Sunteți pe pagina 1din 3

Elementul autohton

Romanii numeau daci poporul care trăia pe teritoriul de la nordul Dunării. La greci,
acelaşi popor era numit geţi. Geograful şi istoricul grec Strabon (a. 64 p. e. n. – a. 24 e. n.)
susţinea că geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă, numai că primii locuiau spre răsărit, la cursul
inferior al Dunării, iar dacii – mai spre vest, în coroana Carpaţilor. Triburile daco-geţilor
reprezentau ramura de nor a tracilor. Regiunea tracă propriu–zisă se întindea în mileniul I de
pînă la era noastră la sudul Dunării.
Se ştie că până la începutul erei noastre limbile traco-dacice au suferit schimbări
esenţiale. Dar nici influenţa puternică a limbii eline, nici asimilarea de mai târziu a limbii latine
n–au făcut ca aceste limbi să dispară cu totul. Ele a urmat să se păstreze pe un teritoriu destul de
întins. Se crede că în secolul I p. e. n., pînă la cucerirea Daciei de către romani, daco-geţii au
cunoscut chiar scrisul.
În procesul dezvoltării istorice limba daco-geţilor a fost asimilată de limba latină
populară, totuşi ea n-a putut să nu lase anumite urme atât în fonetică, în gramatică, şi mai ales în
lexicul limbii române.
Cercetarea elementelor daco-getice are de înfruntat însă multe dificultăţi, mai ales din
cauza faptului că nu s-au păstrat texte care ar fi fost scrise în daco-getă. Ne–au rămas doar unele
cuvinte răzleţe, introduse în diferite texte greceşti sau latine.1
Cât priveşte aspectul fonetic al acestei limbi, se poate spune că, împreună cu traca şi ilira,
ea făcea parte din sistemul limbii indo-europene, aşa numita limbă satem, spre deosebire de
limbile latină, greacă, celtă, care făceau parte din limbile kentum.
Un mare ajutor în studierea elementelor geto-daco-tracice ne oferă limba albaneză, care
este înrudită cu ilira. Unul dintre primii lingvişti care a pus problema relaţiilor lingvistice albano-
est-romanice a fost marele savant B. P. Haşdeu. Astfel, termeni balaur, mazăre, sâmbure şi
viezure, reconstituiţi de B. P. Haşdeu prin asemănare cu albaneza, sunt recunoscuţi de mai mulţi
cercetători ca fiind de origine tracică.
În vol. I al lucrării sale Originea românilor, Al. Philippide dă ca fiind probabilă originea
tracică a cuvintelor spăpîn, stână şi smântână, pe care mulţi cercetători le considerau până la el
de origine slavă.
Stăpân, care presupune un trac stopanu, a fost derivat de la rădăcina stap, de la care ar
proveni în macedoromână stăpuescu „opresc, stăpânesc, ţin în loc, aşez” + sufixul -anus. Aceeaşi
rădăcină o au şi bulgărescul stapu „baston”, şi germanul stab „baston”. Cuvântul românesc are
paralelă în albaneză – stopan – „baci”, şi în vechea slavă – stopanu „stăpân”.
1
N.Corlăteanu, L M L C, Chişinău, 1982, p. 186-191.
Stână este cunoscut de vechea bulgară – stana „locuinţă”; în sârbă şi albaneză stan
înseamnă acelaşi lucru.
Cuvântul smântână s-a dovedit a fi totuşi de origine slavă (v. bulg. ,rusă – smetana).
Cuvântul strungă este asociat de Al. Philippide cu rădăcina stru(sru) „a curge”. Tot
elemente tracice sunt considerate de Al. Philippide şi barză (alb. bardhe “alb”)2
bîr! (interjecţie) – alb. berr “oaie”
brîu – alb. brenu
bucur – alb. bucure “frumos”
buză – alb. buze
ciut, sut – alb. shut “fără coarne”
mînz – alb. meze
codru – alb. kodre “movilă”
zară – alb. Dhalle
brad – alb. Breth
ghimpe – alb. Gjemp
În Istoria limbii române (vol. II, p. 108-124), Al. Rosetti consideră trace sau dace
următoarele cuvinte:
abur – alb. Avul
buză – alb. Buze
baci – alb. bac „frate mai mare”
căciulă – alb. Kesule
balaur – alb. bolle „şarpe mare”
gălbează – alb. Gelbaze
baltă – alb. Balte
cătun – alb. Katunt
bîlc – alb. byc „mocirlă”
ceafă – alb.gafe
buc - alb . byc „paie de cânepă”
ciuf – alb. cufe „păr lung de lup”
bucur – alb. Bukure
copil – alb. kopil „om tînăr”
fluier – alb. Fluoiere
moş – alb. Moshe
ghiuj – alb. Giush
murg – alb. Murgu
groapă – alb. Grope
pîrău – alb. Perrua
grumaz – alb. Gurmas
scrum – alb. Shump
măgură – alb. Magule
ţeapă – alb. Thep
năpîrcă – alb. Neperke
urdă – alb. Urdha3
2
G. Ivănescu, Istoria limbii române, Iaşi, 1980, p. 251-257.
3
Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1964, p. 51-63
Cercetătorul elementului autohton Tache Papahagi, în revista Grai şi suflet, plecând de la
constatarea că latinescul caper, care, conform evoluţiei fonetice normale, trebuia să dea reflexul
capre, a dispărut din toate limbile romanice din cauza omofoniei cu capra, face presupunerea că
acest termen a dispărut chiar în latina populară, mai ales că se simţea necesitatea de a avea un
termen deosebit pentru fiecare sex al animalelor domestice: bou – vacă, berbec – oaie, iapă –
armăsar, porc – scroafă etc.
De aceea era şi firesc ca termenul omofon latinesc să fie înlocuit cu unul autohton. În
franceză, bunăoară, ţapul se numeşte baec, cu un termen german. Franţuzescul mouton „oaie” e
de origine celtă. Impunerea unui termen străin sau autohton explică, probabil, şi de ce a dispărut
latinescul hircus „ţap”.
Astfel, putem presupune că ţap este de origine traco-dacică, şi nu ucraineană, cum se
credea până nu demult la noi.