CAPITOLUL 1.

GLOBALIZAREA ŞI CORPORAŢIILE TRANSNAŢIONALE

1.1 Globalizare şi capitalism global

Pe măsură ce devine tot mai mult o realitate contemporană, globalizarea ajunge să fie şi
cel mai controversat concept în literatura economică şi politică internaţională. Trăim într-
o lume globalizată, şi totuşi nu există încă un consens cu privire la ceea ce înseamnă
globalizare. Pentru unii, înseamnă accesul la internet. Pentru alţii, posibilitatea de a
munci în străinătate. Pentru mulţi, globalizarea înseamnă să poţi cumpăra din România un
tricou făcut în China de o multinaţională franceză cu acţionari americani. Pentru
investitori, înseamnă să îţi muţi capitalul dintr-o ţară în alta, de la o zi la alta. Pentru
muncitori, poate însemna fie un salariu peste media naţională, fie şomaj. Tocmai pentru
că fiecare înţelege ce vrea din globalizare, deschid această lucrare cu o încercare de a
sintetiza punctele de vedere prevalente în dezbaterea despre globalizare; o dezbatere care
rămâne, evident, globală.

Globalizarea poate fi văzută (Glyn şi Sutcliffe, 1992) ca extinderea relaţiilor capitaliste

de producţie sau ca interdependenţa crescută în cadrul sistemului economic mondial.
Procesele de tranziţie post-comunistă intră în prima categorie. Accesul universal la
informaţie intră în a doua categorie.

În prima accepţiune a termenului, globalizarea presupune existenţa unei singure economii

globale, cu politici macro-economice globale (Glyn şi Sutcliffe, 1992). Evident, o astfel
de politică macro-economică globală se bazează pe aşa-numitul „consens de la
Washington”1; globalizarea se identifică cu un set de politici liberale rigide. Acest
fundamentalism de piaţă a fost puternic criticat de Stiglitz (2002, 2003), în timp ce
Rodrik (2002) a încercat să îl contextualizeze. Aşadar, globalizarea, într-un înţeles de
manual conservator, înseamnă eliminarea frontierelor, creşterea comerţului trans-
frontalier şi a investiţiilor, de-reglementare, produse globale şi clienţi globali, competiţie
globală şi standarde globale (Cullen şi Parboteeach, 2005). Astfel, globalizarea implică
formarea unei noi ordini economice mondiale, care transcede modelele tradiţionale de
capitalism şi necesită un nou cadru instituţional (Behrman, 2003).

Susţinătorii înţelesului restrîns al globalizării, acela de interdependenţă crescută, operează

cu o serie fină de clasificări. Dunning (2003) distinge între globalizare, piaţă globală şi
capitalism global, după cum urmează:
- globalizare: conectivitatea dintre indivizi şi instituţii, la nivel global. În acest sens
restrîns, Dunning observă că globalizarea este neutră moral (ea nu este în sine nici
bună, nici rea);
- piaţă globală: fluxul global de bunuri, servicii şi active care se tranzacţionează pe
piaţă şi la preţurile pieţei;

1
Consensul de la Washington se referă la un set informal de politici promovate de principalele instituţii
financiare internaţionale, incluzând: disciplină fiscală, reducerea cheltuielilor publice sociale, liberalizarea
comerţului, investiţiilor, liberalizarea politicii valutare şi monetare, privatizare şi de-reglementare
(Williamson, 1990, 2000).

1
 - capitalism global: un sistem de guvernanţă globală pentru piaţa globală. Dunning
consideră că acest sistem nu există deocamdată, şi că avem doar firme globale şi
sisteme capitaliste fracturate (naţionale sau regionale). Dunning susţine în acelaşi
timp necesitatea unui capitalism global responsabil (setul de instituţii non-piaţă să
ducă la creşterea bunăstării societăţii).

Deşi de pe poziţii mai radicale („globalizarea a murit”), şi Rugman (2001) apreciază că

nu există un sistem global, nici măcar o piaţă globală cu comerţ liber. Există, în schimb,
blocuri regionale, cu comerţ liberalizat în interiorul lor (UE, NAFTA, ASEAN) dar cu
bariere între ele; iar procesele atribuite globalizării se petrec doar la nivel regional, deci
putem vorbi doar de regionalizare. Featherstone (2001) duce chiar ideea mai departe şi
consideră că europenizarea este un răspuns la globalizare, o strategie defensivă, reactivă,
la provocările globalizării. În această abordare, moneda unică europeană a fost creată
pentru a contrabalansa influenţa dolarului american.

O viziune alternativă susţine însă că globalizarea este chiar rezultatul divizării regionale a
puterii şi că slăbirea hegemoniei americane a dus la apariţia economiei globale (Hirst şi
Thompson, 1992). Această interpretare proclamă faptul că globalizarea nu poate fi evitată
(Friedman, 1999; Foster, 2002), tocmai pentru că nu ar exista nimic în afara sistemului, şi
nici un centru al sistemului. Friedman (1999), un guru al globalizării, crede că
globalizarea este sistemul internaţional care a înlocuit Războiul Rece, fiind o integrare a
capitalului, tehnologiei şi informaţiei peste frontierele naţionale, într-un mod care creează
o singură piaţă globală, chiar „un sat global”.

Dacă despre globalizarea înţeleasă drept interconectivitate putem spune că este neutră
moral, situaţia este diferită în privinţa capitalismului global. Suporterii globalizării
apreciază că globalizarea ajută ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, prin accesul
la pieţe, accesul la capital, accesul la informaţie şi la tehnologie (Lukas, 2000). Criticii
globalizării atrag atenţia asupra consecinţelor dezastruoase ale liberalizării contului de
capital în Asia de Sud-Est (criza din 1997-1998), asupra contribuţiei negative a
capitalului speculativ, cu consimţământul FMI, la crizele economice din Mexic (1994) şi
Argentina (2001), şi – poate cel mai important din perspectiva etică – asupra creşterii
protecţionismului în SUA şi în Uniunea Europeană, în paralel cu predicile acestora
privind liberalizarea comerţului global (Rodrik, 2002).

Giddens (2001) susţine că globalizarea conduce la restrângerea capitalismului de tip

„stakeholder”2 în faţa expansiunii capitalismului de tip „shareholder”3, bazat exclusiv pe
maximizarea profitului. În context, pentru a face globalizarea suportabilă, Behrman
(2003) identifică a serie de criterii care trebuie să funcţioneze, şi anume: eficienţa (care
nu este sinonimă cu creşterea standardului de viaţă, dar este necesară pentru progres),
egalitatea (o redistribuţie echitabilă a bunăstării), participarea activă (implicarea în
comunitate balansează contradicţia dintre eficienţă şi egalitate), creativitatea (economia
bazată pe cunoaştere este deocamdată apanajul câtorva economii), ajustarea la risc
(globalizarea induce şi volatilitate şi nesiguranţă), respectarea drepturilor omului şi

2
Capitalismul tuturor părţilor interesate; un fel de economie socială de piaţă.
3
Capitalismul centrat pe drepturile acţionarilor.

2
protecţia mediului (ultimele două sunt legate strâns de noţiunea de responsabilitate
socială corporatistă, pe care o vom dezvolta mai târziu).

Held şi McGrew (2003) ordonează principalele tabere în retorica globalizării şi în special

în relaţia dintre globalizare şi statele naţionale:
- hiper-globaliştii, care susţin disiparea puterilor statelor naţionale în favoarea unei
pieţe libere globale şi a forţelor acesteia;
- scepticii, care cred că actualele circumstanţe ale globalizării nu sunt fără
precedent, în sensul că lumea era poate chiar mai globalizată în timpul Imperiului
Roman sau înainte de Primul Război Mondial decât este acum. În consecinţă,
statele naţionale nu sunt în pericol, ci dimpotrivă rolul lor este întărit pe măsură ce
se intensifică relaţiile internaţionale;
- transformaţionaliştii, care argumentează că globalizarea creează noi circumstanţe
economice, politice şi sociale care duc la transfomarea rolului statelor şi a
contextului în care statele operează.

Dincolo de această retorică, avem şi un instrument de lucru: indicele globalizării, realizat

anual4. Metodologia combină date diverse privind comerţul, investiţiile străine directe şi
de portofoliu, veniturile (inclusiv remiterile din străinătate), volumul turismului
internaţional, dar şi numărul convorbirilor telefonice internaţionale, numărul de utilizatori
de internet, sau chiar numărul misiunilor de menţinere a păcii la care participă fiecare
ţară. Câtă vreme este foarte discutabil dacă aceste amalgamări sunt într-adevăr
reprezentative pentru globalizare (ele combinând cele două viziuni ale globalizării – cea
minimalistă, de interconectivitate, şi cea maximalistă, de fundamentalism de piaţă), apare
o altă problemă. Transformarea unui concept imaterial într-un număr, sau identificarea
unei noţiuni până la urmă utopice cu nişte acţiuni sau firme reale, oferă ţinte mişcării
anti-globalizare. Fie că sunt sau nu reprezentative pentru globalizare, restaurantele
McDonald’s sau reuniunile OMC sunt atacate de cei care cred că globalizarea îi lasă fără
locuri de muncă şi fără identitate.

În această lucrare nu vom încerca să răspundem la întrebarea „ce este globalizarea?”;

doar am rezumat câteva răspunsuri din literatura de specialitate. Nu ne vom ocupa nici de
politicile macroeconomice, decât în măsura în care ele interacţionează cu mediul de
afaceri, şi nici nu ne vom întreba dacă globalizarea a mers prea departe. Ne interesează în
schimb să înţelegem cum funcţionează actorii principali ai globalizării (sau ai
„capitalismului global”, sau ai „regionalizării”); iar literatura internaţională este de acord
că aceşti actori principali sunt corporaţiile transnaţionale.

1.2. Investiţii străine directe

Investiţia străină directă este definită5 ca investiţia care implică o relaţie pe termen lung
reflectând interesul şi controlul de durată al unei entităţi rezidente într-o economie

4
Indicele este calculat de compania de consultanţă AT Kearney şi publicat de prestigioasa revistă Foreign
Policy.
5
Conform Raportului UNCTAD/1999.

3
(persoană fizică sau juridică) asupra unei unităţi economice rezidentă într-o altă
economie. Rezultă deja că investiţia străină directă (ISD) nu este neapărat apanajul
corporaţiei transnaţionale (CTN), ea putând fi făcută şi de către o persoană fizică,
precum şi de către o companie care se află în prima sau a doua fază a procesului de
transnaţionalizare.

Fluxurile investiţionale ataşate ISD-urilor se compun din:

- capitalul vărsat pentru cumpărarea de acţiuni la o unitate
economică din străinătate;
- profiturile reinvestite (proporţional cu participarea la capitalul
social) obţinute din activitatea în străinătate;
- împrumuturile în cadrul firmei (în principal credite acordate
filialelor din străinătate de către compania-mamă).

Separat însă de aceste surse, filialele în străinătate ale CTN-urilor mai pot fi finanţate
prin fonduri obţinute fie de pe piaţa internă de capital a statului-gazdă, fie prin apel
direct la finanţare externă (împrumuturi şi obligaţiuni), alta decât finanţarea intra-firmă.
Aceste fonduri sporesc capacitatea productivă a filialelor şi influenţează piaţa locală,
fără a fi înregistrate în categoria investiţiilor străine directe, ci doar sub formă de
cheltuieli de capital. În fapt, este foarte probabil ca fondurile investiţionale obţinute din
alte surse să depăşească deseori valoarea ISD. Astfel, în 1992, activele în străinătate
deţinute de corporaţiile transnaţionale reprezentau 1,7 mii miliarde USD, câtă vreme
volumul total al ISD americane fusese de 499 miliarde USD (Mataloni, 1995). Un alt
studiu (Feldstein, 1994) demonstrează că, în perioada 1984-1993, 62% din fluxurile
investitionale ataşate filialelor americane în străinătate nu erau incluse în categoria
ISD-urilor. O asemenea situaţie este mai rar întâlnită în ceea ce priveşte filialele aflate
în ţări in curs de dezvoltare, motivaţia logică fiind capacitatea mai restrânsă a pieţei
locale de capital şi riscul mai mare de ţară, acesta din urmă restricţionând accesul la
finanţare externă.

Aşadar, fluxurile de ISD reprezintă doar o parte din fluxurile investiţionale ataşate
filialelor în străinătate ale CTN-urilor.

O altă problemă cu datele privind ISD-urile este că ele tind să localizeze investiţia în ţara
în care investiţia este înregistrată prima dată, chiar dacă aceasta nu este destinatara
finală a investiţiei (Hasnat, 1997). Spre exemplu, ISD-urile americane în Bermude au
totalizat 26 miliarde USD în 1992 (rezultă o investiţie medie de 9 mii. USD pe fiecare
angajat, comparativ cu media mondială de 74000 USD investiţi/angajat), doar Franţa şi
Marea Britanie primind mai multe investiţii americane. Fireşte, Insulele Bermude nu
reprezentau destinaţia finală a investiţiilor, ci au fost înregistrate acolo doar din motive
fiscale.

Argumentele prezentate mai sus conduc la următoarea concluzie, ignorată adesea

atunci când se vorbeşte despre transnaţionale şi investiţii străine directe: relaţia dintre
ISD-uri şi CTN-uri nu este exclusivă, în sensul că nu toate ISD-urile sunt făcute de
transnaţionale, după cum nu toate fluxurile investiţionale ataşate filialelor în străinătate

4
ale CTN-unlor sunt fluxuri de investiţii străine directe. De aceea, în lucrarea de faţă,
analiza corporaţiilor transnaţionale nu se limitează la analiza investiţiilor străine directe.

1.3. Corporaţia transnaţională

Corporaţia transnaţională este un fenomen economic aflat în plină dinamică. Teoriile

privind corporaţia transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul
dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un
consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

După cum observă Anda Mazilu (1999), expresia "întreprindere multinaţională" este
utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de "corporaţie
transnaţională" să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte diferenţe decât acelea de
ordin lingvistic6. Despre "corporaţia transnaţională" scriu rapoartele UNCTAD-ului,
precum şi toţi economiştii agreaţi de această organizaţie. Viziunea UNCTAD
asupra corporaţiei transnaţionale este una foarte largă, ea definindu-se ca o entitate
economică formată dintr-o companie-mamă şi din filialele ei în străinătate.

Fireşte , sintagma "corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o putere de

sugestie mult mai mare decât banala "întreprindere multinaţională". De aceea,
economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională ca ţintă a
discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de concern
transnaţional (Martin, Schumann 1999) , dacă li se va părea că puterea reprezintă o
definiţie prin ea însăşi.

Mult mai nuanţată este atitudinea lui Papp (1991) care descrie "corporaţia multinaţională"
(CMN) ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii naţionale si identifică
trei stadii de dezvoltare a acesteia.În primul stadiu, CMN creează strategii de afaceri
separate pentru fiecare ţară în care operează şi poate fi numită mai degrabă "corporaţie
multilocală".În al doilea stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi
concentrează totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine. Papp defineşte aici
"corporaţia globală". În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare, corporaţia
beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi globale care îi conferă
statutul de "corporaţie transnaţională". Practic, o astfel de viziune se suprapune destul
de bine peste teoria clasică a internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau: întâi,
exportul direct pe o anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi
într-o anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă să
stabilească o relaţie de proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa respectivă

6
Acelaşi lucru se poate spune şi despre sintagma de "societate transnaţională" versus cea de
„corporaţie transnaţională”. Sterian Dumitrescu (1997) defineşte societatea transnaţională ca
„alcătuind un vast ansamblu la scară mondo-economică, format dinţr-o societate principală şi un
număr de filiale importante în diferite ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanţă al
filialelor - n.n.)”. Totuşi, la introducerea sa, conceptul de societate transnaţională era mult mai
generos, referindu-se la ansamblul organismului social al unei ţări, în care politicile de dezvoltare
economică ale statului şi politicile corporaţiilor transnaţionale sunt interdependente.

5
(termen generic "filială"7). Această relaţie de proprietate este esenţială în definirea
corporaţiei transnaţionale şi se justifică prin atributul corporaţiei de purtător de
investiţii străine directe. Asupra acestor aspecte vom reveni însă pe parcursul lucrării de
faţă.

Personal, consider corporaţia transnaţională forma modernă a companiei multinaţionale,

îmbogăţită cu o gamă mai largă de pieţe şi cu strategii mai diversificate de cucerire a
acestora. Hood şi Young (1990), actualizând o mai veche preocupare a cercetătorilor de
la Harvard, consideră că, pentru a fi demnă de numele său, o corporaţie transnaţională
ar trebui să aibă filiale în cel puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25%
a activelor deţinute în străinătate în total active. Astfel de definiţii sunt însă
conjuncturale şi riscă, spre exemplu, să prezinte drept corporaţie transnaţională o mică
firmă maghiară care îşi extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate,
pe teritoriul acestora din urmă. Chiar dacă este evident ca nu putem compara o astfel de
firmă cu, sa zicem, Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritatea specialiştilor ar
încadra ambele companii în aceeaşi categorie, a corporaţiilor transnaţionale. De altfel,
conform UNCTAD (1999) există aproximativ 60000 de corporaţii transnaţionale, cu
peste 500000 de filiale în toată lumea. O simplă operaţie de împărţire atribuie, în medie,
8-9 filiale fiecărei corporaţii. Cum însă primele 500 sau 1000 de corporaţii au filiale
aproape in fiecare ţară, media numărului de filiale ale celorlalte aşa-zise corporaţii este
mult diminuată. Acestea din urmă se află, probabil, în prima fază a procesului de
transnaţionalizare (strategii diferite pentru fiecare piaţă).

Pentru a sintetiza, voi defini corporaţia transnaţională ca pe acea entitate economică

formată dintr-o firmă-mamă şi din filialele ei în mai multe ţări, care este
caracterizată de internaţionalizarea producţiei, care se bazează pe un „bazin”
internaţional de resurse umane, materiale şi financiare, şi care promovează la scară
globală un anumit set de valori proprii. Introducem, astfel, un element de noutate în
definirea corporaţiei transnaţionale, şi anume valorile corporaţiei8, noţiune pe care o
vom dezvolta în continuare.

Internaţionalizarea producţiei şi dispunerea de un bazin internaţional de resurse

umane, materiale şi financiare caracterizează toate corporaţiile transnaţionale, în
viziunea noastră. Ele conferă putere corporaţiei, dar nu şi unicitate. Ele reprezintă
expresia globalizării, fără ca, luate la nivel general, să aibă capacitatea de a
individualiza o corporaţie faţă de alta. Rolul de a individualiza o corporaţie de alta
revine valorilor specifice promovate de către fiecare companie. Care sunt însă aceste
valori?

Pentru a răspunde la o astfel de întrebare legitimă, am întreprins o cercetare mai puţin

obişnuită (Voinea, 2001). Intenţia mea a fost să determin modul în care chiar

7
În rândul filialelor includem: „subsidiary enterprises” (societate pe acţiuni în care o CTN are peste
50% din drepturile de vot), „associate enterprises” (societate pe acţiuni în care o CTN posedă 10-
49% din drepturile de vot) şi „branches” (sediu permanent, terenuri, echipament mobil folosit în
străinătate pentru mai puţin de un an).
8
A nu se confunda cu valorile corporatiste şi, în general, corporatismul.

6
corporaţiile se referă la valorile lor. Cel mai rapid şi, în acelaşi timp, valid mod de a
întreprinde o asemenea cercetare am considerat că este parcurgerea paginilor de
Internet ale respectivelor companii. M-am oprit la primele 30 de corporaţii
transnaţionale din lume, în ordinea activelor deţinute în străinătate9.

Am observat, încă de la bun început, o anumită confuzie în modul în care chiar

transnaţionalele percep noţiuni diferite precum: valori, principii, direcţii de acţiune,
preocupări, politici, şi am încercat să decantez în context valorile individualizante ale
fiecărei corporaţii. Am exclus din start referirile la urmărirea satisfacerii
consumatorilor şi a creşterii valorii acţiunilor, care sunt preocupări esenţiale şi fireşti
ale oricărei firme, nu neapărat ale corporaţiilor transnaţionale. Dintre cele 30 de
corporaţii analizate, pe baza unei matrice iniţiale de valori de bază, dar cu posibilitatea
de specificare şi a altora, valorile cel mai des atribuite au fost:
- sistemul de conducere (14 menţionări). Am inclus aici: personalul de
conducere (staff-ul managerial), ierarhizarea legăturilor companie-mamă –
filială în străinătate, precum si existenta unui stil de conducere (spre exemplu,
un manager al General Electric trebuie să conducă aplicând un set de patru
principii, numit 4E);
- grija faţă de mediu (13 menţionări). Această valoare nu se referă strict la
probleme ecologice, ci şi la mediul de folosire a produsului (siguranţa
utilizatorului şi educaţia sa tehnologică);
- implicarea în viaţa comunităţii (12 menţionări). Implicarea se face simţită prin
dezvoltarea de programe educaţionale, acordarea de burse, susţinerea unor
fundaţii umanitare, iniţierea de acţiuni filantropice, acţiuni de sensibilizare a
opiniei publice, sponsorizarea unor evenimente sportive sau culturale etc;
- marca sau brand-ul (11 menţionări). Marca reprezintă o valoare în sine a
companiei atunci când ea include apartenenţa la grup, asocierea imaginativă atât
a angajaţilor, cât şi a consumatorilor, cu marca respectivă. Deşi cercetarea nu şi-
a propus să analizeze pe grupe de produse, sau pe ţări de origine (lăsând astfel
loc pentru continuarea şi dezvoltarea cercetării în această direcţie), se poate
constata că în industria automobilelor marca reprezintă o valoare într-o
proporţie mult mai mare decât, spre exemplu, în industria petro-chimică;
- sistemul de producţie (11 menţionări). Specificitatea tehnologiei utilizate este
principala caracteristică urmărită aici;
- inovarea (10 menţionări). Stimularea inovării, incluzând aici procesul de
cercetare-dezvoltare, reprezintă aşadar o valoare proprie pentru o treime din
companiile analizate, distribuite relativ echilibrat în funcţie de domeniile de
activitate;
- angajaţii (8 menţionări). Nu intră în această categorie personalul de conducere.
Au mai fost menţionate tradiţia, adaptarea la cultura locală, sistemul de distribuţie şi
campaniile publicitare.

Putem observa că valoarea cea mai des atribuită este o reflectare a relaţiilor de
subordonare dintre compania-mamă şi filială, precum şi dintre manageri şi angajaţi
(vezi şi scorul mic atribuit valorii "angajaţi"). Reiese, chiar din analiza valorilor
9
Conform Raportului UNCTAD (1999).

7
corporaţiei, caracterul ierarhizant, centralizator al acesteia. Vremea corporaţiilor care
îngăduie o largă libertate de acţiune filialelor lor din străinătate pare să fi trecut;
corporaţia transnaţională este cu siguranţă o organizaţie în care prevalează caracterul
ierahic al luării şi implementării deciziilor, o organizaţie cu mult mai puţin democratică
decât multe state naţionale care au adoptat principiul descentralizării şi al autonomiei
locale.

1.4. Cât de transnaţionale sunt corporaţiile transnaţionale?

Corporaţiile transnaţionale (pe care, pentru cursivitatea frazei, le vom numi adesea, de
acum înainte, CTN-uri) reprezintă, fără îndoială, principalul agent al globalizării
economiei contemporane, dispunând de o forţă economică superioară multor state
naţionale, într-o încercare de a sintetiza impactul CTN-urilor asupra economiei
mondiale, putem menţiona următoarele:
- două treimi din comerţul mondial se derulează prin intermediul primelor 500
de CTN-un; prin urmare, mai rămîne doar o treime din comerţul mondial care să
se desfăşoare conform teoriilor clasice privind comerţul, la preţurile pieţei;
- 40% din comerţul mondial pe care îl controlează CTN-urile reprezintă, de fapt,
comerţ intra-firmă;
- veniturile realizate de primele 200 de corporaţii din lume echivalează cu 31,2%
din PIB-ul mondial;
- CTN-urile deţin 90% din licenţele tehnologice la scară mondială;
- din primele 100 de economii ale lumii, 51 sunt corporaţii transnaţionale;
- veniturile cumulate ale lui General Motors şi Ford depăşesc PIB-ul agregat al
tuturor ţărilor din Africa subsahariană; veniturile primelor 6 corporaţii japoneze
egalează PIB-ul cumulat al Americii Latine; primele 10 corporaţii din lume au
venituri mai mari decât cele mai puţin dezvoltate 100 de ţări, luate la un loc.

Valoarea cumulată a activelor celor mai mari 100 de corporaţii transnaţionale este de 8
mii de miliarde de dolari, din care jumătate (4 mii de miliarde) sunt active în străinătate
(în afara ţării de origine). Volumul cumulat al vânzărilor anuale ale acestor 100 de
corporaţii este de 5,510 mii miliarde euro, din care peste jumătate (3 mii de miliarde) sunt
vânzări în străinătate. De asemenea, aceste 100 cele mai mari corporaţii transnaţionale au
împreună 14,611 milioane de angajaţi, din care aproape jumătate (7,2 milioane) sunt în
străinătate. Datele corespund anului 2003, ultimul pentru care există date centralizate (la
momentul redactării acestei lucrări).

Între cele mai mari corporaţii ne-financiare din lume, 4 sunt americane, 4 sunt europene,
una este mixtă, şi una este japoneză. Între primele 100 de corporaţii, 50 sunt europene şi
25 americane. Cea mai mare corporaţie din lume activează în industria de echipamente
electrice şi electronice, dar în primele 10 sunt 4 corporaţii din industria ţiţeiului şi 3 din
industria auto. Între primele 100 de corporaţii, 11 sunt din industria auto, 10 din industria

10
Pentru comparaţie, această cifră înseamnă de 60 de ori mai mult decât PIB-ul României pe un an.
11
Pentru comparaţie, această cifră înseamnă de 3 ori mai mult decât toată forţa de muncă din România.

8
ţiţeiului şi 9 din industria de echipamente electrice şi electronice. Este remarcabilă de
asemenea ascensiunea CTN-urilor din servicii recent privatizate, precum telecomunicaţii,
utilităţi şi servicii poştale – care împreună reprezintă aproape 20% din topul primelor 100
de corporaţii transnaţionale.

Tabelul 1.1. Top 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare, după volumul activelor în

străinătate, 2003
Corporaţia Ţara de Domeniul de Active în Active total,
origine activitate străinătate, miliarde
miliarde USD
USD
1 General Electric SUA Echipamente 258,9 647,4
electrice şi
electronice
2 Vodafone Group Marea Telecomunicaţii 243,8 262,5
Britanie
3 Ford Motor SUA Industria auto 173,8 304,5
Company
4 General Motors SUA Industria auto 154,4 448,5
5 British Petroleum Marea Industria 141,5 177,5
Company Britanie ţiţeiului
6 ExxonMobil SUA Industria 116,8 174,2
Corporation ţiţeiului
7 Royal Dutch / Shell Marea Industria 112,5 174,2
Group Britanie / ţiţeiului
SUA
8 Toyota Motor Japonia Industria auto 94,1 189,5
Corporation
9 Total Franţa Industria 87,8 100,9
ţiţeiului
10 France Telecom Franţa Telecomunicaţii 81,3 126
Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD

UNCTAD calculează un indice al transnaţionalităţii pentru o corporaţie, ca medie

aritmetică a trei rapoarte, şi anume: raportul dintre active în străinătate şi total active,
raportul dintre vânzări în străinătate şi total vânzări, raportul între angajaţi în străinătate şi
total angajaţi.

Topul primelor 10 CTN-uri în funcţie de indicele transnaţionalităţii nu include nici

o corporaţie din SUA şi Japonia (vezi tabelul 1.2.), lucru perfect explicabil prin prisma
faptului că indicele transnaţionalităţii face în fapt comparaţia dintre piaţa de origine a
corporaţiei şi piaţa sa globală. Este, de aceea, normal ca indicele transnaţionalităţii să fie
mai mare pentru CTN-urile a căror piaţă de origine este de dimensiuni mici sau medii.

Tabelul 1.2. Top 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare, după indicele

transnaţionalităţii (ITN), 2003

9
Loc Corporaţia Tara de origine Domeniul de activitate ITN
1 Thomson Canada Media 98,0
2 CRH Irlanda Lemn şi alte materiale de construcţii 95,2
3 News Australia Media 93,0
Corporation
4 Roche Group Elveţia Industria farmaceutică 91,8
5 Cadbury Marea Britanie Industria alimentară şi băuturi 87,0
Schweppes răcoritoare
6 Philips Olanda Echipamente electrice şi electronice 85,8
7 Vodafone Marea Britanie Telecomunicaţii 85,1
Group
8 Alcan Canada Industria metalurgică 84,4
9 Publicis Franţa Servicii de afaceri 82,3
10 British Marea Britanie Industria ţiţeiului 82,1
Petroleum
Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD

Desigur, un astfel de indice are riscurile sale metodologice. Faptul că nu regăsim nici o
corporaţie americană în acest top, şi că din primele 10 corporaţii după mărimea activelor
(tabelul 1.1) doar două figurează şi aici, ridică semne de întrebare.

În ceea ce priveşte transnaţionalele din domeniul financiar, topul acestora este dominat de
o corporaţie americană (Citigroup), sapte corporaţii europene (UBS, Allianz, Credit
Agricole, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, ING) şi două japoneze (Mizuho,
Mitsubishi Tokyo Financial Group). Dar aceste corporaţii financiare au particularităţi
care le deosebesc, într-o măsură importantă, de corporaţiile ne-financiare, şi în mare parte
nu vor face obiectul studiului nostru.

UNCTAD face totodată şi un clasament separat al transnaţionalelor din ţările în curs de

dezvoltare. Chiar şi literatura de specialitate se referă în ultimul timp la fenomenul
„transnaţionalelor din ţările lumii a treia”. Nu agreez însă aceste separări. De altfel, şi din
tabelul 1.3. putem observa că topul primelor 10 corporaţii din ţările în curs de dezvoltare
seamănă mult cu topul primelor 10 corporaţii din toată lumea, în ce priveşte gradul de
concentrare după domeniul de activitate: corporaţiile din industria echipamentelor
electrice şi electronice, telecomunicaţii şi industria ţiţeiului reprezintă 60%, respectiv
70% din aceste topuri.

În plus, această împărţire alimentează o confuzie născută din însăşi definirea prea
simplistă pe care UNCTAD-ul o dă corporaţiilor transnaţionale. Pe de o parte, există
CTN-uri în ţările în curs de dezvoltare şi în tranziţie12 perfect comparabile cu CTN-

12
Conform opiniei prevalente în literatura internaţională de specialitate, se trasează o distincţie între ţările
în curs de dezvoltare (cum ar fi ţările Americii Latine, sau ale Asiei de Sud-Est) şi ţările în tranziţie la
economia concurenţială (Europa Centrală şi de Esţ şi fostele republici sovietice). Practic, ambele grupe de ţări
sunt în tranziţie, prima, de la o societate care nu se ridică la standardele moderne ale dezvoltării, la una care
tinde să ajungă din urmă nivelul ţărilor dezvoltate, în timp ce a doua grupă de ţări se află în tranziţie de la
economia de comandă, centralizată, la economia concurenţială, de piaţă. Vom opera însă şi noi cu distincţia

10
urile din ţările dezvoltate, atât din punctul de vedere al indicelui transnaţionalităţii, cât
şi prin prisma promovării conştiente a unor valori proprii la scară globală. Asemenea
exemple pot fi Samsung (Republica Coreea), LG Electronics (Republica Coreea),
Petronas (Malaysia), South African Breweries (Africa de Sud), Gorenje Group
(Slovenia), Lukoil (Rusia). În acest caz, nu cred că ar trebui făcută distincţie între ţările
de origine ale acestor CTN-uri. Pe de altă parte, multe dintre firmele pe care
UNCTAD-ul le clasifică drept CTN-uri sunt (după cum am mai subliniat) doar în
prima fază a procesului de transnaţionalizare şi nimic nu ne îndreptăţeşte să
credem că vor depăşi această etapă.

Tabelul 1.3. Top 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare din ţările în curs de

dezvoltare, după volumul activelor în străinătate, 2003
Corporaţia Ţara de Domeniul de Active în Active
origine activitate străinătate, total,
miliarde miliarde
USD USD
1 Hutchinson Hong Diverse 59,1 80,3
Whampoa Kong,
China
2 Singtel Singapore Telecomunicaţii 17,9 21,6
3 Petronas Malaysia Industria ţiţeiului 16,1 53,4
4 Samsung Republica Echipamente 12,3 56,2
Electronics Coreea electrice şi
electronice
5 Cemex Mexic Materiale de 11 16
construcţii
6 America Movil Mexic Telecomunicaţii 8,6 13,3
7 China Ocean China Transport şi 8,4 18
Shipping depozitare
8 Petrobras Brazilia Industria ţiţeiului 7,8 53,6
9 LG Electronics Republica Echipamente 7,1 20,1
Coreea electrice şi
electronice
10 Jardine Matheson Hong Diverse 6,1 8,9
Holdings Kong,
China
Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD

Criticând această perspectivă exagerat de globalizatoare, prin care avem zeci de mii de
corporaţii transnaţionale cu sute de mii de filiale, putem ajunge să fim tentaţi de
argumentele lui Rugman (2005), care susţine că practic avem de-a face cu un număr
foarte restrâns de corporaţii cu adevărat globale, în timp ce restul sunt variante de
corporaţii regionale. Plecând de la premiza că avem trei regiuni mari care contează în

menţionată, dar această distincţie nu va fi de mare importanţă pe parcursul lucrării de faţă, întrucât se va vedea
că ambele grupe de ţări se confruntă cu aceleaşi probleme în cadrul relaţiei stat - corporaţie.

11
economia mondială, faimoasa triadă (SUA, Europa şi Asia dominată de Japonia),
Rugman împarte corporaţiile astfel:
- corporaţii globale: au în fiecare dintre cele 3 regiuni cel puţin 20%, dar nu mai
mult de 50% din vânzările totale;
- corporaţii bi-regionale: au în două regiuni câte cel puţin 20% din vânzările totale,
iar în regiunea de origine au mai puţin de 50% din vânzările totale;
- corporaţii orientate către regiunea de origine: au peste 50% din vânzările totale în
regiunea din care provin;
- corporaţii orientate către regiunea gazdă: au peste 50% din vânzările totale într-
una din regiunile gazdă (altă regiune decât cea din care provin).

După această clasificare arbitrară, din primele 500 de corporaţii din lume (conform
topului realizat de revista Forbes), Rugman identifică doar 9 corporaţii globale, şi anume:
IBM, Sony, Philips, Nokia, Intel, Canon, Coca-Cola, Flextronics şi LVMH13. Restul sunt
bi-regionale (inclusiv McDonald’s, British Petroleum, Unilever, Roche), orientate către
regiunea gazdă sau, cele mai multe cazuri, orientate către regiunea de origine (inclusiv
Wal-Mart, General Motors, Ford).

Personal, nu sunt de acord cu această abordare, pentru că se rezumă la o singură latură a

internaţionalizării firmei, şi anume volumul vânzărilor în străinătate. Nu sunt considerate
volumul activelor în străinătate, şi, cel mai important, numărul de angajaţi în străinătate.
Chiar dacă, să zicem, o corporaţie are doar 1% din vânzările globale în Asia de Sud-Est,
dar dacă realizează acolo trei sferturi din producţie, trebuie să recunoaştem că are un
impact şi asupra acelei economii locale sau regionale în care operează (chiar dacă nu
vinde sau vinde puţin acolo).

Tabelul 1.4. Top 10 corporaţii transnaţionale ne-financiare, după numărul de angajaţi în

străinătate, 2003
Corporaţia Ţara de Domeniul de Angajaţi în Angajaţi
origine activitate străinătate, total, mii
mii
1 Wal-Mart Stores SUA Comerţ 361,7 1500
2 Nestle Elveţia Industria 247,5 253
alimentară
3 Siemens Germania Echipamente 247 417
electrice şi
electronice
4 McDonald’s SUA Comerţ 240,1 418
Corporation
5 Veolia Environment Franţa Furnizarea 205,6 309,5
apei
6 Koninklijke Ahold Olanda Comerţ 189,9 257,1
7 IBM SUA Echipamente 180,5 319,2
electrice şi

13
Corporaţie specializată în comerţul cu bunuri de lux.

12
 electronice
8 Philips Electronics Olanda Echipamente 179 234
electrice şi
electronice
9 Unilever Marea Diverse 175,7 383,1
Britanie /
Olanda
10 Matsushita Electric Japonia Echipamente 170,9 290,4
Industrial electrice şi
electronice
Sursa: World Investment Report 2005, UNCTAD

Până la urmă, oamenii contează, şi nu poţi spune că o companie care are zeci sau sute de
mii de angajaţi în străinătate nu produce efecte în ţara gazdă. Până la urmă, angajările şi
investiţiile în străinătate sunt mecanismele prin care globalizarea produce efecte în afara
ţărilor dezvoltate – şi nu neapărat prin vânzări. Este firesc ca majoritatea vânzărilor să fie
acolo unde este şi puterea cea mai mare de cumpărare. Dar aceasta nu înseamnă că avem
doar nouă corporaţii transnaţionale cu adevărat globale, pentru că nouă corporaţii nu
creează un fenomen, şi nu nici nu nasc resentimente anti-globalizare.

13