de drept.
Întreprinderea era desemenată prin sintagma ”întreprindere socialistă” și indica subiectele de
drept specifice economiei socialiste, adică operatorii economici bazați pe proprietatea de stat.
1.3. Reglementarea întreprinderii sub imperiul Codului civil
Abrogarea Codului comercial, abrogarea sau modificarea altor acte normative, precum și
adoptarea unor noi acte normative, deși au determinat schimbări în optica legiuitorului național,
nu au simplificat înțelegerea conceptului “întreprindere”. Actualul cadrul legislativ în materie
este complex și pune în evidență deopotrivă elemente de noutate și de continuitate.
Ca elemente de noutate reținem faptul că actualul Cod civil este cel care asigură principala
reglementare a noțiunii generale de întreprindere, conferindu-i totodată un sens mai extins.
Întreprinderea este însă definită mediat prin intermediul sintagmei “exploatarea unei
întreprinderi”. Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ., constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea
sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii indiferent dacă
are sau nu scop lucrativ. Determinarea juridică a întreprinderii prin raportare la exploatarea
întreprinderii este criteriul esențial în atribuirea calității de profesionist. Conform art. 3 alin.(2)
C.civ. sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere. De asemenea, viziunea Codului
civil asupra sensului întreprinderii este una mai extinsă în raport de cea anterioară. În sinteză,
întreprinderea desemnează o activitate economică sau o activitate profesională organizată și
desfășurată cu scop lucrativ sau nelucrativ.
Ca element de continuitate, Codul civil este dublat de legi speciale care mențin sensul de
activitate sau de subiect de drept. Impunerea unor sensuri distincte sau particularizante, raportat la
cel dedus din Codul civil, revine unor acte normative ce au supraviețuit abrogării Codului
comercial (de ex: O.U.G. nr. 44/2008, Legea nr. 346/2004 sau Legea nr. 217/2015), precum și
unor legi adoptate sau ajustate ulterior Codului civil (de ex: Legea concurenței nr. 21/1996, Legea
nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, Legea nr. 219/2015 privind economia
socială sau Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale). Acestea din urmă relevă preferința
pentru definirea întreprinderii ca o entitate pentru care contează mai puțin forma juridică, modul
de finanțare sau existența scopului lucrativ, ci natura activității desfășurată pe piață.
2. Noţiunea întreprinderii în concepţia Codului civil român

Textul Codului civil este sursă de controverse în materia întreprinderii.
Definiția asigurată întreprinderii de Codul civil [art. 3 alin. (3)] este una indirectă, dedusă
din sintagma „exploatarea unei întreprinderi”. Din această reglementare rezultă înțelegerea
întreprinderii ca o activitate organizată și exercitată sistematic, de către una sau mai multe
persoane, care constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.
Carența legislativă privind sensul exact al noțiunii „întreprindere” este dublată, în cazul
reglementării unor instituții juridice, de utilizarea unei terminologii oscilante și de inconsecvența
13
asupra sensului întreprinderii. Dispozițiile Codului civil folosesc atât termenul „întreprindere”
(nereglementat), cât și sintagma „exploatarea unei întreprinderi” (în sensul reglementat). Mai
mult, noțiunea întreprindere este utilizată în formulări terminologice care induc ideea că
întreprinderea este subiect de drept, îndepărtându-se de sensul de bază, dedus din art. 3 alin. (3)
C.civ..
Pentru clarificarea conceptului, susținem că întreprinderea este o activitate organizată în
condițiile art. 3 alin. (3) C.civ. de către un profesionist. Ansamblul dispozițiilor din Codul civil
alocate întreprinderii trebuie interpretate doar în acest sens, formulările generatoare de dubii
fiind expresia unor derapaje terminologice, cazuri de tehnică legislativă eșuată. Accepțiunea de
subiect de drept pentru întreprindere este posibilă exclusiv în baza legilor speciale care
reglementează expres acest sens specific.
Raportat exclusiv la Codul civil, întreprinderea este activitatea organizată și desfășurată
în mod sistematic de către un profesionist care are ca obiect producerea, administrarea sau
înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ.
3. Elementele constitutive ale conceptului de întreprindere în viziunea

Codului civil
Dispozițiile Codului civil alocate “exploatării unei întreprinderii” și „profesionistului”,
precum și cele ale Legii nr. 71/2011 rezervate „profesionistului” constituie sursa pentru
identificarea elementelor constitutive ale conceptului „întreprindere”.
În primul rând, întreprinderea este în esență o activitate (economică sau profesională)
organizată în condițiile legii și desfășurată în mod sistematic.
În al doilea rând, întreprinderea are întotdeauna ca titular un profesionist (persoană fizică,
persoană juridică sau entitate fără personalitate juridică). Acesta suportă riscul activității, adică
posibilitatea de a câștiga sau de a suporta o pierdere, și poate acționa singur sau împreună cu alte
persoane. Acestea din urmă pot dobândi calitatea de profesionist potrivit anumilor legi speciale.
În al treilea rând, obiectul întreprinderii constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii.
În al patrulea rând, scopul întreprinderii poate fi de natură lucrativă sau nelucrativă.
Raportat exclusiv la Codul civil, întreprinderea este activitatea organizată și desfășurată
în mod sistematic de către un profesionist care are ca obiect producerea, administrarea sau
înstrăinarea de bunuri ori prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ.
5. Categorii de întreprinderi
5.1. Elemente de referință privind clasificarea întreprinderilor
Codul civil român și legea sa de punere în aplicare nu reglementează o clasificare a
întreprinderilor. Acestea permit însă diverse clasificări ale întreprinderii în raport de elementele
constitutive ale noțiunii de întreprindere. Elementele constitutive ale întreprinderii pot fi privite
ca un tot unitar și apreciate drept criteriu unic sau pot fi utilizate separat, ca și criterii distincte
(de tipul titularul, obiectul și scopul întrepinderii). La rândul lor, aceste criteriile distincte permit
și alte clasificări ale întreprinderii.
Clasificări ale întreprinderii sunt consacrate, în mod explicit sau implicit, și de legislațiile
speciale care reglementează sensuri specifice al noțiunii de întreprindere (de ex: Legea nr.
346/2004, O.U.G. nr. 44/2008, sau Legea nr. 217/2005). Pentru aceste cazuri, criterii de
clasificare a întreprinderilor sunt diferite de cele desprinse de legislația civilă
5.2. Clasificări privind întreprinderile. Dacă considerăm toate elementele

constitutive ale noțiunii de întreprindere un criteriu unic, putem clasifica întreprinderile în
întreprinderi comerciale (economice) și întreprinderi civile. Ambele tipuri de întreprinderi au
14
aceeași structură constitutivă, însă fiecare dintre elementele constitutive prezintă particularități
care le delimitează și le imprimă un regim juridic distinct.
După tipul profesionistului, distingem între întreprinderi individuale și întreprinderi
colective.
În funcţie de obiectul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi de producere de bunuri,
întreprinderi de administrare de bunuri, întreprinderi de înstrăinare de bunuri şi întreprinderi de
prestări de servicii.
În raport de scopul întreprinderii, acestea pot fi întreprinderi cu scop lucrativ (comerciale)
şi întreprinderi fără scop lucrativ (civile).
II. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ

1. Reglementarea întreprinderii comerciale
Întreprinderea comercială este o categorie specifică a întreprinderii consacrate de Codul
civil, sintagma fiind creația doctrinei.
Reglementarea întreprinderii comerciale are ca sursă primară Codul civil, acesta
conturând structura și regimul juridic general al întreprinderii. Legile speciale care normează
statutul organic și activitatea profesioniștilor de tipul comercianților adaugă doar note de
specificitate.
2. Elementele constitutive ale întreprinderii comerciale
Întreprinderea comercială conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate
organizată, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă particularități, permițând
identificare unei întreprinderi comerciale.
2.1. Activitate organizată
Întreprinderea comercială este o afacere organizată, respectiv exclusiv o activitate
economică organizată cu factori de producție specifici și desfășurată în mod sistematic.
Legiuitorul menționează sintagma „activitate economică” în reglementarea statutului
juridic al diverselor subiecte de drept, dar și în alte contexte. O definiție este consacrată doar de
prevederile O.U.G. nr. 44/2008 [art.2 lit a)], în accepțiunea căreia activitatea economică este
activitatea cu scop lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau
în prestarea de servicii. Definiția vizează doar activitățile economice accesibile persoanelor fizice
autorizate ca persoane fizice autorizate, întreprinderilor individuale și întreprinderilor familiale.
Definiția anterioară poate fi folosită ca reper și pentru cazurile în care legile speciale
nominalizează activitatea economică fără a o defini, însă ea trebuie adaptată în raport de
eventualele particularități desprinse din corpusul fiecărei astfel de legislații.
Factorii de producție, necesari inițial pentru organizarea activității economice, iar ulterior
pentru exercitarea acesteia, vor fi diferiți în funcție de tipul activității economice concret
desfășurată. În ansamblul său, categoria factorilor de producție conține: resurse financiare, forță
de muncă, materii prime, mijloace logistice și informație.
Activitatea economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție, trebuie exercitată
sistematic, adică cu caracter de permanență, stabilitate, continuitate. Nu se încadrează în
calificare operațiunile ocazionale sau singulare, ce nu evidențiază derularea într-un cadru
organizat.
2.2. Titularul întreprinderii comerciale
Titularul este cel care suportă riscul și are răspunderea exploatării întreprinderii
comerciale. Titularul întreprinderii comerciale este profesionistul de tipul comerciantului.
Calitatea de comerciant este deținută de persoanele fizice și persoanele juridice pentru
care legea recunoaște acest statut. În considerarea diverselor legi speciale calitatea de comerciant
se poate suprapune cu cea de întreprinzător, operator economic sau persoană autorizată să
desfășoare activități economice în condițiile legi.
Profesionistul comerciant poate exploata întreprinderea comercială singur sau împreună
cu alte persoane, care acționează în numele și/sau pe seama sa. Statutul de auxiliari ai
15
comercianților este deținut de intermediari de genul: mandatari, comisionari, agenți comerciali,
intermediari ocazionali (curtierii). Diversele persoane care acționează în numele sau pe seama
comerciantului pot fi considerate profesioniști în baza legislației speciale care atribuie
comerciantului un sens specific, extins, ce include astfel de persoane, respectiv instituie acest
sens explicit chiar profesionistului [de ex.: Legea nr. 193/2000 [art. 2 alin. (2)] sau O.U.G. nr.
34/2014 (art. 2 pct.2)].
2.3. Obiectul întreprinderii comerciale
Obiectul întreprinderii comerciale este însuși obiectul activității economice. Acesta
constă în producția, comerțul sau prestarea de servicii.
Sintagma „activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” este cea care a înlocuit
expresiile „acte de comerţ” şi „fapte de comerţ” în toate actele normative în vigoare.
Deși expresia “activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii” nu este explicitată
de legiuitor, susținem că aceasta poate viza producerea, administrarea, înstrăinarea, schimbul ori
circulația bunurilor, executarea de lucrări și prestarea de servicii, în sensul general al
întreprinderii din Codul civil și în sensurile specifice din legislația specială.
În raport de specificul activității economice, obiectul întreprinderii comerciale se
concretizează în încheierea unei diversități de acte juridice şi în săvârşirea unor fapte juridice
care au o natură juridică civilă.
2.4. Scopul întreprinderii comerciale
Scopul întreprinderii comerciale este întotdeauna lucrativ. Ca regulă, la întreprinderile
comerciale scopul lucrativ constă în obţinerea de profit. Ca excepție, anumite întreprinderi
comerciale pot avea ca finalitate obținerea unor avantaje sau beneficii, acest scop putând să
dublează sau nu scopul obținerii de profit.
Se încadrează în excepție întreprinderile exploatate de comercianții de tip cooperatist
(societățile cooperative, oganizațiile cooperatiste de credit, societățile cooperative europene) și
întreprinderile exploatate de grupurile de interes economic (inclusiv de grupurile europene de
interes economic). În primul caz, scopul urmărit este promovarea intereselor sociale, economice
și culturale comune ale membrilor cooperatori, care se poate concretiza în obținerea de profituri,
distribuirea de dividende, întrajutorarea membrilor cooperatori prin acordarea de facilități sau
obținerea de servicii. În cel de al doilea caz, scopul urmărit este înlesnirea sau dezvoltarea
activităţii economice a membrilor, precum şi îmbunătăţirea rezultatelor respectivei activităţi.
3. Definiţia întreprinderii comerciale
Întreprinderea comercială este o activitate economică, organizată cu ajutorul factorilor de
producție și exercitată în mod sistematic de un profesionist de tipul comerciantului, care are ca
obiect producția, comerțul sau prestarea de servicii și care urmărește un scop lucrativ.
III. ÎNTREPRINDEREA CIVILĂ

1. Reglementarea întreprinderii civile
Întreprinderea civilă este o categorie specifică a întreprinderii conscarate de Codul civil.
Sub aspect terminologic, sintagma „întreprindere civilă” este o creație a literaturii de
specialitate.
Întreprinderea civilă este reglementată, în principal, de Codul civil și de Legea nr.
71/2011, iar în completare prin diversele acte normative care normează statutul organic și
activitatea profesioniștilor necomercianți.
2. Elementele constitutive ale întreprinderii civile
Întreprinderea civilă conservă integral structura întreprinderii, respectiv activitate
organizată, titular, obiect și scop. Fiecare element constitutiv relevă particularități, perimițând
identificarea unei întreprinderi civile.
16
2.1. Activitatea organizată
Activitatea organizată desemnează, ca regulă, o activitate profesională organizată cu
factori de producție specifici. Ca excepția, activitatea organizată poate consta și într-o activitate
economică organizată cu factori de producție specifici.
Regula vizează activitățile desfășurate în cadrul profesiilor liberale. Excepția vizează
activitățile economice desfășurate de asociații și fundații, de instituții publice sau de alte subiecte
de drept (necomercianți).
Factorii de producție, necesari inițial pentru organizarea activității profesionale sau a
activității economice, iar ulterior pentru exercitarea acesteia, vor fi diferiți în funcție de tipul
activității concret desfășurată. Categoria factorilor de producție conține factori diverşi, de natură
umană și materială.
Activitatea profesională sau economică, organizată cu ajutorul factorilor de producție,
trebuie să fie exercitată în mod sistematic, adică cu caracter de permanență, stabilitate,
continuitate.
2.2.Titularul întreprinderii civile
Titularul întreprinderii civile este un profesionist necomerciant.
Categoria profesioniștilor necomercianți este foarte diversificată. Ea include persoanele
care exercită profesii liberale (de tipul medicului, avocatului, arhitectului, expertului contabil
etc.), dar și alte categorii de subiecte de drept (de ex.: asociații, fundații sau instituții publice care
desfășoară activități economice).
Titularul poate exploata întreprinderea civilă singur sau împreună cu alte persoane.
Profesionistul necomerciant este cel care suportă riscul și răspunderea organizării și exploatării
întreprinderii civile.
2.3.Obiectul întreprinderii civile
Obiectul întreprinderii civile constă, ca regulă, în prestarea de servicii, iar ca excepție în
producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri.
Obiectul întreprinderii civile se concretizează în încheierea unei diversități de acte
juridice şi în săvârşirea unor fapte juridice în cadrul activităţilor pe care le presupun, după caz,
exercitarea profesiilor liberale sau desfășurarea de activități economice (de ex.: activităţile
medicale, activităţile de practician în insolvenţă, activităţile avocaţiale, activităţile agricole, etc.).
2.4.. Scopul întreprinderii civile
Scopul întreprinderii civile este întotdeauna nelucrativ.
Scopul întreprinderii civile constă, ca regulă, în punerea la dispoziţia celor interesaţi de
cunoştinţe şi competenţe de specialitate, pentru care se primesc onorarii şi nu profit. În cazul în
care întreprinderea civilă constă într-o activitate economică, beneficiile realizate din derularea
acesteia sunt utilizate pentru atingerea scopului nelucrativ. Scopul devine astfel elementul
esențial în delimitarea întreprinderii civile de întreprinderea comercială.
3. Definiţia întreprinderii civile
Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu ajutorul
factorilor de producție specifici și exercitată în mod sistematic de un profesionist necomerciant,
care are ca obiect prestarea de servicii, producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și
care urmărește un scop nelucrativ.
Concluzii:
Noțiunea de întreprindere a fost în mod constant în atenția legiuitorului național. Codul
comercial român, actualul Cod civil, dar și numeroase legi speciale cu o existență concomitentă
celor două coduri au alocat întreprinderii dispoziții imprecise sau contradictorii.
De-a lungul timpului întreprindera a fost reglementată ca o componentă a instituției
juridice a faptelor de comerț, ca subiect de drept, ca activitate economică sau ca element
indispensabil al calității de profesionist.
Principala clasificare a întreprinderilor, realizată de doctrină în considerarea actualului
cadru normativ, vizează întreprinderea comercială (economică) şi întreprinderea civilă.
17
Întreprinderea comercială este o activitate economică, organizată cu ajutorul factorilor de
producție și exercitată în mod sistematic de un profesionist de tipul comerciantului, care are ca
obiect producția, comerțul sau prestarea de servicii și care urmărește un scop lucrativ.
Întreprinderea civilă este activitatea profesională sau economică organizată cu ajutorul
factorilor de producție specifici și exercitată în mod sistematic de un profesionist necomerciant,
care are ca obiect prestarea de servicii, producția, administrarea sau înstrăinarea de bunuri și
care urmărește un scop nelucrativ.
1. Ce este întreprinderea în concepţia Codului civil român?
2. Care sunt elementele determinante ale întreprinderii?
3. Cum pot fi clasificate întreprinderile după obiect?
4. Ce este întreprinderea comercială?
5. Ce este întreprinderea civilă?
Spețe:
1. Un intreprinzător persoană fizică a organizat o activitate de prestări de servicii de
transport prin combinarea de resurse financiare, materiale şi forţă de muncă. Pentru desfăşurarea
activităţii s-a înregistrat la registrul comerţului şi a obţinut licenţele de transport corespunzătoare.
Prestaţiile de servicii de transport le efectuează cu plată şi din acestea îşi asigură cele necesare
existenţei.
(1) Dacă activitatea astfel organizată are regimul unei întreprinderi şi care este natura
acesteia după scop şi obiect?
(2) Dacă persoana fizică respectivă poate fi considerată profesionist şi care este calitatea
acesteia.
2. Trei avocaţi au constituit o societate civilă profesională de avocatură pe care au
înregistrat-o în registrul de evidenţă a formelor de exercitare a profesiei la baroul din care acestea
faceau parte. După constituirea societăţii menţionate cei trei avocaţi au început să desfăşoare
activitate cu plată conform obiectului societăţii, constând în servicii de asistenţă juridică, cu
caracter permanent sau periodic prestate pentru diferite persoane fizice sau juridice.
(1) Dacă forma de organizare a societăţii civile menţionate poate fi considerată
întreprindere având în vedere obiectul şi scopul activităţii.
(2) Dacă societatea civilă de avocatură poate avea calitatea de profesionist persoană
juridică având în vedere că nu este înregistrată la registrul comerţului.
Grile:
1. În concepţia Codului civil român întreprinderea este:
a) o persoană juridică de drept privat;
b) o formă de organizare a activităţii profesionale;
c) o structură asociativă fără personalitate juridică.
2. Privite cumulativ, elementele determinante ale întreprinderii sunt:
a) forţa de muncă; bunurile în natură; capitalul;
b) organele de deliberare şi decizii; organele de adminsitrare; organele de control;
c) activitatea organizată; obiectul; scopul lucrativ sau nelucrativ.
3. În funcţie de scop, întreprinderile pot fi clasificate în:
a) întreprinderi de producere de mărfuri și întreprinderi de comerț ;
b) întreprinderi comerciale şi întreprinderi civile;
18
c) întreprinderi de prestări de servicii și întreprinderi de administrare de bunuri.
4. Întreprinderea comercială are ca scop:
a) obţinerea de profit;
b) prestarea de servicii;
c) producerea de bunuri.
5. Întreprinderea civilă are ca scop:
a) punerea la dispoziție de cunoștințe și competențe contra onorarii;
b) organizarea de spectacole cu plată;
c) obţinerea de profit.
19
MODUDUL III.
PROFESIONIŞTII COMERCIANŢI ŞI AUXILIARII ACESTORA
Unităţi de învățare
1. Reglementarea, definițiile, elementele determinante și categoriile de profesioniști
2. Comercianţii – categorie specifică de profesionişti;
3. Auxiliarii profesioniștilor comercianţi.
Bibliografie:
1. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, București,
2014, p. 1-10 ;
2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București,
2014, p. 35-43, 108-110;
3. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. .H.Beck, Bucureşti, 2013, p. 31-82.
154.
Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017.
Obiectivele temei:
1. Determinarea şi cunoaşterea conceptului de profesionist;

2. Identificarea categoriilor de profesionişti ;
3. Cunoaşterea specificului profesionistului comerciant;
4. Identificarea categoriilor de profesioniști de tipuk comercianţilor.
5. Identificarea şi cunoaşterea auxiliarilor comercianţilor.
I. REGLEMENTAREA, DEFINIȚIILE, ELEMENTELE

DETERMINANTE ȘI CATEGORIILE DE PROFESIONIȘTI
1. Reglementarea profesionistului
În contexul legislativ generat de Codul civil, subiectele dreptului comercial sunt
inseparabile de statutul de profesionist, fiind o categorie a acestuia. În raporturile juridice civile
profesioniștii au o pondere superioară simplilor particulari și un regim juridic diferit.
Primul palier normativ este format din Codul civil și legea sa de punere în aplicare,
acestea stabilind regimul juridic general al profesionistului, aplicabil inclusiv comercianților.
Potrivit Codului civil, profesioniștii sunt subiecte de drept civil, iar dispozițiile sale se
aplică raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte
de drept civil [art. 3 alin. (1)]. Tot Codul civil determină juridic profesionistul prin raportare la
exploatarea întreprinderii, dispunând prin art. 3 alin. (2) că „sunt profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere”. Mai mult, numeroase prevederi ale Codului civil, alocate
raporturilor juridice obligaționale, contractelor speciale sau altor instituții de drept civil, consacră
20
reguli derogatorii care se aplică, după caz, exclusiv profesioniștilor sau deopotrivă
profesioniștilor și anumitor neprofesioniști .
La rândul său, Legea nr. 71/2011 precizează că noţiunea de profesionist prevăzută de art.
3 din Codul civil include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum
aceste noţiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil [art. 8 alin. (1)].
Al doilea palier normativ cuprinde actele normative care trasează regimul juridic specific
pentru fiecare categorie de profesioniști. După caz, acestea consacră fiecărei categorii de
profesioniști definiții, aspecte privind activitatea și/sau statutul lor organic. Majoritatea acestor
acte normative sunt adoptate anterior Codului civil (de ex: Legea societăților nr. 31/1900, Legea
nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat).
Al treilea palier normativ include acte normative ce stabilesc reguli particulare pentru
profesioniștii aflați în diverse contexte. Acestea evidențiază intenția legiuitorului de valorizare
nemijlocită sau de nuanțare a instituției profesionistului (de ex: O.U.G. nr. 34/2014 privind
drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniştii, Legea nr. 193/2000
privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori; Legea nr.
72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor
sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi
contractante).
2. Definițiile profesionistului
Codul civil a definit mediat profesionistul, prin intermediul sintagmei "exploatarea unei
întreprinderi", iar legea sa de punere în aplicare a enumerat entitățile care beneficiază de o astfel
de calificare.
Potrivit art. 3 alin. (3) C.civ. „sunt profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, noțiunea de profesionist include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să
desfăşoare activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de
lege, la data intrarii în vigoare a Codului civil.
Definiția vagă desprinsă din Codul civil a fost succedată de definiții neunitare consacrate
de legile speciale.
Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este considerat profesionist orice persoană
fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența Legii nr.
193/2000, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale
ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama
acesteia. Dispozițiile O.U.G. nr. 34/2014 (art. 2 pct. 2), păstrează definiția anterioară cu două
modificări, respectiv: menționează că persoanele fizice sau juridice pot fi publice sau private și
elimină condiția autorizării. În schimb, Legea nr. 72/2013 (art. 2 pct.2) definește termenul
profesionist ca orice persoană fizică sau juridică care exploatează o întreprindere cu scop
lucrativ.
3. Elementele determinante ale noțiunii profesionistului
În absența unei definiții normative unice a profesionistului, ne limităm la a face mențini
în privința elementelor ce conturează statutul de profesionist, raportat la întregul cadru normativ
incident în materie.
Elementul esențial al statutului de profesionist este însăși exploatarea întreprinderii. O
persoană fizică sau juridică ori o entitate colectivă fără personalitate juridică este profesionist
dacă desfășoară în mod sistematic o activitate (economică sau profesională) organizată cu
ajutorul unor factori de producție specifici, având ca obiect producția, administrarea, înstrăinarea
de bunuri sau prestarea de servicii și un scop lucrativ sau nelucrativ.
Ca regulă, profesioniștii trebuie să se înregistreze în registre publice de specialitate în
funcție de tipul acestora. Prin efectuarea înregistrării este asigurată în toate cazurile
opozabilitatea față de terți a existenței profesionistului, iar în condițiile legii inclusiv dobândirea
personalității juridice (pentru persoanele juridice) și/sau autorizarea pentru începerea activității.
21
Acest element nu este esențial pentru statutul de profesionist, argumentat de următoarele situații
posibile:
a) cazul profesionistului clandestin (acea persoană sau entitate ce exploatează o
întreprindere în sensul art. 3 C.civ, fără a fi înregistrată într-un registru public deși are această
obligație pentru a fi legal constituită și/sau pentru autorizarea activității), care este supus
regimului juridic al profesioniștilor;
b) cazul profesioniștilor pentru care termenul include, potrivit unor legi speciale, și
persoanele care acționează în numele sau pe seama acestora (evident acestea din urmă
neînregistrate în registre publice, întreprinderea aparținând sau fiind exploatată de altă persoană);
c) cazul profesioniștilor care exploatează o întreprindere fără să aibă obligația legală de
înregistrare într-un registru public, aceasta fiind suplinită eventual de alte forme de
încunoștințare a terțior (ex: grupurile de societăți, anumite societăți civile).
Exploatarea înreprinderii implică afectarea unui patrimoniu profesional. Elementul are
titulaturi diferite în funcție de tipul profesionistului (ex: universalitate de fapt, patrimoniu social,
patrimoniu de afectațiune, fond de comerț) și vizează, după caz, bunurile, drepturile și/sau
obligațiile afectate exploatării întreprinderii și/sau dobândite în scopul sau pe parcursul
exploatării.
4. Categoriile de profesionişti
Potrivit Legii nr. 71/2011, profesionistul include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale.
II. COMERCIANŢII – CATEGORIE SPECIFICĂ DE PROFESIONIŞTI

1. Noţiunea de comerciant
Dacă în perioada Codului comercial, comerciantul era subiectul de drept specific
raporturilor juridice comerciale, cu un regim juridic diferit de cel al necomercianților, statutul
actual de categorie a profesionistului evidențiază natura secundară dobândită de această calitate.
Trecerea dreptului privat român la sistemul monist a determinat în raporturilor juridice civile ca
relevant să fie însuși statutul de profesionist (antrenând un regim juridic diferit de cel al
neprofesioniștilor), calitatea de comerciant devenind insignifiantă.
Legiuitorul pare să fi urmărit inclusiv anihilarea termenului “comerciant”, cel puțin în
accepțiunea sa generală. Astfel, Legea nr. 71/2011 a stabilit în art. 6 alin.(1) că referirile la
comercianți, din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil,
se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la persoanele juridice supuse
înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerțului.
Intenția de a înlătura termenul “comerciant” și de a-l înlocui cu sintagma mai sus amintită
nu vizează însă accepțiunile specifice atribuite acestuia de numeroase acte normative. Conform
art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 se menține termenul "comerciant" prevăzut în: a) Legea nr.
84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice; b) O.G. nr. 130/2000 privind protecția
consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță; c) Legea nr. 193/2000 privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori; d) Legea
pomiculturii nr. 348/2003; e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului; f) Legea nr.
363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și
armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor; g) Legea
nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă; h) Legea nr. 321/2009
privind comercializarea produselor alimentare; i) orice alte acte normative în care termenul
"comerciant" are un înțeles specific dispozițiilor cuprinse în aceste din urmă acte normative.
Analiza strictă a art. 6 relevă ideea că apelativul comerciant nu mai trebuie utilizat pentru
a desemna categoriile clasice de comercianți persoane fizice și juridice, acestea fiind și cele
pentru care, anterior actualului Cod civil, exista obligația expresă de înregistrare în registrul
22
comerțului. În schimb, termenul este menținut pentru a desemna persoanele care erau
comercianți în înțelesul specific al unor legi speciale.
În accepțiunea generală, termenul comerciant viza persoanele fizice și persoanele juridice
enumerate de Legea nr. 26/1990 și reglementate de Codul comercial și de actele normative
aferente fiecărei categorii în parte. Potrivit acestora, categoria comercianților persoane fizice
cuprindea: titularii de întreprinderi individuale; membrii înreprinderilor familiale; persoanele
fizice autorizate ca PFA (dacă îndeplineau condițiile art. 7 C.com.) . Categoria comercianților
persoane juridice viza: societățile comerciale; regiile autonome; companiile sau societățile
naționale; organizațiile cooperatiste de credit; societățile cooperative; societățile europene;
societățile cooperative europene; grupurile de interes economic cu caracter comercial; grupurile
europene de interes economic cu caracter comercial. Toate aceste persoane fizice și juridice
formau categoria desemnată în mod tradițional prin termenul „comerciant”.
Accepțiunile speciale ale termenului “comerciant” au ca sursă diverse legi speciale,
majoritatea nominalizate chiar de Legea nr. 71/2011. După caz, acestea pot fi grupate în legi care
definesc comerciantul, termenul fiind acoperitor pentru o categorie de persoane mai extinsă sau
mai restrânsă decât categoria clasică, și în acte normative care se limitează la o utiliza termenul
“comerciant” fără a indica persoanele vizate.
Actele normative ca O.G. nr. 130/2000, Legea nr. 193/2000 , Legea nr. 363/2007 sau
Legea nr. 158/2008 definesc comerciantul, în principiu, de aceeași manieră, de tip exhaustiv.
Potrivit acestora este comerciant orice persoană fizică sau juridică care, după caz, în temeiul sau
în executarea unui contract ori în practicile comerciale ce intră sub incidența acestor legi,
acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori
liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop, în numele sau pe seama
acesteia . În toate aceste cazuri, înțelesul specific consacrat nu elimină sensul tradițional, ci doar
îl completează. Astfel, termenul “comerciant” este acoperitor și pentru alte persoane, decât cele
general recunoscute ca având acest statut și, incontestabil, acestea derulează și alte tipuri de
activități decât cele rezervate în mod obișnuit comerciantului.
Actele normative ca Legea nr. 296/2004 și Legea nr. 321/2009 instituie definiții de tip
mai restrictiv pentru comerciant. Dacă în viziunea Legii nr. 296/2004 comerciantul este
persoana fizică sau juridică autorizată să desfășoare activitatea de comercializare a produselor și
serviciilor de piață, potrivit Legii nr. 321/2009 comerciantul este persoana fizică sau juridică
autorizată să desfășoare activități de comercializare directă către consumator a produselor
alimentare. Nici în aceste cazuri sensul termenului “comerciant” nu exclude categoriile clasice
de comercianți, ci subliniază accentul legiuitorului pe tipul activității desfășurate, indiferent de
forma juridică de înființare.
În schimb, actele normative precum Legea nr. 84/1998 și Legea nr. 348/2003 nu conțin o
definiție a comerciantului, ci doar menționează termenul în contextul unui număr redus de
articole . În niciuna dintre cele două situații nu rezultă faptul că termenul “comerciant” ar avea
un sens specific, diferit de cel tradițional.
Înțelesul specific al termenului “comerciant”, desprins din analiza diverselor acte
normative și menținut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, nu afectează existența formelor
juridice accesibile și recunoscute în mod tradițional comerciantului și care îi determinau acest
statut. Legislația specială evidențiază atribuirea calității de comerciant de însăși activitatea
desfășurată și nu de forma jurică de înființare, ducând astfel la extiderea sau restângerea
categoriilor de persoane ce au acces la statutul de comerciant. Astfel, comerciantul în înțeles
specific se poate înființa în formele juridice accesibile comerciantului în înțeles general
(înregistrându-se în registrul comerțului) sau se constituie și în alte forme juridice
(neînregistrându-se în registrul comerțului ci, eventual, în alte registre publice de evidență).
În concluzie, apreciem că legiuitorul a instituit prin intermediul art. 6 din Legea nr.
71/2011 un dualism terminologic inutil (sintagama “persoane fizice și persoane juridice supuse
înregistrării în registrul comerțului” și cuvântul “comerciant”) fiind mult mai practic și realist
dacă ar fi fost menținut doar termenul “comerciant”, indiferent de sursa sa normativă și de
23
accepțiune. De altfel, cvasitotalitatea doctrinei tratează comerciantul strict din perspectiva
formelor juridice clasice de înființare.
Interpretarea corelată a dispozițiile art. 6 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011
conturează interogația dacă legiuitorul, atunci când a nominalizat comerciantul drept o categorie
a profesionistului, a vizat sensul “persoane fizice și persoane juridice supuse înregistrării în
registrul comerțului” , înțelesul specific din legile speciale sau ambele accepțiuni. În ciuda
textului profund criticabil al celor două articole, apreciem că profesionistul de tipul
comerciantului desemnează actualmente persoanele vizate de ambele accepțiuni ale termenului
“comerciant”.
Sintetizând impactul actualului cadrul normativ în materia comerciantului, apreciem că
acesta permite clasificarea comercianților în două mari categorii:
a) comercianți care se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie este
instituită de Legea nr. 71/2011 prin modificarea adusă art.1 alin. (1) din Legea nr. 26/1990. În
opinia noastră, art. 6 alin. (1) a consacrat doar o nouă terminologie nu un criteriu atributiv pentru
calitatea de comerciant (calitate, în esența sa, irelevantă în prezent, important fiind identificarea
calității de profesionist).
b) comercianți care nu se înregistrează în registrul comerțului. Această categorie
include persoanele fizice și persoanele juridice, altele decât cele pentru care forma juridică de
înființare sau o lege impun înregistrarea în registrul comerțului. Pentru aceste categorii, noțiunea
“comerciant” are înțelesul specific dat de anumite legi speciale.
2. Conturarea conceptului de comerciant

Comerciantul este o persoană fizică sau juridică, din categoria profesioniştilor, care
exploatează o întreprindere comercială.
3. Categoriile de comercianţi
Comercianţii pot fi clasificați în două categorii şi anume: comercianţi persoane fizice;
comercianţi persoane juridice.
III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

1. Noţiunea de auxiliari ai profesioniștilor comercianţi
Terminologia „auxiliarii comercianților” este creația literaturii de specialitate, fiind
anterioară reglementării instituției profesionistului. Raportat la cadrul normativ generat de Codul
civil sintagma se pretează, în anumite contexte, la redenumirea sa sub forma „auxiliarii
profesioniștilor comercianți”.
Actuala formulare nu exclude existența auxiliarilor și pentru celelalte categorii de
profesioniști necomercianți nominalizate de Legea nr. 71/2011, după cum nu este exclude nici
posibilitatea auxiliarilor de a deține la rândul lor statutul de profesionist inclusiv de tipul
comerciantului (de ex: în cazul incidenței unor legi speciale ca Legea nr. 193/2000 sau O.U.G.
nr. 34/2014 sau atunci când auxiliarii exploatează o întreprindere în sensul Codului civil).
Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau pe
seama profesioniștilor comercianți în derularea activităților lor economice. După caz, aceste
persoane încheie sau intermediază încheierea de acte juridice pentru profesioniștii comercianți
ori îi ajută în exploatarea întreprindelor comerciale.
2. Categoriile de auxiliari ai profesioniștilor comercianţi
Doctrina a clasificat auxiliarii, în funcție de natura raporturilor juridice stabilite între
aceștia și profesioniștii comercianţi, în : auxiliari dependenţi şi auxiliari independenţi.
Dacă auxiliarii dependenți depind de profesionistul comerciant (cazul salariaților,
mandatarii cu drept de reprezentare), auxiliarii independenți sunt însă autonomi față de acesta
(cazul mandatarilor fără drept de reprezentare - comisionarii, consignatarii, expeditorii-,
agenților comerciali sau al intermediarilor ocazionali). Titulatura persoanelor care se încadrează
în fiecare categorie de auxiliari și regimul lor juridic sunt stabilite de Codul civil și legislația
specifică.
24
3. Auxiliarii dependenţi
Categoria auxiliarilor dependenţi include persoanele care sunt față de profesioniștii
comercianți în raporturi de subordonare, generate de un contract de muncă sau de un contract de
mandat cu reprezentare. După caz, cele două forme de subordonare pot coexista, mandatul cu
reprezentare dat auxiliarului putând fi grefat pe un raport de muncă.
Regimul juridic al auxiliarilor dependenți este trasat, în principal, de prevederile Codului
muncii în materia contractului individual de muncă și ale Codului civil în materia contractului de
mandat și ale contractului de mandat cu reprezentare (art. 2009-2038).
Auxiliarul de tipul mandatarul cu drept de reprezentare este persoana care, în baza unei
împuterniciri date de profesionistul comerciant, încheie acte juridice în numele și pe seama
acestuia din urmă.
4. Auxiliarii independenţi
4.1. Noţiunea auxiliarilor independenți
Categoria auxiliarilor independenți include persoane care sunt autonome faţă de
profesioniștii comercianţi și care îi sprijină pe aceștia în realizarea obiectului întreprinderii
comerciale.
Raporturile dintre profesioniștii comercinați și auxiliarii independenți au întotdeauna o
bază contractuală, regimul juridic al contractelor încheiate între aceste părți fiind guvernate de
prevederile Codului civil și/sau ale legislației specifice.
Categoria auxiliarilor independenţi include: mandatarii fără drept de reprezentare (de
tipul comisionarului, consignatarului și expeditorului), agenții comerciali și intermediarii
ocazionali.
4.2. Mandatarii fără drept de reprezentare
Codul civil (art. 2039 - 2071) reglementează mandatul fără drept de reprezentare, precum
și principalele sale aplicații: contractul de comision, contractul de consignație și contractul de
expediție. Raportat la aceste dispoziții, pot fi auxiliari ai profesionistului comerciant
comisionarul, consignatarul și expeditorul.
Indiferent de tipul mandatului fără drept de reprezentare, în baza raportului juridic
intervenit între părți, auxiliarii (de tipul comitentului, consignatarului și expeditorului) vor
încheia actele juridice ce fac obiectul mandatului primit în nume propriu, dar pe seama
profesionistului comerciant.
Comisionarul este persoana care, în baza contractului de comision, primește un mandat
de la profesionistul comerciant (comitent) având ca obiect achiziţionarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii și care va acționa cu titlu profesional în schimbul unei remuneraţii
denumită comision.
Consignatarul este persoana care, în baza contractului de consignație, primește o
împuternicire de la profesionistul comerciant (consignant) care are ca obiect vânzarea de bunuri
mobile pe care consignantul le-a predat în acest scop, cu obligația consignatarului de a remite
consignantului prețul obținut sau de a restitui bunul nevândut.
Expeditorul este persoana care, în baza contractului de expediție, se obligă să încheie în
nume propriu şi în contul profesionistului comerciant (comitent) un contract de transport şi să
îndeplinească operaţiunile accesorii, în schimbul unui comision.
4.3. Agenţii comerciali
Agentul comercial este întotdeauna un intermediar profesionist. Profesioniștii comercianți
pot apela la serviciile oferite de această categorie de auxiliari prin încheierea de contracte de
agenție.
Regimul juridic al contractului de agenție este stabilit de dispozițiile art. 2072-2095 din
Codul civil. În cazul în care agentul comercial acționează pe piețe specializate (de ex: piața de
capital, piața de asigurări sau piața burselor de mărfuri) se aplică cu prioritate legislația specifică
în materie.
Agentul comercial este persoana care, în baza contractului de agenție, este împuternicit în
mod statornic de profesionistul comercinat (comitent) fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât
25
și să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una
sau mai multe regiuni determinate.
4.4. Intermediarii ocazionali
Intermediarii ocazionali (curtierii sau mijlocitorii) își desfășoara activitatea în baza
contractului de intemediere reglementat de dispozițiile art. 2096-2102 din Codul civil.
Intermediarul ocazional este persoana care, în baza unui contract de intermediere, se
obligă faţă de profesionistul comerciant (client) să îl pună în legătură cu un terţ în vederea
încheierii unui contract.
Intermediarul are dreptul la o remuneraţie din partea profesionistului comerciant numai în
cazul în care contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.
Concluzii:
Profesionistul este persoana fizică sau juridică ori entitatea colectivă fără
personalitate juridică care exploatează o întreprindere în condițiile art. 3 din Codului civil și a
legislației speciale.
Sfera profesioniştilor cuprinde comercianţii, întreprinzătorii, operatorii economici,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau profesionale aşa
cum acestea sunt prevăzute în lege la data intrării în vigoare a Codului civil.
Comercianţii sunt cea mai numeroasă categorie de profesioniști. Ponderea comercianţilor
în sfera profesioniştilor este determinată de ponderea activităţilor economice din economie.
Auxiliarii profesioniștilor comercianți sunt persoanele care acționează în numele și/sau
pe seama profesioniștilor comercianți în derularea activităților lor economice.
1. Ce sunt profesioniştii?
2. Care sunt elementele determinanate ale noțiunii profesionistului?
3. Care sunt categoriile de profesionişti?
4. Ce sunt profesioniştii comercianţi?
5. Care sunt categoriile de auxiliari ai profesioniștilor comercianți?
Spețe:
1. Trei avocaţi au constituit o societate civilă profesională de avocatură pe care au
înregistrat-o în registrul de evidenţă a formelor de exercitare a profesiei la baroul din care acestea
faceau parte. După constituirea societăţii menţionate cei trei avocaţi au început să desfăşoare
activitate cu plată conform obiectului societăţii, constând în servicii de asistenţă juridică, cu
caracter permanent sau periodic prestate pentru diferite persoane fizice sau juridice.
(1) Dacă forma de organizare a societăţii civile menţionate poate fi considerată
întreprindere având în vedere obiectul şi scopul activităţii.
(2) Dacă societatea civilă de avocatură poate avea calitatea de profesionist persoană
juridică având în vedere că nu este înregistrată la registrul comerţului.
2. O societate comercială cu răspundere limitată are în obiectul de activitate desfăşurarea
de operaţiuni de comerţ cu amănuntul prin magazine specializate şi operaţiuni de alimentaţie
publică şi turism prin restaurante. Pentru comercializarea produselor menţionate încasează preţul
mărfurilor şi obţine profituri pentru care plăteşte impozitele şi taxele aferente în mod constant la
organele fiscale.În desfăşurarea activităţii societăţii mobilizează bunuri materiale, forţă de muncă
şi mijloace financiare.
(1) Dacă activitatea societăţii poate fi considerată întreprindere civilă având în vedere
obiectul şi scopul acesteia.
(2) Dacă societatea comercială poate fi considerată profesionist comerciant.
26
Grile:
1. Titularul unei întreprinderi civile are calitatea de:
a) profesionist persoană fizică;
b) comerciant persoană fizică;
c) nu are nicio calitate.
2. Profesionistul de tipul comerciantului persoană juridică:
a) exploatează o întreprindere comercială cu scop nelucativ;
b) exploatează o întreprindere comercială;
c) exploatează o întreprindere civilă.
3. O societate comercială are calitatea de:
a) profesionist persoană juridică;
b) formă asociativă comercială fără personalitate juridică;
c) nu are nicio calitate.
4. Un fond mutual de pensii este:
a) profesionist entitate colectivă fără personalitate juridică;
b) profesionist persoană juridică;
c) formă asociativă comercială.
5. Categoria auxiliarilor independenți ai comercianților include:
a) agentul comercial și intermediarul ocazional;
b) comitentul și expeditorul;
c) comisionarul și consignatarul.
27
MODULUL IV.
OBLIGAȚIILE PROFESIONALE ALE PROFESIONIŞTILOR COMERCIANŢI
1. Obligaţia de publicitate prin registrul comerţului;
2. Obligaţia de organizare şi conducere a contabilităţii;
3. Obligaţia de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale;
4. Obligaţia de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale consumatorilor.
Bibliografie:
2014, p. 62-88;
154.
Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017.
Obiectivele temei:
1. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de publicitate prin registrul comerţului;

2. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de organizare şi conducere a
contabilităţii;
3. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale;
4. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de exercitare a comerţului cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor.
5.
I. OBLIGAŢIA DE PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI

1. Determinarea juridică a obligaţiei de publicitate
Codul civil (art. 18) menționează, ca noutate, registrul comerțului în categoria
modalităților generale de publicitate. Legislația specială este cea care conturează însă regimul
juridic al registrului comerțului, respectiv Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului și alte
actele nomative (de ex: Ordinul M.J. nr. 2.594/C/2008, pentru aprobarea Normelor metodologice
privind modul de ţinere a registrelor comerţului, de efectuare a înregistrărilor şi de eliberare a
informaţiilor, H.G. nr. 83/2010, de aprobare a Regulamentului de organizare şi funcţionare a
Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi a oficiilor registrului comerţului de pe lângă
tribunale.)
Registrul comerţului este un sistem complex de evidenţă şi publicitate al profesioniștilor
28
comercianţi, dar și al altor persoane fizice sau juridice prevăzute de lege, precum şi a anumitor
acte și operațiuni ale acestora. Evidența și publicitatea prin registrul comerțului se realizează în
condițiile și conform procedurii prevăzută de legislația specifică, având ca scop ocrotirea
intereselor generale ale societăţii, ale comercianţilor ori ale terţilor.
Pentru comercianți, înregistrările în registrul comerțului constituie o obligație
profesională. Potrivit Legii nr. 26/1990, înainte de începerea activităţii economice, au obligaţia
să ceară înmatricularea în registrul comerţului, iar în cursul exercitării activităţii lor sau la
încetarea acesteia, au obligaţia de a solicita înscrierea în acelaşi registru a menţiunilor privind
actele şi faptele a căror înregistrare este prevăzută de lege.
2. Structura organizatorică
Registrul comerțului este ținut de Oficiul Registrului Comerțului (ORC) după structura
consacrată la nivel normativ.
Oficiul Registrului Comerţului este organizat la nivel central prin Oficiul Naţional al
Registrului Comerţului, instituţie publică cu personalitate juridică, care funcţionează în
subordinea Ministerului de Justiţie și este condus de un director general numit de ministrul
justiţiei.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului are în subordine, la nivel teritorial, în cadrul
fiecărui judeţ şi în Municipiul Bucureşti, oficii ale registrului comerţului, unități fără
personalitate juridică, care funcţionează pe lângă tribunale și sunt conduse de directori numiţi de
ministrul justiției.
Oficiul Naţional al Registrului Comerţului ține registrul central al comerțului, în baza
înregistrărilor operate în registrele comerțului de oficiile registrului comerţului teritoriale care au
obligația să comunice electronic orice înmatriculare și mențiune operată, în termen de cel mult
15 zile de la efectuare. Oficiile registrului comerţului teritoriale ţin registrele teritoriale ale
comerţului.
Registrul central al comerţului şi registrele teritoriale ale comerţului sunt alcătuite din
următoarele registre: a) registru pentru persoanele juridice societăţi, companii /societăţi
naţionale, regii autonome, grupuri de interes economic, organizaţii cooperatiste, societăţi
europene, grupuri europene de interes economic, alte persoane juridice expres prevăzute de lege,
cu sediul principal/sedii secundare în România; b) registrul pentru înregistrarea persoane fizice
autorizate, întreprinderilor individuale şi familiale; c) registrul pentru înregistrarea societăţilor
cooperative şi societăţilor cooperative europene cu sediul principal/sedii secundare în România.
3. Caracterul public al registrului comerțului
Legea nr. 26/1990 (art. 4) instituie caracterul public al registrului comerțului. Orice
persoană interesată poate avea acces la înregistrările operate în registrul comerțului, pe bază de
cerere sau prin corespondență, ORC fiind obligat să elibereze, pe cheltuiala solicitantului,
documentele solicitate.
4. Persoanele care au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului
Titularii obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului sunt comercianţii (în
accepțiunea tradițională), dar şi alte persoane fizice sau juridice pentru care legile speciale
instituie expres această obligaţie.
Categoria necomercianților, care trebuie să se întregistreze în registrul comerțului
cuprinde persoane precum: grupurile de interes economic şi grupurile europene de interes
economic, cu sediul în România, cu caracter civil; institutele naţionale de cercetare-dezvoltare.
5. Persoanele exceptate de la obligaţia înregistrării în registrul comerţului
Legea nr. 26/1990 [art.1 alin.(3)] exceptează categorii de persoane de la obligaţia de
înregistrare în registrul comerţului, precum: meseriaşii şi ţăranii care desfac produsele din
gospodăria proprie, persoanele care exercită profesii civile (medicii; avocaţii; experții contabili;
cadrele didactice).
6. Principalele categoriile de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului
Legislația specifică registrului comerțului nominalizează operaţiunile supuse înregistrării
și le detaliază regimul juridic. Principalele categoriile de operaţiunile care sunt supuse
înregistrării în registrul comerţului sunt următoarele: înmatricularea comercianţilor; înscrierea de
29
menţiuni privind comercianţii sau actele lor; radierea comercianţilor din registrul comerţului.
Pentru fiecare categorie de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului trebuie
îndeplinite anumite formalităţi.
6.1. Înmatricularea și autorizarea funcționării
Înmatricularea în registrul comerţului este operaţiunea de luare în evidenţă a
comerciantului sau a altor persoane care sunt obligate să se înregistreze în registrul comerţului.
Înainte de a solicita înmatricularea în registrul comerţului, trebuie îndeplinite următoarele
operaţiunile prealabile:verificarea disponibilităţii şi/sau rezervarea firmei; verificarea
disponibilităţii şi/sau rezervarea emblemei (dacă este cazul).
Comercianţii supuși înregistrării în registrul comerțului trebuie să solicite înmatricularea
înainte de începerea activităţii.
Înmatricularea comercianților implică o cerere însoțită de actele doveditoare stabilite de
lege pentru fiecare astfel de categorie (art. 4 din Anexa 1 la Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008).
Solicitarea înmatriculării, adresată Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă tribunalul în
raza căruia îşi stabilesc sediul social, sediul profesional sau, după caz, locul desfăşurării
activităţii, este făcută de comerciant, după caz, direct (personal sau prin reprezentant), prin
corespondenţă sau prin mijloace electronice. Dacă legea nu prevede altfel, cererea trebuie făcută
în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, respectiv de la data actului de
înființare (art. 17 din Legea nr. 26/1990).
Înmatricularea comercianţilor este realizată în baza rezoluţiei directorului Oficiului
Registrului Comerțului sau a persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al
Oficiului Național al Registrului Comerțului. Un extras al rezoluției, cu conținutul stabilit de
lege, se comunică spre publicare din oficiu Monitorului Oficial al României.
Odată efectuată înmatricularea, solicitantul primește certificatul de înmatriculare, în
termen de 3 zile lucrătoare de la data înregistrării cererii dacă persoana competentă să
soluţioneze cererile de înregistrare nu dispune altfel, pentru completarea documentaţiei. Acesta
cuprinde inclusiv numărul de ordine în registrul comerțului, codul unic de înregistrare atribuit de
către Ministerul de Finanțe, precum şi, după caz, identificatorul unic la nivel european (EUID) şi
alte date, stabilite prin ordin al ministrului justiţiei..
Simultan cu formalitățile de înmatriculare este derulată și procedura pentru autorizarea
funcționării comerciantului prevăzută de Legea nr. 359/2004. În baza unei declarații-tip pe
propria răspundere, depusă odată cu cererea de înregistrare, solicitantul și asumă
responsabilitatea privind legalitatea activității desfășurate. Din aceasta trebuie să rezulte, după
caz, că persoana îndeplinește condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică.
Solicitantul va primi, odată cu certificatul de înregistrare, un certificat constatator privind
înregistrarea declarației-tip în registrul comerțului din care rezultă că acesta îndeplinește
condițiile legale.
Efectele înmatriculării în registrul comerţului, respectiv ale autorizării funcționării,
comune pentru comercianții persoane fizice și persoane juridice, sunt dobândirea calității de
profesionist de tipul comerciantului, respectiv a dreptului de a exercita activitatea economică. În
plus, de la data înregistrării în registrul comerțului, comercianții persoane juridice dobândesc
personalitate juridică.
Înființarea de sedii secundare trebuie înregistrată de comerciant. Sucursalele se
înregistrează în registrul comerțului de la sediul sucursalei, iar celelalte sedii secundare se
menționează în cadrul înmariculării societății în registrul comerțului sediului principal.
6.2. Înscrierea de menţiuni
Operațiunea deînscriere de mențiuni vizează înregistrarea în registrul comerțului a
actelor și faptelor impuse de lege, ce au caracter modificator asupra înregistrărilor privitoare la
comercianți. După caz, înscrierea de mențiuni se poate realiza la cererea comerciantului sau a
altor persoane interesate sau din oficiu.
Spre exemplu, se înscriu în registrul comerțului mențiuni referitoare la: modificarea
datelor comercianților persoane fizice; modificarea datelor din actele constitutive și a activității
comercianților persoane juridice; procedura insolvenței; anumite hotărâri judecătoreşti (de ex.
30
cele privind punerea sub interdicţie/ridicarea interdicției comerciantului; divorţul comerciantului;
condamnarea comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn sau incompatibil să exercite
activitatea etc); orice modificare privitoare la actele, fapte și mențiunile înregistrate.
Înscrierea de menţiuni se face pe baza unei cereri la care trebuie ataşate acte doveditoare
în funcție de mențiunea a cărei înregistrae se solicită ( de ex: hotărârea AGA/membrilor ori a
consiliului de administraţie sau a directoratului, în funcţie de tipul comerciantului; actul adiţional
modificator în forma în care a fost încheiat actul modificat; dovezile privind achitarea taxelor
legele şi de timbru judiciar pentru înscriere şi publicitate).
Cererea de înscriere de menţiuni în registrul comerţului se soluţionează de directorul
registrului comerţului, prin rezoluție, în baza căreia se face înregistrarea în registrul comerţului.
Înscrierea de menţiuni se face, după caz, în baza rezoluţiei motivate a directorului
Oficiului Registrului Comerțului sau a unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Înscrierea de menţiuni are ca efect opozabilitatea actelor înregistrate faţă de terţi, cu
excepţia cazurilor în care legea prevede pentru opozabilitate şi condiţia cumulativă a publicării
acestora în Monitorul Oficial al României. Momentul producerii opozabilităţii înscrierii de
menţiuni faţă de terţi poate fi, după caz, data efectuării înscrierii în registrul comerţului sau data
publicării acesteia în Monitorul Oficial.
După efectuarea înscrierii menţiunii, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înscriere
de menţiuni, însoţit de rezoluţia directorului Oficiului registrului comerţului sau a persoanelor
desemnate.
Termenul de eliberare al certificatului de înregistrare este de cinci zile libere de la data
înregistrării cererii, dacă judecătorul delegat sau directorul registrului comerţului nu dispun altfel
(art.8 din Legea 359/2004).
6.3. Radierea comercianţilor
Radierea din registrul comerţului poate consta în radierea înmatriculării sau radierea unor
menţiuni.
Radierea înmatriculării este operaţiunea tehnico-juridică prin care comerciantul este şters
din evidenţa registrului comerţului.
Radierea comercianților persoane fizice din registrul comerțului intervine atunci când au
încetat activitatea pentru care fuseseră autorizaţi sau dacă îşi mută sediul profesional într-un alt
judeţ. Pentru comercianții persoane juridice radierea intervine, de regulă, ca efect al încetării
existenței, dar şi în cazul în care se decide schimbarea sediului social (prin mutarea sediului în alt
judeţ; ca urmare a fuziunii/divizării efectuate în condiţiile legii; prin transferarea sediului într-un
alt stat membru de către comercianții de tipul societăţii europene, societăţii cooperative europene
și grupului european de interes economic, când au sediul în România).
Cererea de radiere a înmatriculărilor sau a mențiunilor va fi însoțită de acte care
motivează radierea. Solicitarea de radiere poate aparține persoanelor interesate sau poate fi
dispusă din oficiu, în cazurile şi condiţiile impuse de lege. Radierea este dispusă, după caz, prin
rezoluția directorului ORC sau uneia dintre persoanele desemnate potrivit legii ori prin hotărâre
judecătorească.
În cazul în care cererea de radiere este solicitată ca urmare a unor înregistrări păgubitoare,
aceasta se depune şi se menţionează în registrul comerţului la care s-a făcxut înmatricularea
comerciantului, care, în termen de 3 zile de la primirea cererii, o înaintează tribunalului în a cărui
rază teritorială se află sediul comerciantului, care se pronunţă prin hotărâre judecătorească asupra
acesteia. Hotărârea judecătoarească de soluţionarea a cererii poate fi atacată cu recurs. Termenul
de recurs curge de la pronunţare pentru părţile prezente, şi de la comunicare pentru părţile lipsă.
Efectuarea radierii se va face în baza hotărârii judecătoreşti definitive, care se va publica pe
cheltuiala părţii care a introdus cererea în Monitorul Oficial al României.
7. Alte operaţiuni efectuate de registrul comerţului
În registrul comerțului se mai realizează și operațiuni ca: depunerea și/sau menționarea
actelor depuse de comercianți în scopul asigurării opozabilităţii şi efectuării formalităţilor de
publicitate, refacerea dosarului/a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute ori distruse din dosarul
comercianţilor; îndreptarea de erori materiale; eliberare acte și furnizare de informații.
31
8. Controlul legalității operațiunilor efectuate în registrul comerțului
Modalitățile în care se realizează controlul de legalitate sunt:
a. controlul exercitat de directorul Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia
dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al
Registrului Comerțului, conform competenţelor proprii sau delegate. Acesta/aceasta
soluţionează prin rezoluţie cererile de înregistrare a comercianţilor, a actelor, faptelor şi
drepturilor acestora, și verifică periodic legalitatea înregistrărilor din registrul comerţului
(înmatriculări, înscrieri de menţiuni, radieri) în sensul regularităţii lor.
b. controlul exercitat de instanţele de judecată. Judecătoria este competentă să
soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei directorului Oficiul Registrului Comerțului sau a
uneia dintre persoanele desemnate prin decizia directorului general al Oficiului Național al
Registrului Comerțului, cu privire la înmatriculare și orice alte înregistrări ale comerciantului
persoană fizică, formulată în termen de 15 zile de la pronunţare sau de la comunicare. Plângerea
se depune la judecătoria în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al solicitantului, se
judecă în condiţiile dreptului comun și este scutită de taxă judiciară de timbru.
Tribunalul este competent să soluţioneze în fond plângerile împotriva rezoluţiilor
directorului Oficiul Registrului Comerțului sau a uneia dintre persoanele desemnate prin decizia
directorului general al Oficiului Național al Registrului Comerțului, în soluţionarea cererilor de
înmatriculare, înscriere de mențiuni sau orice altă operațiune privind înregistrarea comercianților
persoane juridice și a cererilor de radiere formulate de persoane fizice sau juridice prejudiciate
prin înregistrări păgubitoare în registrul comerţului. Plângerile se depun şi se menţionează în
registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea şi se înaintează tribunalului spre soluţionare, în 3
zile de la depunere. Curtea de Apel soluţionează recursul împotriva hotărârilor tribunalului.
9. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei privind publicitatea prin registrul
comerţului
Legea nr. 26/1990 prevede aplicarea de sancțiuni, în cazurile și condițiile stabilite
normativ, precum: amenda judiciară; amenda contravenţională; închisoarea sau amenda penală.
Sancţiunea amenzii judiciare se aplică pentru nerespectarea obligaţiilor şi a termenelor
prevăzute de lege pentru înmatriculare, înscriere de menţiuni ori depunerea specimenului de
semnătură ori alte acte (dacă fapta nu constituie înfracţiune).
Sancțiunea amenzii contravenționale se aplică comercianților pentru nemenţionarea pe
facturi oferte, comenzi, tarife, prospecte şi alte documente întrebuinţate în comerţ, numele sau
denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi codul numeric persoanl, după caz,
numărul de înregistrare în registrul comerţului (dacă fapta nu este infracţiune).
Persoana care, cu rea-credinţă a făcut declaraţii inexacte, în baza cărora s-a operat o
înmatriculare ori s-a făcut o menţiune în registrul comerţului se pedepseşte cu închisoare de la 3
luni la 2 ani, sau cu amendă de la 100 la 500 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune mai gravă.
II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

CONTABILITĂŢII
1. Determinarea juridică a obligaţiei comerciantului de a organiza şi conduce
contabilitatea proprie
Obligaţia profesională a comercianţilor de a organiza şi conduce contabilitatea proprie
este consacrată de prevederile art. 1 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 în care se dispune că
societăţile comerciale, societăţile/companiile naţionale, regiile autonome, institutele naţionale de
cercetare-dezvoltare, societăţile cooperatiste şi celelalte persoane juridice au obligaţia să
organizeze şi să conducă contabilitatea proprie, respectiv contabilitatea financiară şi
contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii. O asemenea obligaţie revine şi
instituţiilor publice, asociaţiilor şi celorlalte persoane juridice cu sau fără scop lucrativ, precum şi
persoanelor fizice autorizate care desfăşoară activităţi producătoare de venituri.
32
Prin Ordinul Ministrului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 au fost aprobate
reglementările contabile conforme cu directivele europene, în aplicarea art. 28 (4) din Legea nr.
82/1991.
Pentru organizarea şi conducerea contabilităţii microintreprinderilor, prin Ordinul
1880/2001 al Ministrului Finanţelor Publice au fost aprobate normele metodologice elaborate în
acest sens.
2. Scopul organizării şi conducerii contabilităţii
Instituirea unei asemenea obligaţii pentru comercianţi a fost făcută în scopul protejării
unor interese generale ale societăţii (cunoaşterea situaţiei patrimoniale naţionale, stabilirea
obligaţiilor fiscale etc.) dar şi a unor interese ale comercianţilor (cunoaşterea mersului afacerilor,
evidenţa patrimoniului).
Scopul organizării şi conducerii contabilităţii este determinat de funcţiile şi importanţa
acesteia, pentru societate, în general şi pentru comerciant, în special.
3. Funcţiile organizării şi conducerii contabilităţii
Funţiile organizării şi conducerii contabilităţii sunt: funcţia de măsurare, evaluare,
cunoaştere, gestiunea şi control; funcţia de înregistrare cronologică şi sistematică şi de prelucrare
şi păstrare a informaţiilor financiare; funcţia de control şi stabirire a obligaţiilor fiscale; funcţia
de informare şi adoptare a deciziilor; funcţia de bază de date pentru elaborarea situaţiilor
financiare.
4. Categoriile de comercianţi şi sistemele diferenţiate de organizare şi conducere a
contabilităţii
Obligaţia organizării şi conducerii contabilităţii revine următoarelor categorii de
comercianţi organizaţi ca: persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile
familiale; persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr.
31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale.
Sistemul de organizare şi ţinere a contabilităţii este diferenţiat în funcţie de categoria de
comercianţi.
5. Sisteme diferenţiate de organizare şi ţinere a contabilităţii
Persoane juridice, precum regiile autonome, societăţile reglementate de Legea nr.
31/1990, societăţile cooperative, companii naţionale şi societăţi naţionale au obligaţia să conducă
contabilitatea în partidă dublă şi să întocmească situaţii financiare anuale, potrivit
reglementărilor contabile aplicabile.
Persoane fizice autorizate, întreprinderile îndividuale şi întreprinderile familiale, care
desfăşoară activităţi producătoare de venituri, au obligaţia să conducă contabilitate simplificată,
bazată pe regulile contabilitătii în partidă simplă. Categoriile de persoane care pot ţine
contabilitatea în partidă simplă se stabiliesc prin ordin al ministrului finanţelor publice.
6. Principii de organizare şi ţinere a contabilităţii
Principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii sunt regulile pe baza cărora este
organizată şi ţinută contabilitatea.
Aceste principii sunt: principiul ţinerii contabilităţii în limba română şi în moneda
naţională; principiul ţinerii contabilităţii fie în partidă dublă, fie în partidă simplă; principiul
înregistrării cronologice şi sistematice a datelor în contabilitate; principiul înregistrării în
contabilitate a bunurilor mobile şi imobile la valoarea de achiziţie, de producţie sau la preţul
pieţei, iar a creanţelor şi datoriilor la valoarea nominală; principiul inventarierii generale a
patrimoniului.
7. Contabilitatea patrimoniului
Organizarea contabilităţii patrimoniului se face după regulile prevăzute de legea
contabilităţii.
Organizarea şi ţinerea contabilităţii patrimoniului se face în următoarele modalităţi:
contabilitatea imobilizărilor; contabilitatea cheltuielilor; contabilitatea veniturilor; contabilitatea
clienţilor şi furnizorilor, a celorlalte creanţe şi obligaţii; contabilitatea acţiunilor emise sau a altor
titluri, precum şi vărsămintele efectuate în contul capitalului subscris.
8. Registrele de contabilitate
33
Potrivit art. 20 din Legea nr. 82/1991 comercianţii sunt obligaţi să utilizeze următoarele
registre de contabilitate: registrul jurnal; registrul inventar; registrul cartea mare.
9. Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate
Efectuarea înregistrărilor în registrele de contabilitate se face, după caz, manual sau
informatizat. Registrele de contabilitate, pot fi, în funcţie de modul de ţinere, manuale sau
informatizate.
Registrele de contabilitate se utilizează în strică concordanţă cu destinaţia acestora. Ele
trebuie să fie completate şi ordonate, în aşa fel încât să permită în orice moment identificarea şi
controlul operaţiunilor contabile efectuate.
Registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care au stat la baza
înregistrărilor în contabilitate se păstrează în arhiva comercianţilor persoane fizice sau juridice.
Termenul de păstrare este, de regulă, de 10 ani, cu începere de la data încheierii
exerciţiului în cursul cărora au fost întocmite, cu excepţia ştatelor de salarii, care se păstrează
timp de 50 ani.
În mod excepţional, pentru situaţii justificate, prin ordin al ministrului finanţelor publice,
registrele de contabilitate şi documnetele justificative pot fi păstrate numai timp de 5 ani.
În cazul de pierdere, sustragere sau distrugere a registrelor de contabilitate acestea pot fi
reconstituite.
Termenul de reconstituire este, de regulă, 30 de zile de la constatarea pierderii, sustragerii
sau distrugerii.
În caz de forţă majoră, termenul de reconstituire este de 90 de zile de la data constatării
încetării acesteia.
10. Situaţiile financiare anuale
Potrivit art. 28 (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, comercianţii au obligaţia să
întocmească situaţii financiare anuale, inclusiv în situaţia fuziunii, divizării sau lichidării
activităţii acestora. Perioada pentru care trebuie întocmite situaţiile financiare anuale este
exerciţiul financiar, care, de regulă, coincide cu anul calendaristic.
Durata exerciţiului finaciar este de 12 luni, iar exerciţiul financiar poate fi diferit de anul
calendaristic.
Situaţiile financiare ale comercianţilor cuprind, de regulă, bilanţul şi contul de profit şi
pierderi.
Situaţiile financiare anuale se întocmesc, prin grija administratorilor, de către personalul
de specialitate contabilă al comerciantului persoană juridică, sau de persoane fizice sau juridice
autorizate potrivit legii, membri ai Corpului experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din
România. Ele se semnează de către administratorul sau persoana care are obligaţia gestionării
entităţii.
Situaţiile financiare trebuie însoţite de raportul administratorilor, raportul de audit sau
raportul comisiei de cenzori, după caz, şi de propunerea de distribuire a profitului sau de
acoperire a pierderii contabile.
Situaţiile financiare anuale se depun la unităţile teritoriale ale Ministerului Finanţelor
Publice.
Termenul de depunere pentru comercianţi este de 150 de zile de la încheierea exerciţiului
financiar.
Situaţiile financiare ale comercianţilor persoane juridice, care ţin contabilitate în partidă
dublă, trebuie supuse formalităţilor de publicitate.
Acţionarii şi angajaţii unei societăţi au dreptul să se informeze în legătură cu situaţiile
financiare anuale.
Informarea se poate face fără nicio discriminare la sediul societăţii sau a societăţii mamă.
Situaţiile financiare anuale se păstrează timp de 10 ani.
În cazul în care comerciantul şi-a încetat activitatea situaţiile financiare, precum şi
registrele şi celelalte documente contabile se depun pentru păstrare la Arhivele Statului.
34
11. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei privind organizarea şi conducerea
contabilităţii
Pentru nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor privind organizarea şi conducerea
contabilităţii, acesta este pasibil de angajarea răspunderii contravenţionale sau penale.
Sancţiunile în angajarea răspunderii contravenţionale sau penale sunt amenda contravenţională
respectiv închisoarea.
III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI ÎN LIMITELE

CONCURENŢEI LOIALE
1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale
Concurenţa este alături de libertatea comerţului şi diversitatea formelor de proprietate o
componentă importantă a economiei de piaţă. Ea permite agenţilor economici să se confrunte
liber pentru atragerea şi conservarea clientelei cu scopul de a-şi maximiza profiturile.
Importanţa şi impactul pe care concurenţa îl are în mediul de afaceri impun existenţa unui
cadru juridic adecvat.
Reglementarea juridică a relaţiilor sociale de concurenţă este făcută atât prin norme de
drept constituţional cât şi prin norme specifice în materie de concurenţă.
În art. 135 alin. 2 lit. a din Constituţia României se dispune că statul trebuie să asigure
libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea
tuturor factorilor de producţie.
Raportat la prevederile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
profesioniștii de tipul comercianților au obligația să îşi exercite activitatea cu bună-credinţă şi
potrivit uzanţelor cinstite cu respectarea intereselor consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei
loiale.
În interpretarea dispozițiilor Legii nr. 11/1991[art. 11 lit. f)], profesionistul comerciant se
încadrează în titulatura de întreprindere care are sensul de orice operator economic angajat într-o
activitate constând în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piaţă dată, independent de statutul
său juridic şi de modul de finanţare, astfel cum este definită în jurisprudenţa Uniunii Europene.
Prin art. 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996 se dispune că sunt interzise orice înţelegeri,
exprese ori tacite între agenţii economici sau asociaţii de agenţi economici precum şi orice
decizii de asociere sau practici concertate între aceştia care au ca obiect sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau o parte a
acesteia.
Cadrul juridic în materie de concurenţă stabileşte limitele în care trebuie să se manifeste
concurenţa precum şi sancţiunile în cazul în care sunt depăşite aceste limite.
2. Formele concurenţei
Formele concurenţei sunt: concurenţa loială; concurenţa neloială.
Concurenţa loială este situația de rivalitate de piață, în care fiecare întreprindere încearcă
să obțină simultan vânzări, profit și/sau cotă de piață, oferind cea mai bună combinație practică
de prețuri, calitate și servicii conexe, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al
bunei-credințe. [art. 11 lit. a) din Legea nr. 11/1991].
Concurenţa neloială constituie practicile comerciale care contravin uzanțelor cinstite și
principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți
la piață. [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 11/1991].
3. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale
Instituirea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele concurenţei loiale are ca scop
protecţia unor interese generale ale societăţii (protecţia relaţiilor sociale de concurenţă, protecţia
economiei de piaţă, protecţia consumatorilor) dar şi protecţia însăşi a comercianţilor.
35
4. Forme de protecţie a concurenţei
Protecţia împotriva concurenţei neloiale are următoarele forme: protecţia împotriva
practicilor anticoncurenţiale şi a concentrărilor economice; protecţia împotriva concurenţei
neloiale.
5. Protecția împotriva practicilor anticoncurențiale şi a concentrărilor economice
5.1. Protecţia împotriva practicilor anticoncurențiale
Prin art. 5 din Legea nr. 21/1996 sunt interzise practicile anticoncurențiale constând în
orice înțelegeri exprese sau tacite între agenții economici sau asociații de agenți economici, în
orice decizii luate de asociațiile de agenți economici şi în orice practici concertate, care au ca
obiect sau pot avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenței pe piața
românească sau pe o parte a acesteia (ex: fixarea concertată a prețurilor; limitarea sau controlul
producţiei; aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente; condiţionarea încheierii unor
contracte; participarea cu oferte trucate; eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi; impunerea, în
mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare; practicarea unor preţuri
excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare; exploatarea stării de dependenţă în care se
găseşte un alt agent economic).
5.2. Protecţia împotriva concentrărilor economice abuzive
Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei
poziţii dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.
Sunt considerate operaţiuni de concentrare economică, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea
nr. 21/1996: a) fuziunea a doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi; b)
dobândirea controlului de către una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin
asupra unui agent economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici în mod direct sau indirect,
asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unei părţi ale acestora prin participare
la capital, prin cumpărare de elemente de activ, prin contact sau prin alte mijloace.
Concentrările economice abuzive care afectează mediul concurenţial sunt susceptibile de
a fi sancţionate.
6. Protecţia împotriva concurenţei neloiale
Actele şi faptele considerate de concurenţă neloială sunt prevăzute în art. 2 2 din Legea nr.
11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale. Legiuitorul interzise practicile de concurență
neloială, după cum urmează: a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale,
realizată prin comunicarea ori răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul
său de informații care nu corespund realității despre activitatea unui concurent sau despre
produsele acestuia, de natură să îi lezeze interesele; b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de
către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori de către orice altă persoană prin folosirea
unor secrete comerciale, pentru care respectiva întreprindere a luat măsuri rezonabile de
asigurare a protecției acestora și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-
credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piață.
7. Autorităţi administrative cu competenţe în supravegherea concurenţei
Consiliul Concurenţei a fost înfiinţat prin Legea concurenţei nr. 21/1996, ca autoritate
administrativă autonomă cu personalitate juridică, în domeniul concurenţei.
În activitatea sa Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, ia decizii şi
formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor Legii nr.
21/1996.
În procedura de examinare preliminară şi de investigare Consiliul concurenţei poate
decide după caz, următoarele: ordonarea încetării practicilor concurenţiale constatate, dispunerea
de măsuri interimare, acceptarea de angajamente, aplicarea de amenzi, formularea de
recomandări.
Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei pot fi atacate de către părţi în termen de 30
de zile de la comunicare, în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti.
36
Consiliul concurenţei are în structura sa organizatorică inspectorate teritoriale de
concurenţă la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti.
Prin inspectorii de concurenţă, inspectoratele teritoriale exercită atribuţiile delegate de
Consiliul Concurenţei.
8. Sancţiunile pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului în limitele
concurenţei loiale
Practicile anticoncurenţiale şi concentrările economice abuzive care au ca efect
dobândirea unei poziţii dominante pe piaţă atrag, după caz, răspunderea civilă, contravenţională
sau penală.
Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt: sancţiuni
civile (nulitatea, amenda cominatorie şi conficarea profiturilor); sancţiuni contravenţionale
(amenda contravenţională); sancţiuni penale (închisoarea sau amenda penală).
Pentru încălcarea normelor juridice prin acte de concurenţă neloială răspunderea poate fi
civilă, contravenţională sau penală.
Sancţiunile prevăzute de lege şi aplicabile în funcţie de tipul de răspundere sunt: sancţiuni
civile (încetarea actului de concurenţă; restituirea documentelor confidenţiale însuşite în mod
ilicit, plata de despăgubiri pentru daunele pricinuit); sancţiuni contravenţionale (amenda
contravenţională); sancţiuni penale ( închisoarea sau amenda penală).
IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU

RESPECTAREA DREPTURILOR ŞI INTERESELOR LEGITIME ALE
CONSUMATORILOR
1. Determinarea juridică a obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor
Potrivit art. 4. din O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor se interzice
comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale, pot pune
în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor precum şi producerea, importul şi
comercializarea produselor falsificate sau contrafăcute.
Prin art. 8 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului se dispune că operatorii
economici sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sau servicii sigure, care corespund
caracteristicilor prescrise sau declarate, să se comporte în mod corect în relaţiile cu consumatorii
şi să nu folosească practici comerciale abuzive.
În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor
producătorii sunt obligaţi să pună pe piaţă numai produse sigure, iar potrivit art. 4 din acelaşi act
normativ producătorii trebuie să asigure consumatorului informaţiile utile care îi permit să
evalueze riscurile inerente ale unui produs pe durata medie de utilizare sau pe o durată rezonabil
previzibilă, atunci când acestea nu sunt imediat perceptibile de către consumator, fără un
avertisment corespunzător, precum şi să prevină astfel de riscuri.
Pentru asigurarea bunei funcţionări a pieţei prin art. 1 din legea nr.363/2007 privind
combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, se dispune că este
necesar a se asigura un nivel înalt de protecţie a consumatorilor împotriva practicilor incorecte
ale comercianţilor.
2. Scopul obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor
Obligaţia profesională a comerciantului de exercitare a comerţului cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor se circumscrie atât unor interese generale
constând în o mai bună funcţionare a pieţei cât şi unor interese particulare privind asigurarea
unui nivel înalt de protecţie a consumatorilor.
3. Raporturile juridice protejate
Raporturile juridice în care comercianţii sunt obligaţi să exercite comerţul cu respectarea
drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor sunt: comercializarea, produselor noi,
37
folosite sau recondiţionate, şi a serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare destinate
consumatorilor (ex: produse noi; antichităţi; produsele necesar a fi reparate sau recondiţionate;
produse şi servicii reglementate prin legi speciale); încheierea şi executarea contractelor
comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse sau servicii şi consumatori;
publicitatea privind produsele şi serviciile oferite spre comercializare.
Raporturile juridice dintre comercianţi şi consumatori trebuie să fie bazate pe echilibru
chiar dacă în anumite situaţii consumatorul poate fi captiv (ex: furnizorii de utilităţi).
4. Obligaţiile comercianţilor şi drepturile consumatorilor
4.1. Obligaţiile comercianţilor.
Comercianţii au obligaţia ca în raporturile juridice cu consumatorii să respecte drepturile
şi interesele legitime ale acestora. În raporturile dintre comercianţi şi consumatori, există un
anumit dezechilibru, deoarece comerciantul are statutul de profesionist, în timp ce consumatorul
are statutul unui profan şi este într-o postură de inferioritate.
Obligaţiile pe care comercianţii le au în raporturile juridice cu consumatorii sunt:
obligaţia de a nu stipula clauze abuzive în contractele cu consumatorii, obligaţia de a nu folosi
practici comerciale incorecte, obligaţiile specifice, în considerarea celor trei calităţi (de
producător, distribuitor, prestator de servicii) în care poate acţiona un comerciant în raporturile
juridice cu consumatorii.
4.2. Drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor
Consumatorii în calitatea de parte în raporturile juridice cu comercianţii beneficiază de
următoarele drepturi: dreptul la protecţia vieţii sănătăţii sau securităţii la achiziţionarea unui
produs sau prestarea unui serviciu; dreptul de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor; dreptul de a avea acces la pieţe care le
asigură o gamă variată de produse şi servicii de calitate;dreptul de a fi despăgubiţi pentru
pagubele generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor; dreptul de a se
organiza în asociaţii ale consumatorilor, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor; dreptul
de a refuza încheierea contractelor care cuprind clauze abuzive; dreptul de a nu li se interzice de
către un operator economic să obţină un beneficiu prevăzut în mod expres de lege; dreptul de a
nu li se impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte
în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;dreptul a beneficia de o redactare clară şi
precisă a clauzelor contractuale;dreptul de a denunţa unilateral contractele încheiate la distanţă
cu comercianţii; dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost
solicitate, precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi
penalităţilor care nu au fost stipulate iniţial în contracte sau în alte documente aferente
contractelor.
5. Structuri instituţionale şi asociative în materia protecţiei consumatorului
5.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este structura instituţională
centrală de specialitate, cu personalitatea juridică, în subordinea Guvernului care coordonează şi
realizează politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor.
Autoritatea are în subordine comisariate regionale pentru protecţia consumatorilor, ca
entităţi cu personalitate juridică.
a. Asociaţiile de consumatori
Asociaţiile de consumatori sunt persoane juridice constituite prin asociere de persoane
fizice consumatori care au ca scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor, în general.
b. Consiliul Consultativ pentru protecţia consumatorilor
La nivel central şi local - judeţ, oraş, comună - se constituie câte un consiliu consultativ
pentru protecţia consumatorilor.
Consiliul consultativ asigură la nivelurile respective informarea şi organizarea cu privire
la: stabilirea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor; corelarea acţiunilor diverselor
organisme ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale care au rol în
realizarea protecţiei consumatorilor.
38
c. Centrul European al Consumatorilor
Pentru proteajarea cetățenilor români, în calitate de consumatori europeni în domeniul
achizițiilor transfrontaliere (din statele membre ale U.E.) de produse şi servicii, a fost înființat
Centrul European al Consumatorilor România – ECC România. El face parte din Reţeaua
Centrelor Europene ale Consumatorilor, existentă la nivelul U.E., denumită Reţeaua Centrelor
Europene ale Consumatorilor (ECC-Net). Activitatea sa este desfăşurată cu sprijinul Comisiei
Europene şi a Guvernului României, prin intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorului care asigură cofinanțarea şi controlul activității desfăşurate pentru sumele astfel
alocate.
Suportul logistic al Centrul European al Consumatorilor România este asigurat de către
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din Romania.
6. Sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu
respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor
Încălcarea obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor şi intereselor
legitime ale consumatorilor poate atrage, după caz, răspunderea civilă, contravenţională sau
penală.
Sancţiunile specifice pentru fiecare tip de răspundere sunt, după caz: obligarea la plata
unor daune în cazul antrenării răspunderii civile; amenda contravenţională, respectiv amenda
penală sau închisoarea.
7. Organele care constată nerespectarea obligaţiei, stabilesc şi aplică sancţiunile
Constatarea nerespectării obligaţiei de exercitare a comerţului cu respectarea drepturilor
şi intereselor legitime ale consumatorilor, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor se face de
următoarele categorii de organe: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, prin
reprezentanţii împuterniciţi ai săi; instanţele de judecată.
Concluzii:
Profesioniștii comercianți au următoarele obligații profesionale: obligația de publicitate

prin registrul comerțului; obligația de organizare și conducere a contabilității; obligația de
exercitare a comerțului în limitele concurenței loiale; obligația de exercitare a comerțului cu
respectarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor.
Obligațiile profesionale nu sunt rezervate exclusiv comercianților.
Fiecare obligație profesională beneficiază de un regim juridic specific.
1.. Care sunt obligaţiile profesionale ale comercianţilor?
2. Care comercianţi au obligaţia de a se înregistra în registrul comerţului?
3. Care sunt categoriile de operaţiuni care se înregistrează în registrul comerţului?
4. Care sunt principiile de organizare şi ţinere a contabilităţii?
5.Care sunt modalităţile de protecţie împotriva concurenţei neloiale?
6. Care sunt tipurile de raporturi juridice între comercianţi şi consumatori care sunt
protejate prin legislaţia consumului?
Spețe:
1. Trei persoane fizice şi două societăţi comerciale au înfiinţat un grup de interes
economic pentru sprijinirea şi dezvoltarea afacerilor membrilor grupului. Grupul de interes
economic a fost înmatriculat în registrul comerţului şi a dobândit personalitate juridică. În
perioada de la înfiinţare şi până în prezent grupul nu a obţinut profit.
(1) Dacă grupul are calitatea de comerciant perosană juridică în această situaţie.
(2) Dacă prin încetarea activităţii grupul îşi pierde calitatea de profesionist.
39
Grile:
1. Înmatricularea în registrul comerţului produce,după caz, unul dintre efectele:
a) dobândirea personalităţii juridice sau autorizarea funcţionării unor comercianţi
persoane juridice;
b) luarea în evidenţă a comercianţilor după începerea activităţii lor;
c) naşterea dreptului comerciantului persoană fizică autorizată de a angaja cu contract de
muncă terţe persoane fizice.
2. Care sunt principalele registre de contabilitate pe care trebuie să le ţină
comerciantul persoană juridică?
a) registrul adunărilor generale şi registrul consiliilor de administraţie;
b) registrul cenzorilor şi auditorilor financiari;
c) registrul jurnal, registrul inventar şi registrul cartea mare.
3. Folosirea firmei unui alt comerciant este:
a) o operaţiune de locaţiune a firmei;
b) un act de natură a produce confuzie asupra unui comerciant sau asupra activităţii sale;
c) o modalitate de obţinere a profitului.
4. O practică este considerată acţiune înşelătoare când:
a) conţine informaţii parţiale despre un produs sau un serviciu;
b) conţine informaţii false sau în orice situaţie în care induce în eroare sau e susceptibilă
să inducă în eroare consumatorul;
c) conţine toate informaţiile necesare pentru a-l determina pe consumator să ia o decizie
corectă.
40
MODULUL V
FONDUL DE COMERŢ
Unități de învăţare:
1. Noțiunea, trăsăturile şi natura juridică a fondului de comerț
2. Elementele fondului de comerț
3. Operațiuni juridice privind fondul de comerț
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
2014, p. 91-111;
2. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010, p.
49-52;
2014, p.35-63 ;
60;
4. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 96-101.
5. Schiau, I., Drept comercial, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 74-86;
 Identificarea şi cunoaşterea conceptului de fond de comerţ
 Stabilirea şi cunoaşterea elementelor structurale ale fondului de comerţ
 Identificarea şi cunoaşterea
Obiectivele modulului specificului operaţiunilor privind fondul de comerţ
I. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI

DE COMERŢ
1. Noţiunea fondului de comerţ
Fondul de comerţ nu este reglementat de Codul Civil. Acesta conține însă mențiuni în
contextul reglementării anumitor instituții precum cazul uzufructului fondului de comerț (art.
735), conflictului de legi (art. 2638) sau regimurilor matrimoniale (art.340).
La rândul său, art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței
neloiale a fost abrogat, dispozițiile sale fiind cele care defineau fondul de comerţ ca ansamblul
bunurilor mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de
invenţii, vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
În schimb, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului conține încă dispoziții
referitoare la fondul de comerț. Potrivit art. 21 menţiunile referitoare la donaţia, vânzarea,
locaţiunea sau gajul fondului de comerţ, precum şi orice act prin care se aduc modificări
înmatriculărilor sau menţiunilor care fac să înceteze firma ori fondul de comerţ, trebuie
înregistrate în registrul comerțului. Conform art. 41, dobânditorul unui fond de comerţ poate să
continue activitatea sub firma anterioară în condiţiile legii.
Fondul de comerţ este ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe
care profesionistul comerciant le reuneşte şi le afectează exploatării întreprinderii şi care are o
natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl compun.
41
2. Trăsăturile fondului de comerţ
Fondul de comerţ are următoarele trăsături: este o unitate de bunuri mobile şi imobile,
corporale ori incorporale; este o unitate de bunuri destinată activităţii economice; scopul
comerciantului este de a atrage clientela şi a obţine profit din comerţul său;este o universalitate
de fapt diferită de elementele care îl compun având regimul unui bun mobil incorporal.
3. Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni
Fondul de comerţ se delimitează de alte noţiuni apropiate cum sunt: noţiunea de
patrimoniu; noţiunea de patrimoniu de afectaţiune; noţiunea de întreprindere.
4. Natura juridică a fondului de comerţ
În privința naturii juridice a fondului de comerț, există mai multe teorii, precum: teoria
universalităţii de drept; teoria universalității de fapt; teoria personificării fondului de comerț;
teoria patrimoniului de afectațiune; teoria proprietății incorporale.
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa
a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de
exploatare asupra clientelei sale.
Fiind un bun mobil incorporal fondul de comerţ este supus regimului juridic privind
bunurile mobile.
II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

1. Structura fondului de comerţ
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente.
Aceste categorii de elemente sunt: elemente corporale; elemente incorporale.
2. Elementele corporale
2.1. Bunurile imobile
Imobilele de care se foloseşte comerciantul în activitatea sa pot fi: imobilele prin natura
lor (clădiri, terenuri); imobilele prin destinaţie (instalaţii, maşini, utilaje).
Ele fac parte din fondul de comerţ deoarece sunt afectate de către comerciant realizării
obiectului întreprinderii comerciale al cărui titular este.
Operaţiunile cu imobile aparţinând fondului de comerţ au regimul juridic prevăzut de
Codul civil în materie de imobile.
2.2. Bunurile mobile corporale
În structura fondului de comerţ sunt cuprinse şi bunuri mobile corporale cum sunt:
materiile prime; materialele; produsele finite; mărfurile achiziţionate.
3. Elementele incorporale
3.1. Firma
Firma este, după caz, numele de stare civilă, respectiv denumirea sub care comerciantul
îşi desfăşoară activitatea şi sub care semnează, deosebindu-l de orice alt comerciant înregistrat în
registrul comerţului.
Firma este un element de identificare obligatoriu a comerciantului, în cadrul categoriei
comercianţilor în general.
Firma trebuie să îndeplinească următoarele condiţii de fond: disponibilitatea,
distinctivitatea şi licitatea.
Firma trebuie să fie scrisă în primul rând în limba română (art. 30 din Legea nr.
26/1990). Există posibilitatea ca aceasta să fie scrisă şi într-o limba străină.
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în
registrul comerţului.
Înstrăinarea firmei poate fi făcută numai odată cu fondul de comerţ (art. 42 din Legea nr.
26/1990).
Pentru protejarea dreptului asupra firmei legea prevede mai multe modalităţi juridice,
precum: acțiunea în radiere a unei înregistrări păgubitoare; acţiunea în concurenţă neloială;
acţiunea în daune; acţiunea penală.
3.2. Emblema
42
Emblema este un element complementar şi facultativ, care constă în semnul sau
denumirea, prin care se identifică şi se individualizează un comerciant şi prin acesta se
deosebeşte de un altul de acelaşi gen [art. 30 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 şi art. 58 alin. (1)
din Norma Metodologică aprobată prin Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008].
Condiţiile de fond ale emblemei sunt: disponibilitatea, distinctivitatea şi licitatea.
Emblema poate fi reprezentată în următoarele modalităţi: prin cuvinte, când ea constă
într-o denumire; figurativ, când ea constă într-o reprezentare grafică; complex, când este
alcătuită din combinarea de cuvinte cu elemente figurative.
Dreptul de folosinţă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea acesteia în registrul
comerţului [art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990].
Emblemele vor putea fi utilizate pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezate, pe facturi,
scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi
însoţite în mod vizibil de firma comerciantului [art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990].
Transmiterea emblemei se poate face şi separat de fondul de comerţ.
În cazul dobândirii fondului de comerţ, dobânditorul poate să folosească emblema dacă
are acordul transmiţătorului.
Protecţia emblemei poate fi asigurată prin aceleaşi mijloace juridice ca şi pentru protecţia
firmei (acţiunea în radiere; acţiunea în concurenţă neloială, acţiunea în daune; acţiunea penală).
3.3. Clientela
Clientela poate fi definită ca o valoare economică a fondului de comerţ generată de
raporturile care se stabilesc între titularul fondului de comerţ şi persoanele care îşi procură
mărfurile şi serviciile de la comerciantul titular al fondului de comerţ.
Clientela este de mai multe feluri, şi anume: atrasă; angajată; derivată; ocazională.
Pentru a fi un element constitutiv al fondului de comerţ clientela trebuie să aibă
următoarele caractere: caracter comercial; caracter personal; caracter actual; caracter licit.
Clientela este în stânsă legătură cu fondul de comerţ. Dreptul la clientelă, ca element al
fondului de comerţ, poate fi înstrăinat numai în cadrul fondului de comerţ.
Protejarea dreptului de clientelă se poate face prin următoarele mijloace juridice: acţiunea
în concurenţă neloială; acţiunea în daune.
3.4.Vadul comercial
Vadul comercial este definit ca aptitudinea fondului de comerţ de a atrage clientela,
datorită unor factori care dau o anumită specificitate activităţii fiecărui comerciant.
El este elementul hotărâtor pentru determinarea clientelei.
Factorii de care depinde vadul comercial sunt de două feluri: factori obiectivi; factori
subiectivi.
Între vadul comercial şi clientelă există un raport unitar.
Vadul comercial nu poate fi evaluat separat de fondul de comerţ. Transmiterea vadului
comercial se poate face numai împreună cu fondul de comerţ.
Vadul comercial poate fi protejat juridic prin aceleaşi mijloace prin care poate fi protejată
clientela sau fondul de comerţ.
3.5. Drepturile de proprietate industrială
Drepturile de proprietate industrială pot face parte din fondul de comerţ.
Drepturile de proprietate industrială pot avea ca obiect creaţii noi sau semne noi.
Creaţiilor noi cuprind: invenţiile; desenele; modelele industriale; know-how-ul.
În categoria semnelor noi sunt incluse: mărcile de fabrică şi de comerţ; mărcile de
serviciu; mărcile individuale; mărcile colective; mărcile de certificare; denumirile geografice;
indicaţiile de provenienţă.
3.6. Drepturile de autor
Drepturile de autor pot face parte din fondul de comerţ.
Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice precum şi asupra
oricăror asemenea opere de creaţie intelectuală este legat de persoana autorului şi comportă
atribute de ordin moral şi patrimonial.
43
Titularul fondului de comerţ poate valorifica drepturile patrimoniale de autor, în calitate
de dobânditor al acestora, în realizarea obiectului întreprinderii comerciale, în condiţiile
prevăzute de Legea nr. 8/1996, privind drepturile de autor şi alte drepturi conexe.
4. Regimul creanţelor şi datoriile comerciantului
Creanţele şi datoriile comerciantului nu sunt cuprinse în fondul de comerţ, deoarece
fondul de comerţ este o universalitate de fapt şi nu o universalitate juridică.
III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

1. Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ
1.1. Obiectul vânzării cumpărării fondului de comerţ
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ poate avea ca obiect întregul fond de comerţ
sau numai anumite elemente ale acestuia. Înstrăinarea separată a unor elemente ale fondului de
comerţ este posibilă numai pentru acele elemente care nu sunt indisolubil dependente de fond.
Firma, clientela şi vadul comercial pot face şi ele obiectul vânzării-cumpărării, dar numai
în cadrul fondului de comerţ.
Fiind un bun mobil incorporal, operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ
are regimul juridic al vânzării bunurilor mobile.
Vânzarea-cumpărarea imobilelor care fac parte din fondul de comerţ trebuie făcută cu
respectarea regulilor prevăzute de Noul Cod civil, referitoare la imobile (forma autentică a
actului; publicitatea).
1.2. Drepturi şi obligaţii specifice
Vânzătorul este obligat să predea bunul vândut şi să-l garanteze pe cumpărător contra
evicţiunii. Cumpărătorul este obligat să primescă bunul şi să plătească preţul.
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ creează, în afara obligaţilor comune ale
vânzătorului, şi obligaţa specială pentru acesta de a nu face concurenţă cumpărătorului, prin
exercitara unui comerţ de acelaşi fel în apropierea fondului dobândit de cumpărător.
1.3. Înregistrarea vânzării-cumpărării fondului de comerţ
Vânzarea-cumpărarea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21
lit. a) din Legea nr. 26/1990].
Dacă operaţiunea de vânzare-cumpărare a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile,
ca efect al vânzării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului,
atunci trebuie îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind vânzarea de imobile prin
intermediul cărţii funciare.
2. Donaţia fondului de comerţ
2.1. Obiectul donaţiei fondului de comerţ
Pentru a se asigura o mai mare continuitate a ideilor şi practicilor comerciale, pentru
menţinerea locurilor de muncă şi stimularea activităţilor economice, fondul de comerţ poate face,
potrivit legii, obiectul unui transfer cu titlu gratuit către terţe persoane sau în cadrul aceleiaşi
familii (art. 20 alin. 2 din Legea nr. 346/2004).
2.2. Validitatea donaţiei fondului de comerţ
Donaţia se încheie prin înscris autentic sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1011 alin.
(1) C. civ]. Donaţia fondului de comerţ sau a unor elemente ale sale trebuie încheiată în formă
autentică.
Bunurilor mobile care constituie obiectul donaţiei trebuie enumerate şi evaluate într-un
înscris, chiar sub semnătură privată,sub sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei [art. 1011 alin.( 2)
C.civ.].
2.3. Înregistrarea donaţiei fondului de comerţ
Donaţia fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din
Legea nr. 26/1990].
Dacă operaţiunea de donaţie a fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, ca efect al
donării fondului de comerţ în ansamblu sau separat a unor imobile ale fondului, atunci trebuie
44
îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind donaţia de imobile prin intermediul cărţii
funciare.
3. Locaţiunea fondului de comerţ.
3.1. Obiectul locaţiunii fondului de comerţ
Fondul de comerţ în totalitatea sa sau anumite elemente ale fondului de comerţ pot face
obiectul unui contract de locaţiune.
Operaţiunea juridică de locaţiune a fondului de comerţ, în ansamblul său, este supusă
regimului juridic al locaţiunii bunurilor mobile.
3.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului
Locatorul are dreptul de a încasa preţul locaţiunii de la locatar, precum şi dreptul la
restituirea contravalorii unor bunuri cuprinse în fondul de comerţ care se consumă în cadrul
folosinţei normale.
Obligaţiile locatorului sunt de a transmite locatarului folosinţa asupra fondului de comerţ
şi de a nu face concurenţă locatarului prin exercitarea unui comerţ de acelaşi fel la o mică
distanţă de locatar.
3.3. Drepturile şi obligaţiile locatarului
Locatarul are dreptul de a primi de la locator folosinţa fondului de comerţ. El are dreptul
de a continua exercita comerţul sub firmă proprie, sau sub firma anterioară, dacă are
consimţământul expres al locatorului.
Obligaţiile locatarului sunt obligaţia de a plăti preţul locaţiunii şi obligaţia de a respecta
destinaţia economică şi funcţională a fondului de comerţ.
3.4. Înregistrarea locaţiunii fondului de comerţ.
Locaţiunea fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21 lit. a) din
Legea nr. 26/1990].
4. Garanţia reală asupra fondului de comerţ.
4.1. Obiectul garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Fondul de comerţ în ansamblu sau anumite elemente ale sale pot forma, după caz,
obiectul unui contract de garanţie reală.
Formele garanţiilor reale asupra fondului de comerţ sau a unor elemente ale fondului de
comerţ sunt, după caz, ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară şi gajul.
4.2. Validitatea garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Pentru validitatea unei garanţii reale privind fondul de comerţ sau a unor elemente ale
acestuia trebuie respectate regulile juridice în materie de garanţii reale prevăzute de Noul Cod
civil.
a. Înregistrarea garanţiei reale asupra fondului de comerţ
Garanţia reală asupra fondului de comerţ trebuie înscrisă în registrul comerţului [art. 21
lit. a) din Legea nr. 26/1990].
Dacă garanţia reală asupra fondului de comerţ cuprinde şi bunuri imobile, atunci trebuie
îndeplinite şi formalităţile de publicitate privind ipoteca imobiliară prin intermediul cărţii
funciare [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, legea cadastrului şi publicităţii imobiliare].
Când garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ este încheiată în forma unei
ipoteci mobiliare sau a gajului, atunci aceasta se înregistrează la Arhiva Electronică de Garanţii
Reale Mobiliare (art. 20 C.civ.).
5. Aportul fondului de comerţ în societățile reglementate de Legea nr. 31/1990
5.1. Obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate fi adus ca aport la capitalul social al unei societăţi reglementate
de Legea nr.31/1990.
În schimbul aducerii ca aport a dreptului de folosinţă asupra fondului sau a dreptului de
proprietate asupra acestuia, titularul primeşte acţiuni sau părţi sociale în raport de forma juridică
a societăţii reglemntate de Legea nr. 31/19990.
Proprietatea sau folosinţa fondului de comerţ se transferă către societate, ca efect al
aducerii acestuia ca aport la capitalul social.
45
5.2. Validitatea aducerii ca aport a fondului de comerţ
Condiţiile de fond şi de formă ale acestei operaţiuni juridice de aducere ca aport într-o
societate comercială a fondului de comerţ sunt cele prevăzute de Legea societăților nr. 31/1990.
5.3. Înregistrarea aducerii ca aport a fondului de comerţ
Operaţiunea de aducere ca aport al fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi
se înregistrează în registrul comerţului, odată cu înmatricularea societăţii sau cu înscrierea de
menţiuni a actelor modificatoare ale societăţii.
Dacă în obiectul aducerii ca aport a fondului de comerţ la capitalul social al unei societăţi
sunt cuprinse şi imobile, atunci operaţiunea de aducere a aportului trebuie înregistrată şi în cartea
funciară.
6. Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ
6.1. Obiectul transmiterii succesorale a fondului de comerţ
Fondul de comerţ poate face parte din categoria drepturilor din masa succesorală rămasă
de pe urma unui defunct comerciant persoană fizică.
Fondul de comerţ poate fi transmis pe cale succesorală legală sau testamentară.
6.2. Validitatea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală
Transmiterea pe cale succesorală a fondului de comerţ este guvernată de regulile în
materie de succesiuni prevăzute de Noul Cod civil, atât în cazul moştenitorilor legali, cât şi în
cazul moştenitorilor testamentari.
Moştenitorii pot să continue comerţul în indiviziune sau pot să accepte succesiunea sub
beneficiul de inventar, solicitând până la partaj numirea unui administrator provizoriu.
În procesul de partaj, unul dintre succesori poate solicita să i se atribuie lui fondul de
comerţ pentru a se evita fragmentarea acestuia.
6.3. Înregistrarea transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală
Operaţiunea de transmitere pe cale succesorală a fondului de comerţ trebuie înregistrată
în registrul comerţului, dacă moştenitorul dobânditor înţelege să continue comerţul în una dintre
formele de activitate economică prevăzute de lege pentru persoanele fizice.
În cazul succesorilor testamentari persoane juridice comercianţi, înregistrarea transmiterii
forndului de comerţ pe cale succesorală se face odată cu înscrierea menţiunilor modificatoare ale
actelor lor constitutive, prin dobândirea fondului de comerţ în asemenea condiţii.
Dacă în obiectul transmiterii fondului de comerţ pe cale succesorală sunt cuprinse şi
imobile, atunci operaţiunea trebuie înregistrată şi în cartea funciară.
7. Apărarea fondului de comerţ
Mijloacele juridice de apărare a fondului de comerţ sunt diferite în funcţie de dreptul care
este încălcat.
Dacă se încalcă dreptul de proprietate asupra fondului, titularul are posibilitatea unei
acţiuni în revendicare.
În cazul în care se aduce atingere dreptului de exploatare asupra fondului titularul are
dreptul de a introduce o acţiune în daune pentru repararea prejudiciului suferit.
Pentru situaţiile în care titularul fondului este lezat printr-o faptă de concurenţă neloială,
ca orice persoană care are un interes legitim, se poate adresa direct instanțelor de judecată
competente pentru încetarea și interzicerea practicilor de concurență neloială, pentru acoperirea
prejudiciilor patrimoniale și morale suferite ca urmare a unei practici de concurență neloială, fără
a fi necesară parcurgerea vreunei formalități în fața Consiliului Concurenței [art. 7 lit. a) din
Legea nr. 11/1990].
Dacă atingerea dreptului asupra fondului de comerţ este rezultatul unor fapte
infracţionale, titularul poate introduce o acţiune penală pentru restabilirea legalităţii şi a dreptului
încălcat.
Concluzii:
Fondul de comerţ este ansamblul de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale, pe
care profesionistul comerciant le reuneşte şi le afectează exploatării întreprinderii şi care are o
natură juridică distinctă de natura particulară a elementelor care îl compun.
46
Fondul de comerţ este un bun mobil incorporal datorită preponderenţei în componenţa sa
a bunurilor mobile corporale sau incorporale, titularul său având un monopol relativ de
exploatare asupra clientelei sale.
Compoziţia fondului de comerţ cuprinde două categorii de elemente: elemente corporale
(bunurile mobile și bunurile imobile); elemente incorporale (firma; emblema; clientele; vadul
comercial; drepturile de proprietate intelectuală).
Fondul de comerț poate face obiectul următoarelor categorii de operațiuni juridice:
vânzarea-cumpărarea; locațiunea; garanţia reală asupra fondului de comerţ; aportul fondului de
comerţ în societatea comercială; donația și transmiterea pe cale succesorală.
Teste de autoevaluare:
1. Ce este fondul de comerţ?
2. Care sunt elementele corporale ale fondului de comerţ?
3. Care sunt elementele incorporale?
4. Care sunt operațiunile asupra fondului de comerţ?
5. Care sunt mijloacele de apărare a fondului de comert?
Speţe :
1. Un comerciant a înstrăinat printr-un act de vânzare-cumpărare sub semnătură privată
bunurile mobile, clientela şi vadul comercial către un alt comerciant, păstrându-şi celelalte
elemente ale fondului de comerţ. Pentru fiecare dintre elementele înstrăinate a făcut evaluare şi a
încasat preţul respectiv.
(1) Precizaţi dacă vânzarea-cumpărarea respectivă este valabilă şi care sunt argumentele
răspunsului?
(2) Precizaţi dacă pentru încheierea unui asemenea act era necesară forma autentică?
2. O societate comercială având statutul de comerciant persoană juridică şi-a stabilit ca
emblemă un desen în care sunt redate scene obscene. Ea foloseşte această emblemă pe facturi,
ambalaje şi mărfuri, iar orice vânzare către cumpărători a acestei embleme le produce acestora o
stare de disconfort şi chiar de indignare profundă. Emblema a fost înregistrată la registrul
comerţului atunci când a fost înmatriculată societatea, fiind publică şi opozabilă din acel
moment.
(1) Precizaţi de ce emblema respectivă nu ar trebui să existe în forma şi conţinutul
prezentat?
(2) Ce mijloace juridice există şi cine le poate exercita pentru a corecta o asemenea
situaţie.
Grile:
1. Publicitatea şi reclama pe care şi-o face comerciantul este:
a) un factor obiectiv de care depinde vadul său comercial;
b) un factor subiectiv de care depinde vadul său comercial;
c) un factor mixt atât obiectiv cât şi subiectiv de care depinde vadul său comercial.
2. Dreptul de autor asupra unei opere literare poate face parte din fondul de comerţ
dacă:
a) titularul său este exclusiv comerciant;
b) titularul său este o persoană diferită de titularul fondului de comerţ;
c) este adus în folosinţă sau în proprietate în fondul de comerţ indiferent de titular.
3. Vânzarea cumpărarea firmei ca element al fondului de comerţ se poate face
numai dacă:
a) firma se vinde odată cu fondul de comerţ;
b) firma se vinde separat de fond;
47
c) firma se vinde împreună cu un bun imobil din fond.
4. Clientela şi vadul comercial pot face obiectul unei donaţii dacă:
a) sunt donate separat de fond;
b) sunt donate împreună cu fondul;
c) sunt donate împreună cu bunurile mobile din fond.
5. Locatorul unui fond de comerţ are ca obligaţie specifică:
a) să inventarieze la încheierea contractului bunurile mobile ale fondului;
b) să nu facă acte de concurenţă locatarului prin exercitarea aceluiaşi comerţ la o mică
distanţă de fond;
c) să primească preţul locaţiunii într-un cont deschis la o bancă.
6. Garanţia reală asupra fondului de comerţ trebuie menţionată în registrul
comerţului dar şi în:
a) cartea funciară, dacă garanţia priveşte bunuri mobile;
b) arhiva de garanţii reale mobiliare dacă garanţia priveşte bunuri imobile;
c) după caz, cartea funciară dacă garanţia priveşte imobile sau arhiva de garanţii reale
mobiliare dacă garanţia priveşte bunuri mobile.
48
MODULUL VI
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI
PERSOANE FIZICE
1. Noțiunea de profesionist comerciant persoană fizică
2. Accesul la activitatea economică pentru profesionistul comerciant persoană fizică
potrivit O.U.G. nr. 44/2008
3. Răspunderea profesionistului comerciant persoană fizică potrivit O.U.G. nr. 44/2008
4. Încetarea activității economice de către profesionistul comerciant persoană fizică și
efectele juridice antrenate
5. Restricții privind exercitarea activității economice
Timpul alocat: 2 ore
Bibliografie:
1. Stuparu, L.E., Gerjikov, O.S., Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech, Craiova,
2018, p. 24-31;
2. Smarandache, L.E., Comerciantul persoană fizică. Aspecte esenţiale privind:
drepturile şi obligaţiile; pierderea calităţii (I), în Pandectele Române nr. 5/2011, Ed.
Wolters Kluwer, București, pp. 106-116;
3. Smarandache,L.E., Comerciantul persoană fizică. Aspecte esenţiale privind: dovada
şi atributele de identificarea ale calităţii (II), în Pandectele Române nr. 2/2011, Ed.
Wolters Kluwer, București, p. 98-110;
2014, p. 10-18 ;
2014, p. 37-40;
154.
Obiectivele temei:
1. Identificarea conceptului de profesionist comerciant persoană fizică
2. Determinarea și cunoaşterea condițiilor de acces la activitatea economică pentru profesionistul
comerciant persoană fizică potrivit O.U.G. nr. 44/2008;
3. Cunoaşterea răspunderii pentru obligaţiile asumate de profesioniștii comercianţi potrivit O.U.G.
nr. 44/2008;
4. Determinarea cazurilor de încetarea a activității economice de către profesioniști comercianți
potrivit O.U.G nr. 44/2008 și a efectelor juridice antrenate
5. Identificarea și analiza restricțiilor privind exercitarae activității economică
I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

1. Reglementarea noțiunii de comerciant persoană fizică
49
O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale este principalul act
normativ care conturează regimul juridic al comerciantului persoană fizică prin prisma formelor
legale în care acesta accede la activitatea economică.
Și alte acte normative recunosc calitatea de comerciant persoană fizică anumitor persoane
fizice raportat la activitatea pe care acestea o desfășoară, fiind irelevantă forma lor juridică de
înființare și înregistrarea în registrul comerțului (de ex.: Legea nr. 193/2000, Legea nr. 72/2013,
Legea nr. 158/2008, Legea nr. 296/2004).
Statutul comerciantului persoană fizică de profesionist antrenează incidența Codului civil
și a legilor speciale ce stabilesc reguli pentru profesioniști.
2. Calitatea de comerciant persoană fizică potrivit O.UG nr. 44/2008
O.U.G. nr. 44/2008 permite identificarea comerciantului persoană fizică prin intermediul
formelor legale în care persoanele fizice pot desfășura activitatea economică, respectiv: persoană
fizică autorizată, întreprindere individuală și întreprindere familială.
Persoana fizică autorizată (PFA) este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, organizată de o persoană fizică ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă și
aptitudinile sale profesionale. Întreprinderea individuală și întreprinderea familială sunt
întreprinderi economice, fără personalitate juridică, organizate de un întreprinzător persoană
fizică, respectiv de membrii unei familii.
În forma actuală a O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de comerciant persoană fizică este
menținută explicit doar pentru întreprinzătorul persoană fizică titular al întreprinderii individuale,
de la data înmatriculării în registrul comerțului (art. 23). Dispozițiile care recunoașteau anterior
calitatea de comerciant pentru persoana fizică autorizată ca PFA și pentru toți membrii
întreprinderii familiale au fost modificate în sensuri care elimină acest statut. Raportat strict la
prevederile ordonanței, pentru titularii PFA și membrii întreprinderilor familiale, recunoașterea
unei eventuale calități de comerciant persoană fizică ar putea fi argumentată doar prin faptul că
exploatează întreprinderi comerciale (acest criteriu nu are însă niciun suport normativ în sensul
atribuirii calității de comerciant, ci doar pentru determinarea calității de profesionist în sensul
Codului civil).
În consecință, de la data aplicării Codului civil (pentru titularul PFA), respectiv de la data
aplicării Legii nr. 182/2016 (pentru membrii întreprinderii familiale) astfel de persoane fizice pot
avea statutul de comerciant exclusiv în considerarea sensului specific dat acestui termen de
anumite legi speciale.
3. Calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică
Raportat la prevederile O.U.G. nr. 44/2008 și ale Codului civil, titularul întreprinderii
individuale este profesionist de tipul comerciantului prin și de la data înmatriculării în registrul
comerțului. Persoana fizică autorizată ca PFA și întreprinderea familială sunt profesioniști,
deoarece exploatează întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C.civ., prin și de la data înmatriculării
în registrul comerțului. Pentru titularul PFA, O.U.G. nr. 44/2008 a prevăzut că orice persoană
interesată poate face dovada calităţii de profesionist în cadrul procedurii insolvenţei sau separat,
prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim.
II. ACCESUL LA ACTIVITATEA ECONOMICĂ PENTRU PROFESIONISTUL

COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ POTRIVIT O.U.G. NR. 44/2008
1. Activitatea economică și întreprinderea economică în sensul O.U.G. nr. 44/2008
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, “activitatea economică” desemnează activitatea cu scop
lucrativ, constând în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii.
În România, poate desfășura activități economice, în condițiile legii, orice persoană
fizică, cetăţean român sau cetăţean al unui alt stat membru al Uniunii Europene ori al Spaţiului
Economic European, în temeiul dreptului la liberă iniţiativă, al dreptului la liberă asociere şi al
dreptului de stabilire.
Ordonanța reglementează persoanelor fizice menționate accesul la activităţile economice
50
din economia naţională astfel cum acestea sunt prevăzute în Codul CAEN. Activitatea
economică poate să fie desfăşurată în toate domeniile, meseriile, ocupaţiile sau profesiile pe care
legea nu le interzice în mod expres pentru libera iniţiativă.
În accepțiunea O.U.G. nr. 44/2008, întreprinderea economică este activitatea economică
desfășurată în mod organizat, permanet și sistematic, combinând resurse financiare, forță de
muncă, materii prime, mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și
în condițiile prevăzute de lege.
2. Condițiile pentru accesul la activitatea economică potrivit O.U.G. nr. 44/2008
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează condițiile legale obligatorii pe care persoanele fizice
trebuie să le îndeplinească pentru a accede la activitatea economică în oricare dintre cele trei
forme legale. Acestea sunt totodată și condiții pentru dobândirea calității de comerciant persoană
fizică exclusiv pentru titularii de întreprinderi individuale (raportat la dispozițiile ordonanței).
Condiţiile comune, care trebuie respectate de orice persoană fizică, indiferent de forma
legală sub care urmărește să-şi desfăşoare activitatea economică şi indiferent de tipul acestei
activităţi, sunt următoarele:
a) capacitatea deplină de exerciţiu, cu excepția membrilor întreprinderilor familiale, care
nu au calitatea de reprezentant, pentru care este suficientă vârsta de 16 ani;
b) deţinerea un sediu profesional pe teritoriul României;
c) absența cazierului fiscal (nu au săvârșit fapte sancționate de legile financiare,
contabile, vamale şi cele care privesc disciplina financiar-fiscală);
d) solicitarea înmatriculării în registrul comerțului, înregistrarea fiscală și autorizarea
funcționării în condițiile legii.
Condiţiile particulare se aplică doar persoanelor fizice constituite în anumite forme legale
şi/sau care doresc să desfăşoare anumite activităţi economice. Aceste condiţii, ce trebuie
îndeplinite cumulativ cu cele mai sus menționate, sunt următoarele:
a) să existe un acord de constituire încheiat de către membrii familiei, în formă scrisă, ca
o condiţie de validitate pentru constituirea oricărei întreprinderi familiale. Sub sancţiunea
nulităţii absolute acesta va stipula: datele de identificare ale membrilor familiei şi ale
reprezentantului, condiţiile participării, cota procentuală a fiecărui membru la beneficii şi la
pierderi, raporturile dintre membrii întreprinderii familiale, condiţiile de retragere şi data
întocmirii.
b) dovedirea îndeplinirii unor condiţii de pregătire profesională şi/sau de atestare a
pregătirii sau experienţei profesionale considerate a fi necesare pentru desfăşurarea acelor
activităţi economice, potrivit unor legi speciale;
c) obţinerea de autorizaţii, avize, licenţe şi altele asemenea, prevăzute în legi speciale,
dacă este cazul, pentru derularea unor activităţi.
3. Calitatea de angajator şi/sau de angajat şi cumulul de statute juridice potrivit
O.U.G. nr. 44/2008
Referitor la calitatea de angajator, legea recunoaște această calitate pentru PFA și
întreprinderea individuală. PFA poate desfăşura activităţile pentru care este autorizată, singură
sau împreună cu cel mult 3 persoane, angajate de aceasta, în calitate de angajator, cu contract
individual de muncă, încheiat şi înregistrat în condiţiile legii. Întreprinderea individuală poate
angaja cel mult 8 salariaţi, terţe persoane, cu contract individual de muncă încheiat şi înregistrat
în condiţiile legii. În cazul întreprinderii familiale, activitatea economică pentru care a fost
autorizată va putea fi desfăşurată doar de membrii acesteia.
Indiferent de forma legală în care este constituită persoana fizică, aceasta poate cumula
respectiva calitate cu cea de salariat al unei terţe persoane care funcţionează în acelaşi domeniu
sau într-un alt domeniu de activitate economică decât cel pentru care este autorizat.
Membrii unei întreprinderi familiale pot fi simultan titulari de PFA sau titulari de
întreprinderi individuale. Persoana fizică autorizată ca PFA nu poate cumula şi calitatea de titular
al unei întreprinderi individuale.
În scopul exe1rcitării activităţii pentru care au fost autorizate, PFA, întreprinderea
individuală şi întreprinderea familială pot stabili relații contractuale (chiar și exclusiv) atât între
51
ele, cât şi cu alte persoane fizice sau juridice, pentru efectuarea unor activităţi economice, fără ca
aceasta să le schimbe statutul juridic.
III. RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI COMERCIANT PERSOANĂ

FIZICĂ POTRIVIT O.U.G. NR.44/2008
1. Noțiunea patrimoniu de afectațiune
În sensul O.U.G. nr. 44/2008, patrimoniul de afectaţiune reprezintă masă patrimonială în
cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea drepturilor şi obligaţiilor
afectate, prin declaraţie scrisă ori, după caz, prin acordul de constituire sau printr-un un act
adiţional la acesta, exercitării unei activităţi economice.
Persoanele fizice autorizate să desfășoare activități economice în oricare dintre cele trei
forme legale au opțiunea de a constitui (la înființare sau ulterior) sau nu patrimoniul de
afectațiune.
2. Răspunderea pentru obligaţii în sensul O.U.G. nr. 44/2008
Titularul PFA și titularul întreprinderii individuale răspund pentru obligaţiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu
sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Membrii întreprinderii familiale răspund solidar şi indivizibil pentru datoriile contractate
de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de afectaţiune şi, în completare, cu
întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare prevăzute în acordul de
constituire.
IV. ÎNCETAREA ACTIVITĂȚII ECONOMICE DE CĂTRE

PROFESIONISTUL COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ ȘI EFECTELE JURIDICE
ANTRENATE
1. Cazurile de încetare a activităţii economice potrivit O.U.G. nr. 44/2008
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, cazurile de încetare a activităţii persoanei fizice, indiferent
de forma sa legală de constituire, sunt: 1) decesul titularului persoanei fizice autorizate ca PFA
sau a titularului întreprinderii individuale, respectiv a mai mult de jumătate dintre membrii
întreprinderii familiale; 2) voinţa titularului PFA sau a titularului întreprinderii individuale,
respectiv atunci când mai mult de jumătate dintre membrii întreprinderii familiale cer încetarea
acesteia sau se retrag din întreprindere; 3) aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 26/1990
care reglementează radierea înregistrărilor păgubitoare când există o hotărâre judecătorească.
Radierea din registrul comerțului, ca efect al încetării activității economice, poate fi
solicitată de orice persoană interesată în condițiile legii sau dispusă din oficiu. În subsidiar, în
raport de forma legală de constituire a persoanei fizice sunt generate şi alte efecte.
Prin radierea din registrul comerţului, persoanele fizice pierd, după caz, statutul juridic de
persoană fizică autorizată ca PFA, de titular al întreprinderii individuale sau de membrii ai
întreprinderii familiale.
2. Încetarea calităților de comerciant persoană fizică și de profesionist
Calitatea de comerciant persoană fizică de tipul titularului unei întreprinderi individuale
încetează prin radierea din registrul comerţului. Regula este valabilă și pentru titularul PFA,
respectiv pentru membrii întreprinderii familiale, în situația în care, în considerarea unor legi
speciale, aceștia au calitatea de comerciant.
Ca regulă, radierea din registrul comerțului antrenează și pierderea calității de
profesionist pentru persoanele fizice constituite în cele trei forme reglementate de O.U.G. nr.
44/2008. Dacă ulterior acestui moment respectiva persoană fizică continuă să desfășoare
activitatea în condițiile art. 3 C.civ. aceasta dobândește calitatea de profesionist clandestin
continuând să i se aplice legislația în materia profesioniștilor.
V. Restricţii privind exercitarea activităţii economice

1. Incompatibilităţi
52
Incompatibilităţile sunt acele restricţii prevăzute de lege pentru anumite persoane de a
exercita o activitate economică datorită funcţiei sau profesiei pe care o exercită.
Sunt considerate incompatibile cu calitatea de comerciant sau de a exercita o activitate
economică anumite funcții, calități ori profesii, precum cele de: magistrat; funcţionari publici;
deputat şi senator; membru al Corpului diplomatic şi consular.
Anumite profesii liberale sunt incompatibile cu profesia de comerciant, în condiţiile
stabilite de legea specială (ex: avocat; notar; medic; etc).
Sancţiunile ce pot fi aplicate persoanelor fizice care, deşi sunt incompatibile, exercită
profesia de comerciant, sunt de natură disciplinară sau profesională.
2. Decăderile
Decăderile sunt restricţii constând în sancţiuni juridice cu consecinţa excluderii de la
exercitarea activităţilor economice a persoanelor care au fost condamnate pentru săvârşirea de
infracţiuni privind respectivele activităţi.
Sancţiunea decăderii din dreptul de a desfăşura o activitate comercială sau de a exercita o
profesie economică constă în interzicerea dreptului unei persoane fizice de a mai fi comerciant.
Sancţiunea decăderii se aplică şi se execută în condiţiile dispoziţiilor Codului penal
pentru pedepsele complementare constând în interzicerea unor drepturi (art. 55 art. 66 - art. 70).
3. Interdicţiile
Interdicţiile sunt măsuri de privare a unei persoane fizice de folosinţa sau exerciţiul unor
drepturi.
Măsura interdicţiei poate decurge din lege, dintr-o convenţie sau dintr-o hotărâre
judecătorească.
Interdicţiile legale aplicabile comercianţilor persoane fizice îmbracă forma activităţilor
catalogate infracţiuni sau contravenţii şi care nu pot face obiectul comerţului pe care-l aceştia îl
desfăşoară.
4. Autorizaţiile
Autorizaţiile reprezintă documentele eliberate de către autorităţile competente
persoanelor fizice pentru exercitarea activității economice sau a anumitor operaţiuni comerciale.
Sub aspectul denumirii, titulatura acestora poate fi cea de autorizaţii, acorduri, aprobări,
avize, licenţe sau alte documente similare.
În acest sens distingem: autorizaţii necesare în vederea exerciţiului activităţii economice
de către comerciantului persoană fizică, indiferent de forma sa legală de constituire, şi autorizaţii
obligatorii doar pentru derularea anumitor categorii de operaţiuni economice pe care le
presupune activitatea comerciantului.
Comerciantul persoană fizică desemnează persoana fizică care exploatează o

întreprindere în sensul art. 3 alin. (3) din Codului civil, în formele și cu respectarea condițiilor
prevăzute de legislația specială.
Profesioniștii comercianți persoane fizice își pot desfășura activitatea economică în
formele juridice de PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale în condițiile O.U.G.
nr. 44/2008 și, după caz, ale altor reglementări speciale.
O.U.G. nr. 44/2008 reglementează noțiunea patrimoniului de afectațiune și stabilește
formele de răspundere față de terți pentru obligațiile asumate de persoanele fizice autorizate ca
PFA, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale.
Pierderea calității de comerciant persoană fizică, prin radierea din registrul comerțului,
antrenează și pierderea calității de profesionist dacă persoana fizică încetează efectiv exploatarea
întreprinderii comerciale.
Restricţii privind exercitarea activităţii economice îmbracă forma interdicțiilor,
decăderilor, incompatibilităților și autorizațiilor.
53
1. Care sunt formele legale în care își poate desfășura activitatea un comerciant persoană
fizică raportat a O.U.G. nr. 44/2008?
2. Care sunt condițiile pentru accesul la activitatea economică potrivit O.U.G. nr.
44/2008
3. Ce este patrimoniul de afectațiune și cum influențează acesta răspunderea
profesionistușui comerciant persoană fizică?
4. Care sunt cazurile de încetare a activității economice?
5. Când încetează calitatea de profesionist a comerciantului persoană fizică?
6. Care sunt restricțiile privind exercitarea activității economice?
Spețe:
1. Un număr de patru persoane fizice majore, membri ai aceleiaşi familii, au constituit o
întreprindere familială în care au pus capital, forţă de muncă şi bunuri pentru a desfăşura
operaţiuni de comerţ. Întreprinderea familială creată au înregistrat-o la registrul comerţului şi a
fost obţinută autorizaţia de funcţionare. Pentru coordonarea şi reprezentarea întreprinderii
familiale create, membrii acesteia l-au desemnat pe cel mai vârstnic dintre ei.:
1) Precizaţi ce condiţii trebuie să fie îndeplinite pentru a putea fi înregistrată în registrul
comerţului şi pentru a obţine autorizaţia de funcţionare.
2) Precizaţi dacă întreprinderea familială, prin înmatricularea în registrul comerţului, a
dobândit personalitate juridică.
3) Precizaţi dacă membrii întreprinderii familiale sunt profesionişti de tipul
comercianţilor.
Grile:
1. Formele legale de desfășurarea a activității economice de către persoanele fizice pe
care le reglementează de O.U.G. nr. 44/2008 sunt:
a) pfa, întreprinderea individulă și întreprinderea civilă;
b) pfa, întreprinderea familială și întreprinderea civilă;
c) pfa, întreprinderea individuală și întreprinderea familială.
2. Comerciantul persoană fizică este :
a) un profesionist sau un neprofesionist;
b) un profesionist care exploatează o întreprindere civilă;
c) un profesionist care exploatează o întreprindere comercială în formele prevăzute de lege.
3. Titularul întreprinderii individuale devine comerciant persoană fizică:
a) de la momentul autorizării;
b) de la momentul începerii efective a activității economice;
c) de la momentul înmatriculării în registrul comerțului;
4. Nu pot fi cumulate statutele de:
a) membru într-o întreprindere familială și persoană fizică autorizată;
b) persoană fizică autorizată și titular al unei întreprinderi individuale;
c) membru într-o întreprindere familială și titular al unei întreprinderi individuale.
5. Titularul întreprinderii individuale răspunde pentru obligațiile rezultate din
exploatarea întreprinderii:
a) întotdeauna cu patrimoniul de afectațiune;
b) întotdeauna cu patrimoniul persoanal;
c) cu patrimoniul personal dacă nu are un patrimoniu de afectațiune.
6. Activitatea economică efectuată de titularul unei întreprinderi individuale încetează
prin:
54
a) radierea din registrul contabil;
b) deces;
b) pensionarea pentru limita de vârstă a perosoanei fizice respective.
7. Calitatea de profesionist persoană fizică încetează prin:
a) suspendarea calității de comerciant;
b) încetarea activității economice;
c) radierea din registrul comerţului.
55
MODULUL VII
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR
COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE
1. Regimul juridic general al comercianților persoane juridice
2. Regimul juridic al categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
1. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova,
2010, p. 49-52;
2. Stuparu, L.E. O.S. Gerjikov, O.S. Drept comercial transfrontalier, Ed. Sitech,
Craiova, 2018, p.33-40;
3. Smarandache, L.E., Particularităţi ale regimului juridic al organizaţiilor
cooperatiste de credit, în Revista de Ştiinţe Juridice nr.1/2014, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, pp. 146-163;
4. Găină, V., Drept comercial român. Introducere în dreptul comercial.
Întreprinderea. Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017
5. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, 2013, p.
19-25, 273-292
6. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 394-400
7. Gheorghe, C., Drept comercial român,. Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2013, p.566-
630.
 Determinarea noțiunii de comerciant persoană juridică
 Identificarea categoriilor de profesioniști comercianți persoane juridice supuși
înregistrării în registrul comerțului
 Identificarea conceptului de regie autonomă şi categoriilor acesteia, a modului de
constituire, precum și a organelor care îi asigură funcționarea
 Identificarea conceptului de companie/societate națională şi a formelor acesteia, a
modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
 Identificarea noțiunilor de G.I.E.și de G.E.I.E., a formelor acestora, a modului de
constituire, a organelor care le asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
 Cunoașterea conceptelor de societate cooperativă și societate cooperativă europeană,
precum şi identificarea formelor acestora, a modului de constituire, a organelor care le
asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
 Identificarea noțiunii de organizație cooperatistă de credit și stabilirea formelor acesteia,
a modului de constituire, a organelor care îi asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
 Identificarea noțiunii de societate europeană, a modului de constituire, a organelor care îi
asigură funcționarea și a cazurilor de încetare
 56
I. REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR
COMERCIANŢI PERSOANE JURIDICE
1. Reglementarea noţiunii de comerciant persoană juridică
Odată cu aplicarea Codului civil nu mai există o reglementare generală, explicită, a
calității de comerciant persoană juridică. Conform Legii nr. 71/2011 [art. 6 alin. (1)], referirile la
comercianţi din cuprinsul actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil
se consideră a fi făcute la persoanele fizice și la persoanele juridice supuse înregistrării în
registrul comerţului potrivit art. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.
La nivel particular, sunt reglementări în care termenul de comerciant persoană juridică
are un înțeles specific dispozițiilor din acele acte normative (de ex.: Legea nr. 193/2000, Legea
nr. 72/2013, Legea nr. 158/2008, Legea nr. 296/2004). În aceste cazuri, calitatea de comerciant
persoană juridică este recunoscută anumitor persoane juridice prin raportare la activitatea pe care
o desfășoară, fiind irelevantă forma juridică de constituire și eventuala înregistrare în registrul
comerțului.
În literatura de specialitate, comerciantul persoană juridică continuă să fie tratat prin
raportare la categoriilor clasice de comercianți persoane juridice pentru care atribuirea calității de
comerciant depinde de forma juridică de înființare, iar înregistrarea în registrul comerțului este
obligatorie. Fiecare astfel de categorie de comerciant persoană juridică are o lege cadru proprie
care îi stabilește regimul juridic privind modul de constituire, organizare, funcţionare, modificare
şi încetare (de ex: Legea societăților nr. 31/1990, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, O.U.G. nr. 30/1997
privind reoganizarea regiilor autonome. O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile d ecredit i
adecvarae capitalului etc.)
2. Categoriile de comercianţi persoane juridice supuși înregistrării în registrul
comerțului
În prezent, categoriile de comercianți persoane juridice, supuși înregistrării în registrul
comerțului potrivit legii, sunt următoarele: a) societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990; b)
regiile autonome; c) societăţile naţionale sau companiile naţionale; d) grupurile de interes
economic cu caracter comercial; e) societățile cooperative și organizațiile cooperatiste de credit;
f) grupurile europene de interes economic cu caracter comercial, cu sediul principal în România;
g) societățile europene cu sediul principal în România; h) societățile cooperative europene cu
sediul în România.
3. Dobândirea calităţii de comerciant persoană juridică
Comercianții persoane juridice, constituiți în formele legale pentru care legea prevede
obligația înmatriculării în registrul comerțului, dobândesc calitatea de comerciant prin
înregistrare în registrul comerțului.
Calitatea de comerciant persoană juridică depinde de existența acestora ca subiecte de
drept.
3. Dovada calităţii de comerciant persoană juridică
Proba calității de comerciant persoană juridică se face prin dovada înregistrării în
registrul comerțului și prin actele constitutive.
4. Încetarea calităților de comerciant şi de profesionist.
Operațiunea de radiere din registrul comerțului determină pentru toate categoriile de
comercianți persoane juridice pierderea calității de comerciant şi de profesionist.
II. REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE PROFESIONIȘTI

COMERCIANȚI PERSOANE JURIDICE
1. Regiile autonome
1.1. Reglementare
Legea cadru a regiilor autonome este Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Alte acte normative incidente sunt
57
și H.G. nr. 266/1993 privind ramurile şi domeniile în care funcţionează regiile autonome de
interes național sau O.G. nr. 69/1994 privind unele măsuri pentru reorganizarea regiilor
autonome de interes local.
1.2. Definiție
Regia autonomă este o persoană juridică cu gestiune proprie şi autonomie financiară,
care funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau în alte ramuri şi domenii de
interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect de activitate exploatarea unor
bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia.
1.3. Categorii
Regiile autonome pot fi de interes naţional, care se organizează şi funcţionează în
ramurile strategice ale economiei naţionale şi în alte ramuri ale acesteia, și regiile autonome de
interes local, care se organizează și funcționează doar în anumite domenii de activitate.
1.4. Actul constitutiv
Regiile de interes național se înființează prin hotărâre a Guvernului, iar regiile de interes
local prin hotărâre a autorităţilor administraţiei publice locale (după caz, consilii judeţene sau
consilii locale municipale, orăşeneşti sau comunale). În ambele cazuri, actul constitutiv are ca
anexă regulamentul de organizare şi funcţionare al regiei autonome aprobat de către organul care
a înfiinţat-o.
1.4. Organele care asigură funcționarea
Consiliul de administraţie, compus din 5-9 persoane, asigură conducerea regiei autonome
conform atribuțiilor stabilite de lege și actul constitutitv. Acesta se numeşte prin ordin al
ministrului de resort sau, după caz, prin hotărâre a autorităţii administraţiei publice locale (art. 12
din Legea nr. 15/1990). Directorul/directorul general este numit dintre membrii consiliului de
adminstrație, fiind cel care asigură conducerea curentă în baza unui contract de mandat.
2. Companiile naţionale şi societăţile naţionale
2.1. Reglementare
Companiile naţionale şi societăţile naţionale sunt reglementate de O.U.G. nr. 30/1997
privind reoganizarea regiilor autonome. Legea-cadru este completată și de dispozițiile altor acte
normative, un rol important revenind Legii societăților nr. 31/1990.
2.2. Definiție
Companiile naționale sau societățile naționale sunt persoane juridice având forma
juridică de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi
care au ca acţionar statul ale cărui drepturi sunt exercitate în condițiile legii.
2.3. Forma juridică
Companiile sau societățile naționale au rezultat din reorganizarea regiilor autonome, fiind
supuse procesului de privatizare conform legii. În condițiile legii, competenţele şi atribuţiile în
legătură cu procesul de privatizare aparţin Guvernului şi instituţiilor publice implicate (conform
O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților, Legea nr. 137/2002 etc.). În baza Legii nr.
174/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării [art.3 lit.a)], sunt societăți
comerciale orice companie naţională şi societate naţională la care statul este acţionar, indiferent
de actul normativ în baza căruia s-au înfiinţat. Forma juridică a companiilor sau societăților
naționale este cea a societății pe acțiuni.
Societățile sau companiile naționale se înființează, după caz, prin hotărârea sau
ordonanța Guvernului. Acest act administrativ aprobă și statutul acestora.
2.5. Organele care asigură funcţionarea
Funcţionarea societății naționale sau a companiei naționale este asigurată de aceleași
organe ca la societatea pe acțiuni (cu anumite particularități inerente), respectiv de: a) organul de
deliberare şi decizie (adunarea generală a acţionarilor); organul de administrare şi conducere
(conform sistemului unitar sau sistemului dualist de administrare); organul de control al
administrării şi gestiunii (după caz, cenzorii sau auditorii financiari și auditori interni).
Conducerea companiilor naționale și societăților naționale este asigurată în baza unui contract de
mandat încheiat în condițiile Legii nr. 31/1990 și ale acestei O.U.G. nr. 79/2008(art.2).
58
2.6. Încetarea existenţei
Dizolvarea și lichidarea determină încetarea existenței societății/companiei naționale în
aceleași condiții ca societățile pe acțiuni și în conformitate cu prevederile Legii nr. 31/1990.
3. Grupurile de interes economic cu caracter comercial (GIE)
3.1. Reglementare
Grupurile de interes economic sunt reglementate de Legea nr. 161/2003 (Titlul V, în art.
118 – art. 237).
3.2. Definiție
GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de
persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective.
3.3. Forme
Grupul de interes economic poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant,
deosebirea dintre aceste categorii fiind dată de natura activităților desfășurate. Potrivit legii, GIE
comerciant poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obişnuită, toate
faptele de comerţ necesare realizării scopului său [art. 127 alin. (4) din Legea nr. 161/2003].
Activitatea grupului trebuie să se raporteze la activitatea economică a membrilor săi şi să aibă
doar un caracter accesoriu faţă de aceasta.
Constituirea GIE are la bază un act constitutiv încheiat în formă autentică, conform
dispozițiilor legale.
Categoriile de organe care asigură funcţionarea GIE sunt: organul de deliberare şi
decizie (adunarea generală a membrilor grupului); organul de administrare (administratorul
unic, consiliul administratorilor sau organe de conducere similare consiliilor administratorilor);
organele de control ale gestiunii (membrii grupului sau cenzorii). Regimul lor juridic evidențiază
elemente de similaritate cu societăţile de capitaluri și societăţile de persoane.
3.6. Încetarea existenței
Grupul de interes economic își încetează existența prin parcurgerea etapelor de dizolvare
și lichidare, pentru cazurile de dizolvare nomilizate de Legea nr. 161/2003 (art. 184 - art. 285).
4. Grupurile europene de interes economic cu caracter comercial (GEIE)
4.1. Reglementare
Grupul european de interes economic cu sediul principal în România este guvernat de
Regulamentul nr. 2137/85/CEE privind instituirea grupului european de interes economic
(GEIE), completat cu dispoziții din Legea nr. 161/2003 (art. 232- art. 237).
7.2. Definiție
GEIE este o persoană juridică cu scop patrimonial, care nu pot avea mai mult de 20 de
membri.
7.3. Modalități de constituire
Un GEIE trebuie să cuprindă cel puțin: 1) două societăți sau alte entități juridice, care au
administrația centrală în state membre diferite sau 2) două persoane fizice, care își desfășoară
activitățile principale în state membre diferite sau 3) o societate sau altă entitate juridică și o
persoană fizică, dintre care prima are administrația centrală într-un stat membru, iar cea de-a
doua își desfășoară activitatea principală în alt stat membru.
GEIE se constituie prin contract de asociere, denumit act constitutiv, încheiat în formă
autentică și care are conținutul minimal impus de lege (art. 234 din Legea nr. 161/2003) .
GEIE trebuie să cuprindă cel puțin două organe: membrii care acționează în mod
colectiv și administratorul sau administratorii.
7.6. Înregistrarea
GEIE se înregistrează în registrul special desemnat în acest scop de statul membru pe
59
teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul principal. Dacă înfiinţează în România filiale,
sucursale, reprezentante şi alte unităţi fără personalitate juridică, operațiunea se supune tuturor
dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute
pentru grupurile de interes economic române.
5. Societățile cooperative și organizaţiile cooperatiste
5.1. Categoria societăților cooperative
5.1.1. Reglementare
Societăţile cooperative sunt persoane juridice reglementate de Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Cooperativele agricole, principală specie a celor dintâi,
sunt reglementate de Legea cooperației nr. 566/2004. Cooperativele agricole au ca principal
obiect de activitate desfăşurarea de activităţi comerciale, producătoare de bunuri şi de servicii în
agricultură (art. 7 din Legea nr. 566/2004).
5.1.2. Definiție
Societatea cooperativă este o structură asociativă cu personalitate juridică înființată
printr-un act constitutiv în temeiul căruia fondatorii persoane fizice și/sau juridice (în număr de
cel puțin cinci), pun în comun aporturi (în numerar și/sau în natură) pentru constituirea
capitalului social (de minim 500 lei divizat în părți sociale cu o valoare minimă de 10 lei) pentru
efectuarea de operațiuni economice în scopul de a realiza și împărți profituri și de a beneficia de
facilități și servicii și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată, în principal, cu
patrimoniul societății și, în subsidiar, cu răspunderea în limitele aportului a membrilor
cooperatori.
5.1.3. Forme
Societatea cooperativă se constituie în următoarele forme: 1) societate cooperativă de
gradul unu (formată numai din persoane fizice); 2) societate cooperativă de gradul doi (formată
din societăți cooperative de gradul unu, în procent de cel puţin 67 %, și din alte persoane fizice
sau juridice, în scopul integrării pe orizontală sau pe verticală a activității economice desfășurată
de acestea) [art. 4, art. 6 lit. l) - m) din Legea nr. 1/2005].
La rândul său, societatea cooperativă de gradul unu, în raport de obiectul său de
activitate, se poate constitui în una din următoarele “forme“: 1) societate cooperativă
meșteșugărească; 2) societate cooperativă de consum; 3) societate cooperativă de valorificare; 4)
societate coperativă agricolă; 5) societate cooperativă de locuințe; 6) societate cooperativă
pescărească; 7) societate cooperativă de transporturi; 8) societate cooperativă forestieră; 9)
societate cooperativă de altă formă.
Membrii cooperatori sunt cei care aleg forma juridică a societății cooperative și care
hotărăsc în limitele legii cu privire la organizarea și funcționarea acesteia.
5.1.4. Actul constitutiv
În condițiile legii-cadru, societatea cooperativă se constituie prin contract de societate și
statut, încheiate ca înscrisuri separate sau ca înscris unic denumit act constitutiv. Forma
înscrisului autentic este obligatorie dacă se aduce ca aport un teren.
5.1.4. Organele care asigură funcționarea
Cu un regim juridic bine determinat de Legea nr. 1/2005, organele care asigură
funcţionarea societății cooperative sunt: a) organul de deliberare şi decizie (adunarea generală a
membrilor ordinară şi extraordinară); b) organe de administrare şi conducere (administratorul
unic/consiliul de administraţie, preşedintele, directorul executiv); c) organe de control (cenzorii
sau auditorii financiari).
5.1.6. Încetarea existenței
Încetarea existenţei societăţii cooperative se produce prin dizolvare şi lichidare, în
condițiile legii cadru.
5.2. Categoria organizațiilor cooperatiste
5.2.1. Reglementare
Legea nr. 26/1990, care consacră această sintagmă nu oferă detalii, însă apreciem că este
acoperitoare pentru organizaţiile cooperatiste de credit a căror reglementare cadru este O.U.G.
nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
60
5.2.3. Definiție
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul
întrajutorării membrilor acestora.
5.2.4. Forme
Organizaţiile cooperatiste de credit se pot constitui, organiza şi funcţiona doar sub forma
cooperativelor de credit şi a caselor centrale ale cooperativelor de credit la care acestea sunt
afiliate, afilierea la o casă centrală fiind obligatorie.
Cooperativa de credit este instituţia de credit înființată ca o asociaţie autonomă de
persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin
economic, social şi cultural, a cărei activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul
întrajutorării membrilor cooperatori. Casa centrală a cooperativelor de credit este instituţia de
credit înființată prin asocierea de cooperative de credit, în scopul gestionării intereselor lor
comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor cadru,
aplicabile tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii şi a controlului
administrativ, tehnic şi financiar asupra organizării şi funcţionării acestora [art. 334 lit. a) - b) din
O.U.G. nr. 99/2006].
6.Societatea cooperativă europeană (SCE)
6.1. Reglementare
Societatea cooperativă europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului nr.
1435/2003 privind actul unei asocieri cooperatiste europene, putând fi înființată pe teritoriul U.E.
Dacă sediul societății cooperative europene este stabilit pe teritoriul României, aceasta va fi
înregistrată în registrul comerțului de la sediul social.
62. Modalități de constituire
O SCE poate fi înființată: de cel puțin cinci persoane fizice rezidente în cel puțin două
state membre; de cel puțin cinci persoane fizice şi juridice de drept public sau privat, rezidente
sau guvernate de legea națională a cel puțin două state membre; de societăți şi alte persoane de
drept public şi privat guvernate de legea a cel puțin două state membre; prin fuziune între
cooperative funcționând în Uniune dacă cel puțin două sunt guvernate de legi ale unor state
member diferite; prin conversia unei cooperative formată într-un stat membru dacă pentru cel
puțin doi ani a avut o sucursală (punct de lucru, stabiliment) sau filială guvernată de legea altui
stat membru (art. 2 din Regulamentul Consiliului nr. 1435/2003).
Calitatea de comerciant şi de profesionist. Comercianții persoane juridice, indiferent de
forma lor juridică, dobândesc personalitate juridică, calitatea de comerciant şi calitatea de
profesionist de la data înmatriculării în registrul comerțului [art. 71 alin. (5) din Anexa 1 la
Ordinul M.J. nr. 2594/C/2008]. La GIE înmatricularea nu prezumă această calitate, ci natura
activității.
7. Societatea europeană (SE)
7.1. Reglementare. Societatea europeană este reglementată de Regulamentul Consiliului
(CE) nr. 2157/2001 privind statutul societății europene. Atunci când o societate europeană îşi
stabileşte sediul social în România, Regulamentul este completat de prevederile Titlului VII1 din
Legea nr. 31/1990, precum şi de cele privitoare la societățile pe acțiuni, în măsura
compatibilității lor cu dispozițiile regulamentului european.
7.2. Definiție
Societatea europeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca
obiect desfășurarea de activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de
legi naționale diferite.
7.3. Modalități de constituire
Societatea europeană se constituie pe teritoriul U.E. din societăți naționale preexistente,
înființate potrivit legislației a cel puțin două state membre, prin: fuziune, înființarea unui
societăți europene holding, înființarea unei filiale, transformarea unei societăți de tip societate pe
acțiuni.
61
În cazul societății europene cu sediul în România, similar societății pe acţiuni, actul
constitutiv este reprezentat de contractul de societate și statut, redactate separat sau sub forma
unui înscris unic.
Potrivit art. 38 din Regulament, societatea europeană funcționează pe aceleasi principii
ca și societatea pe acțiuni.
7.6. Încetarea existenței
În baza art. 63 din Regulament, dizolvarea, lichidarea sau insolvența sunt guvernate de
regulile în materie aplicabile societății pe acțiuni conform dreptului intern al statului membru
unde societatea europeană are sediul.
Concluzii:
Profesionistul comerciant persoană juridică continuă să fie tratat prin raportare la
categoriilor clasice de comercianți persoane juridice pentru care atribuirea calității de comerciant
depinde de forma juridică de înființare, iar înregistrarea în registrul comerțului este obligatorie
Regia autonomă este o persoană juridică cu gestiune proprie şi autonomie financiară, care
funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale sau în alte ramuri şi domenii de
interes naţional sau local, stabilite de Guvern, și care are ca obiect de activitate exploatarea unor
bunuri şi servicii ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia
Companiile naționale sau societățile naționale sunt persoane juridice având forma juridică
de societăți pe acțiuni, care desfășoară activități economice de interes public naţional şi care au
ca acţionar statul ale cărui drepturi sunt exercitate în condițiile legii.
GIE sunt persoane juridice cu scop patrimonial, formate din minim 2 și maxim 20 de
persoane fizice sau persoane juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii
sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor
activităţii respective. La rândul său, GEIE este o persoană juridică cu scop patrimonial, care nu
pot avea mai mult de 20 de membri.
Societatea cooperativă este o structură asociativă cu personalitate juridică înființată
printr-un act constitutiv în temeiul căruia fondatorii persoane fizice și/sau juridice (în număr de
cel puțin cinci), pun în comun aporturi (în numerar și/sau în natură) pentru constituirea
capitalului social (de minim 500 lei divizat în părți sociale cu o valoare minimă de 10 lei) pentru
efectuarea de operațiuni economice în scopul de a realiza și împărți profituri și de a beneficia de
facilități și servicii și în care răspunderea pentru obligațiile sociale este garantată, în principal, cu
patrimoniul societății și, în subsidiar, cu răspunderea în limitele aportului a membrilor
cooperatori.
Organizaţiile cooperatiste de credit sunt asociaţii autonome, apolitice şi
neguvernamentale, care desfăşoară activităţi specifice instituţiilor de credit în scopul
întrajutorării membrilor acestora. Societatea cooperativă europeană poate fi înființată pe
teritoriul U.E în modalitățile stailite de legislația specială.
Societatea europeană este o formă asociativă, de tipul societății pe acțiuni, având ca
obiect desfășurarea de activități comerciale, la care participă societăți comerciale guvernate de
legi naționale diferite.
Fiecare categorie de comercianți persoane juridice beneficiază de reglementare proprie
care le stabilește regimul juridic.
1. Care sunt categoriile de comercianți persoane juridice supuși înregistrării în registrul
comerțului?
2. Ce este regia autonomă?
3. Care sunt organele care asigură funcţionarea regiei autonome?
4. Ce sunt societățile și companiile naționale?
62
5. Care este actul constitutiv al unei societăţi naţionale?
6. Care sunt organele care asigură funcționarea societăților și companiilor naționale?
7. Ce este societatea cooperativă?
8. Care sunt actele constitutive ale societăţii cooperative?
9. Care sunt organele care asigură funcţionarea societăţii cooperative?
10. Ce sunt grupurile de interes economic?
11. Care sunt organele care asigură funcționarea grupului de interes economic?
12. Care este forma actului constitutiv al grup european de interes economic?
13. Care sunt modalitățile de constituire ale unei societăți europene?
Spețe:
1. Regia autonomă are ca organe de administrare un consiliu de administraţie format din 7
membri şi un director general. În consiliul de administraţie există şi două persoane care sunt în
raporturi de muncă faţă de regie, precum şi o altă persoană fizică având calitatea de membru al
consiliului de administraţie la alte două consilii ale altor două regii şi la o societate comercială
care nu are relaţii de afaceri cu Regia “ R”. În urma unor verificări, efectuate de inspectori din
cadrul MADR, au fost constatate situaţiile mai sus menţionate şi au fost informate atât MADR,
cât şi MFP, în sensul existenţei unor neregularităţi privind componenţa organelor de administrare
ale regiei.
(1) Ce consideraţi că au constatat organele de control ca şi neregularităţi?
(2) Dacă este posibil cumulul calităţilor de salariat cu membru în consiliul de
administraţie al regiei autonome.
2. Patru persoane fizice și o persoană juridică au hotărât să constituie o societate
cooperativă de gradul unu. Capitalul social al acesteia a fost stabilit la 450 lei, divizat în 45 de
părți sociale a câte 10 lei fiecare și a fost distribuit în cote egale către cei cinci membri
cooperatori, adică nouă părți sociale la fiecare. După semnarea actului constitutiv de către toți
fondatorii, aceștia au formulat cerere de înmatriculare la registrul comerțului și au depus atașate
la aceasta actele doveditoare în susținerea acesteia (act constitutiv, dovada de vărsare a
capitalului social etc.). Cererea de înmatriculare a fost respinsă.
(1) Care au fost cauzele respingerii cererii de înmatriculare?
(2) Care este calea de atac împotriva soluției menționate și cum poate fi remediată
situația?
3. Trei persoane fizice şi două societăţi comerciale au înfiinţat un grup de interes
economic pentru sprijinirea şi dezvoltarea afacerilor membrilor grupului. Grupul de interes
economic a fost înmatriculat în registrul comerţului şi a dobândit personalitate juridică. În
perioada de la înfiinţare şi până în prezent grupul nu a obţinut profit.
(1) Dacă grupul are calitatea de comerciant perosană juridică în această situaţie.
(2) Dacă prin încetarea activităţii grupul îşi pierde calitatea de profesionist.
Grile:
1. Au calitatea de comercianți persoane juridice:
a) societățile naționale, asociațiile și fundațiile;
b) companiile naționale și societățile cooperative;
c) societățile comerciale și patronatele.
2. Societatea comercială dobândește calitatea de comerciant persoană juridică :
a) la data redactarii actului constitutiv;
b) la data semnării actului constitutiv;
63
c) la data înmatriculării în registrul comerțului.
3. Regiile autonome sunt:
a) de interes local și de interes regional;
b) de interes local și de interes național;
c) de interes european și de interes național.
4. Companiile naționale și societărțile naționale au forma juridică de:
a) regii autonome;
b) societăți de stat;
c) societăți comerciale pe acțiuni.
5. Societățile cooperative au ca scop:
a) întotdeuna obținerea de profit;
b) realizarea și împărțirea profiturilor și beneficierea de facilități și servicii;
c) promovarae intereselor particulare ale membrilor.
6. Grup de interes economic poate fi înființat de:
a) minim 2 și maxim 20 de persoane fizice sau juridice;
b) minim 5 persoane fizice sau juridice ;
c) de un număr variabil de persoane.
64
MODULUL VIII
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL PROFESIONIȘTILOR COMERCIANȚI DE
TIPUL SOCIETĂŢILOR REGLEMENTATE DE LEGEA NR. 31/1990
1. Noţiunea, formele juridice şi constituirea societăţii comerciale
2. Funcţionarea şi încetarea existenţei societăţii comerciale
3. Regimul juridic aplicabil fiecărei forme de societate comercială
Timp alocat: 3 ore
Bibliografie:
1. Angheni, S., Drept comercial. Profesioniștii comercianți, Ed. C.H.Beck, 2013, p.64-
269
2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
București, 2014, p. 114-390;
3. Smarandache, L.E., Societăți comerciale, Ed. Sitech,Craiova, 2010, pp. 30-238;
4. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p.
60-119;
5. Săuleanu, L., Societăți comerciale. Studii. Ed. Universul Juridic, București, 2012,
p.7-319;
6. Gheorghe, C., Drept comercial român, Ed. C.H. Beck, 2013, p.231-558;
 Stabilirea şi diferenţierea tipurilor de societăţi comerciale

 Cunoaşterea etapelor constitutive ale unei societăţi comerciale
 Identificarea organelor care asigură funcţionarea societăţii comerciale şi a
particularităţilor acestora
 Determinarea etapelor de încetare a existenţei nei societăţi comerciale şi a cauzelor de
încetare
 Cunoaşterea regulilor specifice ale constituirii, funcţionării şi încetării existenţei fiecărui
tip de societate comercială şi care este aplicabilitatea practică a acestora
I. NOŢIUNEA, FORMELE JURIDICE ŞI CONSTITUIREA SOCIETĂŢII

COMERCIALE
1. Noţiunea societăţii comerciale
Societatea comercială este persoana juridică înființată într-una din formele prevăzute de
lege, rezultată din manifestarea de voinţă a uneia sau mai multe persoane fizice şi/sau juridice,
materializată într-un act constitutiv, prin care înțeleg să efectueze aporturi pentru a desfășura în
comun o activitate cu scop lucrativ și pentru a realiza și împărți beneficiile rezultate.
2. Formele juridice
65
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
3. Constituirea societăţilor comerciale
3.1. Actul constitutiv (contractul de societate şi statutul)
La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990
reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru
societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul,
pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere
limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv
unic.
3.2. Contractul de societate
a. Condiţii de fond. Contractul de societate trebuie să îndeplinească următoarele
categorii de condiții de fond: condițiile de fond generale, necesare pentru valabilitatea oricărui
contract, prevăzute de art. 1179 din Codul civil, cu particularităţile impuse de specificul de
legislaţia care reglementează constituirea societăţilor comerciale, şi anume: capacitatea de a
contracta; consimțământul; obiectul; cauza; condiții de fond speciale, şi anume: aportul
asociaților; affectio societatis; realizarea și împărțirea de profituri.
b. Condiţii de formă. Contractului societăţii comerciale trebuie materializat într-un
înscris. De regulă, forma înscrisului este sub semnătură privată, iar ca excepţie înscrisul poate
avea forma autentică. Forma autentică este obligatorie în cazurile impuse de lege, şi anume: când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un imobil; când forma de constituire
a societăţii este de societate în nume colectiv sau de societate în comandită simplă; când
societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
c. Conţinutul. Contractul de societate comercială trebuie să conţină clauzele obligatorii
impuse de lege (art. 7, art.8 din Legea nr. 31/1990).
3.3. Statutul societăţii comerciale
În ceea ce privește statutul ca act constitutiv al societății comerciale, acesta trebuie să
îndeplinească aceleași condiții de fond și de formă ca și contractul de societate. În cazurile în
care contractul de societate și statutul constituie acte distincte, acesta din urma va cuprinde datele
de identificare a asociaţilor și clauze reglementând organizarea, funcționarea și desfășurarea
activității societății.
3.4. Etape constitutive
Constituirea și autorizarea funcționării societății comerciale parcurge trei etape. Aceste
etape sunt: etapa contractuală; etapa administrativ-jurisdicțională; etapa de înmatriculare în
registrul comerțului, înscriere fiscală și publicitate prin Monitorul Oficial.
3.5. Situaţia actelor juridice încheiate în procedura de constituire
Legea nr. 31/1990 reglementează regimul actelor juridice încheiate în procedura de
constituire a societății comerciale. Cei care au lucrat în numele unei societăți comerciale în curs
de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele încheiate cu aceștia în contul
societății cu excepția situației în care societatea comercială le-a preluat asupra sa, cu efect
retroactiv.
3.6. Situaţia neregularităţilor produse în procedura de constituire
În privinţa posibilelor neregularități produse în procedura de constituire a societății
comerciale, Legea nr. 31/1990 cuprinde dispoziții privind efectele încălcării cerințelor legale în
materie. În raport de momentul producerii sau constatării neregularităților privind constituirea
societății comerciale acestea pot fi: neregularități produse și constatate înainte de înmatricularea
societății comerciale; neregularități produse înainte de înmatriculare dar constatate după
înmatriculare; neregularități privind publicitatea constituirii societății comerciale.
3.7. Structuri exogene ale societăţii comerciale
Societatea comercială poate avea filiale, sedii secundare, sucursale, agenții, reprezentanțe
sau alte asemenea unități fără personalitate juridică, al căror regim juridic este stabilit de lege și
66
prin actele ce materializează voința asociaților societății comerciale (act constitutiv, hotărâri ale
organului de deliberare și decizie).
Constituirea filialelor, sediilor secundare, sucursalelor, agențiilor, reprezentanțelor sau a
altor asemenea unități se poate face odată cu constituirea societăţii sau ulterior, după aceleaşi
reguli ca şi pentru constituirea societăţii.
3.8. Personalitatea juridică a societăţii comerciale
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică şi calitatea de comerciant de la
data înmatriculării ei în registrul comerţului.
II. FUNCŢIONAREA ŞI ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII

COMERCIALE
1. Categorii de organe care asigură funcţionarea societăţii comerciale
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
2. Organele de deliberare şi decizie
Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau
hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia.
În raport de forma juridică a societăți comerciale aceste organe sunt concretizate într-o
formă instituţionalizată de tipul adunărilor generale sau în forma asociaţiilor împreună, care iau
deciziile în acest mod.
3. Organelor de administrare şi conducere
Legea nr. 31/1990 precizează clar existenţa acestor organe pentru fiecare formă juridică
în parte. Modul de lucru, precum şi structura de organizare şi funcţionare sunt stabilite, în
condiţiile legii, prin actul constitutiv sau prin hotărârea organelor societare competente.
Societăţile de persoane şi societatea cu răspundere limitată pot fi gestionate de unul sau
mai mulţi administratori (persoane fizice şi/sau juridice), fiecare dintre aceştia având şi drept de
reprezentare, dacă nu există o stipulaţie contrară în actul constitutiv.
La societăţile de capitaluri, organul de administrare şi conducere poate fi un organ
individual sau un organ colectiv. Pluralitatea de administratori la această categorie de societăţi
este organizată în sisteme specifice, adică în sistem unitar sau în sistem dualist.
Societatea în comandită pe acţiuni este administrată exclusiv potrivit regulilor sistemului
unitar de administrare al societăţii pe acţiuni, care sunt completate cu unele dispoziţii specifice
acestei forme juridice de societate. Administraţia va putea fi încredinţată numai acţionarilor
comanditaţi.
4. Organele de control asupra administrării şi gestionării
Exercitarea controlului asupra administrării şi gestionării societăţii comerciale se face
diferit şi de către persoane diferite în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale.
Pentru societăţile de persoane controlul se exercită de către asociaţii care nu sunt şi
administratori.
Pentru societăţile de capitaluri, controlul gestiunii este exercitat distinct în funcţie de
sistemul de administrare pentru care se optează. Societatea pe acţiuni cu sistem dualist de
administrare este supusă obligatoriu auditului financiar. Societăţile pe acţiuni cu sistem unitar de
administrare şi societăţile în comandită pe acţiuni,la care situaţiile financiare anuale nu sunt
supuse în mod obligatoriu auditului financiar, pot decide prin adunarea generală a acţionarilor
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor. Dacă asemenea societăţi au situaţii
financiare anuale care sunt supuse auditului financiar, ele sunt obligate să organizeze auditul
intern.
Pentru toate formele juridice de societate comercială este obligatorie auditarea financiară
dacă ele se încadrează în regulile stabilite prin OMFP nr. 1752/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile, conforme cu directivele europene.
67
5. Modificarea societăţii comerciale
În existența și funcționarea societății comerciale pot să apară împrejurări care să genereze
o modificare a elementelor societății față de structura sa inițială.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cazurile de modificare a societăţii comerciale sunt:
schimbarea formei juridice a societăţii; mutarea sediului societăţii; schimbarea obiectului de
activitate; prelungirea duratei societăţii; majorarea capitalului social; reducerea capitalului social;
fuziunea societăților comerciale; divizarea; retragerea din societate; excluderea din societate.
III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII COMERCIALE

1. Fazele încetării existenţei societăţii comerciale
Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
2. Dizolvarea
Dizolvarea societăţii comerciale este operaţiunea juridică de declanşare a procesului de
încetare a existenţei societăţii comerciale.
Dizolvarea poate să se producă datorită unor cauze generale de dizolvare valabile pentru
toate formele de societăţi comerciale sau pentru cauze specifice anumitor forme de societăţi.
Cauzele generale de dizolvare sunt următoarele: trecerea timpului stabilit pentru durata
societăţii; imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
declararea nulităţii societăţii; hotărârea adunării generale; hotărârea tribunalului, la cererea
oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum neînţelegerile grave dintre asociaţi, care
împiedică funcţionarea societăţii; falimentul societăţii; alte cauze prevăzute de lege; alte cauze
prevăzute de actul constitutiv al societăţii.
Cauzele speciale de dizolvare, care pot declanşa procesul de încetare a existenţei
anumitor forme juridice de societate comercială sunt: reducerea capitalului social sub minimul
legal; diminuarea activului net al societăţii la mai puţin de jumătate (sau o diminuare mai puţin
semnificativă conform actului constitutiv) din valoarea capitalului social subscris, potrivit
pierderilor stabilite de situaţiile financiare anuale aprobate conform legii; reducerea numărului de
acţionari la mai puţin de 2; falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia
dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur;
deținerea calității de asociat unic de către o persoană fizică sau o persoană juridică la mai mult de
o societate cu răspundere limitată cu unic asociat, respectiv de către o altă societate cu
răspundere limitată, alcătuită dintr-o singură persoană.
3. Lichidarea
Lichidarea reprezintă cea de-a doua fază a procesului de încetare a existenței juridice a
societății comerciale. Este realizată de către persoane anume desemnate denumite lichidatori.
Lichidarea este guvernată de anumite principii obligatorii. Aceste principii sunt:
principiul subzistenţei personalităţii juridice a societăţii comerciale; principiul obligativităţii
lichidării după dizolvare; principiul efectuării lichidării în interesul asociaţilor.
Lichidatorii sunt persoane care au competenţa de a îndeplini, în condiţiile legii, toate
operaţiunile necesare privind stabilirea activului şi pasivului societăţii, finalizarea operaţiunilor
în curs de derulare, repartiţia activului net între asociaţi, efectuarea formalităţilor de depunere a
registrelor şi de radiere a societăţii.
Efectele trecerii societăţi comercială la faza de lichidare sunt: modificarea obiectului, în
sensul că vor fi realizate doar activităţile care sunt în derulare la momentul dizolvării;
schimbarea administratorilor cu lichidatori; predarea gestiunii societăţii de către administratori
către lichidatori.
Secvenţele care domină lichidarea sunt: lichidarea activului şi pasivului societăţii;
acordarea drepturilor cuvenite asociaţilor din lichidare; finalizarea lichidării prin radierea
societăţii din registrul comerţului şi prin depunerea registrelor pentru păstrare.
68
IV. REGIMUL JURIDIC APLICABIL FIECĂREI FORME DE
SOCIETATE COMERCIALĂ
1. Societatea în nume colectiv
1.1 Noţiunea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv este acel tip de societate comercială constituită prin asocierea
a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de
a exploata o întreprindere comercială, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care
răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în
subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie prin contract de societate care se încheie în
formă autentică și care este semnat de către toţi asociaţii și care cuprinde elementele prevăzute în
art. 7 din Legea nr. 31/1990.
Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii în nume colectiv, sunt condiţiile
comune ale oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul
valabil, obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea
profiturilor).
Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv se încheie în formă autentică și cuprinde
elemente specifice acestui tip de societate.
Societatea în nume colectiv parcurge etapele constitutive comune oricărei societăţi
comerciale, cu secvenţele respective.
Societatea în nume colectiv dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine
comerciant la momentul înregistrării în registrul comerțului.
1.3.Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Funcționarea societăţii în nume colectiv este asigurată prin: deliberările şi deciziile
asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi.
Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei deliberează si decid potrivit regulii
unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii majorităţii
(limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea răspunderii
administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori).
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori (asociați sau nu),
numiţi prin actul constitutiv sau aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de
aceștia.
Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt
administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea
registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii.
Modificarea actului constitutiv al societăţii în nume colectiv poate opera pentru toate
cauzele de modificare prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele
comune oricărei modificări. Cauzele de modificare privesc patrimoniul societăţii (majorarea sau
reducerea capitalului social), existenţa societăţii (durata) sau persoana asociaţilor (cesiunea
părţilor de interes; retragerea asociatului din societate;excluderea asociatului din societate).
1.4 Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv
Încetarea existenţei societăţii în nume colectiv parcurge fazele de dizolvare şi lichidare.
Dizolvarea se produce pentru cauzele generale de dizolvare a oricărei forme juridice de
societate şi pentru cauze specifice societăţii în nume colectiv. Cauzele specifice de dizolvare
sunt: reducerea numărul asociaţilor la unul singur ca urmare a falimentului, incapacităţii,
excluderii, retragerii ori decesului unuia sau mai multor asociaţi, fiind exceptate situaţiile în care
există în actul constitutiv clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotărăşte
să continue existenţa societăţii prin transformarea acesteia în SRL cu unic asociat.
Lichidarea se face după regulile generale de lichidare a societăților comerciale, existând
și unele particularități. Lichidatorii în societatea în nume colectiv sunt numiţi de toţi asociaţii,
69
dacă în contractul de societate nu se prevede altfel, iar dacă nu se va putea întruni unanimitatea
voturilor, numirea lor va fi făcută de instanţă, la cererea oricărui asociat ori administrator.
2. Societatea în comandită simplă
2.1 Noţiunea societăţii în comandită simplă
Societatea în comandită simplă este acea formă juridică de societate comercială care se
constituie prin asocierea a cel puţin două persoane denumite comanditat, respectiv comanditar,
care pun în comun anumite aporturi cu intenţia de a desfăşura o activitate comercială şi cu scopul
de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale este garantată, în
principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor
comanditaţi şi în limita aporturilor lor a asociaţilor comanditari.
2.2. Constituirea societăţii în comandită simplă
Societatea în comandită simplă se constituie prin contract de societate., este semnat de
către toţi asociaţii și cuprinde elementele prevăzute în art. 7 din Legea nr. 31/1990.
Condiţiile de fond ale actului constitutiv sunt cele comune cu ale oricărui contract de
societate comercială.
Contractul de societate în comandită simplă se încheie în formă autentică și cuprinde
elemente specifice acestui tip de societate.
În constituirea sa, societatea în comandită simplă parcurge cele trei etape comune
constituirii unei societăţi comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune.
Societatea în comandită simplă dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită simplă
Funcționarea societăţii în comandită simplă este asigurată prin: deliberările şi deciziile
asociaţilor; administrarea de către administratori; controlul gestionării de către asociaţi.
Adoptarea hotărârilor aparţine asociaţilor. Ei trebuie să delibereze şi să decidă potrivit
regulii unanimităţii (revocarea administratorilor, modificarea actului constitutiv) sau regulii
majorităţii (limitarea puterilor administratorilor, aprobarea bilanţului contabil, angajarea
răspunderii administratorilor, rezolvarea divergenţelor dintre administratori).
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi asociați comanditați care sunt
numiţi prin actul constitutiv sau sunt aleşi ulterior de către asociaţi, pentru o durată stabilită de
către aceștia.
Controlul asupra gestiunii societăţii se exercită de către asociaţii care nu sunt
administratori. În concret, acesta este materializat în participarea la luarea deciziilor, verificarea
registrelor societăţii sau supravegherea operaţiunilor societăţii.
Actul constitutiv al societăţii în comandită simplă poate fi modificat pentru toate cazurile
prevăzute de Legea nr. 31/1990.
2.4. Încetarea societăţii
Încetarea existenţei societăţii în comandită simplă parcurge cele două faze comune pentru
încetarea existenţei oricărei societăţi comerciale, respectiv dizolvarea şi lichidarea. Regulile după
care se realizează sunt atât regulile comune de dizolvare şi lichidare a oricărei societăţi
comerciale, cât şi reguli speciale acestei forme de societate comercială.
Dizolvarea acestui tip de societate comercială se produce pentru cauzele comune de
dizolvare prevăzute de Legea nr. 31/1990, dar şi pentru cauze specifice. Cauzele specifice de
dizolvare a societăţii în comandită simplă sunt falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea
sau decesul singurului asociat comanditar sau comanditat, făcând excepţie situaţiile în care există
în actul constitutiv o clauză de continuare cu moştenitorii şi aceştia acceptă să devină asociaţi
comanditaţi sau comanditari, după caz, fie asociaţii sau asociatul rămas hotărăsc să transforme
societatea într-o altă formă juridică pretabilă la noua situaţie.
Lichidarea societăţii în comandită simplă se produce după regulile generale privind
lichidarea societăţii comerciale şi după regulile speciale prevăzute pentru această formă de
3. Societatea pe acțiuni
3.1 Noțiunea societății pe acțiuni
70
Societatea pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care se constituie
prin asocierea a cel puțin 2 persoane care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de
90.000 lei pentru desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți
beneficii și al cărei capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea
pentru obligațiile sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea în
limita aportului a asociaților.
3.2 Constituirea societății pe acțiuni
Societatea pe acțiuni se constituie în două modalități: constituirea obișnuită sau simultană
potrivit căreia formarea capitalului social este asigurată de către fondatori; constituirea prin
subscripție publică sau continuată potrivit căreia formarea capitalului social se asigură prin
drenarea de capital și de la alte persoane decât fondatorii.
Societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut care trebuie să
respecte condițiile de fond, de formă și cuprinsul stabilite prin lege (art. 8 din Legea nr.
31/1990).
Condiţiile de fond ale actului constitutiv al societăţii pe acțiuni, sunt condiţiile comune
ale oricărui contract de societate comercială (capacitatea de a contracta, consimţământul valabil,
obiectul, cauza, aportul asociaţilor, affectio societatis, realizarea şi împărţirea profiturilor).
Actul constitutiv al societăţii pe acțiuni se încheie de regulă în forma înscrisului sub
semnătură privată cu dată certă. Dacă printre aporturile la capitalul social este adus și un teren,
sau dacă societatea se constituie prin subscripție publică, atunci actul constitutiv se încheie în
formă autentică.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii privind societățile de
capitaluri prevăzute în art. 8 din Legea nr. 31/1990, dar cu anumite particularități.
În modalitatea constituirii simultane, societatea pe acțiuni parcurge cele trei etape
comune constituirii oricărui tip de societate comercială, iar în cadrul acestora secvențele comune.
În modalitatea constituirii prin subscripție publică, în etapa contractuală sunt parcurse
câteva formalități specifice (elaborarea, autorizarea publicării și publicarea prospectului de
emisiune a acțiunilor; subscrierea acțiunilor; validarea subscripției și aprobarea actelor
constitutive ale societății comerciale), după care se parcurg în continuare etapele și secvențele
comune oricărei constituiri de societate comercială.
Societatea pe acțiuni dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine comerciant la
momentul înregistrării în registrul comerțului.
3.3. Funcționarea societății pe acțiuni
Funcționarea societății pe acțiuni este asigurată de următoarele categorii de organe:
organe de deliberare și decizie; organe de administrare și conducere; organe de control.
3.4. Organele de deliberare şi decizie
Organele de deliberare şi decizie sunt cele în cadrul cărora se deliberează şi se iau
hotărâri în problemele esenţiale ale societăţii sau în cele privind modificarea acesteia.
Organele de deliberare și decizie ale societății pe acțiuni sunt concretizate în cele trei
categorii de adunări, adică adunarea generală ordinară, adunarea generală extraordinară și
adunările speciale Adunările generale sunt organele de deliberare şi decizie ale societăţii pe
acțiuni. Adunările generale sunt ordinare, extraordinare şi speciale. Deosebirea dintre adunările
generale ordinare şi extraordinare este făcută prin constituirea valabilă, competenţele şi modul de
luare a deciziilor.
3.5. Organele de administrarea și conducerea societății pe acțiuni
a. Sisteme de administrare. Societatea pe acțiuni poate fi administrată în sistem unitar
sau în sistem dualist. Când administrarea este realizată în sistem unitar, societatea pe acțiuni are
ca organe de administrare consiliul de administrație și directorii sau administratorul unic, ce are
și calitatea de director general. Dacă societatea este administrată în sistem dualist, atunci
organele de administrație sunt consiliul de supraveghere și directoratul.
b. Sistemul unitar. În sistemul unitar, administrarea este asigurată de un administrator
unic sau mai mulţi administratori ce formează consiliul de administraţie. Acesta poate sau este
71
obligat, în anumite cazuri să delege conducerea societăţii unuia sau mai multor directori, numind
pe unul dintre ei director general.
c. Sistemul dualist. În sistemul dualist, organele care asigură administrarea sunt
consiliul de supraveghere și directoratul. Consiliul de supraveghere este desemnat de adunarea
generală a acționarilor, iar directoratul de către consiliul de supraveghere.
3.6. Organele de control al gestiunii societăţii pe acţiuni
a. Categorii de organe de control. În sistemul unitar de administrare, dacă situaţiile
financiare anuale sunt supuse, potrivit legii, în mod obligatoriu auditului financiar, acţionarii
decid contractarea auditului financiar. Dacă nu este obligatorie auditarea situaţiilor, atunci
trebuie numiţi cenzori. Dacă situaţiile financiare anuale sunt supuse auditului financiar, potrivit
legii sau hotărârii acţionarilor, societatea trebuie să organizeze şi auditul intern conform
normelor elaborate de Camera Auditorilor Financiari din România. În sistemul dualist de
administrare, societatea este supusă obligatoriu auditului financiar.
b. Cenzorii. Cenzorii sunt persoane fizice sau juridice, asociaţi sau neasociaţi ai societăţii
comerciale pe acţiuni, desemnaţi prin actul constitutiv sau alese de adunarea generală, care
îndeplinesc condiţiile impuse de lege pentru a dobândi această calitate şi care exercită controlul
privind administrarea şi gestionarea societăţii în temeiul mandatului încredinţat.
c. Auditorul financiar.Societatea comercială pe acțiuni, care optează pentru sistemul
dualist de administrare, trebuie supusă auditului financiar. Celelalte societăți comerciale ale căror
situații financiare anuale trebuie supuse auditării sunt stabilite de Ministerul Finanțelor Publice.
Primul auditor financiar este desemnat prin actul constitutiv, iar în caz de constituire a societății
pe acțiuni prin subscripție publică, de către adunarea constitutivă. După constituirea societății pe
acțiuni, numirea și revocarea auditorului financiar se face de către adunarea generală ordinară.
3.7. Registrele societăţii
Societatea pe acțiuni este obligată să țină potrivit Legii nr. 31/1990 următoarele categorii
de registre: registrul acționarilor; registrul acțiunilor; registrul ședințelor și deliberărilor
adunărilor generale; registrul ședințelor și deliberărilor consiliului de administrație, respectiv ale
directoratului și consiliului de supraveghere; registrul deliberărilor și constatărilor cenzorilor și,
după caz, ale auditorilor interni; registrul obligațiunilor.
3.8. Situaţiile financiare
Societățile pe acțiuni sunt obligate să întocmească, să aprobe, să înregistreze la registrul
comerţului și/sau să publice în Monitorul Oficial, în condițiile legii, situații financiare anuale.
Dacă societatea are profit acesta va fi repartizat pe destinațiile stabilite normativ (fondul de
rezervă) și prin voința acționarilor (plata de devidende).
3.9. Modificarea societăţii
Actul constitutiv al societății pe acțiuni poate fi modificat pentru toate categoriile de
cazuri prevăzute de Legea nr. 31/1990. Procedura de modificare parcurge etapele comune ale
oricărei modificări de societate comercială.
4. Încetarea societăţii
Încetarea existenței societății pe acțiuni parcurge cele două faze comune pentru încetarea
existenței oricărei societăți comerciale: dizolvarea şi lichidarea.
Dizolvarea se produce pentru cauzele comune de dizolvare a oricărei societăți comerciale
și pentru cauze specifice acestei forme de societate. Cauzele speciale de dizolvare prevăzute de
Legea nr. 31/1990 sunt: diminuarea activului net al societății sub jumătate din valoarea
capitalului social subscris; reducerea numărului acționarilor sub limita prevăzută de lege.
Lichidarea societății pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare stabilite de
Legea nr. 31/1990 și de prevederile actului constitutiv.
5. Societatea în comandită pe acțiuni
5.1. Noțiunea societății în comandită pe acțiuni
Societatea în comandită pe acțiuni este acea formă juridică de societate comercială care
se constituie prin asocierea a cel puțin două persoane dintre care cel puțin un comanditar sau
72
comanditat, care pun în comun anumite aporturi cu o valoare minimă de 90.000 lei, pentru
desfășurarea unei activități comerciale, cu scopul de a realiza și împărți beneficii și al cărei
capital social este divizat în fracțiuni denumite acțiuni și în care răspunderea pentru obligațiile
sociale este garantată cu patrimoniul social și în subsidiar cu răspunderea nelimitată și solidară a
asociaților comanditați și în limita aportului, a asociaților comanditari.
5.2. Constituirea societății în comandită pe acțiuni
Societatea în comandită pe acțiuni se constituie în aceleași modalități ca și societatea pe
acțiuni: constituirea obișnuită sau simultană; constituirea continuată sau prin subscripție publică.
Societatea în comandită pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut.
Contractul de societate și statutul trebuie să îndeplinească condițiile de fond generale și ale
oricărui act juridic și pe cele speciale prevăzute de Legea nr.31/1990 privind societățile
comerciale. Forma actului constitutiv este cea a înscrisului sub semnătură privată, dar când
printre bunurile aduse aport la capitalul social există și un teren, atunci actul constitutiv se
încheie în formă autentică.
Actul constitutiv trebuie să cuprindă elementele obligatorii prevăzute de art.8 din Legea
nr.31/1990 privind societățile comerciale.
Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul acestei
forme juridice de societate comercială.
Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în funcție de modalitatea de constituire
aceleași etape și formalități ca și societatea pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni dobândește personalitate juridică din momentul
înmatriculării ei în registrul comerțului.
5.3. Funcționarea societății în comandită pe acțiuni
Funcționarea societății în comandită pe acțiuni este asigurată de aceleași categorii de
organe ca și pentru societatea pe acțiuni, adică: organe de deliberare și decizie; organele de
administrare; organele de control.
Deliberările și deciziile în cadrul societății în comandită pe acțiuni se iau de către
adunările generale ordinare sau extraordinare ale acționarilor. Ele se compun din toți acționarii.
Convocarea, funcționarea, competențele și adoptarea hotărârilor adunărilor generale ale
societății în comandită pe acțiuni se realizează după aceleași reguli ca la societatea pe acțiuni.
Societatea în comandită pe acțiuni este administrată numai în sistemul dualist. Ea poate
avea un administrator unic și un director general sau poate avea un consiliu de administrație și
unul sau mai mulți directori.
Funcția de administrator poate fi îndeplinită la societatea în comandită pe acțiuni numai
de către asociații comanditați.
Alegerea și revocarea organelor de administrare se face de adunarea generală ordinară.
Controlul asupra gestionării și administrării societății în comandită pe acțiuni se face de
către cenzori sau de către auditori financiari dacă societatea se încadrează în categoria pentru
care este impusă obligația auditării.
Desemnarea cenzorilor sau a auditorului financiar, modul de lucru, precum și drepturile și
obligațiile acestora sunt supuse aceluiași regim pe care aceștia îl au la societățile pe acțiuni.
5.4. Încetarea existenței societății în comandită pe acțiuni
Societatea în comandită pe acțiuni parcurge în procedura de încetare ca persoană juridică
etapa dizolvării și etapa lichidării.
Dizolvarea societății în comandită pe acțiuni se produce atât pentru cauzele generale de
dizolvare a oricărei societăți comerciale, cât și pentru cauzele specifice pentru acest tip de
Cauzele speciale de dizolvare a societății în comandită pe acțiuni sunt: pierderea unei
jumătăți din capitalul social; reducerea capitalului social sub minimul legal; reducerea numărului
de asociați sub limita legală; incapacitatea, excluderea, retragerea, decesul ori falimentul
singurului asociat comanditar sau comanditat.
73
Lichidarea societății în comandită pe acțiuni se face după regulile generale de lichidare
prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale și după cele prevăzute în actul
constitutiv al societății.
6. Societatea cu răspundere limitată
6.1.Noțiunea societății cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată este acea formă juridică de societate comercială
constituită prin asocierea a cel puţin două persoane fizice şi/sau juridice și cel mult cincizeci care
pun în comun anumite aporturi, cu o valoare minimă de 200 lei, cu intenţia de a efectua fapte de
comerţ, cu scopul de a obţine şi împărţi beneficii şi în care răspunderea pentru obligaţiile sociale
este garantată, în principal, cu patrimoniul social şi, în subsidiar, cu răspunderea în limitele
aportului a asociaţilor.
6.2 Constituirea societății cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se constituie prin contract de societate și statut, care
trebuie semnate de toți asociații. Acestea se încheie de regulă sub semnătură privată. Forma
autentică a actului constitutiv este obligatorie numai atunci când printre bunurile subscrise ca
aport la capitalul social se află un teren.
În cuprinsul actului constitutiv trebuie să se regăsească elementele prevăzute în art. 7 din
Legea nr. 31/1990.
Elementele actului constitutiv au anumite particularități determinate de specificul
societății cu răspundere limitată.
În constituirea sa, societate parcurge cele trei etape comune constituirii unei societăţi
comerciale, iar fiecare etapă, la rândul ei, parcurge secvenţele comune.
Societatea cu răspundere limitată dobândeşte calitatea de persoană juridică şi devine
6.3. Funcționarea societății cu răspundere limitată
Organele care asigură funcționarea societății cu răspundere limitată sunt: organele de
deliberare și decizie; organele de administrare; organele de control.
a. Organele de deliberare și decizie. Hotărârile asociaților se iau în adunarea generală a
asociaților, care se întrunește cel puțin o dată pe an sau ori de câte ori este necesar, la sediul
social al societății sau în alt loc fixat prin convocare.
b. Organele de administrare. Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul
sau mai mulți administratori asociați sau neasociați, numiți prin actul constitutiv sau de adunarea
generală a asociaților. Administratorii nu pot primi fără autorizarea adunării asociaților mandatul
de administrator în alte societăți concurente sau având același obiect de activitate și nici să facă
același comerț ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice.
c. Organele de control. Controlul administrării și gestionării societății cu răspundere
limitată se poate exercita, după caz, de către auditori financiari, cenzori, auditori interni sau
asociații care nu sunt administratori.
Dacă societatea cu răspundere limitată se încadrează în situațiile care impun auditarea
financiară, atunci ea trebuie să își desemneze auditori financiari. Dacă societatea are până la 15
asociați inclusiv, controlul se exercită de către asociați, iar dacă are un număr mai mare, ea
trebuie să-și desemneze un cenzor și un supleant.
6.4. Încetarea existenței societății cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată parcurge în procesul de încetare două faze, și anume,
dizolvarea și lichidarea.
Dizolvarea societății cu răspundere limitată se produce pentru cauzele generale de
dizolvare ale oricărei societăți comerciale, dar și pentru cauze specifice acestui tip de societate
comercială.
Cauzele specifice de dizolvare a societății cu răspundere limitată sunt: reducerea
numărului de asociați la unul ca urmare a falimentului, incapacității, excluderii, retragerii ori
decesului unuia sau mai multor asociați cu excepția situațiilor în care există în actul constitutiv
clauză de continuare cu moștenitorii sau asociatul rămas hotărăște să continue existența societății
prin transformarea acesteia în societate cu răspundere limitată cu unic asociat; reducerea
74
capitalului social sub minimul legal și neluarea în termen de 9 luni de la data constatării a unei
măsuri de reîntregire a capitalului social sau de transformare a societății într-o altă formă juridică
pentru care capitalul social este corespunzător cuantumului redus.
Lichidarea societății cu răspundere limitată se face după regulile generale de lichidare
prevăzute de Legea nr. 31/1990 și de actul constitutiv al societății.
Concluzii:
Societatea comercială poate fi definită ca o persoană juridică înființată într-una din
formele prevăzute de lege, prin manifestarea de voință a uneia sau a mai multor persoane fizice
și (sau) juridice, materializată în actul constitutiv, în temeiul căruia participanții înțeleg să pună
în comun anumite aporturi pentru a exploata o întreprindere comercială în scopul realizării și
împărțirii beneficiilor care vor rezulta.
Societatea comercială se poate constitui în una dintre următoarele forme juridice:
societatea în nume colectiv (SNC); societatea în comandită simplă (SCS); societatea pe acţiuni
(SA); societatea în comandită pe acţiuni (SCA); societatea cu răspundere limitată (SRL).
La baza constituirii societăţii comerciale se află actul constitutiv. Legea nr. 31/1990
reglementează următoarele categorii de acte constitutive: contractul de societate, pentru
societatea în nume colectiv sau societate în comandită simplă; contractul de societate şi statutul,
pentru societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni sau societatea cu răspundere
limitată, numai statutul, pentru societatea cu răspundere limitată cu asociat unic.
Acestea se pot încheia separat sau sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv
unic.
Organele care asigură funcţionarea oricărei societăţi comerciale sunt de trei categorii:
organele de deliberare şi decizie; organele de administrare şi conducere; organele de control
asupra administrării şi gestionării. În funcţie de forma juridică de societate comercială, acestea
sunt conturate expres de lege sau sunt suplinite de asociaţi.
Operaţiunea juridică de încetare a existenţei societăţii comerciale se desfăşoară în două
faze distincte, respectiv: dizolvarea societăţii şi lichidarea societăţii.
1. Ce este societatea comercială?
2. Care sunt formele juridice ale societăţii comerciale?
3. Care sunt actele constitutive ale societăţii comerciale?
4. Ce etape şi secvenţe se parcurg în constituirea societăţii comerciale?
5. Ce efecte produce înmatricularea societăţii comerciale?
6. Care sunt organele care asigură funcţionarea societăţii comerciale?
7. Care sunt sisteme de administrare a societăţii comerciale?
8. Care sunt modalităţile de control al administrării şi gestiunii societăţii comerciale?
9. Care sunt cazurile de modificare a societăţii comerciale?
10. Care sunt cauzele generale de dizolvare a societăţii comerciale?
11. Care sunt principiile care guvernează lichidarea societăţii comerciale?
12. Ce efecte produce radierea societăţii comerciale din registrul comerţului?
Spețe: 1. Societatea comercială „ABC” s-a constituit în forma societăţii comerciale cu

răspundere limitată prin act constitutiv compus din contract şi statut. Ea a parcurs toate etapele şi
formalităţile constitutive, fiind înmatriculată în registrul comerţului şi fiind autorizată să
funcţioneze. După şase luni de la începerea activităţii, asociatul „Z” a constatat că în actul
constitutiv nu sunt cuprinse toate tipurile de clauze impuse de lege, lipsind identificarea
administratorilor şi a obiectului societăţii. Urmare a acestei constatări, asociatul „Z” i-a sesizat
pe ceilalţi asociaţi pentru a se lua măsuri de regularizare a societăţii.
(1) Care ar fi soluţia pe care o pot utiliza asociaţii pentru regularizarea societăţii?
75
(2) În caz de refuz al luării hotărârii de regularizare a societăţii, care este sancţiunea
juridică a acestei stări de fapt şi cum poate fi ea aplicată?
2. Societatea comercială ”DN” s-a constituit în forma societăţii pe acţiuni, parcurgând
toate etapele şi formalităţile de constituire. La un an după înmatricularea în registrul comerţului,
societatea a hotărât să-şi înfiinţeze două sucursale în localităţi diferite de localitatea sediului
social, dar una în acelaşi judeţ în care se află sediul său social şi alta în alt judeţ decât cel în care
îşi are sediul social.
(1) Care este procedura pe care trebuie să o urmeze societatea şi ce acte trebuie să
elaboreze pentru modificarea actului constitutiv?
(2) Unde va fi înmatriculată fiecare dintre cele două sucursale?
3. Societatea în nume colectiv “FB” s-a constituit prin asocierea a trei persoane dintre
care o persoană fizică și două persoane juridice. Capitalul social al societății se compune din 90
de părți de interes cu valoare egală de 100 lei și o valoare totală de 9.000 lei, repartizate în cote
egale către asociați, adică de 30 părți de interes pentru fiecare. După doi ani de funcționare au
intervenit neînțelegeri grave între asociați fiind imposibilă continuarea colaborării între asociați,
deoarece societatea are și un pasiv mai mare decât activul. Asociatul “SM” a solicitat instanței
judecătorești dizolvarea societății care a fost încuviințată de instanța și s-a trecut la lichidarea
acesteia.
(1) Care a fost motivația instanței când a admis cererea formulată de asociatul “SM”?
(2) Cum vor fi îndestulați creditorii și cine răspunde pentru obligațiile sociale în raport de
situația în care a ajuns societatea?
4. Societatea comercială “VX” constituită în forma juridică de societate în comandită
simplă are trei asociați dintre care un comanditat “JR” și doi comanditari “PR” și “OP”.
Administrarea societății este asigurată de asociatul comanditat. Asociatul comanditat “JR” era și
angajat cu contract de muncă în funcția de recepționer hotel. Fără a avea altă calitate sau
împuternicire specială de la ceilalți asociați sau de la administratorul societății, asociatul
comanditat “JR” a făcut acte de reprezentare a societății în relațiile cu terții și au hotărât în
numele acesteia, fiind totuși angajat cu contract de muncă.
(1) Care este obligația pe care a încălcat-o asociatul respectiv?
(2) Cine răspunde față de terți în situația în care asociatul comanditat, prin actele sale, a
produs prejudicii acestora.
Grile:
1. Care dintre următoarele caracteristici aparțin societății în nume colectiv?
a) controlul gestiunii este realizat de cenzori
b) capitalul social este divizat în părți de interes
c) asociații pot aduce aport numai în numerar.
2. Care dintre următoarele elemente sunt caracteristice pentru societatea în
comandită simplă?
a) capitalul social nu trebuie să fie vărsat integral la constituire
b) actul său constitutiv este contractul de societate încheiat în formă autentică
c) asociații răspund limitat pentru obligațiile societății.
3. Care dintre următoarele elemente particularizează societatea pe acțiuni?
a) controlul gestiunii poate fi efectuat exclusiv de cenzori
b) se poate constitui simultan sau prin subscripție publică
c) nu poate emite obligațiuni.
4. Care dintre următoarele elemente sunt specifice societății în comandită pe
acțiuni ?
a) dizolvarea sa intervine numai pentru cauzele generale de dizolvare
76
b) acționarii comanditari răspund pentru obligațiile societății în limita aportului efectuat
c) poate avea numai sistem dualist de administrare.
5. Care dintre următoarele condiții sunt obligatorii pentru societatea cu răspundere
limitată?
a) asociații trebuie să aducă aporturi în industrie
b) cuantumul minim al capitalului social este sub 200 lei
c) actul constitutiv este exclusiv contractul de societate.
77
MODULUL IX
PARTICULARITĂȚI ALE FORMĂRII ȘI EXECUTĂRII OBLIGAȚIILOR
ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ
1. Regimul juridic general aplicabil obligațiilor asumate în exploatarea întreprinderii
comerciale
2. Regimul juridic al dobânzii remneratorii și dobânzii penalizatoare aferente obligațiilor
bănești asumate de comercianți
3. Plata în contractele încheiate între profesioniştii comercianţi şi între aceştia şi autorităţile
contractante
Timp alocat: 1 oră
Bibliografie:
2018, p. 69-78;
Fondul de comerț. Comercianții, Ed. C.H. Beck, București, 2017;
3. Cărpenaru, S. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014, p. 402-458;
4. Nicolae, M., Unificarea dreptului obligațiilor civile și comerciale, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, p. 544 și urm..
 Cunoaşterea regimului juridic aplicabil obligațiilor contractuale asumate de profesioniştii
comercianţi
 Identificarea și cunoașterea regulilor ce guvernează dobânda remuneratorie și dobânda
penalizatoare pentru obligațiile bănești asumate de profesioniști (inclusiv de tipul
comercianților)
 Identificarea și cunoașterea unor reguli specifice în materia obligaţiilor generate de
contractele dintre profesioniştii comercianţi şi dintre aceştia şi autorităţile contractante
I. REGIMUL JURIDIC GENERAL APLICABIL OBLIGAȚIILOR

ASUMATE ÎN EXPLOATAREA ÎNTREPRINDERII COMERCIALE
1. Aspecte privind unificarea regimului obligațiilor
Codul civil român (Cartea V) a asigurat raporturilor obligaționale o normare unitară ce a
condus la dispariția regimului juridic diferit al obligațiilor civile și obligațiilor comerciale.
Ca notă particulară, Codul civil a instituit reguli speciale incidente unor obligații și
contracte ocazionate de exploatarea întreprinderii. Aceste reguli particulare, antrenate de calitatea
de profesionist a titularului întreprinderii, sunt restrânse numeric și au rol secundar. Aplicabile
78
deopotrivă profesioniștilor comercianți și necomercianți, ele nu pot fi considerate un criteriu
suficient pentru a putea califica contractele și obligațiile comercianților ca având natură juridică
comercială .
Astfel de regulile derogatorii de la regimul juridic unitar al obligațiilor, aplicabile doar
raporturilor juridice generate de exploatarea unei întreprinderi, sunt consacrate și de unele legi
speciale.
Statutul de profesionist deținut de comercianți determină incidența acestor reguli specifice
inclusiv obligațiilor pe care aceștia și le asumă în desfășurarea activității lor profesionale, fiind
irelevant dacă partenerul comerciantului are sau nu calitatea de profesionist. De regulă, acest set de
reguli incidente obligațiilor asumate în exercițiul întreprinderii de către profesioniști (deopotrivă
comercianți și necomercianți) îmbracă forma unor agravante pentru ei și a unor favoruri pentru
partenerii lor contractuali sau chiar pentru terți. În esență, reprezintă o consecinţă a prezumției de
profesionalism desprinsă din caracterul profesional al activității derulate și din statutul de
specialiști în domeniul lor de acțiune. În cazul profesioniștilor comercianți intervine și imperativul
stabilității și securității necesar partenerilor de afaceri.
2. Principalele reguli speciale privind executarea obligațiilor profesioniștilor impuse
de Codul civil.
2.1. Domiciliul profesional
Potrivit art. 96 C.civ., profesionistul persoană fizică are domiciliul şi la locul întreprinderii
pe care o exploateză, în tot ceea ce priveşte obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a
se executa în acel loc. Regula se aplică în mod corespunzător și persoanei juridice, care în funcție
de obiectul de activitate poate avea mai multe sedii cu caracter secundar, precum sucursalele,
reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru [art. 227 alin. (2) C.civ.]. Astfel, și
profesioniștii persoane juridice pot să-și aleagă un sediu diferit de sediul principal pentru
exercitarea drepturilor și executarea obligațiilor generate de un act juridic . Raportat la
reglementarea locului plății (art. 1494 C.civ. ), regula analizată determină posibilitatea ca plata să
poată fi făcută și la domiciliul profesional, respectiv la un sediu secundar.
2.2. Prețul între profesioniști
Potrivit art. 1233C.civ., dacă un contract între profesionişti nu stabileşte preţul şi nici nu
indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat
în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile
sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.
2.3. Reprezentantul care se pretinde titularul unei întreprinderi
Conform art. 1297 alin. (2) C.civ., dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în
limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care
descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă
drepturile pe care le are împotriva reprezentantului.
2.4. Criteriile de apreciere a vinovăției
În materia răspunderii civile pentru fapta proprie, art. 1358 C.civ. stabilește că pentru
aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de
persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un
profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
2.6. Prezumția de solidaritate.
2.6.1.Relementare
Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel .
2.6.2. Efectele solidarităţii codebitorilor
Solidaritatea codebitorilor în obligaţiile contractate în exploatarea unei întreprinderi
comerciale produce anumite efecte în raporturile dintre creditor şi debitoriisolidari precum şi
efecte între debitori.
Creditorul poate urmări pe oricare dintre codebitori pentru întreaga obligaţie, putând în
acelaşi timp să-i urmărească şi pe ceilalţi codebitori.
79
Suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produc efecte şi faţă
de ceilalţi codebitori.
Compensaţia între creditor şi un debitor solidar operează între aceştia în limita părţii
din datorie care-i revine acestuia din urmă iar ceilalţi codebitori sunt ţinuţi solidar decât pentru
partea rămasă după ce a operat compensaţia.
Confuziunea îi liberează pe codebitorii solidari pentru partea aceluia care reuneşte în
persoana sa calitatea de creditor şi debitor.
Insolvabilitatea unuia dintre codebitori se suportă de ceilalţi codebitori proporţional cu partea
din datorie care revine fiecăruia.
2.7. Diligența cerută în executarea obligațiilor
Potrivit art. 1480 alin. (2) C.civ., în cazul unor obligaţii inerente unei activităţi profesionale,
diligenţa se apreciază ţinând seama de natura activităţii exercitate. Practic, legiuitorul introduce un
standard obiectiv superior, atunci când apreciem diligența în executarea obligațiilor contractuale
dintr-o activitate profesională, care, în spiritul noului Cod civil, nu este inferior criteriului bunului
proprietar .
2.8. Întârzierea de drept în executarea obligației.
În baza art. 1523 alin.(2) lit.d) C.civ., debitorul este de drept în întârziere în cazurile anume
prevăzute de lege, precum şi atunci când: (..) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de
bani, asumată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi.
2.9. Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist.
Dispozițiile art. 1778 alin. (3) C.civ. stabilesc faptul că locaţiunea spaţiilor destinate exercitării
activităţii unui profesionist este supusă prevederilor generale aplicabile oricărei locațiuni de bunuri
(art. 1777-art. 1823 C.civ.), precum şi dispoziţiilor art. 1824 şi art. 1828- art. 1831 C.civ. Ultimele
prevederi sunt specifice contractului de închiriere a spațiilor cu destinație de locuință. Textul este o
dispoziție de favoare pentru chiriașii profesioniști, care beneficiază, ca și chiriașii din locuințele
închiriate, de un drept de preferință la închiriere și nu pot fi evacuați decât în baza unei hotărâri
judecătorești .
2.10. Prezumția caracterului oneros al mandatului
În baza art. 2010 alin. (1) C.civ., mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros .
Cum legiuitorul nu distinge între activitatea profesională civilă şi cea comercială, înseamnă
că mandatul dat de un comerciant pentru acte care ţin de comerţul său este un mandat cu titlu
oneros.
Mandatul pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale se deosebeşte de mandatul
dintre simplii particulari prin obiect, scop şi calitatea părţilor.
2.11. Ipoteca asupra unei universalități de bunuri.
Art. 2368 C.civ. stabilește că ipoteca convenţională asupra unei universalităţi de bunuri
mobile sau imobile, prezente ori viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimţită decât cu
privire la bunurile afectate activităţii unei întreprinderi.
2.12. Înstrăinarea bunului ipotecat în cazul ipotecii mobile.
Potrivit art. 2393 alin. (1) C.civ., cel care achiziţionează un bun în cursul obişnuit al
activităţii unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de acelaşi fel dobândeşte bunul liber de
ipotecile constituite de înstrăinător, chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaşte
existenţa acesteia .
2.13. Termenul de prescripție de 1 an.
Dispozițiile art. 2520 C.civ. stabilesc prescriția în termen de un an a dreptului la acţiune în
cazul: 1) profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează; 2) profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua
sau cu luna; 3) medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau
medicamente; 4) vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor
livrate; 5) meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor; 6) avocaţilor, împotriva clienţilor,
pentru plata onorariilor şi cheltuielilor. Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii
definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. În cazul
80
afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate; 7)
notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate
pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit
exigibile. 8) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata
sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMUNERATORII ȘI

DOBÂNZII PENALIZATOARE AFERENTE OBLIGAȚIILOR BĂNEȘTI ASUMATE
DE COMERCIANȚI
1. Reglementare.
O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii
băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar a
stabilit un nou regim juridic al dobânzilor remuneratorii și penalizatoare pentru obligațiile
bănești contractuale și extracontractuale, cu accente de particularitate pentru obligațiile asumate
în exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ.
Regulile ordonanței se completează cu cele din art. 1535 și art. 1538-art. 1543 C.civ.
2. Noțiunile de dobândă remuneratorie și dobândă penalizatoare
Dobânda reprezintă daune-interese, evaluate prin convenția părților sau, în absență, de
lege
În accepțiunea ordonanței, dobânda desemnează atât sumele socotite în bani cu acest titlu,
cât și alte prestații, sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al
folosinței capitalului [art.1 alin. (5)].
Dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de
bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței
obligației [art. 1 alin. (2) din Ordonanța nr. 13/2011].
Dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru
neîndeplinirea obligației respective la scadență [art. 1 alin. (3) din Ordonanța nr. 13/2011] .
3. Condiții pentru plata dobânzii
Obligaţia de plată a unei sume de bani trebuie să fie contractată de profesionişti în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi și trebuie să fie lichidă.
Pentru a pretinde plata, creditorul nu trebuie să dovedească vreun prejudiciu, iar culpa
debitorului se prezumă prin simplul fapt al întârzierii executării obligației. [art. 1538 alin. (4) și
art. 1548 C.civ.].
În cazul debitorului profesionist, pentru obligațiile asumate în exploatarea întreprinderii,
nu este necesară punerea sa în întârziere ca în cazul neprofesioniștilor [art. 1523 alin. (2) lit. d)
C.civ.].
4. Felurile dobânzii
Dobânda poate fi stabilită de părţi (dobânda convențională) sau poate deriva din lege
(dobânda legală).
5. Determinarea cuantului dobânzii
În contracte, părțile sunt libere să stabilească rata dobânzii atât pentru restituirea unui
împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.
În absența stipulației exprese a nivelului dobânzii remuneratorii și/sau penalizatoare de
către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea. Ordonanța nr. 13/2011 a
stabilit reguli diferite pentru obligațiile bănești, după criteriul scopului lucrativ sau nelucrativ al
întreprinderii, în privința ratei dobânzii legale (remuneratorii și penalizatoare) și a limitei
dobânzii convenționale (remuneratorii sau penalizatoare).
În raporturile juridice care decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, rata
dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a B.N.R., iar rata
dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte
81
procentuale [art. 3 alin. (1)-(2) și art. 4 din O.G. nr. 13/2011]. Pentru aceste obligații bănești
ordonanța nu a instituit o limită pentru dobânzile convenționale (remuneratorii sau
penalizatoare).
În cazul raporturilor juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop
lucrativ, nivelul ratei dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare se calculează raportat la
nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României (conform regulilor de mai sus)
diminuat cu 20%. Dobânda convențională (remuneratorie sau penalizatoare) nu poate depăși
dobânda legală (remuneratorie sau penalizatoare) cu mai mult de 50% pe an, sub sancțiunea
nulității clauzei contractuale și a decăderii creditorului din dreptul de a pretinde dobânda legală
[art. 3 alin. (3) și art. 5 alin. (1) - (2) din O.G. nr. 13/2011.].
6. Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor
Plata anticipată a dobânzii și capitalizarea dobânzilor se realizează numai în condițiile
Ordonanței nr. 13/2011 (art. 7-art. 8).
Plata anticipată a dobânzii remuneratorii se poate efectua pe cel mult 6 luni, iar dobânda
astfel încasată nu este supusă restituirii, indiferent de variațiile ulterioare. Dobânda se va calcula
numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza și pot produce dobânzi în temeiul unei
convenții speciale încheiate în acest sens, după scadența lor, dar numai pentru dobânzi datorate
pe cel puțin un an.
Potrivit art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 13/2011, aceste reguli nu se aplică contractului de cont
curent nici atunci când prin lege s-ar dispune altfel.
III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTII

COMERCIANŢI ŞI ÎNTRE ACEŞTIA ŞI AUTORITĂŢILE CONTRACTANTE
1. Reglementare
Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea
obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi
între aceştia şi autorităţi contractante stabilește reguli specifice pentru plăți în contractele între
profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, urmărind eficientizarea combaterii
întârzierii în executarea obligaţiilor de plată rezultate din aceste contracte.
2. Domeniul e aplicare
Legea nr. 72/2013 vizează creanţele certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de
plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract încheiat între profesionişti sau între
aceştia şi o autoritate contractantă, contractul având ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea
de servicii, inclusiv proiectarea şi execuţia lucrărilor publice, a clădirilor şi a lucrărilor de
construcţii civile [art.1 alin. (1)].
Domeniul de aplicare al legii nu vizează următoarele: a) creanţele înscrise la masa
credală în cadrul unei proceduri de insolvenţă, creanţele care fac obiectul unui mandat ad-hoc
sau concordat preventiv, creanţele care fac obiectul unei înţelegeri încheiate ca urmare a unei
negocieri extrajudiciare de restructurare a datoriilor unei societăţi; b) contractele încheiate între
profesionişti şi consumatori. [art 1 alin. (2) din Legea nr. 72/2013].
3. Înțelesul speciific al termenilor profesionist și autoritate contractantă
În înțelesul acestei legii, termenul profesionist este definit ca orice persoană fizică sau
juridică care exploatează o întreprindere cu scop lucrativ.
Sintagma autoritate contractantă vizează potrivit Legii nr. 72/2013 următoarele entităţi: a)
orice autoritate publică a statului român, care activează la nivel central, regional sau local; b)
orice organism de drept public, altul decât cel prevăzut anterior, cu personalitate juridică, care a
fost înfiinţat pentru a satisface nevoi de interes general fără scop lucrativ şi care se află în cel
puţin una din următoarele situaţii: este finanţat de către o autoritate contractantă sau de către alt
organism de drept public; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorităţi
contractante sau a unui alt organism de drept public; mai mult de jumătate din numărul
82
membrilor în componenţa consiliului de administraţie ori, după caz, a consiliului de
supraveghere sau a directoratului sunt numiţi de către o autoritate contractantă; c) orice asociere
formată din una sau mai multe autorităţi contractante, dintre cele prevăzute anterior (art. 2. pct. 1
– 2).
4. Termenele de plată în contractele dintre profesioniști
În contractele dintre profesionişti, termenul legal de plată nu poate fi mai mare de 60 de
zile calendaristice [art.5 alin.(1) din Legea nr. 72/2013].
Părţile contractante pot stipula în contract un termen de plată mai mare sub rezerva ca
această clauză să nu fie abuzivă. Potrivit art. 12 din Legea nr. 72/2013 “practica prin care se
stabileşte în mod vădit inechitabil în raport cu creditorul termenul de plată, nivelul dobânzii
pentru plata întârziată sau al daunelor interese suplimentare este considerată abuzivă”.
5. Termenele de plată în contractele între profesioniști și autorități contractante
În contractele între profesioniştii şi autorităţi contractante, termenul legal de plată este de
30 de zile calendaristice, iar în contractele încheiate între profesioniști și instituţiile publice din
domeniul sănătăţii sau entităţile publice care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul
legal de plată este de cel mult 60 de zile. Termenul curge de la momente diferite, potrivit art. 6
din Legea nr. 72/2013.
La executarea obligaţiilor de către autorităţile contractante, termenele contractuale de
plată nu pot fi mai mari decât termenele legale de plată. În mod excepțional, legea permite ca
părţile contractante să stipuleze un termen de plată de maxim 60 de zile calendaristice, dacă
acesta este prevăzut expres în contract şi în documentaţia de achiziţie şi este obiectiv justificat
având în vedere natura sau caracteristicile specifice ale contractului, sub rezerva ca o asemenea
clauză să nu fie abuzivă (art. 7 din Legea nr. 72/2013).
6. Clauze interzise
Pentru contractele între profesioniști, dar și pentru cele între profesionişti şi autorităţi
contractante, Legea nr. 72/2013 a stabilit că părţile nu pot conveni cu privire la data emiterii sau
primirii facturii, iar orice clauză prin care se stipulează un termen de emitere sau primire a
facturii este lovită de nulitate absolută [art. 5 alin. (3) și art. 6 alin. (3)].
7. Plata eșalonată
Atât în contractele dintre prfesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autorități
contractante, părţile contractante pot conveni efectuarea plăţii în mod eşalonat, caz în care
dobânzile penalizatoare şi celelalte despăgubiri prevăzute de lege se calculează prin raportare la
suma scadentă [art. 5 alin. (2) și art. 7 alin.(2) din Legea nr. 72/2013].
8. Determinarea dobânzii și a daunelor interese aferente neexecutării obligațiilor
bănești
Determinarea dobânzii în cazul celor două tipuri de contracte (dintre profesioniști, dar și
între profesioniști și autoritățile contractante) urmează regulile Codului civil și O.G. nr. 13/2011,
ajustate cu elemente de specificitate din Legea nr. 72/2013.
În raporturile dintre profesioniști și în raporturile dintre autoritățile contractante și
profesioniști, creanța constând în prețul bunurilor livrate sau tariful serviciilor prestate produce
dobânzi penalizatoare în cazul în care: a) creditorul, inclusiv subcontractații acestuia, și-au
îndeplinit obligațiile contractuale; b) creditorul nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția
cazului în care debitorului nu îi este imputabilă întârzierea [art. 3 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din
Legea nr. 72/2013]
În raporturile între profesioniști, dobânda penalizatoare curge de la scadență până la
momentul plății, în condițiile dispozițiilor art. 1535 C.civ.. Dacă termenul de plată nu a fost
prevăzut în contract, dobânda penalizatoare curge după 30 de zile calendaristice calculate potrivit
legii [art. 3 alin. (2) - alin. (4) și art. 5 din Legea nr. 72/2013].
În raporturile între autoritățile contractante și profesioniști, dobânda penalizatoare pentru
plata cu întârziere curge de la termenul stipulat în contract sau, în cazul în care nu a fost stipulat
în contract, de la expirarea termenelor prevăzute la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, în
condițiile dispozițiilor art. 1.535 C.civ. [art. 8 alin. (2) din Legea nr. 72/2013].
Dacă părțile nu au stabilit nivelul dobânzii pentru plata cu întârziere, atât în contractele
83
între profesioniști, cât și în contractele între profesioniști și autoritățile contractante, se va aplica
dobânda legală penalizatoare și se va calculată potrivit art. 3 din O.G. nr. 13/2011, rata de
referință a dobânzii legale în vigoare în prima zi calendaristică a semestrului urmând a se aplica
pe întregul semestru.
În materia daunelor interese, Legea nr. 72/2013 stabilește regulile prin dispozițiile art. 9 -
art. 11. Astfel, creditorul poate pretinde daune interese pentru toate cheltuielile făcute pentru
recuperarea creanţei, pentru neexecutarea la timp a obligaţiei de plată de către debitor. În acest
caz, vor fi avute în vedere condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pentru
executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.
Dacă sunt întrunite condiţiile întârzierii la plată, creditorul poate pretinde debitorului
daune interese suplimentare minimale, peste cheltuielile pentru recuperarea creanţei,
reprezentând echivalentul în lei al sumei de 40 euro. Obligaţia de plată este scadentă la data la
care începe să curgă dobânda penalizatoare în raporturile între profesionişti sau între aceştia şi
autorităţile contractante. Daunele interese minimale se acordă suplimentar faţă de cheltuielile
aferente unei eventuale proceduri de executare silită. În cazul în care autoritatea contractantă
acordă avansuri în contractele încheiate cu profesioniştii, dobânda penalizatoare, cheltuielile
pentru recuperarea creanței și daunele interese minimale se aplică pentru diferenţa dintre
obligaţiile de plată şi avansurile acordate. (art. 11 din Legea nr. 72/2013)
Concluzii:
Codul civil român (Cartea V) a unificar regimul juridic al obligațiilor.
Codul civil a instituit reguli speciale incidente formăriiși executării anumitor obligații
ocazionate de exploatarea întreprinderii de către profesioniști.
Obligaţia solidară este aceea în care toţi debitorii sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel
încât fiecare poate să fie ţinut separat pentru întreaga obligaţie, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îî liberează pe ceilalţi faţă de creditori.
Contractul de mandat este contractul prin care o parte numită mandatar se obligă să
încheie acte juridice pe seama celeilalte părţi numită mandant.
În contractele între profesioniştii comercianţi şi autoritaţi contractante termenul legal de
plată este de 30 de zile calendaristice.
1. Care este regimul juridic care guvernează încheierea contractelor privind exploatarea
unei întreprinderi comerciale ?
2. Ce este prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi?
3. Când este prezumat a fi oneros mandatul?
4. Ce este preţul rezonabil în contractele dintre profesionişti?
5. Ce este curgerea de drept a dobânzilor în materie comercială?
Speţe: 1. Societatea cooperativă S, a vândut către societatea comercială cu răspundere
limitată L o cantitate de 10.000 sticle de vin cu preţul de 20 lei/sticlă. Termenul de plată al
preţului de 200.000 lei a avut scadenţă la 60 de zile de la vânzare. Societatea comercială cu
răspundere limitată L nu a plătit preţul la scadenţă şi a înregistrat o întârziere de 100 zile.
Vânzătorul S a încercat să obţină plata preţului pe cale amiabilă, dar cumpărătorul a refuzat să
procedeze la o asemenea soluţionare.
(1) De la ce moment curg dobânzile asupra sumei pe care o datorează cumpărătorul dacă
vânzătorul încearcă să-şi valorifice creanţa pe cale judiciară?
(2) Precizaţi şi argumentaţi dacă instanţa poate acorda debitorului în acest caz un termen de
plată.
84
2. Societatea naţională K care este furnizoare de gaze naturale necesare proceselor de
producţie în industria chimică a furnizat către societatea comercială L şi societatea comercială M,
aflate într-o asociere în participaţie, cantitatea de 10.000.000 metri cubi de gaze, la preţul de
1leu/m cub pe care acestea din urmă s-au obligat să le plătească, deoarece împreună le folosesc
pentru producţia de îngrăşăminte chimice în cadrul asocierii menţionate. Termenul de scadenţă
pentru plata preţului era la 60 de zile de la livrare. Cele două societăţi cumpărătoare au plătit la
scadenţă suma de 1.000.000 lei din preţul total al mărfii primite, rămânând cu o restanţă la plată de
încă 9.000.000 lei.
(1) Precizaţi şi argumentaţi dacă vânzătorul poate urmări pe fiecare dintre debitori pentru
întreaga sumă restantă.
(2) Precizaţi de la ce moment vânzătorul poate solicita dobânzi şi penalităţi la suma restantă
la plată.
3. Societatea comercială Z a împuternicit societatea comercială N să încheie în numele
acesteia un contract de consultanţă în probleme de afaceri cu societatea comercială V , specializată
în domeniul consultanţei. Mandatarul N a negociat şi încheiat contractul respectiv, în numele şi pe
seama mandantului Z, urmând ca societatea de consultanţă V să acorde pe o perioadă de 3 ani
asistenţă în probleme de marketing, finanţări şi oportunităţi de afaceri, societăţii comerciale Z, care
are în obiectul de activitate producţia şi comerţul de încălţăminte.
(1) Precizaţi şi argumentaţi care este natura mandatului, având în vedere puterile conferite
mandatarului.
(2) Precizaţi şi argumentaţi dacă mandatarul N are dreptul să primească remuneraţie pentru
mandatul său.
Grile:
1. Termenul legal de plată în contractele dintre profesioniştii comercianţi este:
a) de 30 de zile lucrătoare de la scadenţă;
b) de 40 de zile lucrătoare de la livrarea mărfii;
c) mai mic sau egal cu 60 de zile calendaristice de la scadenţă.
2. Părţile contractuale pot stipula în contract un termen mai are decât cel legal:
a) dacă acea este între 40 şi 180 de zile calendaristice;
b) dacă acesta este între 50 şi 150de zile lucrătoare;
c) dacă termenul nu este stabilit printr-o clauză abuzivă.
3. Termenul legal de plată în contractele dintre profesioniştii comercianţi şi
autorităţile contractante este:
a) de 20 de zile lucrătoare de la scadenţă;
b) de 40 de zile calendaristice de la scadenţă;
c) mai mic sau egal cu 30 de zile calendaristice de la scadenţă.
4. Termenul legal de plată în contractele dintre instituţiile din domeniul sănătăţii şi
profesioniştii comercianţi este:
a) 50 de zile lucrătoare de la scadenţă;
b)mai mic sau egal cu 60 de zile calendaristice de la scadenţă;
c) 70 de zile calendaristice de la scadentă.
5. Termenele contractuale de plată în contractele dintre autorităţile contractante şi
profesioniştii comercianţi nu pot fi mai mari decât:
a) 90 de zile calendaristice de la scadenţă;
b) 90 de zile lucrătoare de la scadenţă;
c) termenele legale de plată.
6. Prezumţia de solidaritate între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi operează dacă:
85
a) obligaţia a fost contractată de profesionişti în exerciţiul unei întreprinderi şi nu există
stipulaţia leglă contrară;
b) obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani, rezultată dintr-un contract de împrumut
încheiat între două persoane fizice neprofesionişti;
c) obligaţia de plată nu a ajuns la scadenţă;
7. Mandatul se prezumă că este cu titlu oneros dacă:
a) este dat pe durată nedeterminată;
b) este dat pe o durată determinată;
c) este dat pentru acte de exercitare a unei activităţi profesionale.
8. Dacă părţile contractante profesionişti comercianţi nu au stabilit un preţ şi nici o
modalitate de determinare a preţului, atunci înseamnă că ele au avut în vedere:
a) preţurile anterioare practicate în tranzacţiile dintre ele;
b) preţurile cele mai mari de pe piaţă pentru tranzacţii similare;
c) un preţ rezonabil.
9. Debitorul unei obligaţii generată de un contract încheiat între profesioniştii
comercianţi este de drept în întârziere atunci când:
a) obiectul obligaţiei constă în predarea unui bun;
b) obligaţia are ca obiect plata unei sume de bani asumată în exerciţiul activitaţii unei
întreprinderi;
c) obligaţia are ca obiect prestarea unui serviciu de natură intelectuală.
10. Dobânda curge de drept dacă:
a) obligaţia din contractul încheiat de persoanele fizice este de predare a unui bun mobil;
b) obligaţia din contractul dintre profesioniştii comercianţi are ca obiect plata unei sume
de bani şi este lichidă;
c) obligaţia din contractul încheiat de persoanele juridice are ca obiect prestarea unui
serviciu.
86
MODULUL X
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE
1. Contractul de mandat;
2. Contractul de comision;
3. Contractul de consignație;
4. Contractul de agenție;
5. Contractul de leasing;
6. Contractul de franciză.
Timp alocat: 2 ore
Bibliografie:
2018, p. 79-86;
2. Cărpenaru, St. D., Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, p. 402-624;
3. Mihăilă,S., Dumitrescu,A.D., Drept comercial roman, Ed. C.H.Beck, București,
2013, p. 170-249;
4. Găină, V., Smarandache, L.E., Drept comercial român, Ed. Alma, Craiova, 2010; p.
225-228;
5. C. Popa Nistorescu, Reprezentarea și mandatul în dreptul privat, Ed. AllBeck,
București, 2004;
 Identificarea principalelor contracte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale;
 Dezvoltarea şi aprofundarea volumului de cunoştinţe în materie de contracte aferente
exploatării unei întreprinderi comerciale;
 Analizarea principalelor tipuri de contracte aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale;
 Dezvoltarea deprinderilor de interpretare şi înţelegere a contractelor şi formarea de
abilităţi aplicative în acest domeniu.
I. CONTRACTUL DE MANDAT
1. Noțiunea contractului de mandat.
Contractul de mandat este reglementat în Noul cod civil prin dispozițiile art. 2009-2042.
Mandataul este contractual prin care o parte denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice, pe seama celeilalte părți numită mandant (art. 2009 C.civ.). Până la adoptarea
Codului civil, contractual de mandat comercial era reglementat prin prevederile art. 374-391 din
Codul comercial.
Contractul de mandat este un contract de intermediere în afaceri. Mandatul dat pentru
acte de executare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros (art. 2010 C.civ.).
87
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract
prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
2. Caracterele juridice ale contractului de mandat.
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale prezintă
următoarele caractere: are ca obiect tratarea de afaceri aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale pe seama mandantului, adică acte de producție, prestări de servicii, comerț; este cu
titlu oneros, deoarece mandatarul este remunerate pentru activitatea prestată; este consensual,
decurgând din simplu acord de voință al părților; este cu reprezentare sau fără reprezentare; este
intuitu personae, deoarece mandantul are în vedere încrederea și calitățile mandatarului; este
sinalagmatic, adică naște drepturi și obligații în sarcina ambelor părți.
3. Condiţiile de validitate ale contractului de mandat
3.1.Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Mandantul şi mandatarul trebuie să aibă capacitate de
exerciţiudeplină, adică de a putea încheia actul pentru care reprezentarea a fost data.
b. Consimțământul părților. Consimțământul dat la încheierea contractului de mandat
de către părți trebuie să fie serios, liber, neviciat și exprimat în deplină cunoștiință de cauză
(art.1204 din Codul civil).
Contractul este anulabil dacă este viciat consimțământul mandatarului. Dacă viciul de
conmsimțământ se referă la elemente stabilite de mandant, contractual este anulabil numai dacă a
fost viciat consimțâmăntul mandantului (art. 1249 din Codul civil).
c. Obiectul determinat, posibil și licit. Obiectul manadatului este diferit, după cum
acesta este un mandat general sau un mandat special. Mandatul general are ca obiect numai acte
de conservare și administrare.În cazul mnadatului special, mandatarul este împuternicit să
încheie acte de dispoziție.
d. Cauza valabilă a obligațiilor. Cauza sau scopul mandatului trebuie să existe, să fie
licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice șieste imorală, când
este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de mandat.
Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă autentică ori sub semnătură private
(art. 2013 C.civ.). Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic, supus, potrivit legii, unui
anumite forme, trebuie să respecte acea formă sub sancțiunea aplicabilă actului juridic respectiv,
cu excepția situației când forma este necesară doar pentru opozabilitate față de terți.
4. Felurile mandatului
În funcție de reprezentare, manadatul poate fi cu reprezentare sau fără reprezentare(art.
2009 C.civ.).
Mandatul este cu reprezentare sau fără reprezentare. Mandatul cu reprezentare este
contractual prin care în baza unei împuterniciri date de mandant, mandatarul se obligă să încheie
unul sau mai multe acte juridice în numele și pe seama mandantului.
Mandatul fără reprezentare este contractulprin care în baza căruia în baza unei
împuterniciri date de mandatant, manadatarul încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama
celeilalte părți și își asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte juridice (art. 2039
C.civ.).
În raport de caracterul oneros sau gratuit, mandatul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu
oneros (art. 2010 C.civ.).
Mandatul dintre două personae fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit.
Mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu
titlu oneros.
5. Durata și întinderea mandatului.
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, durata mandatului este de trei ani de la încheierea
sa.
Mandatul general îl autorizează pe manadatar să încheie numai acte de administrare și
conservare. Pentru a încheia acte de înstrăinare sau greva, tranzacții ori compromisuri, emiterea
88
de cambia sau bilete la ordin, intentaraea de acte în justiție și orice acte de dispoziție,
manadatarul trebuie să aibă împuterniciere expresă. Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor
necesare exercitării lui, chiar adică acestea nu sunt prevăzute în mod expres.
6. Efectele contractului de mandat cu reprezentare
6.1. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandatar și mandant
a. Obligaţiile mandatarului. În contractul de mandat aferent exploatării unei
întreprinderi comerciale, mandatarul are următoarele obligații: să execute mandatul în limitele
stabilite prin mandat (art. 2017 C.civ.); să execute mandatulcu diligența unui bun proprietar (art.
2018 C.civ.); să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului ce a primit în temeiul
împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi datorat mandantului (art. 2019 C.civ.); să
execute mandatul personal, cu excepția cazului când a fost autorizat expres să substituie o altă
persoană (art. 2023C.civ.);
b. Obligaţiile mandantului. Mandantul are, în contractul de mandat, următoarele
obligații: să pună la dispoziția mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului(art. 2025 C.civ.); să plătească mandatarului remunerația cuvenită acestuia pentru
executarea mandatului, dacă mandatul este cu titlu oneros, chiar și în cazul în care, fără culpa
mandatarului, mandatul nu a putut fi executat (art. 2017 C.civ.); să restituie cheltuielile făcute de
mandatar pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzilor legale aferente, calculate de la
data efectuării cheltuielilor (art. 2025 C.civ.); obligația de a-l dezdăuna pe mandatar pentru
prejudiciul suferit în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa
mandatarului (art. 2026 C.civ.).
6.2. Efectele executării mandatului în raporturile dintre mandant și terți
Prin încheierea actelor juridice de către mandatar, în executarea mandatului, și terți, se
creează raporturi juridice directe între mandant și terț. Dacă aceste acte juridice sunt încheiate de
mandatar în limitele împuternicirii sale, acesta îl obligă pe mandant.
7. Efectele mandatului fără reprezentare
7.1. Efectele față de terți
Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul (art. 2040 C.civ.). Dacă mandantul se
substituie mandatarului el poate exercita drepturile de creanță generate de executarea
manadatului, cu condiția ca el să-și fi executat propriile sale obligații fațăde mandatar.
7.2. Bunurile dobândite de manadatar

Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite de către mandatar, deoarece acesta
din urmă a acționat în nume propriu, dar pe seama mandantului (art. 2041 C.civ.). Nu pot fi
revendicate bunurile dobândite de terți prin efectul posesiei de bună-credință.
Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le restituie
mandantului.
În caz de refuz de restituire, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o
hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor. O asemenea posibilitate o are
mandantul și cu privire la bunurile mobile supuse unor formalități de publicitate.
7.3. Creditorii mandatarului
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu dar
pe seama mandantului, dacă manadatul fără reprezentare are data certă și aceasta este anterioară
luării oricărei măsuri de asiguratorii sau de executare.
Interdicția dobândirii de către creditori a unor asemenea bunuri, dacă este respectată
condiția datei certe a mandatului fără reprezentare, este justificată deoarece manadatarul a
dobândit bunurile în nume propriu dar pe seama mandantului și, în conseciță, drepturile rezultate
din actele de dobândire se cuvin manadantului.
8. Încetarea contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat aferent exploatării comerciale încetează pentru cauzele prevăzute
de art. 2030 din Codul civil, respectiv: revocarea mandatului de către mandant; renunțarea
mandatarului la mandat; moartea, incapacitatea, falimentul mandantului ori mandatarului.
89
II. CONTRACTUL DE COMISION
1. Reglementarea contractului de comision
Actualul Cod civil a preluat în conținutul său contractul de comision. În practică, prin
tipologia sa, contractul de comision aparține în continuare categoriei contractelor frecvent
utilizate în exploatarea întreprinderilor comerciale, fiind un instrument juridic pentru activitatea
de intermediere cu caracter profesional.
Reglementarea contractului de comision este asigurată de prevederile art. 2043- art. 2053
din Codul civil. Ca varietate principală a contractului de mandat fără reprezentare, dispozițiile
specifice se completează cu regulile generale ale mandatului fără reprezentare și, în consecință,
inclusiv cu regulile incidente mandatului cu reprezentare
2. Noțiunea contractului de comision
În baza art. 2043 C.civ., contractul de comision este mandatul care are ca obiect
achiziţionarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii pe seama comitentului şi în
numele comisionarului, care acţionează cu titlu profesional, în schimbul unei remuneraţii numită
comision.
Natura contractului de comision, de contract de mandat fără reprezentare, explică absența
dobândirii de către comisionar a unui drept de reprezentare, motiv pentru care acesta va încheia
acte juridice cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului. Actele juridice pe care
comisionarul le poate intermedia cu titlu profesional sunt acte de cumpărare sau vânzare de
bunuri ori de prestări de servicii [art. 2039 alin. (2) C.civ.]
3. Caracterele juridice ale contractului de comision
Contractul de comision are următoarele caractere juridice este un contract sinalagmatic,
deoarece dă naștere la obligații în sarcina ambelor părți;este un contract cu titlu oneros, deoarece
prin încheierea sa ambele părți urmăresc obținerea unui folos patrimonial; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplul accord de voință al părților.
4. Condiţiile de validitate ale contractului de comision.
Valabilitatea contractului de comision este determinată de respectarea condițiilor
esenţiale de validitate impuse de lege oricărui contract (art.1179 C.civ.), cu particularitățile
impuse de specificul contractului.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de comision
a. Capacitatea de a contracta. Comisionarul și comitentul trebuie să aibă capacitate
deplină de exercițiu. Comisonarul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte juridice, ca un
profesionist al activității de intermediere, iar comitentul trebuie să aibă capacitatea de a încheia
el însuși actele pentru care acordă mandatul și pentru a putea da mandatul.
b. Consimțământul părților. Contractul de comision se încheie prin acordul de voință al
părților. Consimțământul părților exprimat la încheierea contractului de comision trebuie să
respecte condițiile generale în materie (art. 1204 C.civ.). Ca particularitate, consimțământul
părților trebuie să releve neîndoielnic mandatul fără reprezentare acordat de comitent
comisionarului. În caz contrar, potrivit legii, mandatul comisonarului este un mandat cu
reprezentare (art. 2012 C.civ.). Comisionarul poate accepta mandatul și tacit dacă nu refuză,
neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art. 2014 din C.Civ).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de comision trebuie
să fie determinat și licit. Contractul de comision are ca obiect încheierea de către comisionar, în
nume propriu, dar pe seama comitentului, de acte juridice constând în cumpărarea sau vânzarea
de bunuri ori în prestarea de servicii, determinate în mandatul conferit.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza contractului de comision
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este considerată ilicită când este contrară legii și
ordinii publice, respectiv este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de comison
90
Referitor la condiția de formă, art. 2044 C.civ. impune încheierea contractului de
comision în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Forma scrisă a contractului este
necesară numai pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5. Efectele juridice ale contractului de comision
5.1. Categorii de raporturi. Încheierea contractului de comision generează raporturi
obligaționale între comitent și comisionar, în timp ce executarea acestui contract determină
raporturi obligaționale între comisionar și terți. În schimb, încheierea și executarea contractului
de comision nu naște raporturi juridice între comitent și terți. (art. 2040 C.civ.)
5.2. Raporturile obligaționale între comitent şi comisionar. Între părțile contractului
de comision se nasc obligații asemănătoare obligațiilor ce revin mandatarului și mandantului din
contractul de mandat cu reprezentare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
a. obligația de a executa întocmai mandatul încredințat de comitent. În executarea
mandatului primit de la comitent, comisionarul are obligația de a respecta întocmai instrucțiunile
exprese primite de la acesta. Comisionarul va încheia cu terții atât actele juridice nominalizate de
comitent în mandatul acordat, cât și toate actele și operațiunile pe care le antrenează executarea
mandatului [art. 2016 alin. (3) C.civ.]. Comisionarul se poate abate de la instrucțiunile primate,
numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile art. 2048 alin. (2)-(3) C.civ.. În caz contrar,
orice operaţiune efectuată în aceste condiții va rămâne în sarcina sa (dacă nu este ratificată de
comitent), putând fi obligat și la plata de daune-interese [art. 2048 alin. (4) C.civ.]. Comisionarul
poate încheia pe seama comitentului un contract cu sine însuși în condițiile art. 2050 C. Civ..
b. obligația de a da socoteală comitentului cu privire la îndeplinirea mandatului
primit. Deși este o formă a obligației de a da socoteală consacrată de art. 2019 C.civ. în materia
mandatului, manifestări ale acestei obligații sunt instituite expres și pentru comisionarul din
contractul de comision [de ex. art. 2048 alin. (3) C.civ.]. În esență, comisionarul este ţinut să dea
socoteală despre gestiunea sa şi să remită comitentului tot ceea ce a primit în temeiul
împuternicirii sale.
Contractele încheiate de comisionar cu terții în nume propriu, dar pe seama comitentului,
deși generează efecte juridice numai față de comisionar, raportul dintre comitent și comisionar
determină producerea acestor efecte direct în patrimoniul comitentului.
Dispozițiile art. 2041 C.civ. reglementează situația bunurilor dobândite de mandatar
(comisionar). În cazul bunurilor mobile, mandantul (comitetul) le poate revendica atunci când au
fost dobândite pe seama sa de mandatarul (comisionarul) care a acționat în nume propriu. În
cazul bunurilor imobile și a bunurilor mobile supuse unor formalităţi de publicitate, mandatarul
(comisionarul) este obligat să le transmită mandantului (comitentului). În caz de refuz,
mandantul (comitentul) poate solicita instanței de judecată să pronunțe o hotărâre care să țină loc
de act de transmitere a bunurilor dobândite de mandatar (comisionar).
Dispozițiile art. 2042 C.civ. impun regula potrivit căreia creditorii mandatarului nu pot
urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe seama mandantului, dacă mandatul
fără reprezentare are dată certă şi aceasta este anterioară luării oricărei măsuri asigurătorii sau de
executare.
Potrivit Codului civil, obligațiile comionarului sunt următoarele:
a. obligația de a plăti comisionul care se cuvine comisionarului (art. 2043 C.civ.).
Executarea obligației este guvernată inclusiv de regulile stabilite de Codul civil, după caz, pentru
mandatul fără reprezentare (art. 2049) și pentru mandatul cu reprezentare cu titlu oneros (art.
2010).
Comisionarul este îndreptățit la remunerația fixată în contractul de comision dacă execută
mandatul primit. Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, aceasta se va stabili potrivit
legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate. Dreptul la acţiunea pentru
stabilirea cuantumului remuneraţiei se prescrie odată cu dreptul la acţiunea pentru plata acesteia
[art. 2010 alin. (2) - (3) și art. 2049 alin. (4) C.civ.].
Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terţul execută întocmai
contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite. Dacă nu s-a stipulat
91
altfel, comisionul se datorează chiar dacă terţul nu execută obligaţia sa ori invocă excepţia de
neexecutare a contractului. Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv
unui comisionar, comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de
către acesta sau prin intermediul unui terţ.
b. obligația de a restituie cheltuielile făcute de către comisionar cu îndeplinirea
împuternicirii primite (art. 2025 C.civ.) Comitentul trebuie să restituie comisionarului
cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă pentru executarea mandatului, împreună cu
dobânzile legale aferente, calculate de la data efectuării cheltuielilor.
c. obligația de a despăgubi comisonarul dacă acesta a suferit anumite prejudicii în
îndeplinirea mandatului primit. În temeiul art. 2026 C.civ., comitentul are obligația să repare
prejudiciul suferit de către comisionar în executarea mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine
din culpa comisionarului.
5.3. Raporturile între comisionar şi terţi. Executarea mandatului primit de la comitent,
presupune încheierea de către comisionar de acte juridice cu terții, în nume propriu, dar pe seama
comitentului. Aceste acte juridice generează raporturi obligaționale doar între comisionar și terți,
în considerarea calității lor de părți contractante, terții neavând un raport juridic direct cu
comitentul [art. 2040 alin. (1) C.civ..].
În baza contractului de comision, comisionarul răspunde față de comitent pentru
încheierea actelor juridice pentru care a fost mandatat. Ca excepție, în temeiul art. 2052 alin. (1)
C.civ., comisionarul poate răspunde și pentru obligațiile neexecutate de terți, asumate de aceștia
în contractele încheiate cu acesta. Comisionarul își poate asuma obligaţia de a garanta pe
comitent de executarea obligaţiilor terţului, printr-o clauză expresă stipulată în contractul de
comision denumită clauza “star del credere”. În acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară,
comitentul va plăti comisionarului un comision special pentru garanţie sau pentru credit ori un
alt asemenea comision stabilit prin convenţia lor sau, în lipsă, de către instanţă, care va ţine cont
de împrejurări şi de valoarea obligaţiei garantate [art. 2050 alin.(1) și alin. (2) C.civ.].
În contractele încheiate de comisionar cu terții, orice terț contractant este ținut direct față
de comisionar pentru neexecutarea obligațiilor sale (raportat la calitatea lor de părți
contractante). La rândul său, comisionarul nu răspunde faţă de comitent dacă terţul nu îşi execută
obligaţiile decurgând din act, excepție făcând existența clauzei „star del credere”.
Absența raporturilor juridice directe între comitent și terți, în cazul încheierii și executării
contractului de comision, explică și calitatea comisionarului de titular al acțiunilor îndreptate
împotriva terților pentru neexecutarea obligațiilor. La rândul lor, terții nu pot acționa comitentul.
Comisionarul este obligat să îl acționeze pe terț în cazul în care acesta nu-și respectă
obligațiile. Legiuitorul îi permite comisionarului cedarea acțiunilor către comitent în condițiile
art. 2064 C.civ.. Prin subrogare, la cerere, în drepturile comisionarului, comitentul poate exercita
acţiunile decurgând din contractul cu terţul, în cazul neexecutării obligaţiilor de către terţ. În
acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligaţia să îi cedeze acestuia de îndată
acţiunile contra terţului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio contraprestaţie
din partea comitentului. Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin
refuzul sau întârzierea cedării acţiunilor împotriva terţului.
Dreptul de retenție și privilegiul special al comisionarului. Prevederile art. 2053 din
Codul civil, se aplică și contractului de comision, ca principală aplicație a mandatului fără
reprezentare. În baza acestora, pentru creanțele pe care le are asupra comitentului, comisonarul
are un drept de retenție asupra bunurilor comitentului care se află în detenția sa. În virtutea
acestui drept de retenție, comisionarul beneficiază și de un drept de preferință față de vânzătorul
neplătit.
Încetarea contractului de comision. Contractul de comision încetează pentru aceleași
cauze generale de încetare ale contractului . Varietate a contractului de mandat fără reprezentare,
contractul de comison încetează în aceleași cazuri ca acesta din urmă, și anume: revocarea
împuternicirii de către comitent; renunțarea la împuternicire de către comisionar; moartea,
incapacitatea sau falimentul comitentului sau comisionarului [art. 2030 C.civ. și art. 2039 C.civ.].
92
Singura cauză specifică de încetare este cea de revocare a comisionarului. Potrivit art.
2051 C.civ., comitentul poate revoca împuternicirea comisionarului până în momentul în care
acesta a încheiat actul cu terţul. Comisionarul va avea dreptul la o parte din comision, care se
determină ţinând cont de diligenţele depuse şi de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea
împuternicirii până în momentul revocării.
III. CONTRACTUL DE CONSIGNAȚIE

1. Noțiunea contractului de consignație
Contractul de consignaţie este reglementat de dispozițiile art. 2054 C.civ..
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care are ca obiect
vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predate consignatarului în acest scop (art.
2054 C.civ.). Până la apariția Codului civil, contractual de consignație era reglementat de
dispozițiile Legii nr. 178/1934, pentru reglementarea contractului de consignație.
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comison care ca obiect
vânzarea de bunuri mobile, pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
Prețul la care urmează să fie vândut bunul este stabilit de părțile contractului, iar în lipsa
unui preț se are în vedere prețul current al mărfurilor de pe piața relevantă la momentul vânzării.
Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant,
încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în
nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite
consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului.
2. Caracterele juridice ale contractului de consignație
Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision. El are următoarele
caractere juridice: este un contract sinalagmatic, deparece dă naște la obligații în sarcina ambelor
părți; este uhn contract cu titlu oneror, deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește
satisfacerea unui folos patrimonial; este un contract consencual, deoarece se încheie prin simplu
accord de voință al părților.
3. Condițiile de validitate ale contractului de consignație
3.1. Condiții de fond
a. Capacitatea de a contracta. Consignatarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu
deplină, deoarece el încheie acte aferente exploatării unei întreprinderi comerciale. Consignantul
nu trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate
de consignatar.
b. Consimțământul părților. Contractul de consignație se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În
împuternicirea dată de consignatar către consignat se stabilesc condițiile vănzării bunurilor
Consimțământul părților poate fi express au tacit. Consignatarul poate accepta mandatul
și tacit dacă nu refuză, neîntârziat, încheierea unor acte care intră în exercițiul profesiei sale (art.
2014 C.civ.).
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de consignație
constă în încheierea de către consignatar în nume propriu a anumitor acte juridice dar pe seama
consignantului. Actele juridice pe care urmează să le încheie consignatarul sunt stabilite de
consignant prin contract și constau în vânzarea de bunuri mobile.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
consignatarului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii
și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
3.2. Condițiile de formă ale contractului de consignație
Contractul de consignație se încheie în formă scrisă, dacă prin lege nu se prevede altfel
(art. 2055 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai pentru dovada contractului,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
4. Efectele juridice ale contractului de consignaţie

93
4.1. Raporturile dintre consignatar şi consignant
a. Obligațiile consignatarului. Consignatarul are următoarele obligații: să primeasă, să
păstreze și să asigure bunurile primite care urmează a fi vândute; să execute mandatul dat de
către consignant; să dea socoteală consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
b. Obligațiile consignantului.Consignantul are următoarele obligații: să predea
consignatarului bunurile mobile care urmează să fie vândute; să plătească remunerația cuvenită
consignatarului; să restituie consignatarului cheltuielile făcute cu îndeplinirea însărcinării
primite.
4.2. Dreptul de retenție al consignantului
Pentru creanțele pe care le are asupra consignantului, consignatarul are un drept de
retenție asupra bunurilor și a sumelor cuvenite, care se află în detenția sa. El poată să rețina
bunurile și sumele aflate în detenția sa ca urmare a executării mandatului, până când
consignantul îi va satisface drepturile sale. Întreținerea bunurilor pe durata retenției este în
sarcina consinatarului, iar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului dacă retenția a fost
întemeiată (art. 2062 C.civ.).
4.3. Raporturile dintre consignatar și terți
Prin încheierea actelor juridice de vânzare-cumpărare se stabilesc raporturi juridice între
consignatar ca vânzător și terți în calitate de cumpărători. Între consignant și terți nu se stabilesc
raporturi juridice. Transferul proprietății și a riscurilor se face direct între consignant și terți
deoarece contractele se încheie în baza împuternicirii date de către consignant.
5. Încetarea contractului de consignaţie
Contractul de consignație încetează pentru următoarele cauze: revocarea de către
consignant a împuternicirii; renunțarea la mandat de către consignatar; moartea, dizolvarea,
falimentul, dizolvarea sau radierea consignantului ori consignatarului; alte cause indicate în
contract.
IV. CONTRACTUL DE AGENȚIE

1. Noțiunea contractului de agenție
Contractul de agenție este reglementat juridic de dispozițiile art. 2072-2095 C.civ.. Prin
contractul de agenție comitentul împuternicește în mod statornic pe agent fie să negocieze, cât și
să încheie contracte în numele și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau
mai multe regiuni determinate (art. 2072 C.civ.). Reglementarea anterioară a contractului de
agenţie era asigurată de prevederile Legii nr. 509/2002, privind agenții comerciali permanenți.
Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având
calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o
altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în
numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.
2. Caracterele juridice ale contractului de agenție
Contractul de agenţie este: un contract bilateral, deoarece dă naștere la drepturi și
obligații în sarcina ambelor părți contractante;un contract cu titlu oneros, deoarece fiecare parte
urmărește obținerea unui folos patrimonial; cu executare succesivă, deoarece părțile execută
eșalonat și pe durată determinată sau nedeterminată obligațiile; un contract consensual, deoarece
ia naștere prin simplul accord de voință al părților.
3. Domeniu de aplicare
Contractul de agenție nu se aplică activității următoarelor categorii de persoane: celor
care acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și pe piețele reglementate de mărfuri
și instrumente financiare derivate; celor care au calitatea de agent sau broker de asigurări și
reasigurări; celor care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
Nu sunt considerați agenți în înțelesul reglementărilor din Codul civil următoarele
categorii de persoane: cei care au calitatea de organ legal sau statutar al persoanei juridice cu
drept de reprezentare a acesteia; cei care sunt asociați sau acționari ori împuterniciți în mod legal
94
să-i reprezinte pe ceilalți acționari sau asociați; cei care sunt administrator judiciari, lichidatori,
tutori, curator, custozi sau administrator-sechestru în raport cu comitentul.
4. Condițiile de validitate ale contractului de agenție.
4.1. Condițiile de fond ale contractului de agenție.
a. Capacitatea de a contracta.Agentul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină,
deoarece el negociază afaceri și încheie afaceri în numele și pe seama comitentului. Comitentul
trebuie să aibă el însuși capacitatea de a încheia actele juridice care urmează să fie încheiate de
agent.
b. Consimțământul părților. Contractul de agenție se încheie prin acordul de voință al
părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.). În
împuternicirea dată de comitent către agent se stabilesc condițiile negocierii și încheierii
afacerilor.
c. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de agenție constă în
încheierea și negocierea de afaceri de către agent în nume și pe seama comitentului. Actele
juridice pe care urmează să le încheie agentul sunt stabilite de comitent prin contract și constau
în negocierea de afaceri sau încheierea de afaceri în numele și pe seama comitentului.
d. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul mandatului dat
agentului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și
ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
4.2. Condițiile de formă ale contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, dacă
prin lege nu se prevede altfel (art. 2078 C.civ.). Forma scrisă a contractului este necesară numai
pentru dovada contractului, dacă prin lege nu se prevede altfel.
5. Cuprinsul contractului de agenție
5.1. Părțile contractului de agenție
Părțile contractului de agenție sunt comitentul și agentul.
Comitentul poate fi orice persoană fizică sau juridica interesată să solicite serviciile unui
profesionist care desfășoară activități de intermediere.
Agentul poate fi oricare comerciant care are în obiectul de activitate activități de
intermediere. Nu poate fi agent persoana căreia reglementările în materie civilă nu-i conferă
această calitate.
5.2. Obiectul împuternicirii
În contract trebuie să se menționeze elementele esențiale ale viitoarelor contracte, precum
și zona geografică de executare a împuternicirii. Se poate preciza, de asemenea, dreptul agentului
de a vinde pe credit și de a acorda reduceri sau amânări la plată pentru creanțele comitentului.
6. Durata Contractului de agenție
Contractul de agenție se încheie pe durată determinate sau pe o durată nedeterminată (art.
2088 C.civ.).
Când un contract pe durată determinate continua să fie executat de părți după expirarea
termenului se consideră că acesta este prelungit pe durată nedeterminată.
7. Clauza de exclusivitate
În contractual de agenție poate fi prevăzută clauza de exclusivitate, în sensul că agentul
nu poate încheia sau negocia anumite afaceri privind bunuri și servicii similare, care fac obiectul
contractului de agenție, fără consimțământul comitentului în regiunea determinată prin contract.
Agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți pentru aceeași regiune și pentru
același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens în contract.
8. Clauza de neconcurență
În contractual de agenție poate fi stipulată o clauză al cărei efect constă în restrângerea
activității profesionale a agentului pe perioada de agenție sau ulterior încetării sale.
Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris sub sancțiunea nulității absolute. Ea se
aplică doar pentru regiunea geografică sau grupul de personae la care se referă contractual de
agenției și doar pentru bunurile și serviciile pentru care agentul este împuternicit să negocieze și
să încheie contracte.
95
Restrângerea activității profesionale a agentului prin clauza de neconcurență nu se poate
întinde pe o perioadă mai mare de doi ani de la data încetării contractului de agenție.
9. Remunerația agentului
9.1. Regulile generale
Agentul are dreptul la remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenției sale. Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil prin raportare la
numărul contractelor, la valoarea acestora. Remunerația se numește comison.
Dacă nu există stipulație expresă în contract sau o prevedere legală, agentul are dreptul la
o remunerație care se stabilește după uzanțele locului în care agentul își desfășoară activitatea
sau în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
Dacă nu există asemenea uzanțe, agentul are dreptul să primească o remunerație
rezonabilă, determinată în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
9.2. Remunerația pentru contractele încheiate pe durata contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de
agenție, în următoarele condiții: contractele au fost încheiate ca urmare a intervenției sale;
contractele au fost încheiate cu un client procurat anterior de agent pentru contracte sau acte de
comerț similar; contractele au fost încheiate cu un client dintr-o regiune sau grup de personae
determinate pentru care agentul a primit împuternicire exclusivă.
9.3. Remunerația după încetarea contractului de agenție
Agentul este îndreptățit la comison într-un contract încheiat ulterior încetării contractului
de agenție când: contractual a fost încheiat, în principal, datorită intervenției agentului pe durata
contractului de agenție, iar încheierea lui a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea
contractului de agenție; comanda emisă de un terț a fost primită de comitent sau de agent anterior
încetării contractului de agenție.
9.4. Dreptul la comison
a. Dreptul la comison în cazul contractelor executate. Dacă agentul și-a îndeplinit
obligațiile, comisonul se datorează și pentru contractile încheiate, dar la a căror executare părțile
acestora au renunțat. Când neexecutarea contractului este urmarea unor circumstanțe imputabile
agentului, dreptul la comison se stinge sau se reduce proportional cu neexecutarea.
b. Dreptul la comison în cazul contractelor neexecutate. Dreptul la comison se naște
dacă părțile nu convin altfel, la data la care este împlinită una dintre următoarele condiții:
comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană; comitentul ar fi trebuit să-
și execute obligațiile potrivit convenției sale; terțul și-a executat obligațiile contractuale.
c. Plata comisonului și calculul valoric al acestuia. Comisonul se plătește cel mai târziu
în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru care se datorează. La sfârșitul fiecărui
trimestru, comitentul trebuie să trimită agentului, copiile de pe facturile care au fost expediate
terților, precum și descrierea calcului valoric al comisionului. La cererea agentului, comitentului
va comunica de îndată toate informațiile necesare pentru calculul comisonului.
10. Efectele juridice ale contractului de agenţie
10.1. Raporturile dintre comitent și agent.
a. Obligațiile agentului. În contractul de agenție, agentul are următoarele obligații: să
execute împuternicirea acordată în limitele stabilite prin aceasta (art. 2017 și art. 2048 C.civ.); să
execute mandatul cu diligența necesară și în condiții avantajoase pentru comitent (art. 2079 alin.
2 lit. b C.civ.); să-i procure și să-i comunice comitentului informațiile necesare privind regiunea
sau regiunile prevăzute în contract (art. 2079 alin. 2 lit. a C.civ.); să respecte instrucțiunile
rezonabile primate de la comitent (art. 2079 alin. 2 lit. c C.civ.); să țină în registrele sale partide
separate, pentru operațiunile ce îl privesc pe fiecare comitent (art. 2079 alin. 2 lit. d C.civ.); să
depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor (art. 2079
alin. 2 lit. e C.civ.).
b. Obligațiile comitentului. Comitentul are în raporturile cu gentul următoarele obligații:
să acționeze cu loialitate și cu bună-credință (art. 2080 alin. 1 C.civ.); să pună la dispoziția
agentului în timp util și într-o cantitate coresponzătoare mostre, tarife și orice altă documentație
necesare agentului pentru agentului pentru executarea obligațiilor sale (art. 2080 alin. 2 lit. a
96
C.civ.); să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție (art. 2080
alin. 2 lit. b C.civ.); să înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează o
reducere a volumului contractelor (art. 2080 alin. 2 lit. c C.civ.); să plătescă agentului
remunerația, în condițiile și la termenele convenite prin contract sau stabilite de lege (art. 2080
alin. 2 lit. c C.civ.); să-l informeze pe agent, într-un termen rezonabil, privind acceptarea, refuzul
sau neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de agent (art. 2080 alin. 3 C.civ.).
10.2. Raporturile dintre comitent și terți
Prin încheierea actelor juridice de către agent cu terții, în executarea împuternicirii, se
nasc raporturi juridice directe între comitent și terți. Contractele se pot încheia, într-o primă
variantă, direct și nemijlocit între comitent și terți, iar agentul are doar rolul de a găsii clienții și
a negocia cu aceștia. Într-o a doua variantă, contractele se pot negocia și încheia de către agent în
numele și pe seama comitentului, stabilindu-se raporturi juridice direct între comitent și terți.
10.3. Reclamațiile privind bunurile și serviciile
Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor văndute sau serviciilor prestate de
comitent.
El este obligat să-l înștiințeze de îndată pe comitent.
10.4. Măsurile asiguratorii
Agentul paote lua orice măsuri asiguratorii în interesul comitentului, pentru protejarea
bunurilore acestuia. El poate lua, de asemenea, orice alte măsuri necesare pentru conservarea
drepturilor comitentului.despre măsurile luate, agentul trebuie să-l informeze pe comitent.
11. Încetarea contractului de agenţie
11.1. Cazurile de încetare
Contractul de agenție încetează în următoarele cazuri: prin ajungere la termen, dacă este
încheiat pe durată determinată și părțile nu continuă executarea sa; prin denunțarea de oricare
dintre părți, cu acordarea obligatorie a unui preaviz, care este de o lună pentru contractele cu
durată de un an și cu mărirea cu o lună pentru fiecare an, pentru contractele cu durată mai mare
de un an, fără a se putea depăși 6 luni; prin reziliere fără preaviz de către oricare dintre părți, în
cazul neîndeplinirii culpabile grave a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte; prin
moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul comitentului sau agentului.
11.2. Indemnizațiile în caz de încetare a contractului
a. Dreptul la indemnizație. La încetarea contractului de agenție, agentul are dreptul să
primească de la comitent o indemnizație.
Condițiile în care se acordă această indemnizație sunt: dacă agentul i-a procurat noi client
comitentului și/sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu clienții existenți, iar comitentul
obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți; dacă plata acestei indemnizații
este echitabilă în raport de curcumstanțele concrete și de comisionele pe care agentul ar fi trebuit
să le primească în urma operațiiloe încheiate de comitent cu clienții respective, dart și în raport
de posibila restrângere a activității profesionale a agentului, din cauza existenței în contractual de
agent a unei clauze de neconcurență.
Valoarea indemnizației nu poate depășiechivalentul cunatumului unei remunerații anuale,
calculate pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe percursul ultimilor 5 ani de
contract.
Dacă durata contractului nu a avut 5 ani, atunci remunerația anuală se calculează pe baza
mediilor remunereațiilor încasate în periaoada respectivă.
Prin acordarea indemnizației nu se aduce atingere dreptului agentului de a adduce
despăgubiri.
Dreptul la indemnizație se acordă și moștenitorilor, dacă aceștia îl pun în întârziere pe
comitent cu privire la pretențiile respective, în termen de un an de la data încetării contractului de
agenție.
b. Excepții privind dreptul la indemnizație. Agentul nu are dreptul la indemnizație în
următoarele situații: comitentul reziliază contractual din cauza încălcării de către agent a
obligațiilor sale; agentul denunță unilateral contractual, cu excepția situației în care denunțarea
este motivate de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea
97
cărora nu I se poate cere, în mod rezonabil, continuarea activităților; în cazul cesiunii
contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț; dacă nu se convine altfel de către
părțile contractului de agenție, în cazul novației contractului, prin înlocuirea agentului cu un terț.
V. CONTRACTUL DE LEASING
1. Noțiunea contractului de leasing
Contractul de leasing este reglementat de prevederile O.G. nr. 51/1997, privind
operațiunile de leasing și societățile de leasing.
Operațiunea de leasing este cea prin care “o parte, denumită locator/finanţator, transmite
pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită locatar/utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi periodice,
denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă să
respecte dreptul de opţiune al locatarului/utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi
contractul de leasing fără a schimba natura leasingului ori de a înceta raporturile contractuale”
(art. 1 din OG nr. 51/1997).
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se
obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator),
un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta încumpărarea bunului,
prelungirea contractului sau încetarea contractului.
2. Caractere juridice
Contractul de leasing are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic,
deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un
contract cu executare succesivă, deoarece asigurarea folosinței bunului se execută continuu, iar
plata ratelor de leasing se execută periodic; este un contract consensual, deoarece se încheie prin
simplu accord de voință al părților; este un contract comutativ, deoarece întinderea obligațiilor
părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii contractului; este un contract intuitu personae,
deoarece se încheie în considerarea calității speciale cerute utilizatorului de către societatea de
leasing; este un contract complex, deoarece se comupe din operații principale și operații
secundare; este un contract care are regimul titlului executoriu pentru ratele restante și predarea
bunului.
3. Tipuri de contracte de leasing.
3.1. Leasing financiar sau leasing operațional
După conținutul ratelor, leasingul poate fi financiar sau operational.
Contract de leasing financiar este orice contract de leasing care îndeplineşte cel puţin una
dintre următoarele condiţii:
- riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate asupra bunului care face obiectul
leasingului sunt transferate utilizatorului la momentul la care contractul de leasing produce
efecte;
- contractul de leasing prevede expres transferul dreptului de proprietate asupra
bunului ce face obiectul leasingului către utilizator la momentul expirării contractului;
- utilizatorul are opţiunea de a cumpăra bunul la momentul expirării contractului,
iar valoarea reziduală exprimată în procente este mai mică sau egală cu diferenţa dintre
durata normală de funcţionare maximă şi durata contractului de leasing, raportată la durata
normală de funcţionare maximă, exprimată în procente;
- perioada de leasing depăşeşte 80% din durata normală de funcţionare maximă a
bunului care face obiectul leasingului; în înţelesul acestei definiţii, perioada de leasing include
orice perioadă pentru care contractul de leasing poate fi prelungit; valoarea totală a ratelor de
leasing, mai puţin cheltuielile accesorii, este mai mare sau egală cu valoarea de intrare a bunului.
Contractul de leasing operaţional este orice contract de leasing încheiat între locator şi
locatar, care transferă locatarului riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate, mai puţin riscul
98
de valorificare a bunului la valoarea reziduală, şi care nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile
prevăzute la contractual de leasing financiar.
Riscul de valorificare a bunului la valoarea reziduală există atunci când opţiunea de
cumpărare nu este exercitată la începutul contractului sau când contractul de leasing prevede
expres restituirea bunului la momentul expirării contractului.
3.2. Leasing mobiliar sau leasing imobiliar.
După natura obiectului, contractual de leasing poate fi leasing mobiliar sau leasing
imobiliar.
Leasingul mobiliar are ca obiect bunuri mobile, cu excepția celor pe care legea le exclude
expres, și anume: înregistrărirepe bandă audio şi video, a piesele de teatru, manuscrisele,
brevetele, drepturile de autor şi bunurile necorporale.
Leasingul imobiliarare ca obiect bunuri immobile prin natural or sau immobile prin
destinație.
3.3. Leasing direct sau leasing indirect
În funcție de persoana furnizorului există contract de leasing direct sau indirect.
Leasingul direct constă în încheierea contractului între furnizor și locatar, sau între
locator finanțator, care este și furnizor, și locatarul utilizator.
Leasingul indirect este operațiunea prin care contractual se încheie între finanțator și
utilizator, cu privire la un bun porocurat de finanțator în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare încheiat cu finanțatorul.
3.4. Lease-back sau leasing comun.
După specificul tehnicii de realizare a operațiunii de leasing, există contractual de lease-
back și contractual de leasing comun.
Leas-back-ul este contractual prin care o persoană fizică șasu juridical vinde un bun unei
societăți de leasing, pentru a-l utiliza în system de leasing cu dreptul sau obligația de răscupărare
a bunului la sfârșitul contrcatului de leasing.
Leasingul comun este contractual care asigură posibilitatea folosirii unui bun în sistyem
de leasing de mai mulți utilizatori.
4. Părțile contractului de leasing
Părțile în contractul de leasing sunt finanțatorul/locatorul și utilizatorul/locatarul.
Finanțator poate fi o societate de leasing (societate comercială), persoană juridică română sau
străină. Utilizatorul poate fi orice persoană fizică sau juridică română sau străină.
5. Delimitarea contractului de leasing de alte contracte
Contractul de leasing se delimitează de alte contracte.
Față de contractul de locațiune,contractul de leasing se delimitează în sensul că în timp ce
leasingul comportă o promisiune de vânzare cu posibilitatea transferului de proprietate către
utilizator, în materie de locațiune, nu poate fi vorba de așa ceva.
Față de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate, contractul de leasing se
delimitează în sensul că leasingul conferă utilizatorului posibilitatea de transfer al proprietății
bunului numai la expirarea contractului iar la vânzarea cu plata în rate, cumpărătorul devine
proprietar din momentul încheierii contractului.
Față de contractul de credit bancar, contractul de leasing se delimitează în sensul că prin
acesta se transferă beneficiarului o sumă de bani cu obligația ca la termen să restituie suma în
timp ce în cazul leasingului, bunul care face obiectul acestuia poate deveni proprietatea
utilizatorului la expirarea contractului.
6. Condiţii de validitate ale contractului de leasing
6.1. Capacitatea de a contracta
Finanțatorul și utilizatorul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
6.2.Consimțământul părților
Contractul de leasing se încheie prin acordul de voință al părților, cu respectarea
condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
6.3. Obiectul determinat și licit al contractului
99
Obiectul contractului de leasing constă în transmiterea folosinței, cu plată, a unui bun
mobil sau imobil pe o durată limitată, cu posibilitatea opțiunii utilizatorului de a i se transfera
proprietatea.
6.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului
Cauza sau scopul leasingului trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită
când este contrară legii și ordinii publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
6.5. Condițiile de formă ale contractului de leasing.
Contractul de leasing se încheie în formă scrisă (art. 7 din OG nr. 51/1997). Condiția
formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
7. Cuprinsul contractului de leasing
Contractul de leasing trebuie să cuprindă cel puțin următoarele elemente: clauza privind
definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; denumirea bunului care
face obiectul contractului de leasing şi caracteristicile de identificare a acestuia; valoarea ratelor
de leasing şi termenul de plata a acestora; perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului;
clauza privind obligaţia asigurării bunului; valoarea totală a contractului de leasing.
Pe lângă aceste elementele, contractul de leasing financiar trebuie să mai cuprindă și
următoarele elemente: valoarea de intrare a bunului; valoarea reziduală a bunului convenită de
părţi, când este cazul; valoarea avansului; rata de leasing.
Contractul de leasing nu se poate încheia pe un termen mai mic de un an.
8. Încheierea contractului de leasing
8.1. Reguli de încheiere a contractului
Contractual de leasing se încheie după regulile generale ale încheierii contractelor, dar cu
anumite particularități.
Pentru încheierea contractului de leasing este necesar ca bunul care va face obiectul
acestuia să fie în proprietatea locatorului sau ca acesta din urmă să îl dobândească în baza unui
contract de vânzare-cumpărare încheiat cu furnizorul.
8.2. Cererea de ofertă a utilizatorului
Promotorul încheierii contractului de leaing este utilizatorul. El trebuie să adreseza o
cerere de ofertă către societatea de leasing în care să determine bunul care va constitui obiectul
contractului de leasing.
Societatea de leasing, dacă deține bunul în propritate, ori are disponibilitatea de a-l
dobândi de la furnizor, confirmă cererea. Dacă bunul trebuie procurat de la furnizor, societatea
de leasing trebuie să încheie contractual de vânzare-cumpărare cu furnizorul ales de comparator,
în condițiile pe care acesta le-a formulat în cerere.
8.3. Perfectarea contractului de leasing
După ce finanțatorul a intrat în proprietatea bunului solicitat de către utilizator, iar acesta
din urmă este de acord cu bunul respectiv se trece la perfectarea contractului de leasing. Dacă
bunul care face obiectul de leasing există în patrimonial finanțatorului, atunci părțile procedează
la perfectarea contractului de leasing.
Încheierea contractului de leaing se realizează prin redactarea acestuia în formă scrisă, cu
conținutul prevăzut de lege și prin semnarea lui de către contractante.
9.Efectele juridice ale contractului de leasing
9.1. Identificarea efectelor contractului de leasing
Contractul de leasing generează drepturi și obligații în sarcina finanțatorului și
utilizatorului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de leasing sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
9.2. Drepturile şi obligaţiile locatorului/finanţatorului
În cadrul contractului de leasing, locatorul (finanțatorul) are următoarele drepturi:
- dreptul de a verifica periodic starea și modul de exploatare a bunului care face obiectul
contractului de leasing;
100
- dreptul de încasa toate sumele datorate conform contractului de leasing în cuantumul şi
la termenele menţionate în contract;
- dreptul de a rezilia contractul de leasing cu daune-interese în cazul în care
locatarul/utilizatorul refuză să primească bunul la termenul agreat cu furnizor şi/sau în contractul
de leasing ori dacă se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment etc.
Locatorul (finanțatorul) are următoarele obligații:
- obligația de a respecta dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri,
potrivit intereselor sale;
- obligația de garanta locatarului/utilizatorului folosința liniștită a bunului, în condiţiile în
care acesta a respectat toate clauzele contractuale;
- obligația de a asigura la o societate de asigurări bunul oferit în leasing, dacă prin
contractual de leasing nu se prevede altfel etc.
9.3. Drepturile şi obligaţiile utilizatorului
În cadrul contractului de leasing, utilizatorul are următoarele drepturi:
- dreptul de a opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părţile convin astfel şi dacă achită toate
obligaţiile asumate prin contract;
- dreptul de a opta pentru prelungirea contractului la expirare fără a schimba natura
leasingului; dreptul de a opta pentru încetarea contractului la termen etc.
Utilizatorul are următoarele obligații:
- obligația de a exploata bunul conform instrucțiunilor elaborate de către furnizor;
- obligația de a nu greva cu sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing
decât cu acordul finanţatorului;
- obligația de a achita toate sumele datorate conform contractului de leasing -rate de
leasing, asigurări, impozite, taxe-, în cuantumul şi la termenele menţionate în contract;
- obligația de a restitui bunul la expirarea contractului dacă nu-și exercită dreptul de
opțiune prevăzut de lege etc.
10. Publicitatea contractului de leasing
Pentru protejarea interesului părților și asigurarea opozabilității leasingului față de terți,
contractual de leasing trebuie supus anumitor formalități de publicitate.
Contractul de leasing care are ca obiect utilizarea de imobile se înscrie în cartea funciară.
Contractul de leasing care are ca obiect un fond de comerț trebuie menționat în registrul
comerțului.
11.Încetarea contractului de leasing
Cazurile de încetare a contractului de leasing sunt:
- prin ajungere la termen și neexercitarea dreptului de opțiune pentru prelungire, de
către utilizator;
- prin reziliere, ca sancțiune din culpa utilizatorului sau din culpa finanțatorului;
- prin încetarea existenței ca persoană juridică a societății de leasing sau a
utilizatorului, persoană juridică;
- prin moartea utilizatorului, persoană fizică;
- prin falimentul utilizatorului comerciant sau al finanțatorului comerciant;
- prin vânzarea bunului de către finanțator;
- prin dispariția bunului în leasing.
VI. CONTRACTUL DE FRANCIZĂ

1. Noțiunea contractului de franciză
Contractul de franciză este reglementat juridic de prevederile O.G. nr. 52/1997, privind
regimul juridic al francizei.
Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane
fizice sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită
101
francizor, acordă unei alte persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau de a dezvolta
o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu (art. 1 lit. a din OG nr. 52/1997).
Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având
calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de
comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a
unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a
unei redevențe periodice.
2. Caractere juridice ale contractului de franciză
Contractul de franciză este un contract sinalagmatic, este un contract sinalagmatic,
deoarece naște obligații în sarciuna părtilor contractante; este un contract cu titlu oneros,
deoarece fiecare dintre părțile contractante urmărește realizarea unui folos patrimonial; este un
contract cu executare succesivă, deoarece plata redevenței se face eșalonat; este un contract
consensual, deoarece se încheie prin simplu accord de voință al părților; este un contract
comutativ, deoarece întinderea obligațiilor părților sunt cunoscute chiar de la data încheierii
contractului; este un contract intuitu personae, deoarece se încheie în considerarea calității
speciale cerute beneficiarului de către franzizor.
3. Felurile francizei
În raport de obiectul ei francize este de mai multe feluri: franciză industrială; franciză de
distribuție; franciză de servicii.
Franciza este industrială atunci când beneficiarul fabrică el însuși pe baza mărcii și
tehnologiei francizorului anumite produse pe care el le vinde sub marca francizorului.
Franciza este de distribuție, atunci când beneficiarul vinde utilizând marca francizorului
anumite produse fabricate de către francizor sau de către terți, în baza mărcii francizorului.
Franciza este de servicii, atunci când beneficiarul prestează el însuși anumite servicii
folosind marca și procedeele francizorului.
4. Caracteristicile francizei
Franciza ca sistem de comercializare modernă de produse și servicii are următoarele
caracteristici: este un sistem de comercializare a produselor și serviciilor constând într-o
organizare specifică activității comerciale; este bazată pe colaborarea continua între comercianții
parteneri care acționează independent în baza intereselor commune; este o tehnică juridică de
natură contractuală bazată pe contractual de franciză; are ca scop crearea unui sistem de
multiplicare a unei afaceri acre s-a dovedit a fi viabilă și performantă pe piață.
5. Rețeaua de franciză
Rețeaua de franciză este un ansamblu de raporturi contractuale între un francizor și mai
mulți beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum și
pentru dezvoltarea producției și distribuției unui produs sau serviciu (art. 1 lit. e din OG nr.
52/1997).
Rețeaua de franciză se constituie în baza raporturilor de franciză care se stabilesc între
francizor și beneficiar.
Rețeaua de franciză trebuie utilizată în așa mod încât să fie păstrată identitatea și reputația
acesteia și cu scopul a dezvolta producția sau distribuția de produse ori servicii.
6. Părțile contrcatului de franciză
Părțile contractului de franciză sunt francizorul și beneficiarul.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerințe: să dețină și să exploateze o
activitate comercială anterior lansării francizei; să fie titularul dreptului de proprietate
intelectuală sau industrială.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească și el următoarele cerințe: să facă dovada
competențelor solicitate de francizor; să aibă calități manageriale; să aibă capacitate financiară
pentru exploatarea afacerii.
7. Condiţii de validitate
7.1. Capacitatea de a contracta.
Francizorul și beneficiarul trebuie să aibă capacitate de exercițiu deplină, deoarece
ambele părți fac acte de dispoziție.
102
7.2. Consimțământul părților. Contractul de franciză se încheie prin acordul de voință
al părților, cu respectarea condițiilor de valabilitate a consimțământului (art. 1204 C.civ.).
7.3. Obiectul determinat și licit al contractului. Obiectul contractului de franciză
constă în acordarea de către francizor către beneficiar a dreptului de concesiune, de exploatare și
dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei
taxe de intrare în rețeaua de franciză și a unei redevențe periodice.
7.4. Cauza valabilă a obligațiilor părților contractului. Cauza sau scopul francizei
trebuie să existe, să fie licită și morală. Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii
publice și este imorală, când este contrară bunelor moravuri.
7.6. Condițiile de formă ale contractului de franciză.
OG nr. 52/1997 nu impune pentru încheierea contractului de franciză o anumită formă.
Contractul de franciză se încheie în formă scrisă, pentru protejarea intereselor părților.
Condiția formei scrise este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
8. Principiile contractului de franciză
Contractul de franciză trebuie să respecte următoarele principii: să aibă o durată care să
permită beneficiarului amortizarea investiției; să protejeze ambele părți în cazul în care
contractul nu se reînnoiește prin notificarea reciprocă pe bază de preaviz suficient de mare; să
precizeze clar condițiile de cesiune a drepturilor către un succesor; să precizeze clar condițiile de
reziliere; să cuprindă clauze de nonconcurență; să prevadă expres dreptul de preemțiune al
beneficiarului.
9. Încheierea contractului de franciză
9.1. Faza precontractuală.
Pentru formarea contractului de franciză, O.G. 52/1997 a impus o fază precontractuală în
care părțile viitorului contract fac un schimb de informații.
Francizorul furnizând viitorului beneficiar diverse informați (ex.: experiența dobândită și
transferabilă; condițiile financiare ale contractului; redevența inițială sau taxa de intrare în rețea;
durata contractului).
Beneficiarul trebuie să furnizeze francizorului orice informație de natură a facilita
cunoașterea și performanțele sale.
Francizorul are dreptul să selecționeze beneficiarul care face dovada competențelor
solicitate pentru exploatarea francizei.
9.2. Negocierea și încheierea contractului
Francizorul și beneficiarul, pe baza schimbului reciproc de informații, pot trece la
negocierea și încheierea contractului.
Contractul se consideră încheiat când s-a realizat acordul de voință al părților asupra
tuturor clauzelor contractuale și a fost redactat în scris și semnat de către acestea.
10. Cuprinsul contractului
Contractul de franciză trebuie să cuprindă conform art.5 din O.G. nr. 52/1997,
următoarele clauze: clauze privind identificarea părților; clauze privind obiectul contractului;
clauze privind drepturile și obligațiile părților; clauze privind durata contractuluiclauze privind
condițiile financiare; clauze privind condițiile de modificare, prelungire și reziliere; clauze de
nonconcurența și confidențialitate.
11. Efectele juridice ale contractului de franciză
11.1. Identificarea efectelor
Contractual de franciză dă naștere la drepturi și obligații în sarcina francizorului și
beneficiarului.
Drepturile și obligațiile părților în contractual de franciză sunt stabilite prin lege, fără ca
prin aceasta să se limiteze posibilitatea părților de a stabili în concordantă cu interesele lor și alte
drepturi și obligații.
11.2. Drepturile și obligațiile francizorului.
Francizorul are următoarele drepturiîn contractual de franciză:
- dreptul de a controla dacă beneficiarul respectă toate elementele constitutive ale mărcii;
- dreptul de a impune beneficiarului protejarea caracterului confidențial al afacerii;
103
- dreptul de a impune o clauză de nonconcurență;
- dreptul la a încasa taxa de intrare în rețea și redevența periodică .
Francizorului are în contractual de franciză și următoarele obligații:
- obligația de a transmite către beneficiar dreptul de concesiune (exploatare) privind
obiectul francizei;
- obligația de a asigura beneficiarului asistența tehnică;
- obligația de a furniza beneficiarului informațiile necesare;
- obligația de a asigura publicitatea produsului sau serviciului.
11.3. Drepturile și obligațiile beneficiarului.
Drepturile beneficiarului în contractul de franciză sunt:
- dreptul la informare privind rețeaua de franciză și condițiile contractului;
- dreptul de a dobândi exploatarea sau dezvoltarea afacerii care face obiectul
francizei;
- dreptul de a beneficia de pregătire inițială și asistență comercială și tehnică pe
perioada contractului.
Beneficiarul are în contractual de franciză și următoarele obligații:
- obligația de plată a taxei de intrare în rețea;
- obligația de plată a redevenței periodice;
- obligația de a dezvolta rețeaua de franciză și de a-i menține identitatea și reputația;
- obligația de a furniza francizorului orice informație privind desfășurarea afacerii;
- obligația de a exploata marca sau serviciul în condițiile stabilite în contract;
- obligația de a respecta zona de exercitare a afacerilor stabilită prin contract;
- obligația de confidențialitate a informațiilor primate de la francizor;
- obligația de neconcurență privind pe francizor.
12. Încetarea contractului de franciză
Contractul de franciză încetează în următoarele situații: prin ajungere la termen dacă nu a
fost reînnoit; prin reziliere ca sancțiune, la solicitarea uneia dintre părți sau de drept, dacă există
pact comisoriu în acest sens; prin încetarea existenței ca persoană juridică a uneia dintre părțile
persoane juridice; prin moartea uneia dintre părțile, persoane fizice; prin falimentul uneia dintre
părți.
Concluzii:
Contractul de vânzare-cumpărare comercială poate fi definit ca acel contract prin care o
parte denumită vânzător transmite sau se obligă să transmită celeleilate părți denumită
cumpărator proprietatea asupra unui bun, sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau
orice alt drept, în schimbul unui preț, pe care cumpărătorul se obligă să-l plătească vânzătorului.
Contractul de mandat aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este acel contract
prin care o persoană denumită mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe
seama celeilalte părți numită mandant, contra unei remunerații.
Contractul de comision aferent exploatării unei întreprinderi comerciale este un contract
prin care o persoană numită comisionar, care acționează cu titlu professional, se obligă în baza
împuternicirii dată de o altă persoană numită comitent, să încheie acte juridice care au ca obiect
achiziționarea sau vânzarea de bunuri, ori prestări de servicii în nume propriu dar pe seama
comitentului, în schimbul unei remunerații, denumită comision.
Contractul de consignație este contractul prin care o parte denumită consignant,
încredințează unei alte părți denumită consignatar, anumite bunuri mobile spre a le vinde în
nume propriu dar pe seama consignantului, pe un preț stabilit anticipat cu obligația de a-i remite
consignantului prețul obținut sau în caz de nevânzare a restituirii bunului.
Contractul de agenţie este acel contract prin care o persoană fizică sau juridică, având
calitatea de comerciant intermediar independent este împuternicită în mod statornic de către o
altă persoană denumită comitent să negocieze afaceri sau să negocieze și să încheie afaceri în
numele și pe seama acestuia, contra unei indemnizații în una sau mai multe regiuni determinate.
104
Contractul de report poate fi definit ca acel contract prin care o parte numită reportator
cumpără cu bani de la o altă parte numită reportat, titluri de credit care circulă în comerț, pe un
preț determinat și care i se remit imediat, și revinde imediat reportatului pe termen și în schimbul
unui report o cantitate echivalentă de titluri de aceeași specie pe un preț determinat dar mai mare
decât prețul de cumpărare.
Prin contractul de cont curent se înțelege acel contract prin care părțile, denumite
curentiști, convin ca toate creanțele și datoriile lor reciproce născute din prestații reciproce să le
înscrie într-un cont și să nu fie lichidate după fiecare prestație, ci la un anumit termen, prin
achitarea soldului de către partea care va fi debitoare.
Contractul de leasing este acel contract prin care o parte denumită locator (finanțator) se
obligă să transmită pentru o perioadă determinată, către o altă parte denumită locatar (utilizator),
un anumit bun, contra unor plăți periodice denumite rate de leasing, și să respecte dreptul de
opțiune al utilizatorului la expirarea contractului care poate consta în cumpărarea bunului,
prelungirea contractului sau încetarea contractului.
Contractul de franciză este acel contract prin care o parte denumită francizor, având
calitatea de comerciant transmite unei alte părți denumite beneficiar având calitatea de
comerciant, dreptul de concesiune, de exploatare și dezvoltare a unei afaceri, a unui produs, a
unei tehnologii sau a unui serviciu contra plății unei taxe de intrare în rețeaua de franciză și a
unei redevențe periodice.
1. Ce este contractul de mandat?
2. Care sunt obligațiile mandatarului?
3. Care sunt obligațiile mandantului?
4. De ce mandatul dat în exploatarea unei întreprinderi comerciale are caracter oneros?
5. Ce este contractul de comision?
6. Care sunt obligațiile comisionarului?
7. Care sunt obligațiile comitentului?
8. Prin ce se deosebeşte contractul de comision de contractul de mandat?
9. Ce este contractului de consignaţie?
10. Care sunt obligațiile consignantului?
11. Care sunt obligațiile consignatarului?
12. Prin ce se deosebește contractul de consignație de contractual de comision?
13. Ce este contractual de agenție?
14. Care sunt obligațiile agentului?
15. Care sunt obligațiile comitentului?
16. Ce este contractul de leasing?
17. De câte feluri este leasing-ul?
18. Care sunt drepturile finanțatorului în contractul de leasing?
19. Care sunt obligațiile finanțatorului în contractul de leasing?
20. Care sunt drepturile utilizatorului în contractul de leasing?
21. Care sunt obligațiile utilizatorului în contractul de leasing?
22. Ce este contractul de franciză?
23. Care sunt obligațiile francizorului în contractul de franciză?
24. Care sunt drepturile francizoruluiî n contractul de franciză?
25. Care sunt obligațiile beneficiarului în contractul de franciză?
26. Care sunt drepturile beneficiarului în contractul de franciză?
Speţe: 1. Între contractantul “Z”, în calitate de mandant şi contractantul “W”, în calitate
de mandatar s-a încheiat un contract de mandat. Pentru executarea mandatului, mandantul a pus
la dispoziţia mandatarului bunurile necesare executării mandatului. După executarea mai multor
acte de vânzare-cumpărare de bunuri, în numele şi pe seama mandantului, mandatarul trebuia să
105
primească indemnizaţia care i se cuvenea, dar mandantul a refuzat a îndeplini o asemenea
obligaţie.
(1) Ce posibilităţi are mandatarul într-o asemenea situaţie?
(2) Cum poate mandatarul să îşi valorifice drepturile care i se cuvin?
2. Între comerciantul “A” şi agentul comercial permanent “B” s-a încheiat un contract de
agenţie prin care “B” s-a obligat să negocieze afaceri pentru “A”. Contractul a fost încheiat pe
durată de un an, în care agentul comercial “B” a negociat pentru “A” încheierea mai multor
contracte de vânzare cumpărare cu alţi diverşi comercianţi: “C”, “D” şi “E”. În contractul de
agent s-a prevăzut că agentul va primi pentru fiecare negociere o sumă fixă şi din valoarea
fiecărui contract încheiat un procent de 1%. După expirarea termenului contractului de agent,
contractantul “A” a încheiat ca efect al negocierilor purtate de agentul “B”, contracte cu
comercianţii “D” şi “E”.
(1) Precizaţi dacă agentul comercial “B” mai are dreptul în această situaţie la
indemnizaţia procentuală de 1%, deoarece contractul de agent a încetat înainte de încheierea
celor două contracte cu “D” şi “E”.
(2) Precizaţi dacă între agent şi terţii “D” şi “E” se nasc în această situaţie raporturi
juridice, având în vedere că el a negociat încheierea contractelor dintre “A”, pe de o parte şi “D”
şi “E”, pe de altă parte.
3. Între societatea de leasing “P”, în calitate de finanţator, şi societatea comercială “S”, în
calitate de utilizator, s-a încheiat un contract de leasing pe o durată de 5 ani pentru o instalaţie
tehnologică de produs băuturi răcoritoare. Finanţatorul a achiziţionat instalaţia solicitată şi a
predat-o utilizatorului conform contractului încheiat. Pe perioada utilizării bunului respectiv,
finanţatorul s-a prezentat la utilizator pentru a verifica starea şi modul de exploatare a bunului
dat în leasing, dar acesta din urmă i-a interzis accesul. Din acest moment s-a creat un conflict
între finanţator şi utilizator, iar din acest motiv utlizatorul a încetat să mai plătească ratele
scadente, dar a păstrat bunul în folosinţă.
(1) Comentaţi dacă refuzul utilizatorului de a permite accesul pentru verificarea stării
bunului este justificat de plata ratelor contractuale.
(2) Ce soluţii juridice are finanţatorul pentru remedierea situaţiei create şi cum poate să-
şi redobândească posesia bunului şi a daunelor produse de utilizator?
4. Societatea comercială “G”, care deţine dreptul de exploatare a distribuţiei de carburanţi
de un anumit tip, a încheiat un contract de franciză cu societatea comercială “H” pentru a-i
acorda acest drept de exploatare, într-o zonă geografică bine determinată. Societatea comercială
“G” a transmis către societatea comercială “H” dreptul de exploatare şi i-a furnizat acesteia
informaţiile necesare şi a asigurat pregătirea iniţială a acesteia. În contract au fost prevăzute
toate clauzele pentru protejarea afacerii pe linie de concurenţă. Pe parcursul executării
contractului, francizorul a constatat că beneficiarul francizei şi-a extins activitatea în nume
propriu peste limitele zonei geografice determinate prin contract şi a comunicat către terţe
persoane câteva din elementele funcţionale ale afacerii.
(1) Precizaţi prin ce mijloace îl poate atenţiona francizorul pe beneficiar pentru
remedierea situaţiei şi respectarea contractului?
(2) Ce poate face francizorul dacă beneficiarul nu înţelege să respecte contractul de
franciză şi îşi încalcă obligaţiile asumate?
Grile:
1. Care dintre următoarele constituie obligații ale mandatarului în contractul de
mandat?
a) obligația de a executa mandatul cu diligența unui profesionist;
106
b) obligația de a plăti dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului;
c) obligația de a retenție a bunurilor primate cu ocazia executării mandatului.
2. Contractul de comision are ca efect:
a) generează raporturi directe între comitent și terți;
b) creează pentru comitent un drept de retenție asupra bunurilor comisionarului;
c) naște dreptul comisionarului de a-l acționa pe terț pentru nerespectarea obligațiilor de
către acesta.
3. Contractul de consignație este?
a) o varietate a contractului de comision;
b) o varietate a contractului de mandat;
c) o varietate acontractului de agenție.
4. Contractul de agenție se aplică activității următoarelor categorii de persoane:
a) agenților sau brokerilor de asigurări și reasigurări;
b) intermediarilor pe piețele de capital și pe piețele de mărfuri reglementate;
c) profesioniștilor comercianți care intermediază vânzările-cumpărările de bunuri mobile.
5. Obligația de a asigura bunul pe perioada contractului de leasing este în sarcina:
a) finanțatorului, dacă durata contractului este de 3 ani;
b) finanțatorului și utilizatorului în cote egale, dacă durata contractului este de 1 an;
c) utilizatorului indiferent de durata contractului.
6. Care dintre următoarele variante constituie obligaţii ale beneficiarului în cadrul
contractului de franciză?
a) obligația de plată a taxei de ieşire din rețea
b) obligația de a furniza francizorului orice informație privind performanțele sale și
situația financiară reală
c) obligația de a plăti opțional redevența periodică.
107

Limbă

III - FR Stuparu LE - Curs Dr. Comercial PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

III - FR Stuparu LE - Curs Dr. Comercial PDF

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

LECT.UNIV.DR. LAVINIA ELENA STUPARU

Numele cursului: Drept comercial

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Instrucţiuni privind parcurgerea resursei de învăţământ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL

Timpul alocat: 1 oră

I. TRANZIȚIA DREPTULUI COMERCIAL ÎN SISTEMUL DE DREPT

2. Dreptul comercial ca ramură de drept privat

3. Dreptul comercial ca subramură a dreptului privat

3.2. Efectele implementării teoriei moniste

4. Obiectul dreptului comercial

5. Definiţia dreptului comercial

6. Interferenţe şi delimitări ale dreptului comercial faţă de ramurile dreptului

II. IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL

2. Izvoarele normative ale dreptului comercial

Timp alocat: 1 oră

 Cunoaşterea evoluţiei conceptului de întreprindere

I. REGLEMENTAREA, NOŢIUNEA, ELEMENTELE CONSTITUTIVE

2. Noţiunea întreprinderii în concepţia Codului civil român

3. Elementele constitutive ale conceptului de întreprindere în viziunea

5.2. Clasificări privind întreprinderile. Dacă considerăm toate elementele

II. ÎNTREPRINDEREA COMERCIALĂ

III. ÎNTREPRINDEREA CIVILĂ

Timpul alocat: 1 oră

1. Determinarea şi cunoaşterea conceptului de profesionist;

I. REGLEMENTAREA, DEFINIȚIILE, ELEMENTELE

II. COMERCIANŢII – CATEGORIE SPECIFICĂ DE PROFESIONIŞTI

2. Conturarea conceptului de comerciant

III. AUXILIARII PROFESIONIȘTILOR COMERCIANŢILOR

Timpul alocat: 1 oră

1. Determinarea şi cunoaşterea obligaţiei de publicitate prin registrul comerţului;

I. OBLIGAŢIA DE PUBLICITATE PRIN REGISTRUL COMERŢULUI

II. OBLIGAŢIA DE ORGANIZARE ŞI CONDUCERE A

III. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI ÎN LIMITELE

IV. OBLIGAŢIA DE EXERCITARE A COMERŢULUI CU

Profesioniștii comercianți au următoarele obligații profesionale: obligația de publicitate

Timp alocat: 1 oră

I. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI NATURA JURIDICĂ A FONDULUI

II. ELEMENTELE FONDULUI DE COMERŢ

III. OPERAŢIUNI JURIDICE PRIVIND FONDUL DE COMERŢ

Timpul alocat: 2 ore

I. NOȚIUNEA DE PROFESIONIST COMERCIANT PERSOANĂ FIZICĂ

II. ACCESUL LA ACTIVITATEA ECONOMICĂ PENTRU PROFESIONISTUL

III. RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI COMERCIANT PERSOANĂ

IV. ÎNCETAREA ACTIVITĂȚII ECONOMICE DE CĂTRE

V. Restricţii privind exercitarea activităţii economice

Comerciantul persoană fizică desemnează persoana fizică care exploatează o

Timp alocat: 1 oră

II. REGIMUL JURIDIC AL CATEGORIILOR DE PROFESIONIȘTI

Timp alocat: 3 ore

 Stabilirea şi diferenţierea tipurilor de societăţi comerciale

I. NOŢIUNEA, FORMELE JURIDICE ŞI CONSTITUIREA SOCIETĂŢII

II. FUNCŢIONAREA ŞI ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII

III. ÎNCETAREA EXISTENŢEI SOCIETĂŢII COMERCIALE

Spețe: 1. Societatea comercială „ABC” s-a constituit în forma societăţii comerciale cu

Timp alocat: 1 oră

I. REGIMUL JURIDIC GENERAL APLICABIL OBLIGAȚIILOR

II. REGIMUL JURIDIC AL DOBÂNZII REMUNERATORII ȘI

III PLATA ÎN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE PROFESIONIŞTII

Timp alocat: 2 ore